”Și tu ești singur?

” de

Aurelian Silvestru
Atât de mult mi-a plăcut acest roman încât nu prea știu
dacă am să pot reda toate impresiile mele prin condeiul
cuvintelor.
Nu am mai citit nicio altă carte de acest autor, dar
lecturând-o pe asta am rămas plăcut împresionată de
măiestria dumnealui de a-mi capta atenția, de a mă  ține
legată de subiectul acestei cărți , de a mă pierde efectiv
prin iureșul trăirilor sufletești a eroinei.

E vorba despre Ana, o tânăra care a cresut într-un

orfelinat, cu gândul la ziua în care vor veni părinții să o ia
acasă, copil plin de speranțe și vise, copil care vroia să
aibă o famile unită, să aibă mamă și tată, să se simtă
iubită, dorită și răsfățată. Copilă pentru care suferința și
singurătatea erau „camarazii” ei de zi cu zi.
Am admirat-o pe Ana pe tot parcusul lecturii, pentru
curaj, pentru bunătate, pentru dragostea pe care i-o purta
lui Manole („În lipsa lui Manole, viața e ca o carte lipsită
de cuvinte: oricât o răsfoiești, nu are sens …”).  Un fiu,
de altfel, risipitor și aici, momentele lui de dispariție mă
duce direct cu gândul la cartea lui Radu Tudoran „Fiul
Risipitor”. Dispărea și nu revenea cu lunile, nu o căută,
nu-i spunea unde pleacă, dar Ana aștepta și spera că
Manole va reveni.
„În viață, zise Manole, poți opri orice: un tren, o apă, o
nenorocire, dar niciodată, nimeni nu e în stare să
oprească timpul, e adversarul nostru principal.”
Venise războiul din Trasnistria,  trimisă acolo ca
jurnalistă, Ana l-a reîntâlnit pe Manole pe front, tot ce
suferise și trăise până atunci se spulberase ca un vis urât.
Și-au trăit dragostea prin tranșee, au luptat împreună
pentru ziua de mâine, au înfruntat cot la cot forța răului și
credeau că nimic nu le poate tulbura linștea. Cu toate
astea,  această siguranță, fericire și liniște sufletească nu a
durat mult, în urma unui atac al inamicului la
„fazenda„ unde ei își trăiau fericirea, Manole dispăruse în
apele Nistrului.  Îl crezuse mort, dar el doar a rămas
schilod, cu toate astea nu a vrut să i se arate Anei, plecase
în Moscova și efectua operații estetice. Nu vroia ca Ana
să-l accepte lângă ea din milă, dar pentru ea acest lucru nu
conta nicio fărâmă: „Nu-mi pasă că a rămas schilod. Cea
mai cumplită rană e singurătatea.”
Finalul romanului e unul fericit. Ceea ce consider un final
binemeritat pentru eroină, mai ales prin câte necazuri i-au
fost dat să treacă: „Iubirea e singura cetate în care merită
să mori.”
Pentru mine rămâne a fi o carte optimistă, o carte cu lecții
importante de viață: să lupți contra răului orice ar fi, să
lupți contra singurătății cu toată ființa ta, să crezi în iubire
cu tot sufletul tău pentru că în cele din urmă, toate aceste
aspecte au un final fericit.
„Fiecare e arhitectul său. Cu toții construim ceva.
Contează însă nu cum arată ceea ce înălțăm, ci locul pe
care-l alegem pentru fundament: în paradis sau în
infern?”