Viata sociala in evul mediu

Cuprins
Societatea medievala
Nasterea sistemului feudal
Raporturile dintre seniori si vasali
Principalele categorii sociale
Biserica in Evul Mediu
Clerul
Nobilimea
Cavalerul
Taranimea
Orasenii
Concluzie
Societatea medievală
Societatea medievală era
organizată de un sistem social
și politic cunoscut sub
denumirea de feudalism.
Acesta a fost un sistem de
organizare a societății în care
aristocrația agrară și militară
stăpânea pământul și țăranii.
Structurile s-au impus în toată
Europa în etape diferite, dar s-
au dezvoltat mai bine în
Franta, în secolele IX-XIV.
Nașterea sistemului feudal
Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât
în Asia (China,Japonia,Persia), cât și în Europa,
în condițiile în care statul, incapabil să
plătească cu bani serviciul militar al celor care-l
apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea
situație, statul fiind lipsit de autoritatea
necesară, au apărut legături personale,
ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de
sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului,
legați de brazdă (foștii sclavi înlocuiți prin
serbi). Aceeași situație economică a adus și în
cadrul clasei dominante o solidaritate liber
consimțită, reciprocă, așa încât inferiorul
(vasalul) primea anumite drepturi, iar
superiorul (seniorul) își recunoștea unele
îndatoriri.
Raporturile dintre seniori și vasali
Aceste raporturi erau determinate de datină.
Vasalul era obligat să-și recunoască în mod solemn
dependența de seniorul care i-a dat pământ cu drept
de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului
pentru a-și depune omagiul, declarând că devine
„omul lui”. În schimbul juramantului, seniorul
dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat,
o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului și
învestirea creau între senior și vasal o serie de
obligații reciproce. Vasalul se obliga să respecte
persoana, familia, onoarea și averea seniorului.
Aceasta era datoria de credință (fidelitatea). Vasalul
trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu
mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte
la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la
scaunul de judecată.
Raporturile dintre seniori și vasali
Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care
seniorul își înălța fiul la rangul de cavaler sau își
mărita fiica sau când el însuși pornea în cruciada,
vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor
în bani. La rândul său, suzeranul era dator să-și
susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i
facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i
ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și
vasalul erau legați deci printr-un adevărat
contract. Când vasalul sau suzeranul nu-și
respectau obligațiile, jurământul înceta să mai fie
valabil. Vasalul care-și înșela suzeranul se făcea
vinovat de trădare și își pierdea feudul.
Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau abuza
de drepturile sale față de acesta își pierdea
drepturile asupra feudului.
 Principalele categorii sociale
Ierarhia socială feudală
a fost impusă de
Biserică, cele trei stări
fiind:
 clerul (cei care se
roagă);
 nobilimea (cei care
luptă);
 ţărănimea şi
orăşenii (cei care
muncesc).
Biserica în Evul Mediu
Una dintre cele mai importante
instituţii ale societăţii
medievale a fost Biserica.
Datorită autorităţii lor
spirituale atât Biserica
catolică (în vestul Europei), cât
şi Biserica ortodoxă (în estul
continentului) au jucat un rol
deosebit în viaţa politică,
spirituală, dar şi economică a
statelor din această parte a
lumii.
Clerul
Clerul slujeşte pe Dumnezeu şi se roagă
pentru păcatele lor şi pentru păcatele altor
oameni. Războinicii protejează bisericile şi
apără oamenii din popor, atât pe cei mari cât şi
pe cei mici. Ei apără întreaga lume. Slujitorii
muncesc întreaga lor viaţă cu trudă. Ei nu
posedă nimic fără efort şi furnizează la toţi
hrană şi îmbrăcăminte. Casa lui Dumnezeu pe
care o credem una singură, este, deci, împărţită
pe pământ în trei : unii se roagă, alţii se luptă
iar ceilalţi muncesc. Aceste trei stări sunt
indispensabile una faţă de alta, activitatea
uneia din ele permite celorlalte două să
trăiască.
 Domeniul feudal îi asigură nobilului atât putere

Nobilimea economică, prin recolte şi taxe, cât şi putere

politică. La început feudele erau acordate numai
pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului.
Odată cu trecerea timpului domeniile puteau fi
lăsate ca moştenire urmaşilor.
Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări
de la ţărani, de a-i judeca şi aresta, drept ce
înainte aparţinuse statului. Unii seniori aveau
dreptul chiar de a bate monedă.
Trimişii regelui nu puteau călca pe moşiile lor
fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a
urmări un ucigaş. Seniorii au devenit, astfel,
adevăraţi suverani pe moşiile lor. Suveranitatea,
adică puterea supremă care aparţinea statului, s-
a fărâmiţat în folosul nobilimii laice şi al
aşezămintelor bisericeşti posesoare de feude.
Ocupaţiile principale ale nobililor erau războiul,
vânătoare şi serbările militare. Pe timp de pace
erau organizate turniruri.
 Cavalerul
Biserica s-a străduit să folosească forța și solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile
lor brutale și oferindu-le exemplul cavalerului creștin - un ideal moral de oștean al lui
Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admiși numai fii de nobili.
După ce-și făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler.
O rudă sau seniorul său îi încingea sabia și îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după
ceafă și-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-și aducă aminte întreaga viață de codul moral
cavaleresc: obligația de a fi viteaz și loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile
onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-și ține cuvântul și de a nu minți
niciodată. Ceremonia aceasta, laica la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios.
Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul și armele viitorului cavaler, apoi
consfințind însuși actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se
petrecea în fața altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de
purificare:post,veghe,spovedanie si impartasanie. Apoi, preotul binecuvânta armele și
spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al
bisericilor,vaduvelor,orfanilor și tuturor slujitorilor săi contra urgiei paganilotr”.
Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o
pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorității militare, politice
și economice a nobilimii feudale.
Țărănimea
Țărănimea, partea cea mai numeroasă a
societății feudale, era împărțită în mai
multe categorii, în funcție de statutul
social și, desigur, de avere. În fața
abuzurilor și violențelor, țăranii nu aveau
niciun mijloc legal de apărare.
Nemulțumirea acestora, manifestată prin
răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea,
în împrejurările Razboiul de o suta de
ani. Astfel de răscoale au izbucnit în
Franța, în 1358, și în Anglia, în 1381. La
începutul secolului al XV-lea, răscoalele
s-au extins și în Europa centrala, apoi în
Cehia (1434) și în Transilvania
 Țăranii liberi Țăranii dependenți

•Aveau dreptul de a părăsi moșia

•Erau „legați de glie” (nu aveau
pe care locuiau.
voie să părăsească moșia pe care
•Adesea, locuiau în sate (obsti)
locuiau).
libere, având conducători proprii.
•Nu se puteau căsători decât cu
•Puteau lăsa moștenire averea pe
acordul seniorului și doar cu cineva
care o dețineau.
de pe moșia acestuia.
•Aveau obligații către stat și către
•Nu puteau transmite urmașilor
Biserică: în bani - taxe și
pământul decât cu acordul
redevențe; în muncă - la
seniorului și plătind o taxă.
construirea drumurilor sau a
•Urmașii lor aveau statutul
podurilor; aveau, precum în Tara
de serbi.
Romaneasca și în Moldova, datoria
•Nu erau admiși ca martori în
de a participa la oaste.
procese.
•Erau nevoiti sa plateasca zeciuiala
•Aveau diverse obligații față de
bisericiasca din averea pe care o
seniori.
aveau
 Orășenii
La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe depindeau de
un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul
orașului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetății s-a format câte o
așezare nouă , ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăți: de a ține o
piață, de a nu mai fi serbi. La sfârșitul secolului al XI-lea, pentru a obține
aceste avantaje, în anumite orașe s-au format asociații numite comune. În
cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertăților s-a petrecut adesea
pașnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor în dări
în bani și acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document
scris preciza acordul dintre cele două părți, fixa drepturile seniorului și
privilegiile acordate orășenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta,
comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariția orașelor libere. A fi liber,
a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o taxă comunei erau
condițiile pentru a fi socotit orășean cu drepturi depline. Comunele erau
conduse de magistrati (consuli,priori). În fruntea lor era un primar  care
conducea ședințele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal și o
forță polițienească, veghind la respectarea regulamentelor orașului și
brestelor.
 Concluzie
In evul mediu, locuitorii erau supusi regulilor de
vasalitate. Societatea avea o organizare piramidala.
Cei din varf, suzeranii, detineau terenurile, cei de la
baza, vasalii, aveau drept de a le exploata in schimbul
unui ajutor financiar si militar. Suzeranii si vasalii lor
erau legati prin obligatii si drepturi. Pentru unii aceasta
era de a oferi un feud vasalului lor iar pentru ceilalti
era de a asigura un sprijin militar si financiar
suzeranului lor. Societatea era divizata in trei stari
sociale. Cavalerii luptau, preotii se rugau iar taranii
munceau. Domeniul feudal era cadrul local in care
traia marea majoritate a populatiei.