Britania și regatele anglo-saxone

Numele de anglo-saxoni a fost dat neamurilor așezate în Britania, stabiliți dincolo de

Canalul Mânecii. Pentru neamurile situate în nordul Angliei și estul Angliei se folosea
numele de angli sau englezi, iar pentru cei din sud, denumirea de saxoni.

Conducătorii primelor regate anglo-saxone se considerau descendenți ai zeilor (în

special din Odin). Deși se aflau într-un teritoriu care inițial a fost creștin, germanii au rămas
adepți ai religiei păgâne. Există o ipoteză în care istoria regatelor anglo-saxone se spune ca ar
fi început odată cu sosirea lui Augustin și a celor 40 de călugări la curtea regelui Ethelbert de
Kent în 597. Augustin și cei 40 de călugări au fost trimiși de Papa Grigore cel Mare, iar
misiunea lor a fost de a impune creștinisimul în Britania. Beda ca călugăr, era convins că
convertirea oamenilor săi va duce la o nouă fază în istoria lor, dar de asemenea Beda a putut
scrie detaliat istoria oamenilor săi numai după sosirea lui Augustin. Augustin și cei 40 de
călugări nu au adus cu ei numai o nouă religie, ci și arta de a scrie și a citi.

Cu toate că sosirea misiunii gregoriene a reprezentat un stagiu important în religia

anglo-saxonilor, nu reprezintă un punct ideal de a începe investigarea regatelor anglo-saxone.
Stabilirea anglo-saxonilor în Britania și originea regatelor anglo-saxone sunt două probleme
apropiate, dar nu identice. Una din sursele contemporane care vorbește de așezarea anglilor și
saxonilor este cea a clericului Gildas. Ea relatează doar episoadele violente din societate, iar
controlul trece în mâna regilor pe care Gildas îi numește tirani.

Descoperirile arheologice sunt importante pentru reconstituirea circumstanțelor în care

regatele anglo-saxone s-au dezvoltat. Coloniștii erau de originie diferită, despre care Beda
scrie că proveneau din 3 triburi germanice: anglii, iuții și saxonii. Nou-veniții ar fi întemeiat
regate, în primă etapă, în jumătatea secolului al V-lea: Kent(al iuților), Sussex(al saxonilor
stabiliți în sud), Wessex ( al saxonilor stabiliti in vest) si Anglia de est (East Englaand al
anglilor). În a doua etapă, in a doua jumatate a sec al VI-lea, regatele: Essex (al saxonilor din
est), Mercia (de la mierce,oameni de hotar si Northumbria,la nord de estuarul Humber).

Situația politică din spațiul anglo-saxon este surprinsă în Tribal Hidage, o listă
estimabilă a colectării impozitelor . Treizeci și cinci de oameni au fost listați cu taxele în hide,
o unitate de teren folosită în perioada anglo-saxonă, căreia nu i se poate da o valoare precisă
în termeni moderni.
 Nu multe surse narative scrise în Kent au supraviețuit. Cele care s-au păstrat prezintă o
listă de regi din Kent, iar tensiunile existente în casa regală este dovedită de o legendă a
Sfântului Mildrith, în care prințul Ethelbert și Ethelred sunt uciși de vărul lor regele Egbert.
Regatul Kent are cele mai detaliate legende cu privire la origine. Beda i-a consemnat pe
oamenii din Kent ca fiind de origine iuțică. Datorită culturii distinctive din Kent acesta se
împarte în Kentul de Est si Vest, având două episcopii (Canterbury și Rochester). Diviziune a
fost una politică, fiecare din cele două provincii având regi diferiți. Istoria regilor din Kent
începe cu Eormenric,tatăl lui Aethelbert. Aethelbert se căsătorește cu o prințesă francă, Bertha
care era creștină, astfel el acceptă covertirea la creștinism. În 676, Aethered din Mercia a
invadat regatul Kent provocând distugeri în dioceza Rochester. Ultimele consemnări ale lui
Beda sunt despre moartea lui Wihtred în 725 care a lăsat 3 fii ca moștenitori: Aethelbert,
Aedbert și Alaric.

Apogeul puterii Merciei este atins sub Offa (757-796). El intră în conflict cu regatele
celtice din Wales și construiește o barieră de frontieră (dyke). A avut relații cu Carol cel Mare
în vederea încheierii unui tratat comercial, iar influența carolingiană reiese din prima ungere a
fiului său Egfrith.

După moartea lui Offa, în Britania se impune regatul Wessex, primul rege important
fiind Egbert, fiind numit bredwalda(conducător al Britaniei). Astfel, puterea de la
conducătorii din Kent trece în mâinile liderilor militari din Northumbria, apoi în Mericia și în
final rămâne la Wessex. Capitala nu a rămas în niciuna din aceste regiuni ale Britaniei, ci l
Londra (care se afla în Essex). Londra era situată în zona de contact dintre mai multe regate
anglo-saxone, astfel devine centrul economic al Britaniei. Stăpânirea acestui centrueconomic
era dorită de mulți regi anglo-saxoni. În timpul domniilor lui Aethelbald si Offa orasul devine
pricipalul loc de batere a monedelor din regat.

Principala autoritate în regatele anglo-saxone era regele, care guverna cu ajutorul

adunării bătrânilor. Ereditatea era unul din factorii pentru revendicarea puterii. A fi atheling,
membru al unei familii regale sau descendent din întemeietorii regatului, era o condiție
suficientă pentru a avea acces la tron. Războiul a reprezentat o bază a puterii regilor anglo-
saxoni care asigura obligații militare din partea învinșilor. Regele asigura respectarea legii și
ordinii în regatul său. Fidelii care îl slujeau în luptă se bucurau de o protecție specială (mund),
prin care primeau pământuri sau erau întreținuți la curte. Nobilimea era divizată în earl sau
ealdormen (categoria de sus), respectiv thegn (categoria de jos) și avea putere asupra țăranilor,
numiți ceorl și grupați în sate(township). Mai multe township constituiau o sută, hundred,
condusa de o adunare,hundred gemot care se intrunea de 4 ori pe an. Principala unitate
administrativ-teritoriala a regatelor anglo-saxone a devenit comitatul, care grupa mai multe
sute. Comitatul era subordonat regelui, fiecare comitat avand dreptul sa trimita reprezentanti
in adunarile regatului.

Se dezvolta un sistem de colecare a taxelor , administrat de dregătorii regelui. Moneda

care circula înca din secolele VI_VII a fost inlocuita de sceatta, de argint, batuta mai intai in
Kent (660-670). Din secolul al IX-lea creste nivelul schimburilor cu regiunile nordice. Taxele
luate de vamesi numiti de rege (theoloneari) reprezentau o sursa de venit a autoritatii centrale.

In Britania, relatiile feudo vasalice au patruns mai lent, fapt ce a facut ca nobilimea sa
nu fie suficient de puternica pentru a reorienta regatl in directia in care au fost orientate
regatele de pe continent, prcum franta. Regalitatea a profitat de aceasta situatie si si-a
mentinut autoritatea si in perioada cuceririi normande din 1066. Procesul de transformare a
societatii a fost grabit , cu pastrarea unor elemente din organizarea anglo-saxon, pe fondul
introducerii unor aspecte specifice continentului.