UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE ISTORIE

Beneficiu, feud și imunitate:

evoluție, caracteristici
LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA
EUROPA MEDIEVALĂ

SUSȚINĂTOR:
CONDREA CIPRIAN-IOAN

IAȘI
2022
1
 Evul Mediu reprezintă perioada în care termenul de proprietate trece la un alt nivel
față de Antichitate. Reprezintă perioada în care pe lângă valoarea de bogăție pe care o avea
pământul, datorită faptului că reprezenta principala sursă de venituri și hrană, acesta capătă și
o valoare a puterii a celui care deținea pământul, putere care nu oscila înspre termenul de
despotism propriu-zis, întrucât această putere era transpusă într-o tacită înțelegere între senior,
cel care deținea pământul, și vasal, cel care primea pământul în stăpânire de la seniorul său.
Înțelegerea, care în termenii de azi poate fi înțeles ca un „contract”, avea la bază angajamentul
seniorului de a-i proteja și sprijinii pe supușii acestuia în schimbul fidelității și serviciilor lor.
În istoriografie, pământul care se afla sub stăpânirea seniorului este prezentat ca fiind
o „proprietate feudală” sau un „domeniu feudal”, definire oarecum forțată, aceasta luând
naștere în cadrul literaturii de stânga care apare în secolele XIX-XX. În realitate, în
documentele vremii, nu exista termenul de „proprietate feudală”, întrucât pământul nu era
nimic altceva decât o proprietate funciară. Juridic, în perioada Evului Mediu, regăsim „în
cadrul „proprietății funciare feudale”, două tipuri principale: proprietatea necondiționată sau
deplină (numită alodiu, un derivat ipotetic din germanicul al hod) și proprietatea (mai bine
spus posesiunea) condiționată de îndeplinirea unor obligații servile sau de natură militară” 1. În
ceea ce privește aceste două tipuri de proprietate, cea necondiționată și cea condiționată,
istoricii care se ocupă de perioada Evului Mediu emit diferite interpretări cu privire la raportul
dintre aceste două tipuri. Pe deoparte, istoricul Fustel de Coulanges „consideră proprietatea
alodială o realitate istorică, concepându-i în mod diferit însă durata de-a lungul
medievalității”2, în vreme ce alți istorici de seamă susțin că „în Occidentul medieval au existat
proprietăți țărănești libere care s-au menținut ca atare în ciuda expansiunii permanente a
marilor seniorii”3.
Interpretarea care este cea mai acceptată, este cea a lui Marc Bloch, care consideră că
în perioada Evului Mediu, noțiunea de proprietate liberă absolută era una străină de sensul
actual al cuvântului, posesiunea liberă, în această perioadă fiind „ constant limitată fie de
legăturile de rudenie, fie, cel mai adesea de dependența personală, care constituia specificul
relațiilor sociale în Evul Mediu”4. Prin ipoteza enunțată de Marc Bloch deducem că
proprietatea în Evul Mediu era una condiționată, proprietatea aflându-se „în stăpânirea

1
Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul
Mediu: de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice: (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași,
2010, p. 155.
2
Ibidem, p. 155.
3
Ibidem, p. 156.
4
Ibidem.

2
grupurilor nobiliare”5. Proprietatea are o bază materială, anume pământul, această bază fiind
specificul funciar al proprietății, cât și o capacitatea a seniorului (denumire care vine de la
latinescul „dominus” care înseamnă stăpân) „ de a comanda, constrânge și pedepsi”6. „Astfel,
controlul pe care îl exercita seniorul asupra pământurilor pe care le avea sub stăpânirea sa este
redat prin „seniorie (dominium), adică „stăpânire””7, stăpânire în cadrul căreia seniorul avea
drept juridic, prin care putea judeca dar și putea oferii adăpost, drept fiscal, seniorul putând
percepe taxe și având drept de a-și bate propria monedă și drept militar și economic, prin care
seniorul putea impune „monopoluri” senioriale, anume cu privire la producerea pâinii,
morăritul și vânzarea vinului.
Toate aceste drepturi nu reprezentau decât o definire a drepturilor senioriale și de
stăpânire existente în Evul Mediu. Totuși, senioria nu trebuie înțeleasă ca o unitate economică
datorită drepturilor de care dispunea, senioria fiind mai degrabă o „structură de autoritate” 8
prin intermediul căreia viața oamenilor de pe pământurile seniorului era afectată de atribuțiile
seniorului, conform caracterizării realizate de Marc Bloch.
Originile senioriei nu sunt foarte clare, pe parcursul timpului fiind enunțate trei
interpretări cu privire la modul în care apare senioria în Evul Mediu. Prima interpretare
enunțată este acea conform căreia proprietatea medievală este o continuare a „latifundului
roman din perioada Imperiului târziu”9, care, nefiind afectată de invaziile germanice rămâne
aceeași până în epoca lui Carol cel Mare. Aceasta suferă modificări după cucerirea bazinului
Mării Mediterane de către arabi, modificările structurale ale acesteia începând cu anul 1000.
Interpretarea de mai sus este privită ca fiind atât una „evoluționistă”, fiind îmbinată cu așa-
numita teorie „romanistă”. Cea de-a doua interpretare, anume cea „germanistă”, consideră că
principala consecință a apariției unui nou tip de proprietate în Evul Mediu este datorat
migrațiilor germanice care au generat „exproprierea fie parțială, fie totală, a proprietarilor de
latifundii”10. În temeiul acestei consecințe, avem în perioada carolingiană o dezvoltare a ceea
ce s-a numit proprietatea de tip villa, fiind urmată de seniorie, ambele având în comun
existența unui „dominus loci”11, existând astfel dovada unei reciprocități a serviciilor dintre
stăpân și supușii acestuia cât și prin continua locuire a pământului.

5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p 157.
10
Ibidem.
11
Proprietarul locului.

3
 Cea de-a treia interpretare propune o teorie a „discontinuității”, prin această teorie
fiind enunțată ideea conform căreia senioria reprezintă o noutate pentru Evul Mediu, care ar fi
apărut în Europa pe fondul unei așa-zise „revoluții feudale”, care ar fi avut loc în jurul anului
1000. Se afirmă că senioria ar fi luat naștere în zona sudică a Europei, în fostul areal galo-
roman, înaintând ulterior lent în zona nordică, „cristalizându-se definitiv spre mijlocul
secolului al XII-lea (1150)”12. Această interpretare ne atrage foarte mult atenția întrucât pune
în oglindă statutul proprietății în timpul perioadei carolingiene cu statutul proprietății de după
perioada carolingiană (senioria de mai târziu). Prin această comparație apar și diferențele cu
privire la statutul pământului în cele două perioade mai sus enunțate. Dacă în perioada
carolingiană regăsim o structură variabilă cât și raporturi mai flexibile între proprietari și
mâna de lucru, în regimul seniorial regăsim o strictă organizare, o aservire riguroasă și o
prestație periodică reprezentând renta funciară. Deducem astfel că, deosebirea dintre
proprietatea din perioada carolingiană și regimul seniorial constă în tipul de autoritate
exercitată pe proprietate, în domeniul carolingian având o formă de autoritate mai mult
economică decât administrativă, fiscală, juridică sau militară13, în vreme ce în regimul
seniorial avem o formă de autoritate mai aspră14.
Senioria apare astfel ca „o modalitate sui generis de exercitare personalizată (sau în
nume propriu) a drepturilor regaliene sau a puterilor publice (numite „drepturi de bannum”),
care asociau strâns pământul și oamenii care-l lucrau, scoși astfel de sub incidența „puterii
publice””15. Senioria are pentru începuturile ei ca unitate de bază satul (urmând ca și senioria
să sufere o serie de transformări), având ca caracteristici principale suprapunerea,
„mobilitatea, întinderea variabilă și caracterul fragmentar și diseminat” 16. Senioriile nu aveau
aceeași formă de organizare și de administrare, ele diferind de la o zonă la alta, singurul lucru
în comun fiind doar împărțirea unei seniorii în pământuri arabile și nearabile. Acestea mai
cuprindeau pe lângă fondul funciar propriu-zis și reședința seniorială care cuprindea casa
seniorială sau așa numita casă întărită (maisons fortes) care era construită de cele mai multe
ori în aglomerațiile umane, în zonele rurale în special, putând fi ridicate mai multe într-un sat.
Casa se deosebea de celelalte colibe atât datorită faptului că era mai bine construită cât și
faptului că era „organizată pentru apărare” 17, rolul acestor „case întărite” era acela „să apere și

12
Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 158.
13
„Funcționarii” carolingieni, reprezentându-l pe rege/împărat, își exercitau atribuțiile în numele acestuia.
14
Seniorii își exercitau atribuțiile în nume propriu.
15
Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 159.
16
Ibidem, p. 160.
17
Marc Bloch, „Societatea feudală. Clasele și cârmuirea oamenilor”, vol. II, traducere de Cristiana Macarovici,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 36.

4
să domine”18. Fortificarea nu a apărut din senin, aceasta avându-și rădăcinile adânc în trecut,
mărturie fiind villa-urile fortificate din podișurile Galiei, în secolul al IV-lea, care atestau
declinul Imperiului Roman. Pe lângă reședința seniorială mai regăsim capela, locuințele
servitorilor, atelierele meseriașilor, grajdurile și hambarele.
O seniorie nu poate fi înțeleasă doar prin funcțiile pe care aceasta le are, aceasta
trebuie înțeleasă și prin valoarea relației dintre senior și vasal care se impunea odată cu
depunerea jurământului de vasalitate. Apare astfel, vasalitatea medievală care nu a reprezentat
o instituție propriu-zisă încă de la începuturile ei, ci a reprezentat o relație de dependență
personală care a cuprins mai întâi toate categoriile de oameni, evoluând ulterior în relația de
dependență personală dintre vasal și seniorul acestuia. Vasalitatea nu a avut aceleași
caracteristici pe tot cuprinsul teritoriului european, motiv pentru care a existat o evoluție
separată între vasalitatea Europei vestice, vasalitatea bizantină și vasalitatea rusă, toate cu
evoluții și caracteristici diferite.
Privind vasalitatea dintr-o perspectivă mai largă, în toate cele trei zone enumerate mai
sus, observăm că aceasta a luat ființă „prin protecția celor mai puternici acordată celor mai
slabi”19, protecție bazată pe ascultarea celor care beneficiau de ea. Se realiza astfel o legătură
între stăpân și supușii acestuia, legătura purtând numele de „„patrocinium” sau „mundium”
(uneori și de mundeburdis) și era însoțită de o procedură legală (commendatio) menită să o
consacre”20.
Legătura/omagiul se realiza la „cerere”, fiind o legătură de reciprocitate , întrucât cel
ce se „închina”21 viitorului său stăpân (dominus) se angaja să-l servească cu fidelitate, în
vreme ce stăpânul îi oferea protecția acestuia dar și mijloacele necesare de care avea nevoie
vasalul pentru a-și putea exercita atribuțiile. Legătura dintre senior și vasal nu reprezenta doar
un simplu act de reciprocitate, aceasta fiind mai amplă și cuprinzând mai multe caracteristici
apărute pe parcursul timpului. Astfel, între secolele VIII-IX, jurământul de credință care
seconda omagiul a reprezentat un moment important al ritualului vasalic, jurământul
conferind ritualului o consacrare religioasă, care până în acel moment a avut un caracter laic.
Jurământul se realiza de către vasal, care se afla în picioare, „în prezența unor obiecte sacre
(relicve, Evanghelii, etc.) al căror rost era de a conferi angajamentului asumat o valoare
indestructibilă”22. Cu toate acestea, omagiul nu a fost lipsit de credință datorită legăturii care

18
Ibidem.
19
Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 164.
20
Ibidem.
21
Intrarea în dependență era liberă, însă „închinarea” la mai mulți stăpâni era interzisă.
22
Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 167.

5
se crea între senior și vasal. Ulterior, între secolele X-XIII, cunoaștem diferite caracteristici
ale ritualului vasalic. În secolele X-XI, persoana care se „închina” în fața viitorului său stăpân,
cu capul descoperit și fără arme, își pune mâinile împreunate în mâinile seniorului, timp în
care rostea un mic jurământ, depunerea mâinilor împreunate în mâinile seniorului având rolul
de a evidenția greutatea cât și importanța legământului. Apare ulterior cu aproximație între
secolele X-XII și sărutul pe gură (osculum), având rolul de a evidenția nu numai organicitatea
relației stabilite, dar și identitatea aproape corporală a seniorului și vasalului. Ultimul act
important al ritualului vasalic a apărut în secolul al XII-lea și a constat în deplasarea atât a
seniorului cât și a vasalului pe pământul care făcea obiectul ritualului, concesiunea funciară
luând „forma unui document scris, semn că autentificarea produsă de gesturi și cuvinte nu mai
era considerată suficientă”23. Pentru o perioadă scurtă de timp, în secolul al X-lea mai exact,
avem și obiceiul vasalului de a săruta piciorul seniorului, obicei așezat după omagiu și
jurământul de credință, obicei care nu a avut însă o existență îndelungată.
Din punct de vedere organizatoric, ritualul vasalic a fost gândit până în cele mai
amănunte detalii. Sistematizat, ritualul vasalic trebuia să scoată în evidență cât mai bine
legătura seniorului cu vasalul și vice-versa, locul unde avea loc ritualul fiind pământul pe care
urma să-l primească vasalul sau unul dintre domeniile seniorului, în vreme ce spațiul unde
urma să aibă loc ritualul avea o conotație simbolică „(biserica, sala cea mare a castelului
seniorial, etc.)”24, actul în sine primind o mai mare importanță și prin participarea unui
auditoriu numeros și atent selectat.
Vasalitatea a presupus două tipuri importante de obligații, obligații ce se regăseau doar
în relația dintre senior și vasal, nu și în cea de vasal și subvasal. Avem, pentru început, primul
tip de obligație care apare din natura personală a legăturii, obligație din care derivă alte trei
obligații. Prima obligație reprezintă credința (fidelitas), aceasta fiind definită prin obligația
unui vasal de a nu-și prejudicia seniorul, cât și să îndeplinească servicii personale
(transmiterea scrisorilor, escortarea seniorului, etc.). Cea de-a doua obligație, numită
consilium, „presupunea deplasarea vasalului la curtea seniorului și asistarea acestuia în actul
de împărțire al dreptății”25. Cea de-a treia și cea mai importantă obligație, care devine
definitivă și fixă în secolul al VIII-lea, a fost serviciul militar (auxilium).
De cealaltă parte, a doua mare obligație cuprindea „sarcinile – precumpănitor fiscale –
determinate de posesiunea feudului, acestea priveau fie reînnoirea „beneficiului” (taxa
numindu-se în acest caz „de răscumpărare”), fie amenzile ocazionate de infracțiunile comise
23
Ibidem, p. 168.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 170.

6
de vasal, fie, cel mai adesea, ajutorarea seniorului în situații în care acest lucru era absolut
necesar”26. Totuși aceste obligații feudo-vasalice nu au fost ca o literă de lege, acestea fiind
interpretate în funcție de interesele proprii ale seniorului sau vasalului.
După ce am prezentat o perspectivă a Europei vestice asupra vasalității, atenția noastră
se îndreaptă înspre partea de răsărit a Europei, mai exact în Imperiul Bizantin unde nu era
deloc străin termenul de posesiune funciară condiționată. Până în secolul al XI-lea întâlnim
posesiunea numită „stratiotika ktemata”, care era individuală, ereditară și inalienabilă,
urmându-i bine cunoscuta posesiune „pronoia”, care reprezenta o „concesiune imperială
rezervată elitei birocratice și militare, ca recompensă și , totodată, ca temei al prestării unor
servicii preponderent (dacă nu exclusiv) militare” 27. Singura diferență față de Apus era redată
de faptul că în Imperiul Bizantin pământul era oferit de stat, nu de persoane particulare, cei
care primeau pământ fiind cunoscuți sub numele de „stratioți”. La polul opus, în Rusia, nici
până în ziua de astăzi istoricii nu au ajuns la un numitor comun cu privire la existența sau
nonexistența vasalității. Cu privire la existența vasalității în spațiul rus, Alexandre Eck aduce
ca argumente faptul că: cnejii ruși se înconjurau, asemenea regilor germanici, de „o trupă de
războinici liberi (drujina)”28, ritualul vasalic se întâlnea și în Rusia, împreunarea mâinilor
fiind însă înlocuită cu „salutul cu fruntea”, care nu era, după toate aparențele, decât o variantă
a „prosternării” (proskynesis) bizantine”29 cât și, odată încheiată legătura vasalică, apăreau
obligațiile vasalului, în spațiul rus având pe lângă ajutorul militar și asistența juridica „și plata
unui tribut personal extraordinar al cărui cuantum, ca și circumstanțele achitării erau, de
asemenea, prevăzute cu grijă”30. Însă, vasalitatea rusă nu cuprindea și reciprocitatea existentă
în Apus dar nici respectarea relațiilor dintre proprietarul rus și supușii acestuia, fapt pentru
care este refuzată existența vasalității în Rusia de unii istorici.
Prin urmare, la baza relației dintre seniori și vasali avem pământul care a reprezentat
bunul comun al celor două entități, bun utilizat de ambele părți în funcție de interesele
personale, în vreme ce relația dintre senior și vasalul acestuia a jucat un rol important prin
caracteristicile și evoluțiile acesteia, relație fără de care nu ar fi existat o oarecare
sistematizare în ceea ce privește posesiunea pământului dar și lucrarea acestuia.

26
Ibidem, p. 171.
27
Ibidem, p. 172.
28
Ibidem, p. 173.
29
Ibidem.
30
Ibidem.

7
 BIBLIOGRAFIE
Bloch, Marc, Societatea feudală. Clasele și cârmuirea oamenilor, vol. II, traducere de
Cristiana Macarovici, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998.

Platon, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, MALEON, Bogdan-Petru, O istorie

a Europei de Apus în Evul Mediu: de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri
geografice: (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010.