MN-232 Masalov Sergiu

Colegiu International cu administrare

si bussines
 Societatea medievală era
organizată după un sistem
social și politic cunoscut sub
denumirea de feudalism,
care îi este specific Evului
Mediu. Acesta a fost un
sistem de organizare a
societății în care aristocrația
agrară și militară stăpânea
pământul și țăranii.
Structurile de acest tip s-au
impus în toată Europa în
etape diferite, dar s-au
dezvoltat mai complet în
Franța, în secolele IX-XIV.
Nobilii și țăranii erau
principalele categorii
sociale în orânduirea
feudală.
* Nobilii, posesorii de
pământuri, dețineau puterea
economică și politică.
*Țăranii, lucrători ai
pământului, și-au pierdut, în
număr tot mai mare,
libertatea, ajungând în
șerbie.
Alături de aceste categorii,
locuitorii orașelor au început
să joace un rol tot mai
important în viața societății,
pe măsură ce s-au dezvoltat
meșteșugurile și comerțul.
Feudalismul se întâlnește, în
forme diferite, atât în Asia
(China, Japonia, Persia), cât și
în Europa, în condițiile în care
statul, incapabil să plătească cu
bani serviciul militar al celor
care-l apărau, le distribuia
pământ.
Într-o asemenea situație, statul
fiind lipsit de autoritatea
necesară, a promovat aparitia
legăturilor personale, ierarhice,
între oameni. Ele au fost impuse
de sus în jos muncitorilor
neliberi ai pământului,
legați de brazdă (foștii sclavi
înlocuiți prin șerbi).
Aceeași situație economică a adus
și în cadrul clasei dominante o
solidaritate liber consimțită,
reciprocă, așa încât inferiorul
(vasalul) primea anumite drepturi,
iar superiorul (seniorul) își
recunoștea unele îndatoriri.
Denumirile de "senior" și "vasal"
sunt caracteristice numai pentru
Occidentul european, unde s-a
dezvoltat forma cea mai timpurie și
mai completă a sistemului feudal
de relații între membrii clasei
stăpânitoare
Starea de război aproape neîntreruptă în care se trăia, a
favorizat construirea unei elite militare.
Numai acești războinici, singurii care aveau libertatea de a-și
alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală.
Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea
cineva (vasalul) în anumite condiții de supunere față de
mai-marele său (seniorul).
Războinicii care luptau
călare se numeau
cavaleri. Fiind socotiți
mai presus de mulțimea
de rând, a oamenilor
liberi și neliberi, se
înrudeau numai între ei
și erau mândri de
vechimea poziției în
care se găseau,
moștenită de la
strămoșii lor: aceștia
erau nobilii.
Paralel cu elita militară, nobiliară,
societatea medievală creștină
cunoștea și un alt grup respectat, cel
al cărturarilor, oameni ai Bisericii
(clerici).
Viața într-un lăcaș de rugăciune, fie
el biserică sau mănăstire, era supusă
unor reguli de disciplină aspră, dar
echivala cu condiția liberă.
Ca mijlocitori între oameni și
Dumnezeu, clericii ocupau o poziție
privilegiată. Primind numeroase
danii de pământuri, așezămintele
religioase au devenit proprietare ale
unor domenii întinse, pe care le
dețineau în deplină folosință, ca și
pe șerbii care le cultivau.
 Occidentul
Europei
În vremea aceea, pământul era împărțit în moșii
mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la
îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a
angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliți să-și împartă
moșiile în loturi și să le dea în folosință țăranilor. În
schimb, țăranii dădeau proprietarului o parte din
recoltă și-i lucrau și partea lui de moșie, beneficiind,
totodată, de protecția acestuia.
Pentru a porni în campanie, un războinic avea
nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut
și spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte
armele și de un cal pentru acesta.
Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe
timpul Carolingienilor, oștenii erau obligați să se echipeze
și să se înarmeze pe seama lor.
Statul nu le putea da nici arme, nici bani.
Dar echipamentul unui călăreț costa scump. Începând cu
veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din
călăreți. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze și să
se înarmeze, regii au fost siliți să le împartă pământul.
Regele era stăpânul întregului pământ și, după tradiția
germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea.
Pământul astfel cedat s-a numit feud, și cel care îl primea
avea drept de folosință asupra lui, în schimbul serviciilor
aduse.
Adeseori, țăranii liberi, care dețineau sau nu pământ, se
închinau unui nobil pentru a obține ocrotirea acestuia.
 Estul Europei
În Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a
existat și în Imperiul Bizantin și în statele balcanice.
Boierimea datora slujbă credincioasă domnului țării care era
proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic și toți trebuiau
să-i dea ascultare. Boierii erau, in același timp, mari proprietari de
pământ, dar și dregători domnești și, din această cauză, ei participau la
administrarea țării. Boierii aveau obligația de a-l însoți pe domn în
campaniile sale militare și de a-i aduce cete de luptători, recrutați de
pe moșiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea
țării și împărțirea dreptății.
Se pare că aristocrația cea mai veche cunoscută de feudalismul
românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor
cu pecenegii, cumanii și tătarii, care exploatau populația locală și
bogățiile naturale (pește, sare, pășuni). Boierii din țările române erau
stăpâni deplini pe moșiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste
domenii boierețti erau întreținute cu ajutorul țăranilor dependenți
(vecini sau rumâni) sau al țăranilor așezați cu învoială (oameni liberi
fără pământ). Obligațiile lor față de boieri sau mănăstiri erau dijma (a
zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) și taxe bănești.
 Lumea orientală

În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale anterioare.

Societatea rurală era împărțită între o majoritate de țărani săraci și o
minoritate de mari proprietari.
Țăranul trebuia să plătească impozit statului și multe alte obigații
marilor proprietari funciari. Curând, situația lor a devenit grea, ei
ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de
aceste revolte.
Ca și în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor.
Deși sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat
ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea
musulmană sau în Spania; producțiile agricole au fost mai mari și prin
introducerea și difuzarea de noi culturi.
Formele de viață din China, în cultura căreia se întâlnesc folosofia lui
Confucius și budismul, legea milei față de săraci, au trecut apoi în
Coreea și de acolo în Japonia. Aceste țări n-aveau nicio legătură cu
lumea europeană.
 Nobilimea
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș,
seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un
castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un
șanț larg și adânc, plin cu apă, îi împiedica pe dușmani să
se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între
care se afla poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod
mobil. În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și
tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor,
magazii și grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea,
au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de
seu și de ceară. Locuințele seniorilor au devenit mai
încăpătoare, mai luminoase și mai confortabile. Curtea era
destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se
refugieze acolo țăranii de pe domeniu. Erau castele care
puteau adăposti mai multe sate, cu vitele și cu toți locuitorii.
În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență,
ci și un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura
nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și putere
politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata
cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile
puteau fi lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul a dobândit
dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și aresta,
drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau dreptul
chiar de a bate monedă. Trimișii regelui nu puteau călca pe
moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a
urmări un ucigaș. Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani
pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care
aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al
așezămintelor bisericești posesoare de feude.
Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările
militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea
turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau
măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de
exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În
alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte
căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească cerbul
sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.
Raporturile dintre seniori
și vasali
Aceste raporturi erau determinate de
datină. Vasalul era obligat să-și
recunoască în mod solemn
dependența de seniorul care i-a dat
pământ cu drept de posesiune. El se
prezenta înaintea seniorului pentru a-
și depune omagiul, declarând că
devine „omul lui”.
În schimbul jurământului, seniorul
dădea vasalului o feudă (o bucată de
pământ, un sat, o parte dintr-un sat).
Depunerea omagiului și învestirea
creau între senior și vasal o serie de
obligații reciproce. Vasalul se obliga
să respecte persoana, familia,
onoarea și averea seniorului. Aceasta
era datoria de credință (fidelitatea.)
Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar
nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte
la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la
scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat.
În cazul în care seniorul își înălța fiul la rangul de
cavaler sau își mărita fiica sau când el însuși pornea în
cruciadă, vasalul era obligat să-i dea seniorului un
ajutor în bani.
 La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra
dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i
ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul erau legați
deci printr-un adevărat contract.
Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile, jurământul
înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela suzeranul se făcea
vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul care nu-și respecta
vasalul sau abuza de drepturile sale față de acesta își pierdea
drepturile asupra feudului. Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau
obligațiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela
suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul
care nu-și respecta vasalul sau abuza de drepturile sale față de acesta
își pierdea drepturile asupra feudului.
În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și numărul
vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoșteau și o
exprimau în termeni preciși.
Cavalerul
Biserica s-a străduit să folosească
forța și solidaritatea nobililor,
îmblânzind obiceiurile lor brutale și
oferindu-le exemplul cavalerului
creștin - un ideal moral de oștean al
lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în
rândul cavalerilor erau admiși numai
fii de nobili. După ce-și făcea
ucenicia la curtea unui senior, tânărul
nobil primea armele de cavaler. O
rudă sau seniorul său îi încingea
sabia și îi lega pintenii, apoi îi dădea
o palmă după ceafă și-i spunea: „Fii
viteaz!”, ca să-și aducă aminte
întreaga viață de codul moral
cavaleresc: obligația de a fi viteaz și
loial, de a respecta în lupta cu
adversarul legile onoarei (a nu ataca
un adversar neînarmat), de a-și ține
Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu
timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi
binecuvântând steagul și armele viitorului cavaler, apoi
consfințind însuși actul învestituirii. În cele din urmă,
întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în fața
altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus
unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie și
împărtășanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele și
spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău
ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor
și tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor”.
Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler.
Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu
avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorității
militare, politice și economice a nobilimii feudale.
 Țăranii
Țărănimea, partea cea mai numeroasă a sociețătii
feudale, era împărțită în mai multe categorii, în funcție
de statutul social și, desigur, de avere.

Țărani:

Liberi Dependenti
 Avea
pe c u dreptu
a l
Ades re locuia de a pă
răsi
liber ea, locui u. moși
beri a a
prop e, având u în sate
Pute rii. cond (obș
au lă u cător ti)
care sa m i
Avea o deține oștenire
nii li

a aver
Biser u obliga u. ea p
ț e
rede ică: în ba ii către s
t
cont vențe; în ni - taxe at și cătr
Țăra

r e
podu uirea dr muncă - și
u l
Țara rilor; ave murilor a
dato Române au, prec sau a
ria d ască um î
eap și în n
artic M
ipa l oldova,
a oas
te
 Erau
voie „legați

i
locu să pără de glie”

pe rani
iau). seas

ți
că m (nu avea

en
oșia
Nu s pe c u
e are
acor puteau
Ță
nd
cinevdul seni căsător
a de orulu i dec
pe m i și do ât cu
Nu p o ș ia ar cu
u a c
păm teau tra estui
a.
senio â n t u n s m
de
l i
rului decât cu te urmaș
și plă acor ilor
Urm tind dul
așii l o taxă.
șerb or av
i. eau s
tatut
Nu e ul de
proc rau admi
ese. și ca
mart
Avea ori în
senio u diverse
ri. oblig
ații f
a ță d
e
În fața abuzurilor și violențelor, țăranii nu aveau niciun
mijloc legal de apărare. Nemulțumirea acestora,
manifestată prin răscoale, a crescut în secolul al
XIV-lea, în împrejurările Războiului de o sută de ani.
Astfel de răscoale au izbucnit în Franța, în 1358, și în
Anglia, în 1381. La începutul secolului al XV-lea,
răscoalele s-au extins și în Europa centrală, apoi în
Cehia (1434) și în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna,
din 1437).
 Orășenii
La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe
depindeau de un episcop sau de un senior care avea o
casă întărită în interiorul orașului. În secolul al XI-lea, în
afara zidurilor cetății s-a format câte o așezare nouă
(„burg”), ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăți: de a
ține o piață, de a nu mai fi șerbi. La sfârșitul secolului al
XI-lea, pentru a obține aceste avantaje, în anumite orașe
s-au format asociații numite comune. În cursul secolului al
XII-lea, cucerirea libertăților s-a petrecut adesea pașnic.
Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor
în dări în bani și acorda privilegii pentru a atrage noi
locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul
dintre cele două părți, fixa drepturile seniorului și
privilegiile acordate orășenilor. Dacă seniorul refuza să
acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la
apariția orașelor libere. Anumite comune foarte
puternice, precum Colonia (Köln) în Germania, Pisa,
Florența, Siena (în Italia) au devenit total independente
A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o
taxă comunei erau condițiile pentru a fi socotit orășean cu
drepturi depline. Comunele erau conduse de magistrați
(consuli, priori). În fruntea lor era un primar
(burgermeister, mayor) care conducea ședințele
consiliului. Fiecare comună avea un tribunal și o forță
poliționească, veghind la respectarea regulamentelor
orașului și brestelor.
Populația orașului era dominată de patricieni, adică marii
negustori și fruntașii corporațiilor. Dintre aceștia erau aleși
consilierii, care administrau orașul conform intereselor lor.
Poporul de rând (mici meșteșugari și negustori, ucenici,
calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă.
La sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea
aceștia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor și
împărțirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbușite cu
asprime.
Meșteșugarii lucrau în ateliere mici, deschise
spre stradă. Acestea erau conduse de către
meșter, stăpânul atelierului, care angaja
luctrători și ucenici. Meșteșugarii care
practicau aceeași meserie se grupau în
anumite cartiere. Meșteșugarii aparțineau, de
asemenea, unei bresle (corporații). Breasla
acorda ajutor membrilor în caz de nevoie,
impunea regulamentul privind durata timpului
de lucru, salariile, prețutile și calitarea
mărfurilor.
O dată cu secolul al XI-lea, când osașele au
început să se mărească, micii negustori
plecau la sate pentru a schimba produsele
meșteșugărești și a cumpăra lână, hrană și
lemnele necesare orășenilor. Puțin câte puțin,
negustorii au căpătat o poziție tot mai
importantă în orașe. Ei furnizau materia primă,
fixând comenzile și prețul produselor.
Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și au
fost inventate noi mijloace de circulație a banilor,
activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de
plată s-au îmbunătățit datorită argintului extras din
minele din Boemia, baterii unor monededin aur și
apariției cecurilor. Negustorii se grupau și ei în
asociații, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa
germanică, formată de negustorii din regiunea Mării
Baltice, în secolul al XII-lea.
 Statutul
românilor din
Transilvania
După cucerirea Transilvaniei de
către maghiari, s-au găsit față în
față nu două neamuri, ci două
clase sociale: nobilii și țăranii.
Nobilimea românească din
Ardeal, încetul cu încetul, s-a
maghiarizat, trecând la
catolicism, sau a coborât în
rândul țăranilor, dar în secolul al
XVI-lea ea exista încă sub
denumirea dată de maghiari de
"nemeși". Nobilii români, ca și
cei maghiari, aveau dreptul de
a-i judeca pe țăranii supuși și de
a merge călare la război.
Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din Ardeal ,
printr-un lung șir de deposedări și nesocotiri ale statutului ei, a început
să decadă. Cauza dispariției ei a costat în primul rând în religia ortodoxă
a românilor. Regalitatea maghiară nu recunoștea titlul de nobil decât
catolicilor, iar ceilalți erau reduși la starea de iobăgie.[9]
Țărănimea din Transilvania se bucura și ea de oarecare privilegii la
începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu erau drepturi
scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii unguri, ci erau mai vechi
decât stăpânirea maghiară. Din această cauză, drepturile țăranilor români
au fost încălcate și, treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au
devenit iobagi, șerbi sau jeleri.
Prin „dreptul românilor”, populația românească avea privilegiul de a-și
alege conducătorii - cnejii de sat sau de vale și voievozii de sate[9].
Aceștia îi reprezentau în fața stăpânirii. Românii aveau dreptul de a-și
alege judecătorii și de a strânge birul printr-unul dintre ai lor. La nivel
local, instituțiile românești autonome administrau, împărțeau dreptatea,
vegheau la plata dărilor, dar adresau plângerile lor către voievod sau
chiar către rege. În Hațeg, Hunedoara și Maramureș s-au păstrat până
târziu adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei categorii
sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea luptelor cu turcii,
mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la peste 12.000 de familii.
Românii din Transilvania au fost sub mai multe administrații.
Administrația regalității maghiare, de la începtul secolului al
XII-lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor,
fondat în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să
își impună propriul sistem de guvernare în Transilvania,
principatul , dar nu a reușit. Ca atare, în 1176, la conducerea
Transilvaniei se instalează un voievod (specific românilor),
voievodul Leustachiu (Leustachius). După înfrângearea de la
Mohacs, din 1526, Ungaria va avea parte de o decădere,
culminând cu desfințarea regatului maghiar. Din 1544,
Transilvania devine principat autonom în cadrul Imperiului
Otoman. Urmează o perioadă în care conducerea internă a
Transilvaniei va avea fluctuații mari, culminând cu Unirea din
1600, reușită de domnitorul român Mihai Viteazul. Această unire
nu a rezistat însă numai un an. După ce de-al doilea asediu
otoman al Vienei, respins de forțele combinate
austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în perioada de
decădere a sa, culminând cu transformarea lui în republică,
după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se accentua
 Vă m
pent ulțu
ru a mim
tenț
ie .
^__^
.