CURS III

Societatea feudală

Introducerea sistemului relaţiilor de vasalitate, considerat la început un

mijloc de bună guvernare, a condus sub urmaşii lui Carol cel Mare la
destrămarea imperiului şi formarea unor numeroase centre de putere la nivel
local. Regii stăpîneau doar nominal teritoriul statului, puterea reală fiind
exercitată de diferiţii potentați locali. Fărâmiţarea a făcut ca titlul monarhic în
Occident să fie mai mult nominal, autoritatea asupra unui teritoriu să fie
proporţională cu resursele pe care i le punea la dispoziţie domeniul funciar
stăpînit în nume propriu. Conducătorii statelor îşi datorau autoritatea faptului că
teoretic erau suzeranii tuturor marilor seniori ai regatului şi nu nu erau vasali ai
nimănui.

I. Structurile de putere-ierarhia medievală

În vârful edificiului social medieval trona figura împăratului. Rangul imperial,

derivat din tradiţia Romei antice, a fost reactualizat în Europa Occidentală cu
ocazia încoronării lui Carol cel Mare, la 25 decembrie 800. Formal, împăratul era
considerat liderul politic suprem, iar suveranul pontif îşi exercita doar autoritatea
spirituală absolută asupra întregii creştinătăţi. Împăratul era încoronat de papă,
însemnele sale caracteristice fiind sceptrul şi globul împodobit cu cruce. Primul
semn distinctiv simboliza calitatea de arbitru hegemon, iar al doilea sugera
dominaţia asupra întregului univers creştin. Ambele completau seria atributelor
exterioare ale demnităţii imperiale. Principalele formaţiuni statale medievale
europene conduse de împăraţi au fost: Imperiul Romano-German, succesor al celui
carolingian, Imperiul Bizantin, dar şi ţaratele bulgar, sârb (al lui Ştefan Duşan) şi
rus.
Regele ocupa locul secund în ierarhia medievală. Aproape toţi purtătorii acestui
titlu au refuzat categoric alternativa subordonării faţă de împărat şi şi-au afirmat cu
consecvenţă independenţa deplină şi egalitatea în drepturi cu acesta. În mod real au
fost subordonaţi împăraţilor romano-germani doar regii Boemiei şi ai Siciliei. În
accepţiunea medievală, regele e perceput ca un fel de coordonator autoritar şi
incontestabil al categoriilor elitare, înzestrat cu trei calităţi primordiale:
1. suzeranitatea supremă, derivată din postura sa de „senior al seniorilor”, care-i
asigura obedienţa tuturor vasalilor;
2. suveranitatea, adică deţinerea monopolistă a puterii administrative şi
judecătoreşti la scara întregului regat, competenţă independentă de omagiul feudal;
3. originea divină, conferită de ungerea cu mir, în cadrul ceremoniei sacre de
încoronare.
În principiu, tipologia monarhiilor poate fi redusă la două categorii: ereditare
(în Franţa, Anglia, Spania etc.) şi elective (în Polonia, Suedia etc.).
Titlul de prinţ/principe desemnează un rang nobiliar cu semnificaţii extrem de
nuanţate în ierarhia medievală, fiind urmat de duce, marchiz, conte și baroni.

II. Structurile sociale

Teoretic, lumea medievală cunoștea o structură socială piramidală în vârf fiind

nobilimea, urmată de clerici și apoi de oamenii din popor. Este așa numita
schemă tripartită: oratores (cei care se roagă); bellatores (cei care luptă);
laboratores (cei care muncesc).

1. Nobilimea
Nobil înseamna ca, printre strămoşi respectivului, nimeni nu fi avut statut
inferior, supus servituţilor. Acest statut de membru privilegiat al societăţii se
transmitea ereditar. Titlul nobiliar se obținea prin:
a) naştere: 1. când ambii părinţi sunt nobili; 2. când tatăl e nobil şi mama
nenobilă, copilul împărtăşeşte condiţia tatălui, deci e considerat nobil; 3. Dacă
mama e nobilă şi tatăl nu, copilul e considerat nenobil, întrucât împărtăşeşte
condiţia tatălui său.
b) prin căsătorie: 1. nenobila căsătorită cu un nobil devine automat nobilă; 2.
Femeia de condiție umilă/serva căsătorită cu un nobil, numai dacă îi aparţine
acestuia accede la rangul nobiliar; 3. Serva care aparţine unui alt nobil îşi păstrează
statutul şi după căsătorie, iar copiii ei rămân şerbi.
c) prin intrarea în categoria cavalerilor.
d) prin achiziţionarea unui fief: stratagema respectivă e valabilă până la sfârşitul
secolului al XIII-lea, când pătura nobiliară devine o castă aproape impenetrabilă.

Relațiile de vasalitate
Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu socio-politic
precis. Aceste noţiuni provin din cuvantul feud(um), prin care se desemna o
posesiune funciară condiţionată, pe care un vasal o deţinea de la un senior în
schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud (fief) provine din
cuvântul franc fehu-ôd, cuvant care iniţial insemna “vite”. Ulterior acest termen
şi-a extins inţelesul, ajungand să aibă sensul de “avere”, “răsplată”, “remunerare
a unei slujbe”. Prin termenii de feud, feudalism, se indicau iniţial raporturile de
vasalitate din interiorul clasei dominante occidentale. Mai tarziu termenii au
căpătat o conotaţie mai largă, definind structura socială şi regimul social-politic
din Evul Mediu. Așa numitul regim feudal era bazat pe o puternică legătură de
loialitate mutuală, în care vasalul îşi servea seniorul său cu consilium et auxilium
(sfat şi ajutor). Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie economică,
politică şi militară. De regulă această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă,
incetand doar în caz de felonie (trădare) sau deces. În majoritatea cazurilor,
seniorul atribuia vasalului o bucată de pămant. De aceea, specificul sistemului
feudal era dat de regimul proprietăţii.
Procesul de concesionare presupunea un ceremonial compus din două faze.
Prima, numită hom/m/agium / hominagium, cuprindea immixtio manuum
(amestecarea mâinilor) – aspirantul la vasalitate, în genunchi, cu capul descoperit,
neînarmat şi fără pinteni se declara omul seniorului –, osculum (sărutul mutual) –
cei doi protagonişti ai ritualului se îmbrăţişau şi se sărutau reciproc, gest care
semnifica amestecarea răsuflărilor – şi credinţa – jurământul pe Evanghelie sau pe
relicve care pecetluia şi sacraliza relaţia de fidelitate.
A doua, investitura, întruchipa transferarea simbolică a fiefului. Seniorul îi
oferea proaspătului vasal un obiect fără valoare intrinsecă deosebită (baston,
creangă, inel, pumnal, spadă, bulgăre de pământ), care personifica posesiunea
funciară. Uneori, în final, dacă domeniul era restrâns ca întindere, cei doi efectuau
chiar şi o eventuală vizită pe teren.

S uzeranul şi vasalul îşi datorau fidelitate, loialitate şi asistenţă reciprocă.

Seniorul urma să-şi protejeze vasalul în toate circumstanţele, iar acesta era
obligat să presteze consilium et auxilium. Auxilium presupunea acordarea de ajutor
militar şi financiar, iar consilium participarea, cu atenţiile pecuniare de rigoare, la
nunţile, botezurile, investiturile de cavaler din familia suzeranului şi asistarea
acestuia la judecăţi. Vasalii nu puteau fi judecaţi decât de egalii lor. Pe parcursul
secolelor XII-XV, vasalii obţin dreptul de ereditate şi alienabilitate asupra fiefului.
Acest sistem feudal era specific mai ales unei zone din Franța actuală, fiind regăsit
cu greu în varianta sa clasică în alte zone ale Europei. Prin extindere, istoriografia a
suprapus acest fenomen peste întreaga Europă medievală, cu toate că în zone
precum Estul continentului nu întâlnim formula consacrată.

Proprietatea
Proprietatea funciară se numeşte alodiu, cea mai mare parte a pământurilor este
desemnată în Evul Mediu cu denumirea de tenuri, adică terenuri agricole ale căror
atribute ale proprietăţii sunt dezmembrate şi divizate între două persoane: cel ce
concedează şi beneficiar. Cel ce oferă în mod condiţionat pământul spre exploatare
rămâne proprietarul funciar efectiv al terenului (dominium eminens), iar cel ce îl
primeşte spre utilizare se alege cu uzufructul (ceea ce se produce). Unele domenii
agricole, denumite de obicei tenuri nobiliare sau fief-uri sunt dăruite în calitate de
beneficiu (beneficium) de către seniorul numit suzeran altuia care îi este vasal, din
raţiuni militare sau politice. Alte pământuri sunt concesionate doar în scopul
exploatării funciare. Aşa-numitele tenuri censive sunt terenuri agricole concedate
de seniori unor censitari (arendaşi/ oameni liberi), în timp ce tenurile servile sunt
loturile încredinţate şerbilor. În schimbul respectivelor concesiuni, proprietarii
pretindeau cens, adică o redevenţă fixă sau champart (campi pars), o redevenţă
proporţională cu recolta.
2. Clericii

În societatea medievală clericii sunt extrem de numeroşi şi formează o categorie

socială complexă, dar fără un statut uniform. Pot fi distinse două categorii:
a) clerul hirotonisit beneficia de următoarele privilegii:
1. scutire de impozite şi serviciu militar.
2. privilegiul de for (privilegium fori), datorită căruia nu puteau fi citaţi decât
în faţa forurilor juridice ale bisericii.
3. privilegiul de canon care asigura o protecţie specială, prin pronunţarea
excomunicării împotriva laicilor care exercitau acte de violenţă la adresa
clericilor.
Interdicţiile pe care trebuiau să le respecte clericii, precum celibatul şi
evitarea activităţilor lucrative, au fost destul de vag respectate în Evul Mediu. În
timpul decadenţei carolingiene mulţi preoţi, episopi şi arhiepiscopi se căsătoresc
sau trăiesc în concubinaj. Abia sinodul convocat la Roma (1074) de papa
Grigore al VII-lea declară excluşi din biserică pe clericii care nu se separă de
nevestele sau concubinele lor.

b ) clerul monahal (călugării) depun jurământul de castitate, sărăcie şi

supunere, dar în rest au un statut similar cu cel al clerului hirotonisit. Prin
urmare trebuiau să respecte o interdicţie suplimentară: nu puteau să deţină sau să
lase moştenire un patrimoniu. Prin urmare juriştii canonici considerau că
eventualele moşteniri, deci bunuri patrimoniale, ale călugărilor reveneau
automat mănăstirii, în timp ce cei laici susţineau că respectivele bunuri se
cuveneau predate moştenitorilor legitimi.
3. Oamenii de rând

O parte dintre ei, puţini la număr, sunt mici proprietari de terenuri

agricole. Cei mai mulţi sunt dependenţi de pământul seniorilor, dar îşi păstrează
libertatea personală. De altfel, medieviştii fac distincţie între şerbia propriu-zisă
şi dependenţa cu păstrarea libertăţii personale. Spre deosebire de şerbii
propriu-zişi, care şi-au pierdut libertatea personală, cei ce şi-au păstrat-o pot
depune mărturie la procese şi pot îmbrăţişa cariera clericală. Odată cu secolul al
XII-lea, unii din această categorie socială se stabilesc în oraşe şi devin
comercianţi sau artizani (meşteşugari). Cei mai mulţi continuă să lucreze
terenurile agricole concedate de seniori. În ciuda faptului că, în schimbul
respectivei concesiuni, plătesc redevenţe, prestează corvezi şi se supun
monopolurilor senioriale, ei sunt consideraţi oameni liberi şi pot oricând să-şi
părăsească parcela de pământ (tenura, precaria). Odată cu relansarea economică
din secolele XII-XIII, numeroşi indivizi din această categorie socială părăsesc
vechile domenii şi devin protagoniştii celebrelor defrişări din anumite regiuni
ale Europei medievale, în calitate de oaspeţi (hospites). În aceeaşi perioadă mulţi
şerbi devin oameni liberi, achitând seniorilor o taxă de răscumpărare. Alţii se
emancipează refugiindu-se în oraşe. Dacă nu erau prinşi timp de în an şi o zi, în
teorie îşi recâştigau libertatea. Acest posibil scenariu de emancipare a şerbilor a
alimentat probabil celebrul dicton medieval: „aerul oraşului te face liber”. Cu
certitudine, în perioada medievală, libertatea rurală era mai restrânsă decât cea
urbană.

Șerbii, pătură servilă inferioară, devin majoritari în secolul al XI-lea. Pe

parcursul veacurilor XII-XIV, datorită participării la epopeea defrişărilor şi a
desecărilor, dar şi prin exodul ilegal spre oraşe, numeroşi şerbi devin oameni
liberi. Ulterior, în secolele XIII-XIV, în aria Europei occidentale se derulează un
proces de emancipare masivă din condiţia de servitute, deseori chiar la iniţiativa
regalităţii.
a) principalele surse ale şerbiei: 1. naşterea – copiii devin şerbi când ambii
părinţi sunt şerbi sau, dacă provin dintr-o căsătorie mixtă, când mama e aservită.
2. intrarea voluntară în servitute – copiii sunt închinaţi unei instituţii ecleziastice
sau devin automat şerbi, dacă tatăl lor optează pentru servitute. 3. dacă se aşează
pe un teren considerat servil.
b) condiţia juridică a şerbilor: 1. spre deosebire de sclav, şerbul beneficiază
de o serie de drepturi (familie, patrimoniu, şansa de a deveni liber, nu poate fi
ucis în mod arbitrar), pe lângă numeroasele obligaţii pe care le are faţă de
stăpânul domeniului. 2. şerbul e legat de pământul seniorului şi dacă fuge, poate
fi urmărit şi readus cu forţa pe parcela sa; e judecat de stăpân în domeniul
jurisdicţiei civile şi penale; nu se poate căsători fără acordul seniorului; dacă
ambii miri sunt de pe acelaşi domeniu se achită doar o redevenţă pentru
obţinerea acordului; dacă şerbul se căsătoreşte fără aprobarea seniorială cu o
parteneră de pe un alt domeniu, profitând de faptul că biserica valida asemenea
căsătorii, sancţiunile mergeau de la amenda de formariage până la confiscarea
patrimoniului. Uneori căsătoriile amintite sefinalizau prin schimb de şerbi şi
partajul copiilor; în schimb faimosul drept al primei nopţi se pare că e mai mult
o legendă inventată de autorii foiletoanelor din epoca modernă.
c) obligaţiile şerbilor: 1. capii de familie achită anual capitaţia, care cu
timpul devine o taxă modică şi un simbol al servituţii; 2. şerbii plătesc tallia, o
taxă care se percepe arbitrar până în secolul al XII-lea, când se transformă într-o
impunere regulată, pentru ca din secolul al XIII-lea să se confunde cu censul; 3.
şerbii erau obligaţi să presteze munci gratuite, numite corvezi, care constau în
transporturi, munci agricole pe rezerva seniorială, repararea fortificaţiilor şi
întreţinerea drumurilor; 4. şerbii plăteau mâna moartă, un fel de taxă
succesorală pe care o achita seniorului moştenitorul de pe domeniu pentru a intra
în posesia patrimoniului.
d) accesul la libertate se putea obţine prin: 1. eliberare cu asentimentul
seniorului, din interes, motive financiare sau mobil pios; 2. căsătoria cu un om
liber sau nobil; 3. îmbrăţişarea carierei clericale; 4. refugiu sau rezidenţă într-un
oraş liber.
III. Situția politică și religioasă

1. Disputa dintre Imperiu și Sf. Scaun

Unul dintre aspectele care au marcat Europa creștină după anul 1000 a
fost dat de lupta politică și ideologică între Imperiul romano-german și Sf.
Scaun. Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu, izbucneşte cu
toată forţa în secolul XI şi se prelungeşte şi în cel următor, cunoscând două
etape principale. În prima etapă, conflictul capătă forma unei lupte pentru
investirea în înalte funcţii ecleziastice. Deoarece episcopii îndeplineau simultan
şi înalte funcţii în stat, atât papa şi împăratul erau interesaţi pentru a-şi plasa
oameni de încredere pentru ocuparea acestora. Amestecul regilor în alegerile
episcopale a avut o consecinţă negativă pentru biserică. Clerul s-a laicizat, iar în
înaltele funcţii ecleziastice au ajuns să fie numiţi oameni fără vocaţie religioasă,
fapt care i-a determinat pe suveranii pontifi să pretindă că alegerea într-o funcţie
ecleziastică superioară ţine strict de competenţa lor. Acest fapt a determinat
naşterea unui conflict virulent între Grigore VII şi împăratul Henric IV, care a
fost excomunicat în 1076. În anul următor împăratul a fost nevoit să treacă
Alpii, să se ducă la Canossa, unde se afla papa şi, în haine de penitent să implore
iertarea timp de trei zile.
Deşi a dobândit iertarea papei, Henric IV a reluat lupta, care a continuat şi
sub urmaşul său Henric V (1106-1125) şi sub urmaşii lui Grigore VII. Abia în
anul anul 1122 s-a ajuns la înţelegere între papi şi împăraţi privind alegerea
episcopilor prin concordatul de la Worms. Astfel, s-a hotărât ca numirea
episcopului în funcţia ecleziastică să fie efectuată de papă, în timp ce feuda cu
care era înzestrată episcopia să fie dată de împărat.
Odată cu moartea lui Henric al V-lea s-a stins dinastia de Franconia, iar
alegerea noului împărat a deschis în Germania o lungă perioadă de lupte pentru
tron. Italia a avut de suferit datorită acestor frământări, fiecare pretendent, de
îndată ce punea mâna pe putere, întreprinzând câte o expediţie la Roma pentru a
fi încoronat, prilej cu care, de fiecare dată, oraşele din nordul Italiei erau jefuite.
În cursul acestor conflicte nobilimea germană s-a grupat in două tabere adverse
reprezentate de două familii princiare: Welfii (guelfii) strângeau în jurul lor pe
adversarii politicii imperiale, pe când seniorii de Weiblingen (ghibelinii) şi
partizanii lor formau gruparea proimperială. Welfii au găsit un aliat în papă şi
comunele italiene. Lupta s-a terminat cu victoria Casei de Weiblingen (1138) şi
cu instituirea unei noi dinastii a Hochenstaufenilor. În timpul domniei lui
Frederic 1 Barbarossa (1152-1190) puterea imperială a atins apogeul.
Acţiunile lui Frederic I Barbarossa au redeschis lupta dintre sacerdoţiu şi
imperiu. Prilejul intervenţiei regelui german în Italia l-a constituit, pe de o parte,
împotrivirea oraşului Milano de a recunoaşte suzeranitatea sa, pe de alta,
mişcarea lui Arnaldo da Brescia de la Roma şi dorinţa răsculaţilor de a înlătura
suzeranitatea pontificală şi de a reînfiinţa Republica romană.
Sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun, Barbarossa a intrat în Italia
(1154), a supus oraşele lombarde, s-a încoronat rege la Pavia, iar de aici şi-a
continuat drumul la Roma, unde a înăbuşit în sânge răscoala lui Arnaldo. Drept
răsplată, papa Adrian al IV-lea 1-a încoronat împărat, dar pretenţiile de
suzeranitate, pe care Frederic nu le ascundea, au dus foarte curând la înrăutăţirea
relaţiilor (1157) şi, odată cu înscăunarea ca papă a lui Alexandru al III-lea
(1159), un vajnic apărător al principiilor gregoriene, războiul a fost declarat.
Ostilităţile s-au prelungit până în anul 1177. În cele din urmă, oraşele italiene,
unite în „liga lombardă” (1167), după nouă ani de rezistenţă, au obţinut la
Legnano o mare victorie asupra trupelor germane (1176). Un an mai târziu, în
Biserica San Marco din Veneţia, Frederic Barbarossa şi papa Alexandru se
împăcau, iar în anul 1183, prin pacea de la Constanţa (Elveţia), împăratul
recunoştea autonomia oraşelor lombarde.
Singurul succes obţinut de Frederic I în politica italiană a fost căsătoria
fiului său, viitorul Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei,
Constanţa. După anul 1190 regii Germaniei vor fi şi regi ai Siciliei, fapt ca avea
urmări importante în lupta cu papalitatea din veacul următor.
Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a marcat o
întărire a autorităţii papale sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea. În tot acest
timp, în Germania, luptele interne duseseră la o slăbire a regalităţii. Pentru
Frederic al II-lea (1215-1250) centrul politic va fi Sicilia, unde ia măsuri
centralizatoare de guvernare. Riposta a venit neîntârziat din partea papei Grigore
al IX-lea. Folosindu-se de refuzul lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă
(1227) papa 1-a excomunicat, fapt de care au profitat oraşele din nordul Italiei
pentru a se răscula. În aceste condiţii, Frederic al II-lea a fost obligat să plece în
cruciadă (1228-1229). Răzvrătirea a continuat şi, cu greu, împăratul, la
întoarcere, a înăbuşit-o.
Lupta în Italia 1-a obligat pe Frederic al II-lea să facă nenumărate concesii
principilor germani. Printre acestea se numără constituţia In favorem principum
(1232), un adevărat act de recunoaştere a privilegiilor marii nobilimi, printre
care figurau: dreptul de a avea jurisdicţie proprie, fortificaţii, oraşe, de a bate
monedă etc. Prin drepturile înscrise constituţia a stat la temelia principatelor
teritoriale. Puterea principilor a crescut într-atât încât între anii 1254-1273 a avut
loc în Germania un mare interregn, perioadă în care tronul a fost permanent
disputat şi în care „domnia pumnului" (das Faustrecht) s-a înstăpânit peste tot.

2. Schisma bisericii creștine

Un alt conflict major în lumea creștină s-a derulat între biserica din Orient și
cea din Occident. Separarea celor două ramuri ce alcătuiseră Biserica universală,
a avut la bază atât cauze politice, cât şi cauze religioase. În Occident, episcopul
de Roma, căruia i s-a generalizat denumirea de papă (părinte), a încercat să-şi
impună autoritatea politică, inclusiv supremaţia asupra monarhilor, program
politic devenit deosebit de pregnant în secolul al XI-lea şi sintetizat în celebrul
document Dictatus Papae al lui Grigore VII. Au fost, de asemenea şi o serie de
cauze de natură religioasă, unele ţinând de dogmă (euharistie, teleoleogie,
respectiv chestiunea purgatoriului şi mai cu seamă raporturile din Sfânta Treime,
celebra problemă „filioque”, adaosul apusean la Crezul niceano-
constantinopolitan etc.), precum şi la o serie de aspecte de organizare a clerului
şi chiar a credincioşilor (celibatul/noncelibatul clerului, organizarea vieţii
monahale, divorţul credincioşilor, împărtăşania etc.).
Conflictul latent şi rezolvabil dintre scaunele episcopale ale Romei şi
Constantinopolului a căpătat în veacul al XI-lea în mod primordial o coloratură
politică, ceea ce a dus în fond la ruptura rămasă apoi în istorie. La 16 iulie 1054
şi, respectiv, opt zile mai târziu, reprezentanţii celor două Biserici s-au
anatemizat reciproc, acţiune ce nu a fost atunci consemnată ca un eveniment
deosebit (mai fuseseră destule acte asemănătoare şi în trecut), dar care a durat
apoi prin veacuri până la anularea oficială abia în anul 1965. Patru veacuri au
existat o serie de tentative de refacere a unităţii creştine. Prima dintre ele a fost
făcută după 19 ani de la anatemizarea reciprocă, iar ultima cu mai puţin de un
deceniu înainte de cucerirea Constantinopolului. Tentativele de unire ale
Bisericii au fost generate din partea Bizanţului întotdeauna de raţiuni politice,
respectiv de dobândirea într-un fel sau altul al ajutorului Sf. Scaun şi statelor
occidentale împotriva duşmanilor monarhilor de pe malurile Bosforului.
În cursul negocierilor, pontifii romani au condiţionat fără excepţie unirea şi
deci ajutorul din partea Occidentului de renunţarea Bisericii ortodoxe la
specificităţile ei şi mai cu seamă de recunoaşterea fără rezerve a primatului
papal. Astfel veacuri de-a rândul o problemă pur bisericească şi teologică a fost
în cea mai mare parte o problemă politică în care se viza impunerea în Orient a
concepţiilor şi mai cu seamă a autorităţii venite din Occident.