IONICA SILVIU

AN I, ISTORIE I.D.

Raportul dintre stat si biserica in vremea lui Carol cel Mare

sursa:Viata lui Carol cel Mare – Eginhard

Viata si faptele maretului imparat Carol cel Mare a fost scrisa de Eginhard despre
care stim ca a avut o formatie clericala (educat la Manastirea Fulda), el se va remarca
prin bogatia cunostintelor sale, a capacitatii de studiu si inteligentei sale, fiind admis
datorita abatelui Baugolf, la curtea lui Carol cel Mare unde-si va aduce propriile
contributii in transformarile culturale de la inceputul secolului al IX-lea, initiate de Carol
si desemnate prin sintagma “renastere carolingiana”. Dupa moartea lui Carol, Eginhard
devine secretarul particular al urmasului acestuia, Ludovic.
“Vita Caroli Magni” este o istorie prin biografie, in centrul ei aflandu-se suveranul
despre a carui viata, istoricul trebuie sa relateze totul fara sa uite nimic. Exaltarea in fata
marii personalitati pare uneori exagerata, ea putand fi una strict personala sau este
indrazneala de a infrunta printr-un asemena subiect Biserica.
Inca de la inceputul cartii se poate intrevedea rivalitatea dintre Biserica reprezentata
de suveranul pontif si ultimul rege ales de franci din familia merovingienilor care
desemna statul care-l conducea. Printr-un scurt episod arata ca domnia acestei familii
se incheie cu regele Hilderic, care fara putere si respect in fata poporului, autoritatea
fiind detinuta de prefectii palatului “maiores domus” este umilit si trimis la o manastire
din porunca papei. Ca prefecti ai palatului au fost Pepin, tatal regelui Carol impreuna cu
fratele sau Carloman, care, fire contemplativa imbraca haina monahala ajungand intr-un
final la Manastirea Sfantul Benedict de la Cassimo, unde isi va duce restul de zile din
viata.
Legatura dintre “stat” si biserica apare atunci cand Pepin al II-lea cu sprijinul
pontifului roman este inscaunat domn peste franci timp de cincisprezece ani,
remarcandu-se prin lupte purtate cu cei care amenintau tara si dupa moartea lui
lasandu-i pe fii sai Carol si Carloman. Istoria ne face cunoscuta modalitatea prin care
majordomul Pepin a devenit rege al francilor. Bineinteles in conditiile in care Biserica
era strict interesata in lupta pentru putere il va determina pe papa de la Roma sa acorde
sprijin majordomului, care dorea sa devina rege al francilor. Un motiv in plus era
amenintarea lombarda care dorea sa cucereasca Roma si sa faca din ea centrul unui
regat italian unificat. Pe plan extern papa era supusul imparatului Constantinopolului iar
din cauza framantarilor sociale ale secolului al VIII – lea - criza iconoclasta, atacurile
arabe era clar ca Bizantul nu putea acorda niciun ajutor. Acestea vor fi cauzele care au
dus la perfectarea intelegerii dintre papa si majordomul francilor, ajutorul militar dat de
Pepin va invinge oastea longobarda iar teritoriile cucerite vor deveni baza teritoriala a
statului pontifical. In 751 legatul papal il va unge pe Pepin rege, consfiintind inlaturarea
ultimului rege merovingian. Dupa trei ani acesta este uns impreuna cu familia sa dandu-
se o legitimitate mai mare noii dinastii. Cu privire la conceptia patrimoniala despre stat,
la fel ca predecesorii merovingieni, Pepin considera ca regatul este un bun al familiei
domnitoare, lucru care va aparea si la finalul cartii lui Eginhard. Hotararea poporului
francez de a-i inscauna pe cei doi mostenitori ai lui Pepin este una divina, aratand ca
poporul era supus, crestin fiind, autoritatii divine reprezentata de Biserica. Impartirea
regatului este foarte ciudata presupunandu-se prin asezarea granitelor ca s-a vrut o
cale de aparare pentru Carloman, care se baza pe puterea militara a lui Carol cel Mare.
Inscaunarea celor doi nu pare intamplatoare intrucat Biserica ravnea la preluarea puterii
in stat parand mai potrivit ca statul sa aiba doi conducatori care puteau deveni usor
dusmani in conditiile in care aveau pareri si sustinatori diferiti “buna intelegere s-a
mentinut, desi cu mare greutate”.
Interventia Bisericii in raporturile cu statul si implicit cu conducatorul acestuia Carol,
care ulterior ramasese singur la conducere prin moartea fratelui sau apare in momentul
cand Adrian, episcopul Romei il roaga pe acesta sa duca un razboi impotriva
longobarzilor, nimeni altcineva decat protectorii familiei fratelui sau decedat, care
parasisera tara dispretuindu-l pe conducatorul lor. De altfel era o traditie in familia
conducatoare ca papii Romei sa se amestece in relatiile externe ale statului.
Consecintele acestui razboi pornit la indemnul suveranului pontif au fost: predarea
regelui Desiderius, exilarea din regat al fiului sau Adalgisus, infrangerea prefectului
rasculat al ducatului friulian – Hruodgausus, impunerea drept rege al fiului sau Pepin in
Italia si bineinteles restituirea bunurilor predate de regii longobarzi catre Adrian, capul
bisericii romane.
Se pare ca razboiul impotriva saxonilor care erau pagani si “inchinatori la demoni,
potrivnici religiei noastre” se desfasoara pe motive religioase, Biserica avand rolul ei in
acest conflict. De altfel infrangerea acestora si deportarea impreuna cu familiile lor in
regiunile din Germania si Gallia s-au facut cu acceptarea conditiilor impuse de regele
crestin, cea mai esentiala fiind crestinarea acestora pentru ca ei si francii sa devina un
singur popor, demonstrand prin aceasta apartenenta crestina la Biserica.Despre
aceasta lupta, Eginhard afirma ca “niciun razboi nu a fost mai lung, mai atroce si mai
chinuitor pentru poporul francilor”. Pentru a putea sa-si indeplineasca scopul crestinesc
de a-i intoarce pe saxoni de la calea lor pagana, deoarece “nu socoteau ca este
dezonorant sa pangareasca ori sa incalce legile divine sau omenesti”, Carol aplica o
serie de masuri cum este si distrugerea unui sanctuar religios al saxonilor. Pentru a
pune capat conflictului, saxonii vor cere pace, dau ostatici, primesc botezul si se obliga
sa accepte activitatea misionarilor. In 785 saxonii vor presta sub juramant capitularea
lor pentru care Carol va emite un capitular interzicand acestora sa-si mai practice
religia. Acest act va avea ca rezultat o evanghelizare a saxonilor fortata obtinuta prin
teroare: orice refuz de botezare, orice violare a bisericii sau orice atentat neinsemnat la
adresa religiei crestine erau pedepsite cu moartea.
Conflictul cu saxonii incheiat dupa 33 ani de lupte vor deschide altele pe acelasi
motiv – sustinerea regelui crestin franc de inalta Biserica, deci de papalitate. O astfel de
conflagratie are loc si cu Spania, unde cu sprijinul Bisericii va duce un “razboi sfant”
impotriva musulmanilor “necredinciosi” care stapaneau pana atunci acele tinuturi,
deschizandu-se prin acesta seria cruciadelor. Lupta se incheie cu victoria francilor care
vor acuza grave pierderi si cucerirea Barcelonei in 778 care va deveni capitala “marcii”
Spaniei. Caracterul de bun crestin este demonstrat si de felul in care rezolva problema
cu locuitorii Beneventului, care vor cadea la pace cu Carol, cedand pe fiul mai mic al
conducatorului lor de ostatic.
Pentru a-si atinge obiectivele stabilite cu papalitatea de a crea un imperiu crestin,
Carol urmareste politica beligeranta, avand ca efect crestinarea si altor popoare: slavii
(weletabii), avarii sau hunii despre care Eginhard spune ca “gloria cat si averile si
bogatiile stranse de acestia de-a lungul vremii se vor narui”. Francii vor considera
preluarea bogatiilor cucerite de huni drept o rasplata divina pentru felul in care acestia
le dobandisera fata de alte popoare. Alte razboaie care prin infrangerea oponentilor a
dus la marirea si cresterea puterii statului franc au mai fost:impotriva Boemiei, limonilor
si popoarelor nordice numite normanzi Astfel se ajunge ca statul franc sa se extinda din
Galia si pana in Dacia de pe celalt mal al Dunarii, Histria, Liburnia si Dalmatia, chiar si
cetatile maritime care vor fi obtinute prin bunavointa bisericii si imparatului de la
Constantinopol care era supus Bisericii. Sprijinit de Biserica isi va face un sistem de
aliante si cu alti regi cu care va duce relatii fie directe, fie prin soli, cuceriti de
generozitatea lui.
Cu privire la locurile sfinte, Eginhard aduce in vedere relatiile de buna prietenie si
colaborare cu regele persan Harun la care trimite solii transmitand voia stapanului lor,
dupa ce in prealabil lasasera ofrande la sfantul mormant de la Ierusalim, acesta il
rasplateste pe regele franc atat cu acceptarea solicitarii solilor ba chiar si cu cedarea
Ierusalimului catre Carol ca semn de respect pentru conducatorul crestin si implicit catre
statul franc si Biserica catolica.
Astfel Carol reusea sa detina un teritoriu imens, ravnind chiar si la titlul de imparat.
Contextul european fiind favorabil, puterea lui crescuse mult, Bizantul pierzandu-si
prestigiul crestinatatii, fiind condus de o femeie, se impunea un nou imparat in zona
care sa fie recunoscut si de papa. Demersurile lui Carol pentru acest obiectiv vor fi
aliantele cu imparatii de la Constantinopol: Nechifor, Mihail si Leon care la inceput sunt
susceptibili si cu care incheie tratative cu greu. Poporul crestin vrea un imparat
asemenea lui, indeplinind toate conditiile de bun crestin si supus lui Dumnezeu,
aparator al Bisericii si al poporului sau, fiind in bune relatii cu reprezentantii Bisericii, el
devine imparat cu voia papala la 25.12.800, asumandu-si functia imperiala de aparator
al Bisericii si promitand expansiunea teritoriala a crestinismului.
Pentru a-si indeplini obiectivele propuse va realiza un numar mare de lucrari destinate
impodobirii statului si folosului public printre care basilica “Sfintei Nascatoare de
Dumnezeu” de la Aix si podul de peste Rin de la Maienta; doua palate deosebit de
frumoase nu departe de orasul amintit anterior si va porunci episcopilor si prelatilor ce le
revenea aceasta responsabilitate restaurarea tuturor lacasurilor sfinte ruinate de
vechime, isi va inzestra si flota care ducea razboaie grele cu normanzii, va statornici
posturile de paza si straji in toate porturile si garile fluviilor, astfel incat actiunile sale
puse sub semnul crestinismului devenise un mijloc de guvernare a imperiului. La nivel
de dinastie are grija ca familia sa mearga pe aceeasi orientare religioasa, pastrand
aceeasi politica “aranjandu-si” familia dupa diferiti conducatori crestini (logodna fiicei
sale cu imparatul Constantin). De asemenea fata de fii nerecunoscatori cazuti in
capcanele dusmanilor lui Carol, va manifesta aceeasi atitudine crestineasca de a merge
pe calea Bisericii indiferent de pozitia statului, pedepsindu-si fiul ratacitor prin trimiterea
in viata calugareasca. El vede in crestinism un mod de unitate etnica si culturala,
devenind el insusi un model in viata de zi cu zi: merge neobosit la biserica dimineata si
seara, la liturghie, dadea dovada de buna credinta si-si indemna supusii sa se duca in
locasurile de cult, majoritatea ctitorite de el. Pentru reformarea bisericilor le va dota cu
obiecte de cult, adoptand acest obicei peste tot, va cere sa foloseasca aceleasi carti
sfinte scrise in aceeasi limba latina clasica. Obiceiul crestinesc de a-i ajuta pe saraci il
va arata nu numai in statul sau ci si in alte state, uniformizand in felul acesta dogma
crestina invatata de Sfanta Biserica in “tinuturile de dincolo de mare in Siria, Egipt si in
Africa, la Ierusalim, Alexandria si Cartagina”. In raport cu bogatia materiala a statului,
Carol va cauta sa cinsteasca biserica Sfantului Petru de la Roma care-l ajutase prin
papa Leon sa obtina scaunul imperial si pentru care va dona mari sume de bani si
pietre pretioase precum si bogatia sa spiritual - crestineasca astfel incat vechea “cetate
de scaun” sa-si redobandeasca stravechea sa autoritate.
Totusi intre stat si Biserica nu au existat intotdeauna raporturi de intelegere si pace,
referindu-ne la episodul in care Carol cel Mare este nevoit intr-o ultima calatorie facuta
la Roma sa-l apere pe suveranul pontif de propriul popor, fapt pentru care a fost
rasplatit prin “titlul de imparat si august”. In raport cu statul imperial pune la dispozitie
noi legi care sa le completeze pe cele vechi printre care sunt si cele legate de cartile
sfinte care vor fi scrise atat in limba latina cat si in limba franca. La acest lucru se
adauga si aparitia gramaticii, lunilor anului, fenomenelor naturii scrise in aceeasi limba
pentru ca poporul crestin sa poata lua mai bine contact cu civilizatia.
Din dorinta ca statul sa fie lasat pe mana unui bun crestin, in ultimul an de domnie va
aduna mai marii poporului franc cu care se va sfatui in privinta mostenitorului tronului –
stabilindu-l pe fiul cel mare Ludovic, numit “imparat si august” in locul muribundului sau
tata.
Raportul dintre stat si biserica reiese si din episodul mortii lui Carol cel Mare, statul
franc ii va arata recunostinta pentru acesta, prin maniera crestineasca cu care i-a
condus si cu care a avut grija atat de poporul sau, cat si de Biserica, inmormantandu-l
cu cinste si fast. Ca un omagiu adus acestui mare om, poporul si Biserica ii vor aduce
trupul neinsufletit in biserica pe care a construit-o el sub o arcada aurita, purtand chipul
sau si o inscriptie care aminteste de personalitatea lui.
Moartea lui capata dimensiuni divine, aceasta fiind prevestita de o serie de semne :
eclipsa de soare si luna, pata de pe soare, porticul urias construit intre basilica si palat
s-a prabusit pana la temelii de Inaltare, podul de peste Rin construit de poporul sau a
ars din temelii demonstrand idea ca nimic nu e vesnic. La acestea se mai adauga:
aruncarea stapanului de pe cal la aparitia unei lumini orbitoare, lancea care o avea in
mana a fost azvarlita la o departare de douazeci de pasi, frecventele cutremurari ale
bisericii palatului de la Aix, trosnirea tavanelor acesteia, lovirea de trasnet a bisercii in
care a fost inmormantat, stergerea literelor de pe biserica ctitorita de el care denumeau
functia lui princiara.
Grija lui Carol fata de stat si Biserica il vor determina ca in ultimii ani de domnie
sa-si alcatuiasca si un testament construit tot pe baza dogmaticii crestine: nelasand
crestinii care vor urma sa faca milostenii prin cheltuirea averilor ci acestea sa se faca cu
buna randuiala si intelepciune tot din banii sai. Fata de Biserica isi manifesta dorinta de
a imparti 2/3 in 21 parti celor 21 orase episcopale existente iar 1/3 sa-si opreasca siesi.
La randul lor arhiepiscopii sa o imparta cu sufragantii sai astfel: 1/3 pentru biserica sa,
celelalte doua pentru sufraganti. Din treimea de avere repartizata sie, o va imparti
astfel: un sfert o va adauga celor 21 parti, un sfert trebuia dat fiilor si fiicelor sale pentru
a imparti intre ei, al III-lea sfert dupa obiceiul crestinesc saracilor si al patrulea sa fie
impartit ca milostenie, slujitorilor palatului, prin aceasta aratand ca poporul, Biserica si
cei care au fost alaturi de el au fost indreptatiti cum se cuvine.
Finalul operei demonstreaza inca o data stransa legatura dintre Biserica a carui
bogatie spiritual si materiala a impartit-o imparatul Carol cu atat entuziasm si stat,
bunurile Bisericii fiind si bunurile statului chiar daca au fost donate de monarh si de
aceea prin testamentul facut, acestea raman in patrimoniul corpului ecleziastic fara sa
afecteze drepturile celorlalti participanti la mostenire. Cu privire la mostenirea culturala
si anume cartile acestea vor putea fi cumparate de orice persoana cinstita, banii stransi
putand fi folositi tot ca milostenie. Cu privire la odoarele detinute, el le va imparti
Bisericii: episcopi, abati, comiti aceasta fiind indeplinita dupa moartea sa de catre fiul
sau Ludovic cu toata piosenia.
In consecinta suprematia Bisericii si a dogmei teologice asupra societatii feudale, in
mod deosebit asupra puterii si a superioritatii acesteia, a fost favorizata de o serie de
factori precum: ierarhizarea si impunerea de catre Biserica crestina apuseana de la
Roma a conducerii autoritare si centralizate. Papii de la Roma vor dobandi importante
averi si isi vor crea un sistem din ce in ce mai centralizat si ramificat de conducerea
bisericeasca. Dupa moartea lui Carol cel Mare in anul 814, creatorul Sfantului Imperiu
roman, autoritatea si puterea papei va creste constant, ajungand sa se impuna atat in
cadrul puterii crestine cat si al puterii laice, procesul de faramitare teritoriala si al luptei
pentru putere specifica feudalismului, proces care a avut ca efect slabirea puterii
centrale, a capacitatii acesteia de a se opune tendintelor hegemoniste ale Bisericii,
transformarea Bisericii intr-o puternica forta economica, fapt ce i-a creat resursele
materiale necesare sustinerii confruntarii cu puterea de stat, incheierea pe linii mari a
procesului de organizare si ierarhizare a Bisericii si a punerii bazei dogmei teologice.