Economia medievală - Blestemul pământului, blestemul banului societate agrară-

societate monetară

Să ne propunem din start să evităm termenii de declin, decădere, tot vocabularul care
implică judecăți de valoare, deoarece misiunea istoricului este să înțeleagă trecutul
civilizațiilor și nu să-l judece.
Dacă pornim, ca de obicei, de la ideea ca economia medievală, așa cum se conturează
ea până în secolul al XIII-lea este rezultatul unei tensiuni între economia moștenită din lumea
antică și cea moștenită de la barbari, trebuie să ne punem întrebări referitoare la trăsăturile
romane și trăsăturile barbare care au afectat această fuziune.
Să pornim de la o simplificare grosieră : lumea romană era o lume a orașului (Imperiul
Roman se construiește pornind de la un oraș stat) pe când lumea barbară era în primul rând o
lume rurală, a unor populații semi-nomade, semi-sedentare, dar cu gustul proprietății. Ei
doreau să dețină pământ.

Ce poate rezulta din fuziunea acestor două lumi ? Din fuziunea acestor două stiluri de viață ?

Din perspectiva temei noastre de azi, un sistem economic diferit care se formează lent între
secolele V și XIII.

Totul începe cu ruralizarea. În primul rând la nivelul populației. Odată cu decăderea

Imperiului Roman și, mai ales după instalarea barbarilor are loc o ruralizare a populației. Cei
bogați, datorită lipsurilor tot mai acute din orașe tind să se retragă pe domeniile lor, iar săracii
caută protecția bogaților tot acolo. Prin urmare, mișcarea de ruralizare și progresul marii
proprietăți pe care îl antrenează prinde în valul său întreaga populație. Toponimele care au
apărut în această perioadă, care se termină în court (curtis) și ville (villa) dovedesc progresele
marilor proprietăți. Este evident de ce sistemul este avantajos pentru deținătorii de domenii
vaste. Dar de ce acceptă țărănimea acest aranjament ? Un țăran se desparte de pământul său
din mai multe motive, amenințări, în schimbul protecției, un interes pe viață într-o proprietate
mai mare, pentru că nu făcea față fiscalității, nu putea plăti taxele. În evul mediu timpuriu,
țăranul era foarte expus violenței nobililor care îi puteau distruge câmpurile, recoltele,
bunurile imobile. Datorită acestei lipse de securitate, numeroase ferme mici au fost înghițite
de domeniile mari.

1
Salvian:
“Iată ce este mai greu și mai revoltător, când cei despre care vorbim și-au pierdut casele și
pământurile în urma unui act de banditism, sau au fost scoși din ele de către strângătorii
dărilor, ei se refugiază pe domeniile aparținând unor oameni puternici și devin niște coloni ai
bogaților... ca în pilda femeii atotputernice și în același timp atotvătămătoare, despre care
mergea zvonul că preschimbă oamenii în dobitoace, toți cei care s-au așezat pe domeniile
bogaților suferă o metamorfoză, ca și cum ar fi băut și ei din cupa lui Circe, căci bogații încep
a-i socoti ca bunul lor propriu pe cei care i-au primit ca pe niște străini care nu le aparțineau,
acești oameni liberi după toate criteriile cele mai autentice sunt transformați în sclavi. »

În urma acestui proces care este aspectul occidentului medieval ?

Pentru a răspunde să vedem două texte din epocă.
Tristan:

”Cu mare strădanie s-a suit pe malul înalt și a văzut că, dincolo de un bărăgan vălurit și deșert
se întinde o pădure fără de sfârșit. Atunci au apucat acea cale vorbind între ei, până ce au
descoperit în sfârșit un castel bogat. Era înconjurat de pajiști, de pometuri, de ape vii, de
iazuri de pescuit și de ogoare.”

Orosius, secolul V
”În mijlocul dărâmăturilor marilor orașe doar grupuri risipite de populații nenorocite, martire
ale calamităților trecute, mai atestă încă pentru noi numirile de altădată.”

Aceasta era realitatea fizică a occidentului medieval. O întinsă mantie de păduri și de bărăgan,
străpunsă de poieni cultivate, mai mult sau mai puțin fertile. Era un negativ al orientului
musulman, deoarece acesta era o lume de oaze în mijlocul deșerturilor. În Occidentul
european deșertul era pădurea, așa cum sugerează de altfel și analiza lui Jacques le Goff în
unul din articolele sale în care se referă la pustia-pădure considerând-o un spațiu al
marginalității.

Progresul, mai exact acțiunea civilizatoare a occidentului medieval se reduce la lăzuiri, lupta
și biruința asupra mărăcinilor, a arbuștilor, asupra codrilor și a pădurii virgine, acea gaste
foret a lui Perceval sau selva oscura a lui Dante. Acțiunea civilizatoare, defrișarea este
susținută de clerul creștin. Religia născută în orient, la umbra palmierilor și-a croit drumul în

2
Occident în dauna arborilor, refugiul din urmă al geniilor păgânismului, pe care călugarii,
sfinții și misionarii i-au doborât fără milă. Realitatea pulsând de viață era un complex de
poieni, mai mult sau mai puțin vaste, care funcționau drept celule economice, sociale,
culturale. În opinia lui Le Goff, multă vreme Occidentul a rămas un conglomerat, o
juxtapunere de domenii, de castele și de orașe, răsărite în mijlocul unor întinderi vaste și
pustii. Pământul cultivat eficient pare un teritoriu infim, smuls cu îndărătnicie naturii
sălbatice.

Prin ce se caracterizează economia medievală ?

Este o economie agrară.
Auzim și mai ales citim foarte des că Evul Mediu este caracterizat de o economie agrară.
Afirmația este susținută de faptul că, într-adevăr, activitatea principală era agricultura,
cultivarea pământului, însoțită de activități secundare cum ar fi creșterea animalelor și
exploatarea unor resurse naturale, cum ar fi pădurea, iazurile, râurile. Această tendință este
demonstrată inclusiv de evoluția limbii, de schimbările de semnificație pe care anumite
cuvinte le-au suferit. Tot Le Goff ne atrage atenția că termenul laborare, a lucra în limba
latină, a devenit în franceză labourer (adică a ara). Deci, pentru omul medieval munca se
confunda cu aratul, cu munca agricolă.

Creșterea vitelor avea un loc privilegiat în economia barbară. Vitele erau importante pentru că
erau o bogăție transportabilă, o avere vizibilă și un mijloc de schimb. În legea salică (sec.VI),
din 150 de cazuri de furt, 74 se referă la furtul de animale domestice. Creșterea animalelor a
continuat să ocupe un loc important în economia medievală, animalele fiind apreciate pentru
produsele lor (lapte, lână și ocazional carne) și pentru puterea lor de tracțiune sau rezistența
lor în transportul terestru.

Comerțul în schimb era mult mai puțin dezvoltat decât în antichitate, producția
meșteșugărească era redusă și destinată mai ales unor consumatori locali, orașele erau mai
mici, mult mai puțin numeroase și mult mai puțin active.

Agricultura
Specificul producției agricole
Structura economică a evului mediu timpuriu era dominată de agricultură, practicată mai ales
pe marile domenii. Originea acestora este greu de determinat deoarece domenii mari existau

3
atât în Germania (alături de terenuri mai mici) cât și în lumea romană, unde tendința după
secolul al III-lea a fost aceea de amalgamare a domeniilor.

Trăsătura cea mai ciudată a economiei medievale era faptul că proprietatea ca realitate
materială sau psihologică nu există în această perioadă. De la țăran până la senior, fiecare
individ, fiecare familie nu avea decât niște drepturi mai mult sau mai puțin întinse de
posesiune provizorie, de uzufruct. Fiecare om avea deasupra lui un stăpân sau posedant mai
puternic decât el care putea să-l lipsească de pământul său, lot țărănesc (tenură) sau feudă
seniorială. Dreptul seniorului de a-și deposeda vasalul sau șerbul este recunoscut de lege.

Fenomenul este cu atât mai ciudat cu cât atât lumea romană cât și lumea barbară erau societăți
care cunoșteau proprietatea. E adevărat că declinul civilizației romane a atras după sine o
creștere a domeniilor, ceea ce a făcut ca multe alodii de dimensiune mică să fie absorbite în
marile proprietăți, în timp ce deținătorii lor erau aserviți. Barbarii pe de altă parte erau mândrii
de statutul lor de proprietari, indiferent cât de mic era alodiul pe care îl posedau. Proprietatea
le dădea un sentiment de superioritate față de populația autohtonă, servilă marilor seniori.

Pe aceste domenii existau villae (mai târziu, manoir, manor) care erau reședințe ale
seniorului. Domeniul era de fapt o fermă mare cu dependințe, grădini, teren arabil, pășuni,
păduri, iazuri sau alte surse de apă. Domeniul era împărțit într-o rezervă a seniorului
(demesne) și loturi care erau închiriate țăranilor (mansus). Uneori pământul era cultivat de
deținătorul lui direct și de rentierii acestuia, alteori era lucrat de țărani, foarte probabil aserviți.
De cele mai multe ori exista o combinație între cele două sisteme. Cei care erau servi erau
legați de pământ. Pământul stăpânului era lucrat tot de țărani în contul obligațiilor lor în
muncă (în general 3 zile pe săptămână). Pentru loturile primite, toți țăranii datorau servicii în
muncă stăpânului lor. În plus ei datorau o rentă anuală, care chiar și atunci când era calculată
în bani la o sumă fixă era livrată în produse. Țăranul care închiria un lot, o parcelă de pământ
primea o casă cu teren arabil, pășune și drepturi la pădurea stăpânului. În teorie, o mansă era
ocupată de o singură familie, pe termen scurt (Italia), pe viață sau în perpetuitate (la nord de
Alpi). Pe domeniu trăiau meșteșugari, mai ales fierari și cizmari. Exista o moară, brutărie, sau
măcar un cuptor pentru pâine, o berărie, o presă de vin și una de ulei.

Pentru că nu existau progrese calitative în producția agricolă, aceasta nu răspundea nevoilor

născute din creșterea demografică. Soluția pentru un randament sporit era creșterea

4
suprafețelor cultivate. Prin urmare au fost demarate în primul rând acțiuni de defrișare, uneori
prin ardere, alteori cu ajutorul topoarelor. Acestea distrugeau însă mai ales tufărișul și
mărăcinii mai degrabă decât pădurile bătrâne și dese. Aceasta se întâmpla și datorită faptului
că acestea din urmă erau mai greu de defrișat, dar și pentru că, în general seniorii își protejau
terenurile de vânătoare. Chiar și comunitățile rurale erau interesate de menținerea resurselor
forestiere. Pădurea era în fond teritoriul unor activități economice suplimentare. Animalele,
mai ales caprele și porcii erau hrănite în pădure (ghinda o resursă pentru porci, atât mistreți
cât și domestici), țăranii culegeau acolo fructe sălbatice și miere de la albinele sălbatice,
adunau lemn pentru foc și pentru construcții, coaja de stejar necesară în tăbăcărie, cenușa
provenită din defrișări pentru spălătorie, rășină pentru torțe și lumânări, ceară pentru lumânări,
și să nu uităm braconajul care putea să aducă pe masa țăranului carnea, un privilegiu al
seniorului care deținea unicele drepturi de vânătoare. Cucerirea solului se făcea însă și prin
secarea, asanarea mlaștinilor. În Flandra, de exemplu, s-au construit încă din 1100 mici diguri
în acest scop.

Deși defrișările și asanările atrăgeau după sine apariția unor noi terenuri de cultură și duceau
la întemeierea unor sate noi, producția agricolă nu a crescut foarte mult. Motivul este acela al
calității pământului, care era foarte repede secătuit, și a lipsei de eficiență a utilajului cu care
se lucra. Utilajul fiind rudimentar, pământul era prost lucrat, brazdele nu erau suficient de
adânci și productivitatea rămânea mică. Țăranii au încercat să mărească productivitatea
solului, fertilitatea acestuia prin îngrășăminte naturale, dar și acestea existau în cantitate
insuficientă. În primul rând datorită lipsei vitelor. Vitele erau puțin numeroase pentru că
pășunile erau mai rare decât terenurile cultivate, deoarece grânele erau absolut necesare
alimentației omului. Dieta omului medieval era suplimentată cu vânat, nu prin sacrificarea
vitelor domestice. În al doilea rând, îngrășămintele lipseau pentru că vitele erau trimise la
pășune în pădure, sau pe terenuri de pășunat și astfel îngrășămintele se pierdeau. De multe ori,
țăranii trebuiau să se mulțumească cu îngrășămintele furnizate de orătăniile din jurul casei sau
al porumbarelor. În fine, îngrășămintele animale, care erau cele mai eficiente erau
suplimentate cu îngrășăminte vegetale, ierburi și plante putrezite. Mai mult, îngrășămintele
erau păstrate pentru culturile mai speciale, pentru grădină, livadă și vie.

Rezultatul acestor evoluții era o agricultură extensivă care inducea un oarecare nomadism.
Defrișarea în sine impunea o agricultură itinerantă. Oamenii trebuiau să se deplaseze periodic

5
urmând terenurile nou cucerite pentru agricultură. Cum secătuirea acestora urma rapid, ele
trebuiau lăsate să se odihnească și ei porneau în curând în căutarea unor terenuri noi.

Toate aceste probleme au început să se rezolve treptat datorită așa numitelor inovații ale
secolului X. În primul rând, asolamentul bienal, rotația a două câmpuri a fost înlocuit cu
asolamentul trienal, adică cu rotația a trei câmpuri. Doar pe pământurile sărace ale
Mediteranei asolamentul bienal a persistat. Celelalte inovații tehnice care par teribil de
modeste atunci când le privim cu ochii moderni sunt plugul cu roți și cormană, sistemul de
înhămare al vitelor de povară și potcovirea cailor. Răspândirea asolamentului trienal a dus la
mărirea suprafețelor cultivate și la diversificarea culturilor. Adoptarea plugului cu cormană a
permis brazde mai adânci, randamentul fiind astfel mărit. Sistemul de înhămare al vitelor a
permis o tracțiune mai eficientă pentru că hamul nu apăsa pe gâtul ci pe pieptul animalului.
Faptul a permis înlocuirea boilor cu caii care se mișcau mai repede.

Impulsul dat de aceste inovații a făcut să se vorbească în literatură despre o revoluție agricolă
între secolele XI și XIII. În mod paradoxal, aceste mici inovații au dus la o producție mai
ridicată. Efectul ei imediat a fost o creștere a populației și în consecință o nevoie de noi
teritorii destinate agriculturii, în mod special, și activității economice, în general. Această
nevoie de spațiu a fost satisfăcută de expansiunea teritorială a occidentului medieval atât în
Europa cât și în afara acestui continent. Dacă ne uităm în primul rând la expansiunea în
Europa, aceasta a fost, începând cu secolul al VIII-lea, un monopol german, așa cum se poate
constanta din evoluția regatului franc. În acest context s-au format mărcile creștine în contact
cu păgânii la nord și est. Procesul a dus evident la lărgirea frontierelor creștinătății antrenând
creștinarea slavilor în Boemia, Moravia și Polonia. Evoluțiile au fost similare în nord unde s-
au creștinat vikingii și în spațiul baltic, unde ultimul bastion al păgânismului îl constituiseră
lituanienii. Astfel, în jurul anului 1000, o nouă serie de regate creștine au lărgit frontierele
creștinății la nord și est : Polonia lui Mesco (966), Ungaria lui Vaik/Ștefan în 985, Danemarca
lui Harald (969-1000), Norvegia lui Olaf Tryggvesson (969-1000) și Suedia lui Olaf
Skortkonung. În același moment Vladimir, kneazul de Kiev a primit botezul în Bizanț (988).
Fenomenul nu este singular deoarece misiuni din Bizanț fuseseră deja prezente în Europa
centrală, în regatul Moraviei Mari și pe actualul teritoriu al Ungariei. Schisma din 1054 avea
să despartă creștinătatea romană de Balcani și de Orient astfel încât misiunile inițiate de la
Roma și Constantinopol au fost mai mult ca oricând concurențiale.

6
Acest proces de creștinare, echivalabil cu o ideologizare a expansiunii teritoriale nu a
progresat fără probleme. În unele teritorii păgânismul a opus rezistență, astfel încât creștinarea
a fost târzie. Prusia nu a fost convertită decât în secolul XIII, iar convertirea lor a stat la baza
întemeierii ‘statului’ german al cavalerilor teutoni. Lituanienii nu au fost creștinați decât după
unirea Poloniei cu Lituania în 1385 și căsătoria lui Jagello, devenit prin alianța cu
moștenitoarea Poloniei, Hedviga, regele creștin Vladislav al Poloniei și Lituaniei, botezat la
Cracovia în 15 februarie 1386. Mai mult, în alte teritorii, progresul creștinismului a fost blocat
de resurgențe păgâne. În 1060, regele Suediei, Steinkel, deși creștin a refuzat să distrugă
vechiul sanctuar păgân de la Uppsala, iar în secolul XI regele Sweyn a sprijinit o întoarcere la
sacrificiile aduse vechilor zei. Lituania, dupa moartea lui Mindaugas (1263), care fusese
botezat în 1251 s-a întors la cultul idolilor. Ungaria a suferit și ea două revolte păgâne care s-
au soldat cu moartea episcopului Gérard (Gelért).

În afara acestor anexiuni la Respublica Christiana datorate evanghelizării popoarelor păgâne,

importante migrații petrecute în interiorul creștinătății au modificat adânc harta occidentului.
Cea mai însemnată a fost migrația germană spre est. Ea a contribuit la câștigarea pentru
agricultură a unor regiuni noi, a lărgit și a transformat rețeaua urbană. Expansiunea germană a
avut și o dimensiune politică. Succesele cele mai spectaculoase au fost cele al lui Albert Ursul
care a ajuns să fie recunoscut ca margraf al Brandenburgului în 1157, după ce a inițiat o
cruciată împotriva slavilor (wends) din această regiune. Procesul a continuat în secolele XII și
XIII cu așezarea unor populații germane în regatul maghiar, în așa-numita Ungarie superioară
(Slovacia de azi) și în Transilvania.

Poate mai remarcabilă a fost expansiunea scandinavă. Secolul X a marcat înaintarea spre
Islanda, Groenlanda și poate America. Normanzii au ajuns în jur de anul 1000 în Vinland. O
altă direcție de expansiune a fost înspre Insulele Britanice unde sunt de remarcat succesele
regelui Svend. Fiul acestuia, Cnut cel Mare a fost rege al Angliei, Danemarcii, Norvegiei și
Suediei. Dupa moartea lui, în 1035, Edward Confesorul a scos Anglia de sub stăpânirea
daneză. Dar în scurt timp aceasta a fost cucerită de normanzi. În 1066, Guillame Bastardul,
duce de Normandia a cucerit Anglia prin victoria de la Hastings și a devenit William the
Conqueror/Guillaume le Conquerent, rege al Angliei.

Cea mai remarcabilă din acest mișcări a fost însă migrația scandinavă în Mediterană și
întemeierea principatelor normande din Italia de Sud. În secolul XI, Robert Guiscard a pus

7
stăpânire pe Campania. Acesta a fost recunoscut de papa Nicolae II, a cucerit Sicilia de la
Musulmani în 1060-1061 și i-a alungat pe Bizantini din Italia răpindu-le ultimele citadele,
Reggio și Bari (1071). S-a întemeiat astfel Regatul Normand al celor Două Sicilii.

În fine, o ultimă migrație în interiorul Europei a fost și ea consecința unor campanii militare.
Este vorba de efortul făcut pentru recucerirea Spaniei de sub stapânirea musulmană, așa
numita Reconquista, în același timp o cruciată și o colonizare, deoarece ea a oferit spaniolilor
din regiunile nordice și altor creștini, mai ales francezi o ocazie foarte bună de a se așeza în
teritoriile recuperate. Astfel Reconquista a fost și o acțiune sistematică de repopulare a unor
teritorii. Toate aceste mișcări au deschis apetitul occidentului pentru colonialism deoarece ele
au implicat o colonizare a acestor teritorii.

Secolul XI a fost însă și un secol al expansiunii teritoriale prin mijloace militare, mai ales prin
expediții în teritoriile musulmane cu ajutorul cruciatelor. Așa cum sugera cu decenii în urmă
Jacques Le Goff, din secolul al XI-lea Europa și-a proiectat energiile în afara continentului, în
special prin cruciată. De data aceasta efectul asupra economiei nu s-a făcut simțit în
agricultură ci mai degrabă în comerț stimulând schimbul la mare distanță.

Comerțul
Cea mai superficială privire asupra occidentului medieval, la începuturile istoriei lui
sugerează că activitatea comercială a acestuia era în declin. Faptul a fost pus în primul rând în
seama dispariției rețelei comerciale din antichitate cauzată după unele opinii, de pildă cea a lui
Henri Pirenne de cucerirea Mediteranei de către arabi care a blocat schimburile pe rutele
tradiționale.

Relația dintre starea drumurilor și intensitatea activității comerciale este foarte greu de
discutat în paradigma determinismului cauzal. Declinul comerțului a făcut ca drumurile să nu
mai fie întreținute, starea proastă a drumurilor a contribuit în mod sigur la scăderea volumului
de activitate comercială. Rețeaua de drumuri romane era o amintire din trecut și astfel
circulația se făcea mai ale pe apă, adică pe fluviile și râurile navigabile.

Relația dintre drum și oraș ca centru al activității comerciale este și ea interesantă. Transportul
mărfurilor pe apă modifica de multe ori rețeaua urbană pentru că exista tindința să apară noi
orașe în vecinătatea căilor de transport. Pe de altă parte, un oraș port putea să decadă datorită

8
apariției unor rute terestre. De exemplu, Marsilia și Arles au decăzut după 670 pentru că
drumurile terestre alpine au avut o viață nouă.

Pe lângă intensitatea schimburilor trebuie să luăm în considerare și natura mărfurilor

transportate. Produsele schimbate erau cele de primă necesitate, cum ar fi sarea, apoi produse
de lux, vin, ulei și produse foarte scumpe, în general importate cum ar fi stofele și
mirodeniile. Deja din această listă constatăm că occidentul achiziționa produse scumpe
dinspre orient, în general prin intermediul Bizanțului sau al arabilor. Ce dădea în schimb? În
primul rând lemn, pe care îl deținea din abundență și îl putea exporta. El era cautat în lumea
musulmană, unde lemnul era rar în afară de pădurile Libanului și de Maghreb. Lemnul era cel
mai mare călător al evului mediu și pentru că era transportat, dar și pentru că transporta sub
formă de corăbii, sau plute. Un alt produs de export înspre Orient încă din vremea
carolingienilor a fost fierul, mai exact săbiile, faimoasele săbii france. Este vorba de un
produs de lux, un produs finisat, valorizat suplimentar de faptul că fierul era rar în occidentul
medieval.

Dacă reflectăm asupra rețelelor comerciale care s-au format în evul mediu constatăm că exista
atât comerț local, regional cât și un comerț la mare distanță. Este interesant gândul că mersul
cuceririlor și expedițiilor militare ale lui Carol cel Mare (Saxonia, Bavaria, Dunăre, Italia de
nord, Veneția, Spania dincolo de Pirinei) au urmat linia zonelor de schimb și au înglobat
drumurile comerciale. Desigur nu avem dovezi concrete, dar la un anumit nivel această
coincidență este stranie. Să fi determinat oare oportunitatea comerțului în unele zone decizia
de a cuceri aceste teritorii? Egal de stranie este ideologizarea conflictului mascarea unor
interese politice sau economice cu ajutorul misiunii creștine. În timp, comerțul medieval a
câștigat anvergură, s-a avântat pe mări, de la Alexandria la Riga, pe drumurile Mediteranei,
Atlanticului, Mării Mânecii, ale Mării Nordului și ale Balticii.

Locurile de schimb au fost în primul rând bâlciurile, apoi orașele și porturile din Italia și
Germania de nord. În scurt timp au existat flote comerciale care legau Genova și Veneția de
Londra și Bruges, precum și de spațiul baltic. În timp ce orașele italiene au tins să acționeze
pe cont propriu, orașele nordice s-au asociat cu scopul foarte clar de a elimina concurența. S-a
format astfel Hansa, o vastă confederație comercială, care a dobândit și putere politică. Ea
datează din 1161 când s-a format o uniune de universi mercatores imperii Romani
Gotlandiam frequentantes.

9
Sprijinit de orașe, marele comerț a favorizat alte fenomene de importanță: s-au stabilit
contoare în locuri îndepărtate și s-a completat expansiunea Europei. Venețienii au stabilit un
adevărat imperiu comercial pe malurile Adriaticii, în Creta, în Insulele Ionice și Egeice,
Negroponte și Eubeea, Corfu și Cipru; Genovezii au folosit așezările lor pe coasta Asiei Mici,
Foceea (mare producătoare de alaun), și din Nordul Mării Negre (Caffa) ca puncte de sprijin
pentru deplasarea mărfurilor și oamenilor (sclavi).

În nord, Hansa și-a așezat negustorii pe un teritoriu creștin la Bruges, Londra, Bergen,
Stockholm, dar și la est pe un teritoriu păgân - la Riga, sau ortodox - la Novgorod; colonizarea
comercială a dublat colonizarea urbană și rurală germană și a asigurat pe cale pașnică sau
războinică privilegii care stimulau profitul economic și stabileau o adevărată superioritate
etnică. Negustorii străini erau favorizați prin privilegii și tratate care au contribuit mult la
constituirea mentalității coloniale a occidentalilor.

Datorită acestor antreprize profitabile marele comerț a devenit motorul marilor descoperiri
geografice. Dar, toate aceste activități aveau nevoie de mijloace de transport adecvate. Prin
urmare orașele italiene și nordice angajate în activități comerciale au achiziționat și/sau au
construit o flotă. Marea a devenit astfel terenul de joacă al vaselor hanseatice, kogge sau
coque și a galerelor venețiene.

Marele comerț a avut un rol important și în dezvoltarea economiei monetare. Orașele au

nevoite să recurgă la bani pentru a achita tranzacțiile. Tehnicile comerciale și financiare au
rămas însă rudimentare, astfel încât negustorii au apelat mai ales la zarafie, adică la schimbul
de monedă. Chiar și așa, atât orașele stat cât și suveranii au fost obligați să bată monedă cu
valoare mare.

Necesitatea de a construi corăbii atrage atenția asupra meșteșugurilor. Pe parcursul evului

mediu acestea se caracterizează printr-o specializare excesivă și prin calitatea modestă a
produselor. Din această cauză chiar producția orașelor acoperă mai ales nevoile locale; rare
erau orașele care produceau pentru export. Producția textilă era singura care ajungea la nivelul
unei industrii și stimula activități anexe, cum ar fi torsul, dărăcitul, vopsitul și tunsul
postavului.

10
Există însă un domeniu care avea potențialul de a deveni o adevărată industrie.

Raoul Glaber
”Cum se apropie al treilea an după anul 1000, s-a putut vedea pe mai toată suprafața
pământului, dar mai ales în Italia și Gallia, cum se refac clădirile bisericilor; măcar că cele
mai multe din ele, foarte bine construite, nu au nevoie a fi refăcute; o adevărată întrecere
îmboldea fiecare comunitate creștină să-și aibă o biserică mai mândră decât cea a vecinilor. Ai
fi zis că pământul însuși se scutura pentru a-și dezbrăca haina învechită și se înveștmântează
pretutindeni cu o mantie albă de biserici. Atunci aproape toate bisericile episcopale, cele ale
mănăstirilor închinate tuturor soiurilor de sfinți și chiar micile capele din sate au fost reclădite
de către credincioși mai frumoase ca înainte.”

Textul atestă înflorirea creștinătății în secolul al XI-lea. Avântul în construcții a stimulat

progresul societății occidentale între secolele XI și XIII. În primul rând din punct de vedere
economic. Materia primă necesară, utilajele necesare, competențele necesare, finanțarea
lucrărilor și chiar recrutarea mâinii de lucru au făcut din șantierele de construcție centrul
primei industrii medievale. Desigur, avântul construcțiilor răspundea unor nevoi, necesitatea
de locuințe pentru o populație crescută. Dar, proporțiile bisericilor și numărul populației nu
erau în raport direct, cucernicia și prestigiul contribuiau și ele. Astfel pentru comanditarii lor,
bisericile impozante aveau o funcție de reprezentare.

În plus, construcțiile au stimulat evoluția tehnicii datorită necesității de a transporta și ridica

greutăți mari și datorită nevoii de a găsi soluții pentru acoperiarea unor spații mari. Impresia
noastră despre patrimoniul construit al evului mediu este de multe ori distorsionată de faptul
că au supraviețuit în mai mare măsură clădirile construite din piatră. Dar în fapt, multe clădiri
medievale erau din lemn sau din piatră cu structură de lemn, și din alte materiale mult mai
perisabile cum ar fi chirpiciul. Structurile din lemn erau mult mai susceptibile incendiilor, de
unde și rata lor mai mică de supraviețuite. Piatra era considerată un material de lux. Prin
urmare, o casă din piatră era semn de bogăție și chiar de putere, deci un simbol de statut care
reflecta prestigiul celui care o construia sau locuia. Începând cu secolul al XI-lea prestigiul
elitei era marcat și prin tendința de a înlocui clădirile din lemn cu cele din piatră. Biserica
precum și seniorii au fost primii care au construit case din piatră, biserici și castele. Ele au
devenit un model și o aspirație socială pentru locuitorii orașelor, care au ajuns să construiască
și ei locuințe din piatră.

11
În fine, este important să menționăm că munca în construcție presupunea un nivel de
specializare. Chiar și atunci când arhitectul era încă un artizan, confundabil cu carpentarii și
lapidarii el avea nevoie de cunoștiințe tehnice remarcabile. Pe de altă parte, munca lor era
dificilă din punct de vedere tehnic și datorită lipsei unor materiale adecvate. Lemnul în bucăți
mari, necesar pentru catarge sau pentru structura acoperișurilor era greu de găsit, greu de tăiat
și greu de fasonat. De aceea obținerea unor bârne fasonate de dimensiuni potrivite era dificilă
și considerată deseori un miracol. Chiar abatele Suger considera că găsirea unor bârne de
dimensiune potrivită pentru St Denis era un miracol.

Minune a sfântului Yves:

”Sfântul Yves luînd seama că stă să se năruie catedrala din Tréguier, se duse la puternicul și
măritul senior de Rostrenen și îi arătă nevoile bisericii. Seniorul dărui printre alte lucruri tot
lemnul de trebuință ce ar putea fi găsit prin păduri și codri. Sfântul trimise tăietori de lemn să
taie și să care arborii cei mai frumoși și întocmai așa cum i-ar putea dori. Acele trunchiuri
închinate unei opere atât de sfinte și pline de evlavie, fură doborâte și ridicate de acolo... După
ce iscusitul meșter arhitect desemnat de sfânt a măsurat biserica, a pus să fie tăiate grinzile
după regulile geometrice, în proporțiile care i s-ar părea potrivite. Dar s-a întâmplat că acești
merrains să fi fost tăiați prea scurți. Atunci el se jeluiește, își smulge părul din cap și roșu de
rușine apucă în mâini o funie și ducându-se la sfânt i se aruncă la picioare, și cu vaiete,
lacrimi și gemete îi spune: Ce pot face? Cum voi mai îndrăzni să mă înfățișez înaintea ta?
Cum voi putea îndura o asemenea rușine și îndrepta paguba pricinuită bisericii din Tréguier?
Iată trupul meu, gâtul meu și această funie. Pedepsește-mă, pentru că prin lipsa mea de grijă
am nenorocit și făcut să fie fără folos acești bușteni dobândiți prin strădaniile tale, punând să
fie tăiați prea scurți.”

Evident, sfântul a lungit printr-o minune grinzile aduncându-le la dimensiunile trebuitoare.

Această descriere a activităților economice specifice evului mediu nu se poate încheia fără o
evaluare a raportului dintre sat și oraș. Punctul de vedere exprimat frecvent este că orașele au
decăzut în evul mediu. Ceea ce este într-o oarecare măsură adevărat. Orașele erau mai puține
și mai mici. Dar, să pornim de la o constatare oarecum suprinzătoare. Orașele evului mediu
timpuriu au fost rareori fundații ex nihilo. Exista în general o continuitate de locuire fie cu
orașe romane, fie cu orașe ale barbarilor, așa cum erau wikurile nordului sau gradurile slave.

12
Dar chiar și atunci când exista o continuitate cu antichtatea, orașul medieval avea caracter de
suburbie (portus). Orașul medieval se așeza deseori lângă orașul roman. O altă constatare este
aceea că marile orașe medievale au fost urmașele unor mici orașe antice sau din evul mediu
timpuriu. În afară de Colonia și Maiența și, evident Roma municipiile romane au dispărut sau
au pierdut mult din importanță în Evul Mediu.

Dacă orașele medievale au fost însă similare cu strămoașele lor este cu totul altă problemă.
Evident că în momentul în care facem aceste comparații ne gândim în primul rând la funcția
orașelor. În lumea romană orașele erau centre politice, administrative, militare și numai în al
doilea rând economice. Wikurile nordice și gradurile slave erau în primul rând centre de
schimb. În evul mediu timpuriu, ghemuite într-un colț al vechilor incinte, orașele fuseseră
reduse aproape exclusiv la o funcție politică și administrativă. Importanța lor relativă se
datora prezenței episcopului. De aceea am putea să afirmăm că succesul unei religii în primul
rând urbane, creștinismul a întreținut în occident o continuitate a orașului. Dar acest tip de
oraș a avut o activitate economică neglijabilă. Dacă orașul episcopal a menținut o funcție
economică aceasta era cea legată de grânarul episcopului sau de cele ale mănăstirilor.

Conform teoriei lui Henri Pirenne, orașul medieval s-a născut pornind de la funcția lui
economică. El a fost creat de trezirea la viață a schimburilor și era deci opera negustorilor. În
acest sens, Veneția, Florența, Genova, Pisa, Milano, Pavia, Bruges, Paris, Gand, Londra,
Hamburg, Lübeck erau cu adevărat creații medievale.

Dezvoltarea orașului medieval poate fi pusă pe seama unei diversități de stimulente și mai
ales grupuri sociale foarte diverse. Ele se datorează reactivării comerciale dar și agricole care
aproviziona mai bine orașul cu alimente. Orașele au atras oameni noi, dar și membrii ai elitei
sociale, aristocrația funciară și clerul. Apoi așa numiții ministeriales, agenți senioriali au
contribuit mult la avântul urban.

În fine, trebuie să ne întrebăm dacă rețeaua urbană medievală s-a modificat față de ceea ce era
ea în antichitate. Există două tipuri de regiuni care s-au urbanizat puternic în evul mediu: cele
unde exista o tradiție greco-romană puternică (Italia, Provence, Languedoc, Spania) și cele
aflate pe mari artere comerciale (Italia de Nord, căile alpine, drumurile maritime
mediteraneene), Germania de nord (ieșirea la mare) și Flandra (comerțul din est), Franța de
nord-est, bâlciurile din Champagne. Prin urmare, constatăm din nou că activitatea comercială

13
era vitală pentru apariția și dezvoltarea unui oraș. Dar pentru a se dezvolta orașele au avut
nevoie și de un mediu rural favorabil. Populația urbană era o populație de consumatori care
trebuia să fie hrănită. Deci un hinterland agrar fertil era esențial. Nu este surpinzător că, cel
puțin în nordul Europei zonele urbanizate au fost în același timp zonele fertile, cu pământuri
mănoase. Relația era reciprocă pentru că orașul exercita o puternică atracție asupra zonei
înconjurătoare.

Pentru a aprofunda analiza dedicată economiei medievale este necesar să ne punem câteva
întrebări care să ne ajute să o caracterizăm cât mai acurat posibil.

S-a spus despre economia medievală că este o așa-numită economie de subzistență. Și

propunerea mea azi este să încercăm să decidem dacă acest lucru este real.

Prin ce s-ar caracteriza o astfel de economie ?

1 În primul rând prin autarhia domeniilor și izolarea acestora. Aceasta însemna o producție în
interiorul domeniului care satisfăcea toate nevoile locuitorilor acestuia.

2 Absența investiției pe termen lung.

3 Rolul monedei în economie

Argumente pro :
1. Mănăstirile s-au izolat pentru că considerau izolarea ca fiind benefică mai ales din punct de
vedere spiritual, ghidându-se după idealul spiritual al singurătății.

Regula Sfântului Benedict, capitolul LXVI

“Mănăstirea să fie astfel rânduită, dacă lucrul e cu putință, încât să ofere toate resursele
necesare. Apa, moara, grădina, și diferite meștesuguri, pentru ca să nu fie siliți călugării să
iasă pe afară, ceea ce este dezastruos pentru sufletele lor. »

Sfântul Bernard amenința că va desființa morile instalate în mănăstiri pentru că ele erau locuri
de socializare, transmitere de informații și prostituție.

14
Izolarea nu eva însă neapărat consecințe pozitive din punct de vedere pragmatic, deoarece un
domeniu izolat era forțat să practice policultura. Acest lucru secătuia pământul și în cele din
urmă reducea productivitatea.

2. Faptul că nu existau investiții pe termen lung era un factor care consolida economia de
subzistență. Totul se îndrepta în această direcție : natura profiturior, natura periferică a
tranzacțiilor, structura companiilor comerciale care rămâneau asociații efemere, care finanțau
o singură afacere sau călătorie.

Natura profiturilor și mai ales modul în care acestea au fost folosite consolidează argumentul.
Negustorii nu investeau profitul realizat în afaceri, în alte călătorii sau antreprize, ci în
simboluri de statut. Ei aspirau la un mod de viață nobiliar așa că investeau în reședințe, în
terenuri și imobile, care puteau fi închiriate aducând venituri, sau în terenuri funciare, pentru
că acestea îi ajutau să evite crizele alimentare. Prin urmare constatăm și în acest domeniu că
nu se producea pentru profit sau pentru progresul economic ci pentru a acoperi necesitățile.

În toate regiunile însă și în toate epocile, cel puțin până în secolul al XIV-lea, clasa seniorială
consuma în cheltuieli neproductive veniturile pe care i le aducea masa țărănească, redusă
astfel la satisfacearea nevoilor esențiale.

Este greu de stabilit un buget tip pentru senior și țăran. Estimările foarte aproximative care se
pot face sugerează că ceea ce rămânea pentru investiții era nesemnificativ. Chiar atunci când
seniorii făceau investiții ei nu aveau în vedere progresul economic ci mai degrabă o percepere
fiscală, un drept feudal, de exemplu dacă făceau o moară, un teasc, un cuptor. Taxele pe
mărfuri îi determinau să investească în construcția unui drum sau a unui pod, stabilirea unui
bâlci sau iarmaroc.

Capacitatea de producție a țăranului era diminuată prin exacțiunile seniorului. Până și

cârciuma satului era o cârciumă seniorială unde țăranul cheltuia prinosul destinat distracției
tot în folosul seniorului. Când un țăran achiziționa mai mult pământ el nu o făcea ca investiție
sau pentru a-și mări direct veniturile ci pentru a putea să trăiască și să plătească renta feudală.
Nici măcar țăranii care aveau un alodiu al lor nu scăpau sistemului feudal. Posesorii de alodii
erau numeroși dar posesiunile lor erau mici. Mai mult, din punct de vedere economic ei erau
sub dominația unui senior. Asupra lor apăsau o serie de exacțiuni direct sau indirect, drepturi

15
banale, o serie de taxe pe care trebuiau să le plătească. Seniorul domina piața locală și
economia din acea regiune.

Toate categoriile sociale erau împotriva unor acumulări susceptibile de a da naștere

progresului economic. Masa țărănească era redusă la minimul vital, biserica își cheltuia banii
pe lux, steriliza o alta pentru glorificarea lui Dumnezeu, construia și împodobea biserici și
folosea partea rămasă pentru caritate. Aristocrația laică era invitată să irosească excedentul în
danii și milostenii, acte de munificență, în numele idealului creștin, al carității și al idealului
cavaleresc. Demnitatea și onoarea cavalerilor le cereau să cheltuiască peste măsură. Larghețea
(largesse) și sărăcia (pauvreté) paralizau economia medievală. Acumularea, în rarele ocazii
când apărea, era echivalentă cu tezaurizarea. Aceasta avea o funcție de prestigiu și o funcție
economică necreatoare. Stagnarea economică era încurajată și de regimul feudal în sine, care
implica exploatarea, acțiune care lipsea țăranii de posibilitatea de a investi în progresul
economic.

3. Este necesar să fie estimat rolul monedei în economia medievală și determinat dacă este
vorba de o economie naturală sau de una care era familiară cu banul. Exista o împărțire
teoretică în Naturwirtschaft, Geldwirtschaft și Kreditwirtschaft. Pentru perioada dintre
secolele V și XIII se poate discuta despre primii doi termeni. Dacă rolul monedei era lipsit de
însemnătate înseamnă că avem de-a face cu o economie naturală în care producția, consumul
și schimburile nu impuneau intervenția monedei decât excepțional. Dacă moneda era esențială
vieții economice, avem de-a face cu o economie bani.

Societatea medievală la începuturile ei folosea în măsură destul de mică moneda. Era o

societate în care metalul prețios era tezaurizat (chiar sub formă de monedă). Existau monetării
numeroase, situație care de fapt atestă o circulație monetară slabă. Iar celebrele reforme
monetare arată că se foloseau monede de calcul, ceea ce indică regresul economiei bani. În
mediul rural, seniorul și țaranul își satisfăceau nevoile economice în cadrul domeniului și
chiar în cadrul gospodăriei. Chiar redevențele în bani nu erau neapărat vărsate în monedă.
Moneda era doar un mijloc de referință. În mediul urban, economia monetară nu cunoaște
mecanisme de tip precapitalist. Unica formă de împrumut era împrumutul de consumație.
Dobânda era interzisă între creștini și constituia camăta, condamnată de biserică.

16
Am putea atunci să spunem că progresul economic era blocat și de atitudinile față de bani.
Acestea sunt relevante pentru evoluția economică a societății. Pe de o parte, raritatea banilor
făcea ca ei să fie un semn al prestigiului. A bate monedă, a avea dreptul să o faci era un semn
al autorității. Pe de ală parte, creștinismul aducea o neîncredere tradițională față de ban. Odată
cu avântul economiei monetare asistăm la o explozie a urii împotriva banului. Evoluția este
indicată și de morala epocii. Trufia (superbia), un păcat feudal prin excelență, care stătea
deasupra tuturor viciilor începea să cedeze această întâietate poftei de ban (avariția). Exista
prin urmare un stigmat social legat de cei care lucrau cu banul, burghezia în general, cămătarii
în special, negustorul, inițial un vânzător de produse de lux, care erau elemente marginale în
schema socială. Atitudinea negativă față de cămătari era stimulată de cler care se înarmase cu
toate referințele biblice pentru a-și susține punctul de vedere. Exodul XXII : 25, Leviticul
XXV : 35-37, Deuteronpomul XXIII : 19-20 care condamnau împrumutul cu dobândă între
evrei. Apoi îndemnul lui Hristos: Dați cu împrumut fără a aștepta nimic în schimb și răsplata
voastră va fi mare (Luca VI : 34-35). Această frază era luată drept un ideal și alte locuri din
Biblie unde Christos amintește practici cămătărești erau trecute cu vederea. În fine, Scolastica
a dat o baza filosofică acestor interdicții invocându-l pe Aristotel, banul nu face pui Nummus
non parit nummos.

Au existat cel puțin două efecte imediate ale acestor atitudini. Biserica condamna toate
operațiile de credit ca fiind camătă. Efectele erau negative deoarece acestea stimulau de fapt
creșterea economică. Pe de altă parte, societatea creștină interzicând camăta între creștini lăsa
rolul cămătarului evreilor (deși marile abații jucau deseori rolul de stabilimente de credit). S-a
dezvoltat astfel un soi de economie subterană asociată unui grup marginal, etnic, religios și
profesional.

Cu toate acestea, moneda nu a dispărut niciodată din uz în Occidentul medieval. Seniorii și

Biserica dispuneau de un stoc monetar pentru cheltuielile lor de prestigiu. Nici țăranul nu
putea trăi fără anumite cumpărături în bani. Sarea de pildă. Lichiditățile de care dispunea erau
însă dobândite de multe ori din milostenii, deoarece distribuirile de bani însoțeau distribuirile
de alimente.

Este astfel corect să ajungem la concluzia că economia din Occidentul medieval avea drept
scop subzistența oamenilor. Dar conceptul de subzistență este complex și aceasta însemna
lucruri diferite în contexte sociale diferite. La nivel elementar, pentru marea masă, subzistența

17
însemna acoperirea nevoilor fizice, hrana, îmbrăcămintea și locuința. Economia medievală era
agrară, bazată pe pământ, care punea la îndemâna lor acest necesar. Reflexul acestei nevoi era
tendința de a așeza o familie de țărani, unitatea social economică esențială pe o porțiune tip de
pământ, care trebuia să asigure traiul unei familii normale, mansus, terra unius familiae.
Pentru alte segmente sociale, subzistența însemna acoperirea unor nevoi mai complexe, rangul
de pildă. Subzistența în aceste condiții nu era asigurată prin efort personal ci mai degrabă de
munca maselor. Profitul realizat în acest mod era în general destinat achiziționării unor
produse de lux, în general importate.

Munca în sine nu avea drept țintă progresul economic, nici individual și nici colectiv. Ea
comporta țeluri religioase și morale, să eviți trândăvia, sa te pocăiești muncind din greu, să-ți
umilești trupul și teluri economice, să-ți asiguri subzistența proprie și pe cea a săracilor.

Toma d’Aquino:
”Munca are patru scopuri: mai întâi și în primul rând, ea trebuie să pună la îndemână
mijloacele de trai, în al doilea, să facă să dispară trândăvia, izvorul multor rele, în al treilea,
trebuie să înfrâneze poftele trupești mortificând trupul, în al patrulea, ea îngăduie să se facă
milostenii.”

Țelul principal al evului mediu era de a face față necesității. Necesitatea scuza activități care
în general nu erau considerate onorabile.

Raymond de Penafort, Somma, sec. XIII:

”Dacă cineva fură hrană, băutură sau haine împins de nevoia foamei, setei sau a frigului,
săvârșește el oare un adevărat furt? El nu săvârșește nici un furt și nici un păcat dacă
actițonează sub imperiul necesității.”

A căuta să agonisești mai mult decât necesarul era considerat un păcat, era forma economică a
trufiei (superbia).

Teodulf, ideal economic formulat în epoca carolingiană:

”Celor care se dedau negoțului sau mărfurilor ca ei nu trebuie să năzuiască la câștiguri
pământești mai mult decât la viața veșnică. Întocmai ca cei care exercită muncile câmpului și
celelalte munci grele pentru dobândirea hranei, a îmbrăcămintei și a celorlalte lucruri

18
necesare, și care sunt datori să dea dijme și milostenii, tot astfel cei care fac negoț pentru a-și
întâmpina nevoile trebuie să purceadă la fel. Dumnezeu a dat îtr-adevăr fiecăruia un meșteșug
pentru a trăi din el, și fiecare trebuie să scoată din acest meșteșug, care îi aduce ceea ce este
necesar trupului său și un ajutor pentru sufletul său, lucru încă mult mai necesar.”

Discuția despre necesități și acoperirea lor ne conduce înspre o concluzie inevitabilă.

Societatea medievală era una în care sărăcia era omniprezentă. Ansamblul veniturilor feudale
erau de tipuri și de valori diferite, datorită subîmpărțirii senioriei în rezerva funciară
exploatată direct de senior și loturile țărănești (tenures). Exista și o proporție variabilă între
prestațiile în muncă și redevențe (în natură și bani). Prin urmare, posibilitatea de a dispune de
un excedent era variabilă în diverse segmente ale ierarhiei sociale. Unii seniori erau bogați, își
asigurau necesarul și rangul. Dar existau și bieți cavaleri care acopereau cu dificultate nevoile
familiei lor.

Joinville:
”Atunci a sosit într-o barcă un biet cavaler împreună cu soția și patru fii pe care îi avea. Le-am
dat de mâncare în casa mea. După masă i-am chemat pe gentilomii care erau de față și le-am
spus: hai să-i facem o mare pomană și să despovărăm pe acest biet om de copii săi; fiecare din
voi să ia pe unul dintre ei, și voi lua și eu unul.”

Pe de altă parte, nu toți țăranii erau săraci, unii dintre ei ajungeau la o stare bună.

Prima și cea mai importantă consecință a sărăciei era omniprezența foamei. Lumea
occidentului medieval era o lume unde foametea era parte firească din cotidian. Ea era prin
urmare prezentă și în imaginarul medieval, atât ca spectru înspăimântător cât și ca mit al
ghiftuielii.

Raoul Glaber 1302:

”Această secetă răzbunătoare luase ființă în părțile de răsărit: ea a devastat Grecia, a ajuns în
Italia și de acolo în Gallia, străbătând această țară, a trecut la popoarele din Anglia. Cum lipsa
de hrană lovea națiunea întreagă, cei mari și cei din clasa de mijloc împărțeau cu săracii
gălbejeala foamei, iar tâlhăria celor puternici a trebuit să înceteze în fața cumplitei sărăcii
obștești.”

19
”Foametea și-a întins tot mai departe ravagiile și s-au putut teme unii că va pieri neamul
omenesc apoape în întregime. Condițiile atmosferice au ajuns atât de vitrege, încât nu se putea
găsi timpul prielnic pentru nici o semănătură și mai ales nu s-au putut strânge recoltele din
cauza inundațiilor. Ploi neîncetate se infiltraseră în așa măsură în tot pământul, încât timp de
trei ani nu s-au putut tăia brazde în stare a primi vreo sămânță. La vremea secerișului,
buruienile și neghina cea păcătoasă acoperiseră toată suprafața câmpurilor. Un modiu de
sămânță dădea drept recoltă în locurile cu randamentul cel mai mare un sextariu și acesta
însuși producea abia un pumn de grâne.
Dacă din întâmplare se găsea de vânzare ceva hrană, vânzătorul putea după cheful său să
pretindă un preț din cale afară de mare. Dar, după ce au fost mâncate toate fiarele sălbatice și
păsările, oamenii, mânați de o foame mistuitoare s-au apucat să adune spre a le mânca, tot
felul de mortăciuni și de lucruri grozave de spus. Unii, pentru a fugi de moarte, s-au hrănit cu
rădăcinile pădurilor și cu ierburile râurilor. În sfârșit, te pătrunde groaza la povestirea
perversiunilor care au domnit atunci asupra neamului omenesc. Vai o durere lucru rar auzit în
cursul vremurilor, o foame turbată a făcut ca oamenii să înfulece carne de om. Unii călători
erau răpiți de oameni mai zdraveni ca ei, mădularele lor erau tăiate, puse la foc și mâncate.
Mulți oameni care se mutau dintr-un loc în altul, fugind de foamete și care găsiseră în drumul
lor găzduire, au fost înjunghiați în timpul nopții și au slujit de hrană celor care îi găzduiseră.
Mulți arătând căte un fruct sau un ou copiilor îi ademeneau în locuri dosnice, îi măcelăreau și
îi mâncau. În multe locuri trupurile morților au fost smulse din pământ și au slujit de
asemenea la potolirea foamei.
S-a făcut atunci în regiunea Macon o experiență care, după știința noastră, nu mai fusese
încercată nicăieri. Mulți oameni scoteau din pământ o țărână albă care semăna cu argila, o
amestecau cu ce făina sau tărâțe mai aveau și făceau din acest amestec pâini, mulțumită cărora
credeau că nu vor muri de foame. Dar această practica nu aducea decât speranța salvării și o
ușurare amăgitoare. Nu vedeai decât fețe albe ca varul și supte; mulți aveau pielea întinsă de
buhaială, vocea omenească ea însăși ajungea pițigăiată, semănând cu țipetele scurte ale
păsărilor care se aflau pe moarte. Cadavrele morților, atât de multe încât trebuiau părăsite în
tot locul fără a fi îngropate slujeau de hrană lupilor care au mai apoi multă vreme să vină să-și
caute porția iî mijlocul oamenilor. Și cum nu se putea, precum am spus, ca să fie îngropați
morții fiecare în parte, din cauza marelui lor număr, în unele locuri niște oameni cu frica lui
Dumnezeu au săpat niște osuare, cum li se zice, în care trupurile răposaților erau aruncate, în
număr de cinci sute și mai bine, atât cât mai era loc, claie peste grămadă, pe jumătate goi sau
fără nimic pe ei; răspântiile, marginile drumurilor slujeau și ele de cimitire. Daca unii auzeau

20
spunându-se că ar fi mai bine de ei dacă s-ar muta în alte regiuni, numeroși erau aceia care
piereau pe drum de nemâncare.”

Foamea omniprezentă a făcut să apară în folclor mituri despre îmbuibări de pomină, visul unei
țări a ghiftuielii, Pays de Cocagne, temă literară din secolul XIII care mai apoi l-a inspirat pe
Breughel. Miracolele alimentare din Biblie, mana din deșert, înmulțirea pâinilor se regăseau
în legendele sfinților.

Minunea Sfântului Benedict:

”O mare foamete bântuia în toata Campania și în mănăstirea sfântului Benedict, frații și-au dat
seama într-o zi că nu mai posedă decât cinci pâini. Dar sfântul Benedict, văzându-i mâhniți, i-
a mustrat părintește ca să fie mai puțin fricoși și după aceea pentru a-i mângâia le-a zis: Cum
puteți să vă temeți de un lucru atât de puțin însemnat? Azi vă lipsește pâinea, dar nimic nu vă
dovedește că mâine nu veți avea pâine din belșug. Și iată că a doua zi au fost găsite înaintea
ușilor chiliei sfântului Benedict, două sute de modii de făină fără a se putea ști nici chiar azi
cărui mesager a încredințat Dumnezeu grija să le aducă. La vederea acestei minuni frații,
aducând mulțumire lui Dumnezeu au învățat să nu mai piardă nădejdea chiar în plină lipsă.”

Minunea Sfântului Iacob:

”Un pelerin din Vezélay se afla într-o zi lipsit de bani și cum îi era rușine să cerșească, a găsit
sub un copac la umbra căruia adormise, o pâine coaptă în spuză. Căci tocmai visase în somnul
său că sfântul Iacob se îngrijea de hrana lui. Și din acea pâine a trăit cinsprezece zile, până ce
s-a înapoiat în țara sa. Nu doar că s-ar fi oprit de a mânca din ea de două ori pe zi, dar a doua
zi el regăsea în traista sa, pâinea întreagă.”

Minunea Sfântului Dominic:

”Cum se aflau adunați frații în număr de patruzeci, au văzut că nu aveau de mâncare decât o
pâine mică de tot. Sfântul Dominic le-a poruncit să taie acea pâine în patruzeci de bucăți. Și în
timp ce fiecare din frați își lua cu bucurie bucățica sa, doi tineri întru totul asemănători au
intrat în refectoriu purtând pâini în faldurile mantiilor lor. Au depus pâinile la capul mesei,
fără a spune un cuvânt și apoi s-au făcut nevăzuți, astfel că nimeni nu a știut de unde veniseră,
nici cum au plecat. Atunci sfântul Dominic, întânzindu-și mâinile către frați le zise: ”Ei,
iubiții mei frați, iată că aveți cu ce să vă hrăniți.”

21
Pâinea era subiectul principal și pentru că era hrana de bază a mesei.

Alte alimente simbolice erau de pildă animalele : unica vacă a unui țăran sărac.
Minunea Sfântului Germain:
”În timp ce sfântul Germain predica în Marea Britanie, regele acestei țări nu a vrut să-i dea
găzduire nici lui, nici tovarășilor săi. Dar un porcar care se îndrepta spre el, văzându-l pe
Germain și pe tovarășii acestuia istoviți de foame și de frig, îi primi în casa sa și înjunghie
pentru ei singurul vițel care-i mai rămăsese. Dar după masă sfântul a pus să fie adunate toate
oasele vițelului sub pielea acestuia și la rugăciunea sa, Dumenezeu i-a redat viața animalului.”

In Minnesang apar poeme ale ghiftuielii, Fresslieder.

Pentru bogați ostentația hranei exprima un comportament de clasă. Lăcomia (gula) era unul
din păcatele fundamentale ale clasei senioriale.

În Roman de Renart foamea este motivul șireteniei lui Renart.

Poemele epice cavalerești, chansons de geste rezervau un loc aparte unor uriași mâncăi
nesătui, strămoși ai lui Pantagruel, frați ai căpcăunilor.

Obsesia alimentară poate fi găsită și în genealogiile fabuloase ale regilor. Strămoșul este un
rege țăran care face rost de mâncare. Intră în tipologia regilor și eroilor dătători de hrană din
antichitate.

”Sfântul Germain, din porunca lui Dumnezu a chemat pe porcar și pe femeia lui și, spre marea
uimire a tuturor, a declarat rege pe acest om care îl primise. Și de atunci poporul britanic este
cârmuit de regi ieșiți dintr-un neam de porcari.”

Cauza imediată a foamei erau capriciile naturii, seceta, inundațiile, care duceau la recolte
proaste. Scumpirea produselor rezultată de aici sporea mizeria. Consumarea unor alimente de
proastă calitate ducea direct la boală. Starea de subalimentare cronică mărea și ea
susceptibilitatea la boală. Pe acest fundal epidemiile antrenau o mortalitate ridicată.

O populați subalimentată și slabită a fost victima ciumei din 543.

22
Mărturia lui Paul Diaconul :
”Domenii sau orașe, pline până atunci de mulțimea oamenilor erau cufundate într-o zi în cea
mai adâncă tăcere, în urma exodului general. Copiii fugeau părăsind cadavrul neîngropat al
părinților, părinții părăseau trupul cald încă al copiilor. Dacă din întâmplare mai rămânea
vreunul ca să-și îngroape aproapele, el se osândea să rămână el însuși neîngropat... Lumea
veacului era redusă la tăcerea anterioară omenirii. Nici un glas pe câmpuri și nici un zvon de
fluier al ciobanilor... Secerișurile așteptau zadarnic un secerător, strugurii mai atârnau încă pe
butuci în prejma iernii. Câmpiile erau prefăcute în cimitire și casele oamenilor în vizuini
pentru fiare salbatice.”

În general subalimentația sau o alimentație proastă menținea o stare de sănătate precară. Omul
medieval care avea o expectanță de viață cam de 30 de ani (asta fără să ținem seama de
mortalitatea infantilă), suferea deseori de tuberculoză, sau boli de piele dintre care cea mai
cumplită este lepra, dar egal de neplăcute erau râia, ergotismul, eczemele. Apoi boli provocate
de infecții bacteriene, abcese, cangrene, ulcere. Boli de carență, rahitismul, deformații ale
scheletului, scolioza și alte malformații. Extrem de frecvente erau bolile de ochi, deci mulți
oameni medievali aveau o vedere deficitară. Epilepsia și demența apăreau și ele frecvent.

Drept remediu, interesant este faptul că era invocat frecvent ajutorul sfinților dezvoltându-se
devoțiuni specifice, Sf Anton eremitul care proteja împotriva ergotismului, Sebastian și
Rochus care protejau împotriva ciumei, Apollonia care proteja împotriva durerilor de dinți.
Suveranilor Franței și Angliei li se atribuia puterea de a vindeca prin atingere scrofulele care
erau ulcere de natură tuberculoasă.

Deși toate aceste probleme apăreau și la nivelul elitelor, sănătatea precară și mortalitatea
precoce afectau în mai mare măsură săracii.

Efectele producției insuficiente au fost doar parțial compensate de administrație prin stocarea
și distribuirea de cereale.

Galbert de Bruges, despre comitele de Flandra Carol cel Bun 1125:

”Dar bunul comite se îngrijea să întâmpine nevoile săracilor prin toate mijloacele, să
distribuie milostenii în orasele și satele ținând de el, fie el însuși, fie prin slujbașii săi. El
hrănea în fiecare zi o sută de săraci din Bruges, dând fiecăruia din ei o pâine mare începând

23
dinainte de păresimi și până la recolta nouă. A dispus să se facă tot astfel și în celelalte orașe
ale sale. În același an domnul a poruncit ca la vremea semănatului, oricine însămânța două
măsuri de pământ trebuia ca pe una din ele să semene bob și mazăre, căci acest gen de plante
produce mai iute și mai curând și ar îngădui o mai grabnică ajutorare a săracilor, dacă cumva
foametea și lipsa nu s-ar sfârși în cursul anului. Tot astfel a dat instrucțiuni în tot comitatul
său pentru întâmpinarea pe viitor a nevoilor celor săraci în măsura posibilului. I-a mustrat
pentru purtarea lor rușinoasă pe oamenii din Gand, care lăsaseră pe săraci să moară de foame
la ușa lor în loc să le dea de mâncare. A oprit facerea berii pentru a hrăni mai bine pe săraci. A
poruncit în adevăr să se facă pâine de ovăz pentru ca săracii să poată trăi din pâine și apă. A
taxat vinul cu șase bani sfertul, pentru a pune capăt speculei negustorilor care vor fi astfel
siliți să-și dea în schimb stocurile lor de vin pe alte mărfuri, ceea ce ar îngădui mai lesne
luarea de măsuri de ajutorare a săracilor. A pus să se ia în fiecare zi de la masa lui proprie
hrana trebuitoare pentru o sută treisprezece săraci.”

Carol cel Bun de Flandra 1125:

”S-a întâmplat ca niște negustori din părțile de miazăzi au adus într-o corabie o mare cantitate
de grâne. Auzind aceasta, Lambert de Straet, cavaler și frate al prepozitului de la colegiala
Saint Donatien, împreună cu fiul său Boscard, au cumpărat cu preț ieftin toate aceste grâne
din părțile din sud și pe deasupra toate dijmele colegialelor și mănăstirilor de la Saint Winnoc,
Saint Bertin, Saint Pierre de Gand, și de la Saint Bavon; Grânarele lor erau pline de grâu și de
toate felurile de grâne, și totusi ei le vindeau atât de scump încât săracii nu le puteau cumpăra.
Protestele mulțimii și mai ales cele ale săracilor au ajuns la urechile piosului principe Carol,
care a chemat înaintea sa pe prepozit și pe Lambert, fratele acestuia și l-a întrebat ce cantitate
de grâne aveau în grânarele lor, mustrându-i pentru neomenia și neîndurarea lor și mai ales
pentru cruzimea lor față de săraci. Prepozitul s-a jurat atunci comitelui că avea abia cu ce să-și
țină colegiala timp de săptămâni, iar Lambert de Straet, că nu avea cu ce se hrăni el și familia
sa timp de o lună.
Atunci piosul Carol a declarat că voia să ia și să țină la el toata pâinea lor și să însărcineze el
să dea hrană, atât pentru colegiala de la Saint Donatien, împreună cu prepozitul și familia
acestuia, cât și pentru Lambert cu toți ai săi timp de o jumătate de an. Apoi piosul comite a
poruncit lui Tammard, capelanul său, să deschidă toate grânarele prepozitului și ale lui
Lambert, să vânda grâul poporului și bolnavilor la un preț cinstit, în sfârșit să lase deoparte
cantitatea trebuitoare pentru hrana colegialei, a sus-zisului prepozit și a fratelui acestuia,
Lambert împreună cu familia lui pe o durată de un an.”

24