Frătean Alexandru Istorie-Grupa2-An1

Cauzele succesului regatului franc merovingian

Occidentul roman este începând cu secolul III măcinat de schimbările ce au loc la nivel
provincial, astfel că încetul cu încetul relaționarea directă dintre triburile germanice și cetățenii
romani din interiorul limes-ului devine o realitate tot mai profundă. Ambiguitatea imaginii
„ barbarului ” pentru cetățeanul roman care era atât de bine evidențiată în lucrarea lui Tacitus „
De origine et situ Germanorum” , este estompată treptat de realitățile sociale și politice specifice
sfârșitului de secol III și continuând și mai puternic în secolele IV și V. Ideea soldatului „ barbar
” care apăra limes-ul roman și a grupurilor de populație de crescători de vite a oferit cetățeanului
roman de rând o imagine empirică, palpabilă a „ celuilalt ”. Migrațiile succesive ale popoarelor,
ciocnirile violente, așezarea migratorilor pe teritoriul Imperiului sub formă de foederati dar și
acapararea treptată a spectrului militar de către liderii și războinicii germanici, a dus în cele din
urmă la dispariția funcției imperiale în Occident și la crearea unor regate noi, cu populație
romană dar cu o pătură conducătoare care era formată din liderii „barbari”. Dacă în ceea ce
privește ostrogoții, vizigoții, alamanii sau burgunzii, avem o delimitare ideologică față de
populația romanică majoritară ( aspectul religios etc.) începând cu Clovis, acțiunile francilor pe
parcursul creerii a ceea ce este amintit în istorie ca fiind regatul franc merovingian, au urmat o
cale a convergeței dintre cele două ramuri sociale. Care au fost însă cauzele succesului aparatului
politic construit de Clovis și continuat de fii săi în condițiile în care celelalte regate barbare au
fost fie supuse lui fie au fost distruse de intervenția romanilor (ex ostrogoții din Italia)?
Venit la putere după moartea tatălui său Childeric I, Clovis începe îndrăzneț consolidându-
și poziția politică, învingându-l pe Syagrius și preluându-i atât teritoriile cât și curtea și anturajul
său. Pe tot parcursul domniei sale, Clovis, a încercat să asigure dominanța crescândă a regatului
său, facilitându-și în funcție de contextul politic, acțiunile militare și diplomatice prin alianțe cu
regii din statele vecine ba chiar a reușit să închege o alianță cu împăratul de la Constantinopol.
Nu trebuie totuși să credem că acesta s-a ridicat din neant sau că ascensiunea lui a fost una
aproape legendară căci statutul său încă de la începutul domniei era unul destul de respectat. Atât
Childeric cât și Clovis nu pot fi considerați doar niște „ bieți regișori de la Tournai ” ci trebuie
avut în vedere așa cum evidențiază și istoricul Karl Ferdinand Werner, faptul că ambii erau
recunoscuți de către Biserică și administrație și erau stăpâni legitimi în Belgica Secunda fiind
superiori „altor regișori franci”.
Unul dintre aspectele care trebuie luat în seamă atunci când vrem să explicăm succesul
moștenirii statale a regelui merovingian este abilitatea acestuia de a profita de anumite contexte
favorabile din punct de vedere politic și militar pentru a-și supune sau pentru a-și elimina fizic
oponenții. Când regele ostrogot Theodoric cel Mare încearcă să se debaraseze de Odoacru, acesta
o cere în căsătorie pe sora lui Clovis, regele franc onorându-i cererea. Totuși Clovis își urmărește
propriile interese și o cere in căsătorie pe nepoata regelui burgund care nu se avea în relații prea
bune cu Theodoric. Prin intermediul legăturilor matrimoniale, acesta reușește să creeze cadrul
perfect pentru o viitoare confruntare iminentă cu vizigoții lui Alaric al II-lea așa cum
concluzionează și K.F. Werner. De altfel tot istoricul german arată că ajutorul semnificativ dat
de Clovis francilor răsăriteni împotriva alamanilor este tot o mișcare strategică în aparatul
diplomatic pe care regele îl dezvoltă până la marea confruntare cu vizigoții. Ajuns în momentul
decisiv, roadele diplomației lui Clovis sunt impresionante : încheagă o alianță cu Împăratul
pentru a-l împiedica pe Theodoric să întervină, este ajutat de o armata considerabilă condusă de
fiul regelui de la Koln, Sigebert, fiind în același timp susținut și de burgunzi. Rezultatul este o
victorie zdrobitoare împotriva lui Alaric al II-lea în 507 și afirmarea supremă a dominației sale în
Galia.
Un alt aspect considerabil pentru succesul regatului franc este liniștea din interiorul statului și
procesul de convergență între populația romană majoritară și pătura conducătoare războinică atât
pe plan social, religios cât și economic. Istoricul Patrick J. Geary oferă o imagine în ansamblu a
populației france încercând să evidențieze diferențele fundamentale dintre celelalte popoare
barbare și triburile acestora. Cum foarte bine menționează istoricul, francii nu au avut o istorie
măreață a migrării fiind o creație recentă ce consta într-o coaliție a triburilor din regiunea
Rinului. Acestea erau fie subjugate ca state clientelare Romei fie reprezentau o resursă umană
pentru a îngroșa rândurile armatei imperiale. Triburile france sunt aliate de nădejde ale romanilor
în luptele de respingere a noilor invadatori. Inventarul funerar al regelui Childeric îl face pe
Geary să concluzioneze cu faptul că o colaborare strânsă cu romanii încă reprezenta cea mai
bună variantă pentru asigurarea bunăstării. Astfel se poate înțelege că în urma acestei experiențe
de colaborare, francii erau mult mai integrați ca substanță în realitățile și practicile romane. O
unificare de facto a păturii superioare barbare cu majoritatea populației nu numai că a facilitat
bunul mers al aparatului de guvernare dar a făcut ca dinastia merovingienilor și construcția
statală a lui Clovis să perpetueze câteva sute de ani. Printr-o simplă comparație cu regatul și
moștenirea lui Thedoric cel Mare în Italia, Patrick J. Geary scoate la lumină două motive clare
care au dus la eșecul moștenirii acestuia. Primul se referă la aspectul conservator al regelui
ostrogot care preferă să păstreze o tradiție separată a celor două elemente, roman și gotic, astfel
că lasând urmașilor săi o situație tensionată chiar in inima regatului. Al doilea aspect se referă la
apropierea geografică de conducerea de la Constantinopol, care nu putea accepta un stat
puternic și independt chiar în sfera lor de dominație. Rezultatul acestor factori decisivi se
observă la câteva zeci de ani după moartea lui Theodoric când stăpânirea ostrogotă cedează în
fața împăratului Iustinian. În cazul francilor, cultura scrierii latine, a dreptului roman vulgar,
structurile agricole plus rețelele de drumuri și orașe sunt moștenite de aceștia. Francii înșiși erau
deja profund romanizați. O expresie a convergenței sociale și legislative este Legea Salică
redactată între 508- 511. Dreptul scris nu a fost o tradiție barbară astfel că se poate concluziona
ușor că în spatele redactării unei asemenea legi stăteau persoane instruite în tradiția romană.
Chiar la nivelul orașelor se observă o implicare directă a conducerii regale, pe lângă episcopi
fiind prezent și un comite regal împreună cu o garnizoană militară acesta având atribuții juridice
cât și de reprezentare.
Un ultim aspect de luat în seamă este cel religios. Creștinarea lui Clovis și a curții sale așa
cum este descrisă de către Grogoire de Tours nu era un simplu act de recunoaștere a unui nou
Dumnezeu de către un păgân ci un eveniment cu o încărcătură imensă atât pe plan social cât și pe
plan politic. Decizia regelui franc a fost în primul rând o afirmare a politicii sale de stăpânitor
superior al Occidentului. Faptul că accepta convertirea împreună cu toată curtea sa pe lângă
faptul că sublinia aderența la lumea romană creștină, adâncea și mai mult discrepanța dintre
regatele barbare care adoptaseră arianismul și cel franc care se voia o forță dominantă,
continuatoare a puterii romane în Occident. Statura impozantă de la momentul creștinării cum
este descrisă de Gregoire de Tours („ îmbrăcat în tunica de purpură cu hlamida și mantaua
militară, purtând pe cap o diademă ” ) vine să afirme deschis dorința de sporire a prestigiului
demnității regale prin asocierea cu tradiția imperială.
În încheiere putem afirma că succesul regatului lui Clovis a rezultat dintr-o sumă de factori
care au avut ca finalitate adoptarea modelului roman de către pătura conducătoare barbară. Chiar
și împărțirea regatului de la 511 între fiii săi pare să fi fost o soluție mai degrabă romană decât
francă. Astfel teritoriile au fost împărțite conform limitelor politice romane, după tradițiile
particulariste ale trecutului galo-roman. (Patrick J. Geary)