PSEUDO-ARISTOTEL, SECRETUL

SECRETELOR1

- REZUMAT -

PARTEA I-A: UN ÎNDREPTAR AL BUNEI GUVERNĂRI ÎN GENUL

„OGLINZILOR PRINCIPILOR”…
…. care depinde de:
A) Atenta auto-cultivare de către rege a virtuților care fac un rege bun și, în primul
rînd, a dărniciei, clemenței, discernămîntului, spiritului de prevedere. Principiul
(subînțeles) al tuturor faptelor regelui trebuie să fie moderația. În toate faptele
sale, regele trebuie să evite a se lăsa pradă pornirilor/instinctelor/pasiunilor sale
de om [Demnitatea regală presupune, așadar, „ridicarea” regelui deasupra
condiției umane, o metamorfoză spirituală, definită prin asimilarea unor virtuți
specifice celor care conduc].

B) Auto-guvernarea judicioasă a propriului corp, prin înfrînarea poftelor carnale [al

căror exces era considerat de medicina timpului o cauză importantă a slăbirii
corpului].

1 Este un tratat anonim, elaborat în epoca elenistică sau romană, tradus în arabă în epoca
ommeyazilor, la finele secolului al IX-lea și începutul celui următor, care a cunoscut, de-a lungul
timpului, mai multe variante și prelucrări succesive pînă în secolele XII-XIII, cînd a fost tradus din
arabă în latină. Există două versiuni în limba latină: una parțială, elaborată în jurul anului 1125 de
Ioan Hispanicul [Joannes Hispalensis] și una completă, al cărei autor este Filip de Tripoli, în jurul
anului 1230. Atribuirea lui Aristotel a tratatului se datorează informațiilor din Prolog, care se
referă – ipotetic, desigur – la acest text ca fiind răspunsul pe care filosoful din Stagira i l-ar fi trimis
lui Alexandru, la solicitarea acestuia de a fi sfătuit de mentorul său cum ar trebui să-i trateze pe
perșii cuceriți. Întrucît acest răspuns i-ar fi fost trimis de Aristotel lui Alexandru în secret, pentru
a fi protejat de ochi indiscreți, el a primit numele de „Secretul secretelor” (Pseudo-Aristotel,
Secretul secretelor. Ediție bilingvă. Text latin emendat, traducere, notă introductivă, note și
postfață de Luciana Cioca, colecția „Biblioteca medievală”, Iași, Ed. Polirom, 2017; pentru
informațiile de mai sus, v. postfața ediției, p. 345 și urm.).
 2

C) Însemnătatea astrologilor și a astrologiei în actul guvernării: nimic nu trebuie

întreprins fără sfatul astrologilor (cap. 22).

PARTEA A II-A: UN TRATAT MEDICAL, PRIVITOR LA REGIMUL

SĂNĂTĂȚII (FACTORII ȘI CONDIȚIILE DE CARE DEPINDE
ECHILIBRUL CORPULUI, ADICĂ SĂNĂTATEA ȘI CE ANUME O
PERICLITEAZĂ)
A) Anonimul autor începe prin a arăta cum este alcătuit corpul omenesc și a defini
sănătatea (cap. 1-2). [Corpul omenesc este alcătuit din patru elemente primare
diferite și opuse (pămînt, aer, apă, foc), cărora le sînt specifice patru calități /
puteri, de asemenea opuse – caldul, recele, umedul și uscatul – care se amestecă
două cîte două cu cele patru elemente formând „temperamentele” sau cele patru
umori. Toate formează substanța corpului. Echilibrul lor proporțional în corp este
sinonim cu starea de sănătatea. Excesul sau insuficiența lor sau a uneia/unora din
ele generează maladiile].

B) Autorul continuă prin a arăta care este condiția esențială a păstrării acestui
echilibru proporțional al umorilor: o alimentație echilibrată, o bună digestie și un
regim de viață de asemenea echilibrat, diurn și nocturn (făcut din plimbări și
somn) (cap. 3-9). Alimentația era considerată a avea o importanță vitală din cauză
că formarea umorilor avea loc prin hrană. Digestia era interpretată ca petrecându-
se prin fierberea și topirea alimentelor în stomac, grație căldurii acestuia. Orice
disfuncție alimentară cauza dezechilibrul umorilor.

C) Mai departe: influența celor patru anotimpuri asupra regimului sănătății și

conduitele cele mai potrivite pentru a o păstra în fiecare caz în parte (cap. 10-13).

D) După aceea: patologia („starea de rău”) a celor patru părți ale corpului: capul (cap.
15), pieptul (cap. 16) – dar unde afecțiunile discutate sînt cele ale gurii! – ochii
(cap. 17), ale căror disfuncții – de mărime, culoare, formă, acuitate – sînt tratate
pe larg, indiciu al însemnătății pe care li-l acordă anonimul autor. Tot aici, la finele
cap., diferitele conformații ale ochilor sînt tratate din punct de vedere fiziognomic,
fiind puse în relație cu prticularități caracteriale; a patra parte a corpului sînt
testiculele și patologia lor (cap. 18).

E) În continuare, este discutată utilizarea optimă a diferitelor elemente care

influențează puterea corpului: alimentele (care trebuie consumate în funcție de
 3

efectele lor umorale; cap. 21; se insistă asupra tipurilor de vin indicate pentru
consum, în funcție de constituția umorală predominantă – cap. 23 –, a
tratamentului contra beției și a dependenței excesive de vin; cap. 24); apele (cap.
22) și băile (cap. 26).

F) Ultima secțiune a părții a II-a conține indicații farmacopeice: leacuri (prafuri din
carne de năpîrcă și „dragon”; cap. 29) și tratamente (luări de sînge; cap. 30)
pentru menținerea puterii și eliminarea neajunsurilor diferitelor organe.
Medicamentul (leacul) cel mai eficace, medicamentul suprem este „gloria de
neprețuit” sau „tezaurul filosofilor”, al cărui autor (individual – Adam Enoch – sau
colectiv – „cei opt filosofi glorioși”) este necunoscut, dar se spune că a trăit demult
(cap. 28).

„Gloria de neprețuit” este un preparat complex (decoct), de sinteză, alcătuit dintr-

un preparat de bază (mierea), care se adaugă în compoziția a opt preparate diferite
(decocturi), fiecare dintre acestea, destinat atît „organelor principale” (creierul,
inima, stomacul, ficatul și altor organe, precum plămânul și „organul pieptului”),
cît și unor reziduri umorale dăunătoare (bila neagră, flegma) având un efect
curativ independent. Ultimul leac, al 9-lea – „scopul tuturor lucrurilor”, „sinteza
tuturor leacurilor” – este preparat din amestecul și prin fierbearea celorlalte opt +
a altor cîtorva ingrediente. Spre deosebire de celelalte opt lacuri, efectele curative
ale celui de-al 9-le-a sînt universale: el se folosește pentru

„a alunga bila neagră și bila roșiatică, și căldura rinichilor, și flegma, și …

hemoroizii, și pentru a îndepărta umflăturile și bila sărată, și a direcționa
mîncarea, și a modera proporțiile [mai exact, amestecul calităților și al
umorilor], și a subția mușchii, și a liniști tîmplele, și a alunga durerea de cap,
și a limpezi vederea, și pentru a întîrzia bătrînețea, și a subția vocea și a
respinge fumozitățile, și pentru a calma toate problemele și bolile evidente
și ascunse; deschide blocajele, alungă flatulențele și nu permite vreunui loc
să supureze, nici să adune umori. Împiedică neputințele naturale și
umezește corpul, îl face să urineze bine și să alunge tusea, întărește spinarea,
ajută respirația, generează bucurie și aduce plăcere și face multe alte lucruri
bune pe care ar fi prea lung <timpul> pentru a le enunța. Dar are o
proprietate specială de a genera înțelegere și de a hrăni creierul”.
 4

Semnificativ este faptul că, dintre toate organele vizate de leacurile respective, nu
mai puțin de cinci vizează, printre altele, stomacul – semn al însemnătății digestiei
ca factor de echilibru/dezechilibru al sănătății.

G) Ultimul capitol al părții a II-a (cap. 30) conține indicații astrologice de aplicare a
tratamentelor prin sîngerare sau medicamentoase: care sînt conjuncțiile faste și
nefaste ale planetelor, fazele propice și contraindicate ale lunii. Principiul
subînțeles al acestor indicații: mișcarea astrelor are incidență asupra diferitelor
organe și a corpului, în general.

Concluzie la partea a II-a: concepția despre sănătate și regimul sănătății sînt, în

aceste pagini, de inspirație galenică, prin: noțiunea de complexio
(temperamentum), adică de amestec dintre cele patru calități/virtuți/puteri cu
cele patru elemente prime; accentul pus pe echilibru (moderatio) ca o stare a
sănătății; organele principale ale corpului sînt, întotdeauna, trei (creier, inimă,
stomac sau inimă, creier, ficat; cap. 28, p. 175, 177) — deosebire de platonism și
aristotelism; principiul terapiei afecțiunilor constă în prescrierea contrariului a
ceea ce a cauzat boala (disfuncția). Influența arabă din această secțiune se deduce
din însemnătatea asociată astrologiei în actul medical.

La prima vedere, această parte medicală nu are legătură cu principiile bunei

guvernări din partea I-a. De fapt, există o legătură logică între ele deoarece
respectarea unui regim adecvat al sănătății (cu alte cuvinte, o auto-guvernare
strictă a corpului, care implica, în partea I-a, și strunirea sexualității) depinde
exercitarea optimă a actului guvernării.

PARTEA A III-A ESTE UNA ECLECTICĂ, CONȚINÎND ASPECTE DE

ALCHIMIE, ASTROLOGIE ȘI – DIN NOU – POLITICĂ:
- despre virtuțile miraculoase ale anumitor pietre și plante (în legătură cu
planetele; cap. 2-4);
- despre justiție (dreptate; cap. 5);
- omul – chintesență a lumii sau ca „lumea mai mică” (cap. 6 – unde această
calitate este evidențiată prin faptul că în alcătuirea omului intră toate
elementele constitutive ale „ființelor simple și compuse”, p. 221 – și 13, ultima
parte, „Despre naturile și condițiile omului”, unde același specific rezultă din
 5

prezența sintetică, în om, a tuturor trăsăturilor de caracter sau a „moravurilor”

aflate, separat, în fiecare animal; p. 247-248);
- despre suflet și maturizarea ființei umane ca o serie de gradații ale puterilor
(părților sufletului) (cap. 7);
- despre intelect și cele cinci simțuri care „culeg” informațiile cognitive,
sintetizate de „puterea imaginativă” [sufletul imaginativ la Aristotel], care i le
reprezintă „virtuții cognitive” din „mijlocul creierului” pentru „procesare”
(cap. 8);
- despre influența dispunerii planetelor la naștere asupra felului de a fi
(temperamentului) și destinului unei persoane (cap. 10);
- despre consilierii regelui: cum trebuie aleși, în ce număr optim, cum trebuie să
le fie solicitate și evaluate sfaturile, trăsăturile de caracter cele mai indicate
(cap. 9, 11, 12, 132);

- despre atenția cu care trebuie aleși cei care trebuie să scrie despre faptele și
spusele regelui [adică istoricii] (cap. 15), a mesagerilor regelui (cap. 16),
guvernarea supușilor și cum trebuie aceștia îndrumați și apărați; despre
funcționarii administrației regale (cap. 17), ierarhiile nobiliare, organizarea
armatei, conducerea războiului și alegerea perioadei propice pentru campanii
(cap. 18-20); despre armonia lumilor supraceleste și a celor inferioare
guvernate de primele (cap. 21), despre „cuprinderea intelectului sau despre
impresia formei” și influența planetelor asupra naturii lucrurilor din lume și a
diverselor acțiuni (cap. 22-23). Toate aceste aspecte au legătură cu principiile
bunei guvernări din partea I-a.

PARTEA A IV-A: DESPRE FIZIONOMIE (PHYSIONOMIA) – „ARTA DE A

CUNOAȘTE CALITĂȚILE OAMENILOR CONFORM PĂRȚILOR
EXTERIOARE”

2Faptul că evocarea calității omului de a fi o chintesență caracterială a tuturor animalelor

în „Despre naturile și condițiile omului” are loc la finele acestui capitol nu este întîmplător și nu
reprezintă o anomalie în raport cu conținutul capitolului. Se subînțelege din această alăturare că
ființa umană face parte integrantă din lumea naturală, ca ființa cea mai evoluată a acesteia,
reunindu-i, sintetic, toate caracteristicile (ceea ce reflectă concepția aristotelică din Historia
animalium și din tratatele subsecvente – De partibus animalium, De generatione animalium etc.).
 6

A. După definirea fiziognomiei în general și în particular (cap. 1-2), în următoarele

capitole (3-16) sînt trecute, pe scurt, în revistă părțile corpului și semnificațiile
diverselor lor aspecte, începînd cu părul, și terminînd cu picioarele, tibiile, gleznele
genunchii și felul mersului.
B. Părțile feței (părul, ochii, sprîncenele, nasul, fața, gura, buzele, urechile) ocupă cea
mai mare parte a părții a III-a (cap. 3-9). Li se adaugă vocea (cap. 10).
C. Metodologia lecturii fiziognomice (expusă, pe scurt, în cap. 17) – aidoma cu aceea
din Pseudo-Aristotel, Physiognomonika – constă în repertorierea tuturor
aspectelor corporale și selectarea dintre cele diverse și opuse al celui „mai bun și
mai probabil” (p. 307).
D. Utilitatea fiziognomiei (dezvăluită la finele părții a II-a, p, 289) este una practică:
ea servește la „alegerea admirabilă a prietenilor și miniștrilor regelui, prin
proprietățile naturale ale corpurilor”, operațiune „care se numește
<<fizionomia>>”.