Regii taumaturgi

Marc Bloch a fost profesor de istorie la universitățile din Montpellier și Amiens,

Sorbona, dar și conferențiar la Universitatea din Strasbourg. Printre lucrările sale se numără:
Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne, Les Rois thaumaturges, La société féodale ,
Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien. Cea din urmă carte bucurându-se de un
succes impresionant fiind considerată drept testamentul științific al autorului.
Lucrarea Regii taumaturgi de Marc Bloch urmărește introducerea cititorului în studiul
despre caracterul supranatural atribuit puterii regale în special în Franța și în Anglia.
Lucrarea este structurată in trei carți: Cartea întâi, Cartea a II-a și Cartea a III-a, fiecare
carte având mai multe capitole cu titluri reprezentative pentru ceea ce se discută în respectivul
capitol. Fiecare capitol fiind divizat la rândul său în mai multe subcapitole tot cu titluri
reprezentative. Lucrarea Regii taumaturgi mai conține și cinci apendice, dar și un index
alfabetic al substantivelor proprii și al principalelor substantive- nume de materie.
Cartea întâi denumită "Originile" este structurată în doua capitole. În primul capitol,
care este intitulat " Începutul atingerii scrofulelor "autorul aduce în discuție începutul ritului
francez cât și a celui englez. Marc Bloch face o paralelă în ce ce privește riturile atât în Franța
cât și în Anglia. În ceea ce privește ritul francez ne sunt prezentați doi principi care aveau
puterea de a-i vindeca pe scrofuloși: Ludovic al VI-lea și Filip I. Despre Ludovic aflăm că era
socotit ca având puterea de a-i vindeca pe scrofuloși(bolnavii ce sufereau de adenită
tuberculoasă sau mai bine zis afecțiuni ganglionare). Regele se atingea de bolnavi și facea
deasupra lor semnul crucii.Cele două gesturi vor rămâne în tradiție. Puterea miraculoasă de a
vindeca bolnavii nu era unică în ceea ce îl privește pe Ludovic IV, mai fusese întâlnită și la
regele Filip I, dar și la mulți alți regi, inițiatorul fiind Clovis.
În ceea ce privește Anglia pentru început regele Lucius ii vindeca pe scrofuloși, dar se
pare că el nu ar fi existat decât în mintea erudiților. Din perioada anglo-saxonă nu există nici o
menține despre vreo virtute medicinală atribuită regilor. Întemeietorul ritului englez este
considerat Eduard Confesorul. Există și documente care să ateste virtuțile supranaturale ale
lui Eduard Confesorul. Marc Bloch încearcă să demonstreze că minunile realizate de regi erau
doar o simplă iluzie folosindu-se de mai multe documente.
Următorul capitol este intitulat : Originele puterii vindecătoare a regilor: regalitatea
sacră în primele secole ale Evului Mediu. În acest capitol ne este prezentată originea acestui
rit. Se pare că acest rit nu a fost în societățile medievale și moderne decât ultimul ecou al unor
credințe primitive. Regii Franței și ai Angliei au putut deveni vindecători pentru că erau
considerați de multă vreme personaje sacre. Regii erau considerați ființe divine sau urmași ai
zeilor. Acești regi divini erau socotiți că posedă o anumită putere asupra naturii. Puterea
miraculoasă atribuită de catre primitivi regilor trebuia folosită în scopuri colective pentru a
asigura binele întregii comunități.Regii franci sau englezi nu erau până în secolul VIII-lea
decât niște laici. Venirea pe tron nu era consacrată de nici o ceremonie ecleziastică. Pepin a
fost primul rege al Franței care a primit miruirea din mâna preoților, după modelul șefilor
ebraici. Spre sfârșitul secolului al VIII-lea acest rit s-a introdus și în Anglia. Pentru prima dată
în 1816 , Ludovic cel Pios a primit odată cu titlul de împărat ungerea cu ulei sființit . Cele
două gesturi devenind inseparabile. Ritul atingerii a luat naștere in Franța către anul 1000, iar
în Anglia ceva mai târziu, astfel ritul atingerii a putut să-și facă apariția în niște dinastii în care
dreptul de primogenitură începea să domine. Atât în Franța cât și în Anglia videcarea
scrofuloșilor a fost considerată o prerogativă rezervată doar suveranului, descendenții
regelui, dacă nu erau ei însăși regi nu puteau face acest lucru.
Cartea a II-a este intitulată "Măreția și necazurile regalităților taumaturgice" este
structurată în mai multe capitole. Un prim capitol este intitulat " Atingerea scrofulelor și
popularitatea până la sfârșitul secolului al cinsprezecelea". Regele își exercita puterea
miraculoasă în numele lui Dumnezeu. Îndeplinind actul traumaturgic, regele însoțea gestul
prin câteva cuvinte consacrate. Printre bolnavii veniți să-i ceară regelui vindecarea se aflau și
nevoiași, astfel s-a luat obiceiul ca să li se dea bani. Generozitatea față de sărmani era o
datorie pe care conștiința morală a Evului Mediu o impunea cu multă tărie suveranilor, aceștia
achitându-se de ea fără zgârcenie.Credința în miracolul regal a supravețuit tuturor agitațiilor
politice .O lungă perioadă de timp scriitorii medicali n-au făcut nici o aluzie cu privire la
puterea de vindecare a regilor. Deoarece vindecarea scrofulelor devenise în Anglia și în Franța
o practică medicală comună, manualele de medicină au servit gloriei monarhiei. În Franța,
vindecările regale și-au făcut intrarea în artă spre sfârșitul secolului al XV-lea . Iconografia
religioasă nu a nu reprezentat niciodată această minune taumaturgică a regilor. După 1469 s-
au executat niște splendide picturi, pe lângă alte evenimente pictate, era pictat și darul
taumaturgic al regilor. Miracolul regal se afla întocmai ca minunile sfinților printre imaginile
oferite de biserică venerației credincioșilor săi. Credința în puterea taumaturgică a principilor
a câștigat în fața rivalităților politice, a încercării de imitare, a rivalităților naționale dar și
asupra opoziției opiniei ecleziastice.
Capitolul următor " Al doilea miracol al regalității engleze: inelele medicinale " aduce
în atenție un alt rit practicat în Anglia, cel al inelelor medicinale. Regele depunea ca ofrandă o
cantitate de aur și de argint sub formă de monede, după care le lua înapoi sau mai bine zis le
răscumpăra punând în locul lor o sumă echivalentă în monede oarecare, iar din monedele pe
care le punea prima dată punea să se facă inele. Regele nu depunea monedele de aur și de
argint decât o dată pe an, în Vinerea Mare Inelele erau socotite ca fiind în stare să-i vindice de
anumite boli pe cei care le purtau, îndeosebi împotriva durerilor musculare și a epilepsiei .
Aceste talismane erau de fapt vindecătoare de dureri sau de spasme musculare. Acest rit era
unul straniu fiind complementar ritului atingerii. Inelele s-au bucurat incă din cele mai vechi
timpuri de folosire în practicarea magiei, dar îndeosebi ale magiei medicale. La început regii
nu au realizat ritul inelelor cu multă regularitate, însă ulterior au ajuns să o considere una
dintre funcțiile normale ale demnității lor. După o perioadă de timp, aceste inele erau gata
făcute și aduse în Vinerea Mare. Se pare că în timpul domniei lui Henric al IV-lea s- a făcut
această modificare, care a continuat sub Tudori, dar și în timpul lui Henric al VIII-lea. În ceea
ce privește ritul acesta suferă mai multe modificări, punctul culminant al ritul ajungând să fie
"liturghia" pe care monarhul ajungea să o facă.
Urmatorul capitol este intitulat " Regalitatea miraculoasă și sacră de la originile
atingerii scrofulelor până la Renaștere " și ne aduce în atenție caracterul aproape sacerdotal al
regilor. Încoronarea și miruirea nu reprezentau singurul act care punea în lumină caracterul
cvasi-sacerdotal al regilor . Astfel cand la sfârșitul secolului al XIII-lea când s-a stabilit
obiceiul de a rezerva doar preoților împărtășirea cu vin și pâine , accentuându-se astfel
distincția dintre cler și laici; această regulă nu s-a aplicat și suveranilor, împarații continuând
să se împărtășească cu pâine și cu vin .De asemenea, prin miruire regii erau marcați de o
pecete divină, pentru că prin ea regii își primeau autoritatea divină din mâna preoților. În jurul
regalității franceze s-a dezvoltat un ciclu de legende care aveau în relație directă miruirea cu
puterile divine. În ceea ce privește Anglia , flaconul cu ulei a Sfântului Tomas era un obiect
care prefigura la încoronarea regilor englezi. Cei mai mulți oameni îi considerau pe regi
persoane sacre. Regii Angliei și ai Franței făceau minuni atât în timpul vieții însă li s-a atribuit
minuni și după moarte. Un exemplu fiind cel a lui Filip August a cărui cadavru a făcut minuni
și după moarte.
Capitolul IV se intitulează " Despre câteva confuzii de credințe: sfântul Marcoul, regii
Franței și cei de ai șaptelea fii". La Sfârșitul Evului Mediu, cultul sfântului Marcoul s- a
amestecat în mod inexplicabil cu credința în miracolul regal. Sfântul Marcoul a avut
credincioși care i se adresau ca obțină de la el miracole, în special vindecări. Dar taumaturg ca
toți sfinții, el a rămas mult timp fără o specializare anume, la început nu găsim printre
tratamentele făcute de el , mențiuni conform cărora ar fi vindecat scrofule, dar ulterior apar
mărturii. Ludovic al XIV-lea când a fost fost încoronat a pus ca racla sfântului Marcoul sa fie
adusă în oraș. În teoria miracolului regal, sfântul Marcoul nu era decât un intrus al cărui
succes nu a fost niciodată perfect. Spre sfârșitul Evului Mediu a apărut ideea că el ar fi fost un
vindecător veritabil, odată cu spectacolul primelor perelinaje regale. În numeroase țări o
putere specială a fost atribuită celui de-a șaptelea fiu, adică ultimului reprezentant al unei serii
de neîntrerupe de șapte băieți, deoarece era considerat ca o binecuvântare pentru că era văzut
ca un eventual vindecător înăscut. Septenarii cum erau numiți, la început vindecau diverse
boli fără nici o deosebire.Se pare că în Catalunia ei vindecau mușcăturile de câini turbați, în
Franța, Anglia și chiar Irlanda ei vindecau scrofulele. Se pare că cel de-al șaptele fiu a avut în
Anglia și în Franța adepți foarte numeroși, care le făceau concurență regilor pentu că unii
bolnavi preferau să ceară ajutor de ei decât să meargă la rege.
Capitolul V este intitulat "Miracolul regal în timpul luptelor religioase și al
absolutismului". Până la sfârșitul secolului al XVI-lea miracolul regal era în plină dezvoltare.
Uneori regii Franței vindecau dincolo de hotarele țării lor, deoarece mai existau orașe pe care
le considerau parte integrantă din țările lor. În secolul XVI credința în miracolul regal putea
naște încă numeroase superstiții în Anglia. Succesul atingerii scrofulelor se măsura după
numărul bolnavilor veniți la ceremonii. În ceea ce privește renumele inelelor medicinale,
acesta nu se oprea doar la Anglia, Scoția prețuia inelele medicinale, trimișii englezi dădeau
inele medicinale celor pe care doreau să și-i facă binevoitori. În Europa Renașterii credința în
miracolul regal era încă vie. Reforma a adus daune vindecărilor regale, deoarece puterea
taumaturgică a regilor decurgea din caracterul lor sacru . Protestantismul privea cu oroare
miracole regale atribuite de opinia generală sfinților. Sub Maria Tudor ceremonia inelelor din
Vinerea Mare din Anglia a continuat cu regularitate, dar odată cu venirea la tron a Elisabetei
în 1558 acest rit a încetat, se pare că Elisabeta a pus capăt vechiului rit. În monarhia franceză
în secolul al XVII-lea atingerea scrofulelor căpătase fast, Ludovic al XIII-lea și Ludovic al
IV-lea efectuau acest ritual la marile sărbători. Odată cu revoluțiile politice ritul atingerii
începe șă își piardă din însemnătate.
Capitolul VI intitulat " Declinul și moartea atingerii" ne aduce în atenție felul în care
se pierde credința în miracolul regal. Se pare că dispariția atingerii a avut drept cauză rapidă,
în Anglia, iar mai apoi în Franța revoluțiile politice, dar a avut și alte cauze. Se dovedise
faptul că nu doar regii puteau vindeca scrofulele. În Anglia în timpul domniei lui Carol al II-
lea un irlandez și-a descoperit talentul de a vindeca scrofulele . Odată cu Renașterea acest rit
începe să își piardă din popularitate. Se dorea eliminarea din ordinea lumii supranaturalul și
arbritarul și conceperea instituțiilor politice doar sub aspect rațional. Apariția unor autori care
considerau că atingerea regilor Angliei este lipsită de putere și că pretinsul privilegiu nu era
decât impostură sau iluzie nu favorizează foarte mult "faima"vindecării regale. Încetul cu
încetul, credința în ritul tămăduirii își pierde din valoare ajungându-se să se credă că puterea
regală nu putea oferi acestă minune.
Cartea a III-a denumită " Interpretarea critică a miracolului regal" are un capitol unic.
Vindecările regale au reprezentat unul dintre cele mai cunoscute fenomene spranaturale.
Miracolul regal a fost observat de mulți medici regali, unii dintre ei au crezut , alții s- au
îndoit de puterea supranaturală pe care o dețineau monarhii. Gânditorii Renașterii n- au izbutit
niciodată să dea o explicație satisfăcătoare miracolului regal. Mulți bolnavi din cei atinși de
regi cerau să fie atinși în mai multe rânduri, o dovadă evidentă că de cele mai multe ori nu se
producea miracolul vindecării . Celor care se plângeau de faptul că nu se vindeau li se
reproșa lipsa credinței. Ceea ce a creat credința în vindecare a fost ideea că trebuie să existe
un miracol. Iar ceea ce a permis ritului videcător să supraviețuiască atâtea a secole a fost și
mărturia acumulată de generații despre ritul vindecării. Medicul englez Carr considera că sub
Wilhelm de Orania indiferent dacă atingerea regală era sau nu adevărată aceasta avea un
folos ,dat fiind faptul că nu era vătămătoare, bolnavii nu mai încercau și alte tratamente
periculoase după ce erau atinși de rege.
Cartea mai are un index alfabetic al substantivelor proprii și al principalelor
substantive nume de materie, dar și cinci apendice denumite astfel:" Miracolul regal în
conturile franceze și engleze", "Dosarul iconografic", "Începutul oncțiunii regale și ale
încoronării", "Analiză și extrase din Tratatul despre încoronarea lui Jean Golein"și
"Pelerinajul regilor Franței la Corbeny după încoronare și transportarea raclei sfântului
Marcoul la Reims".
În ansamblu , volumul semnat de Marc Bloch este unul destul de interesant. Bogăția
detaliilor completează lucrarea într-un mod fericit. Studentului la istorie i se oferă o imagine
coerentă , de ansamblu, însă cu suficiente amănunte , pentru a-l convinge și a-l informa
totodată , astfel ne aflăm în fața unei lucrări foarte documentată. Cartea este una destul de
greu de înțeles pentru cititorii nespecializați,deoarece are o mulțime de detalii. dar la o lectură
mai atentă poate fi interesantă.
În concluzie, cartea Regii taumaturgi de Marc Bloch este una destul de intrigantă pe
care aș recomand-o cu plăcere tuturor cititorilor care sunt interesați de acest subiect , dar și nu
numai.