Caracteristicile regalității

Gavrilă Andreea

H112

Regele are o realitate socială, politică, religioasă: monarhia este regimul care a beneficiat de
cea mai mare încredere din tipurile originare până în zilele noastre. După cum se știe,ea încă
mai este regimul multor state contemporane,și a aproximativ jumătate din cele ale Europei
Occidentale.1

Avându-și originile în cea mai îndepărtată Antichitate, monarhia a fost, bunul comun al
tuturor popoarelor, chiar dacă meținându-i caracteristicile specifice, acestea au împodobit-o
cu atribute aparte. Ea nu a dispărut niciodată, chiar și în cazul societăților care o aboliseră
provizoriu, rămânea prezentă în cultura lor literară și religioasă 2

Originea regelui și a monarhiei nu sunt foarte cunoscute. O veche teză ,afirmă că monarhia s-
ar fi născut din extinderea autorității naturale pe care o are tatăl asupra familiei sale, la nivelul
tribului: „ Oamenii, care văzuseră [...] o întruchipare a regatului în unirea mai multor familii
sub conducerea unui tată comun și care socotiseră plăcută această viață, s-au hotărât cu
ușurință să înfiripeze societăți familiale sub regi care să le țină loc de părinte”. Filozoful
chinez confucianist Meng Zi scrisese : „ Temelia imperiului este regatul, temelia regatului
este familia, temelia familiei este individul.”3

Preluând o parte din institutiile si funcționarii fostului imperiu, noile regate au adoptat ca
alfabet si limba oficială scrisă limba latină. Păstrând titlul de rege al francilor, acești regi
adauga titlurile romane de print si de om ilustru. Titlul de Maiestate a apartinut imparatilor de
la Constantinopol, dar treptat regii franci și l-au înpropriat. Ei adoptă însemnele imperiale:
coroana de aur, tronul, sceptrul, hlamida si tunica de purpură. Organul central de cârmuire
rămâne palatul regal. Acest palat avea un caracter itinerant, fiind stabilit succesiv în
„capitalele” regatelor france: Paris, Orlèans, Soissons etc. Monarhul era seniorul unui numar
mare de vasali. In cadrul relatiilor vasalice, monarhii aveau o calitate întreita fiind stăpânitori
de întinse domenii funciare, vârf al „piramidei vasalice” ca senior suprem și suveran al țării.

Într-o epocă în care stapanirea de pământ constituia bogăția esențială, iar mijloacele de
guvernare ale seniorilor proveneau, ma ales, din resursele materiale, umane și militare ale
propriilor domenii, autoritatea efectivă ca suveran era corelată cu puterea de senior funciar.
Suveranul nu putea fi vasalul nimanui, datorita calității sale de șef de stat si de monah de
drept divin.

1
Jean-Paul Roux,Regele,mituri și simboluri,Editura Meridiane,Bucureși,1998, p.9.
2
Idem,p.17.
3
Idem,p.18.

1
 Regalitatea ,nu există decât acolo unde există bogăție și facilitatea comunicațiilor. Atunci
când populațiile sunt dispersate sau izolate, se pot constitui teritorii aflate sub autoritatea unui
șef, însă nu regate. Aceste monarhii sunt ,într-un fel niște familii lărgite.De altfel , ele nu
depind neapărat de condițiile geografice: ele pot proveni și din împrejurările istorice; de
exemplu atunci când sunt reminiscențe ale feudalității. Luxemburgul contemporan și statul
Monaco au regimuri monarhice, dar unul este un mare ducat iar celălat un principat;
emiratele din Golful Arabo-Piersic nu au regi, ci emiri.4

Regele poate fi un războinic, un cuceitor, dar nici războiul ,nici cucerirea nu-l fac rege. Ci
reprezentativitatea sa. Nimeni nu se îndoiește astăzi de aspectul esențial religios al
monarhiei.Importantă nu este puterea laică a suveranului ,ci puterea sa sacră.5

O altă teorie pretindea că monarhia terestră ar fi copiată după cea divină. Regele este strâns
legat de de divinități, locțiitor,agent,trimis al lui Dumnezeu,dar el este în mod integral și om.
Ținând simultan de uman și de divin, el asigură continuitatea, înfingându-și rădăcinile în
trecut ,uneori până la geneza lumii, și întinzându-și crengile ca un arbore al vieții până la cele
mai îndepărtate generații viitoare, nemuritor prin el însuși și prin strămoșii săi , prin
transmiterea maiestății sale succesorilor în monarhiile elective.6

Fără continuitate nu există rege, findcă doar șirul neîntrerupt al suveranilor constituie
monarhia.Apartenența la sacru și continuitatea se pot concretiza în mai multe moduri, pe de o
parte, la regii zei și fii de zei, iar pe de altă parte la ereditate și electivitate.7

Toti regii Evului Mediu erau investiti cu acest caracter de sacralitate conferit printr-un anume
ritual. Ca o consecinta a actului consacrarii, a „ungerii” regelui, puterea monarhica are un
caracter religios clar: alesi de Dumnezeu (gratia dei rex) ca reprezentantii Lui pe pamant,
regii exercitau un sacerdotiu.

În general se disting regalitatea absolută și regalitatea constituțională. Distincția este clară,

având în vedere că a doua dintre aceste regalități stabilește prin intermediul legilor rolul
suveranului de stat, însă este greșit când se afirmă că prima îi conferă monarhului o putere
absolută pe care nimic nu o limitează. Istoria dovedește însă fără claritate, că o regalitate
absolută nu a existat niciodată, chiar sub principi foarte autoritari, exceptând schimbarea
monarhiei pentru un timp scurt în ceea ce grecii numeau tiranie,iar romanii dominatio-
sisteme totalitate lipsite de temeiuri etice sau religioase. Prin însăși principiile care o sprijină
monarhia îndepărtează tot ceea ce poate semană cu dictatura.8

4
Idem.
5
Idem,p.19.
6
Idem,p.25-26
7
Idem,p.26.
8
Idem,p.30.

2
Dictatorul, își atribuie singur puterea. El o exercită în totalitatea sa prin mijlocirea unor agenți ,
hotărâți să se supună orbește, făra control sau responsabilitatea față de cineva, fără referință
spirituală,dar nu fără ideeologie. Unii monarhi au fost tentați de dictatură ,dar nu au
practicat-o timp îndelungat. Unii dictatori,în schimb au vrut să întemeieze monarhii.Puterea
dictatorială nu are capacitatea să dureze la nesfârșit.9

Într-un regim monarhic instituit, exista trei modalități pentru a pătrunde la tron.Primele două,
alegerea și dreptul ereditar,sunt normale. A treia este în afara normelor, ea iplică răsturnarea
dinastiei domnitotare sau încălcarea sistemului electiv de către cineva care se impune prin
personalitatea sa,dar și prin violență. Acest nou venit ,se deosebește de un dictator prin aceea
că, înciuda uzurpării puterii,înțelege să se înscrie în continuitate, și nu pretinde că deține
magistratura supremă prin forțe propriii, ci de la Dumnezeu sau de la popor.10

Istoria demonstrează că sistemul ereditar, nu funcționează bine decât in monarhii solid

instaurate, în care nimeni nu contestă legimitatea dinastiei. Îmediat ce puterea slabește,dorința
de a-l înlocui devine reală, astfel ca cei mari plini de privilegiile lor,tind sa se debarasesze de
regele slab și acced la tron. Se crede că, spre deosebire de sisteml ereditar, sistemul electiv
este democratic. Însă este greșit pentru că în acest sistem nu există democrație. Cei care îl aleg
pe rege, în afara unor excepții importante, sunt niște privilegiați, membri unei clase sociale
restrânse și închise ,care poate fi clasificate drept nobile. La vechiii germani sau celți,
suveranul era ales într-un cerc restrâns din familii aristocratice ai căror șefi erau singurii
electori. 11 . Alegerea , este doar de formă. Ea se reduce la o aclamație a mulțimii sau a
soldaților, așa au foat aleși mulți împărați romani.

Regele avea alaturi o suită de demnitari si curteni: conti, servitori, cancelari, camerieri .
Puterea lui se exercita in toate domeniile vietii publice. El era cel care hotara in problemele de
ordin extern si intern (legislatie, armata, administratie, organizare bisericeasca).

Regele era răspunzător de ordinea lucrurilor, lui îi reveneau îndatoriri solemne față de poporul
său: trebuia să-i apere pe cei slabi, să protejeze Biserica, să lupte pentru menținerea păcii și
dreptății. Primii regi ai regatului franc sunt regi absoluți. Ei au, la fel ca împărații, dreptul de
a emite ordonanțe având aceleași nume ca în imperiu: constitutio sau decretum. În codurile de
legi redactate de monarhi nu găsim aluzii la drepturile politice, astfel că regalitatea se arată în
toată autoritatea sa. Legea ripuarica spune ca omul care refuza sa asculte un ordin oarecare al
regelui va primi o amenda de 60 de piese de aur, iar cel ce este infidel regelui este pedepsit cu
moartea.12

Unele monarhii nu au reușit să stabilească o ordine sucesorială. Astfel că s-a ajuns la grave
conflicte între membrii familiei domnitoare, sau chiar la pierderea acesteia. Ordinea în funcție

9
Idem.
10
Idem,p.165.
11
Idem,p.166.
12 Fustel de Coulanges, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris, 1877, p. 482.

3
de primogenitură a fost considerată drept cea mai indicată pentru a asigura stabilitatea
regatului. Pentru a apăra această ordine ,era suficient să se invoce faptul că nașterea fiului cel
mare dovedește fcunditatea soției și că era un semn al binecuvântării divine. Ceea ce conta cu
adevărat, se reducea la faptul că el era fiul, cel ai căror frați eventuali nu aveau să fie decât
niște dubluri, sau posibili înlocuitori. Cu el începea o viață nouă, aceea a generției viitoare, cu
el se încheia o viață , aceea a generației prezente. În unele regate, regele era obligat să abdice
imediat ce i se năștea un fiu, chiar dacă păstra regența ( Polinezia ).13

Indiferent de modul de a ajunge la tron, regele nu devine cu adevărat un cap încoronat decât
în momentul învestirii sale. Consacrarea rămâne elementul de bază al legământului dintre
Dumnezeu și rege. Prin ungere, regele primește puterea care-i este specifică și misiunea sa.

Moștenitor legitim, suveran ales sau desemnat, ele nu este decât unul posibil. Numai
investura poate determina schimbarea modificarea statutului: ea transformă un individ
oarecare intr-un personaj singular, ea dezvăluie în el autoritatea. Fie că se desfășoară cu
modestie sau cu săracie, o putem considera o consacrare pentru că ea creează un om nou.14

Funcția regalității carolingiene caută noi scopuri, printre care si acela de obținere a vieții de
apoi pentru supușii monarhiei. Astfel că granițele dintre Stat si Biserica aproape dispar,
regalitatea căpătând un caracter sacerdotal si un rol de infăptuire a idealurilor creștine. S-au
pastrat doua texte de la Carol cel Mare, care sunt importante în acest sens: «prin harul
dumnezeiesc, aflandu-ne in sanul Bisericii, am primit cârma acestei țări, trebuia ca pentru
apararea si înăltarea ei sa luptăm din toate puterile noastre…». Al doilea text reprezinta
scrisoarea către Papa Leon al III-lea, in care Carol afirma: «Rolul nostru este sa apărăm peste
tot, cu ajutorul milei dumnezeiești, Biserica lui Hristos împotriva atacurilor păgânilor și
stricăciunilor necredincioșilor15

Regele este conducătorul Bisericii, cel care o apără. O asemenea concepție despre
transformarea monarhiei a beneficiat de rezonanță pe care valul de fervoare religioasa l-a avut
in secolul al VIII-lea. Această atmosferă clericală se observa prin schimbarea de dinastie si
prin introducerea noului ritual de încoronare a regelui. Pepin este recunoscut ca rege dupa ce a
fost uns de o adunare de episcopi, in frunte cu Sfantul Bonifaciu. Ungerea acorda regelui un
caracter sacerdotal, il facea partas la harul Bisericii. Statul si Biserica, desi entitati diferite,
trebuie sa coopereze.

13
Jean-Paul Roux Op.cit,,p.172.
14
Idem,p.174-175.
15
Berza Mihai ,Funcțiunea regalității în concepția carolingiană, în Revista Fundațiilor Regale,11,nr.9,1944.

4
Monarhia carolingiana isi pastreaza trasaturile ce vin direct din mostenirea franca, mai ales
legatura personala dintre suveran si vasali. Juramantul de fidelitate fata de suveran traduce
ambiguitatea constructiei statale carolingiene: pe de o parte afirmarea legaturii de la om la om
intre regi si supusii sai, pe de alta parte datoria universala de a ramane credincios. Puterea
evolueaza spre o eficacitate a mecanismului guvernarii. 16

Alegerile regale de la sfarsitul secolului al IX-lea inseamna triumful complet al Bisericii

asupra regalitatii. Dar daca puterea regala este in practica anihilata, conceptia regalitatii
elaborata in timpul carolingienilor va starui formand „o permanenta” a Evului Mediu14.

16
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997, p. 84

5
 Bibliografie

 Berza Mihai ,Funcțiunea regalității în concepția carolingiană, în Revista Fundațiilor

Regale,11,nr.9,1944
 Fustel de Coulanges, Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, Paris,
1877.
 Jean-Paul Roux,Regele,mituri și simboluri,Editura Meridiane,Bucureși,1998
 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, 1997