Când sașii se revoltă și ard o catedrală

În iarna anului 1277, chiar în duminica Reminescere (21 februarie- a 5-a duminică de dinaintea
Sfintelor Paști/ a doua duminică din Postul Mare) locuitorii orașului Alba Iulia- sediul diecezei
transilvane- sunt luați prin surprinde de o ceată numeroasă de sași (până la 100 de bărbați călare
si pedestru) care pătrund înlăuntrul orașului fără a întâmpina vreo rezistența armată. Faptele ce
au urmat au marcat profund memoria contemporanilor și au dăinuit pentru câteva veacuri și pe
buzele urmașilor, dovadă fiind cele câteva procese din secolul XIV în cadrul cărora sunt
pomenite aceste evenimente. Sașii, conduși de un anume Gyan fiu al răposatului Alard- comite
de Ocna Sibiului, după ce pradă așezarea și catedrala Sf. Mihail (profanarea Sf.Moaște, jaful
obiectelor sfinte, a cărților bisericeși și a veșmintelor etc.) dau foc edificiului ecleziastic
înăuntrul căruia ard de vii în chinuri groaznice după „obiceiul tătăresc” (usus tartarica) undeva
la 2000 de nefericiți așa cum ne relatează sursele vremii. Printre cei arși de vii se numără patru
arhidiaconi (Agabitus de Alba; Michaelis de Ozd; Bartholomeus de Kukullu/Târnava etc.) 8
canonici și numeroși alți sacerdoți și clerici. Canonicii și membrii capitlului care au scăpat de
năpastă, fug îngroziți cât văd cu ochii pentru a se adăposti de furia atacatorilor. Care au fost
totuși premisele acestei acțiuni cumplite a sașilor împotriva diecezei transilvane și a membrilor
acesteia? Istoriografia problemei ne relevă mai multe perspective care nu se exclud una pe
cealaltă ci dimpotrivă se întrepătrund -fiecare devenind o parte componentă a celeilalte creând un
peisaj exhaustiv.
Cea dintâi interpretare scoate în prim plan relațiile tensionate ale episcopului Petru Monoszlo și
a câtorva canonici diecezani cu familia de greavi din care provenea și Gyan conducătorul
răsculaților. Se pare că înainte de 1277, un complot al episcopului și al canonicilor a dus la
uciderea comitelui de Ocna Sibiului -Alard-tatăl lui Gyan , acesta din urmă împreună cu neamul
său fiind îndatorați să răzbune moartea unui părinte și fruntaș.
A doua interpretare nu neagă conflictul expus anterior ci îi oferă un cadru mult mai complex de
manifestare pe lângă disputa dintre niște greavi și episcopul Transilvaniei. Se cunoaște faptul că
organizarea ecleziastică a sașilor din sudul Transilvaniei era una separată de dieceza
Transilvană , coloniștii beneficiind de crearea unei prepozituri libere supusă direct scaunului
premațial ungar de la Strigoniu încă de la sfârșitul secolului XII ulterior fiind pusă în discuție
chiar crearea unei dieceze separate a sașilor-plan ce nu s-a materializat tot în urma opoziției
episcopilor transilvani. Starea conflictuală între dieceză și elementele exempte este un fenomen
general în istoria Bisericii creștine medievale fiind vorba de o incompatibilitate de princiipii -cel
monarhic tradițional asumat de episcopat și cel al tendințelor autonomiste specifice segmentelor
de populație privilegiată. Pe lângă lupta continuă de a eroda granițele acestor elemente exempte
și de a le readuce sub propria aripă jurisdicțională, episcopii trebuiau să facă față valurilor de
hospites care nu fuseseră cuprinși în cadrul acestor organizări ecleziastice independente și care
aveau tendința să migreze sau să se erijeze sub autoritatea acestora. O problemă spinoasă era
astfel plata decimei, o sursă de venit importantă pe care episcopii nu o puteau lăsa să le scape și
care era plătită de unele comunități de hospites direct prepoziturii sibiene chiar dacă aceștia
făceau parte din dieceza transilvană. Există indicii că și în cazul nostru, greavii din Ocna Sibiului
deși erau parte a diecezei cu sediul la Alba Iulia, își plăteau dările către reprezentanții
prepoziturii de la Sibiu fapt ce a dus la escaladarea conflictului și la uciderea lui Alard. Avem de
a face deci cu o stare conflictuală generală între hospites și dieceza transilvană, conflictul dintre
un greav și episcop fiind doar o piesă dintr-un cadru mult mai complex.
Ultima și cea mai îndrăzneață perspectivă plasează conflictul din anii 1277-1278 în contextul
luptelor de supremație dintre familiile nobiliare din Regatul Maghiar de la acea vreme. Scaunul
arhiepiscopal de Strigoniu era vacant încă din 1276 iar ocuparea acestuia naște tensiuni puternice
între familiile influente din Regat. Peter Koszegi, episcopul de Veszprem era susținut de partida
aristocratică ce gravita în jurul familiei sale -Koszegi-Gutkeled iar contracandidatul său,
Nicolaus Kan prepozit al Bisericii Transilvaniei era susținut de neamul Csakilor. În voievodatul
Transilvaniei sașii se vedeau într-o poziție complicată. Voievodul Matei Csaki trecuse funcția de
comite al Sibiului de sub autoritatea regală sub cea voievodală iar alegerea unui arhiepiscop de
Strigoniu susținut de Csaki ar fi însemnat fără îndoială și pierderea autonomiei ecleziastice a
oaspeților și intrarea acestora sub autoritatea diecezei transilvane. Cum Sfântul Scaun nu reușește
să desemneze pe niciunul dintre cei doi candidați, evenimentele degenerează iar în vara lui 1276
palatinul Petru Csaki devastează catedrala și sediul episcopal de la Veszprem pentru a-l sabota pe
candidatul grupului Koszegi-Gutkeled. Istoricul Tudor Sălăgean atribuie atacului sașilor din
iarna lui 1277 un caracter de acțiune în oglindă ca reacție la atacul din vara anului anterior.
Situația lor disperată pe plan local duce la o acțiune de amploare fiind consemnate distrugeri
semnificative în numeroase posesiuni ale episcopiei și ale canonicilor ( Șard, Sâncraiu, Cluj,
Gilău, Căpuș, Izvorul Crișului, Herina, Domnești etc.) În această lumină, evenimentele de la
1277 nu mai au un caracter spontan sau local ci fac parte dintr-o mișcare generală și bine
coordonată a dușmanilor Csakilor din comitatele din N-E și N Regatului Maghiar.

Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia este unul dintre cele mai valoroase, mai vechi și mai
impresionante edificii ecleziastice din Transilvania și România. Deși în virtutea tradiției istorice
se presupunea că dieceza trasilvană fusese întemeiată în anul 1009 de către Sfântul rege fondator
Ștefan I, cercetări recente au dus la concluzia că începuturile diecezei trebuie să fie căutate mai
degrabă undeva la sfârșitul secolului XI în timpul regelui Ladislau I. De la acea dată se pare că
începe și construcția noii catedrale cu trei nave peste fundația vechii basilici romanice de
dimensiuni modeste. Noua construcție era tot o basilică romanică cu trei nave însă de dimensiuni
mult mai vaste, având un turn central ce se ridica la intersecția navei mediane cu transeptul,
fațada vestică fiind „străjuită” la nord-vest și sud-vest de două turnuri. Biserica este distrusă în
contextul invaziei mongole din 1241 și refăcută ulterior cu mari eforturi-aceasta fiind și etapa în
care apar elemente gotice specifice perioadei ( dispare și turnul central cu lanternă a cărei bază
este „ascunsă” sub acoperiș). Devastările și jaful sașilor vin când lucrările la edificiu nu erau pe
deplin finalizate astfel că după 1277 se trece din nou la un amplu proces de reconstrucție.
Biserica mai suferă distrugeri în prima jumătate a secolului XV odată cu invaziile otomane în
sudul Transilvaniei. Cu ocazia aceasta Ioan de Hunedoara donează importante sume de bani
pentru reparații si decide ca biserica să-i fie loc de veci atâ lui cât și familiei sale. Distrugeri
semnificative mai au loc între anii 1601 și 1603 când turnul de N-V dispare definitiv.
Sigiliul capitlului catedral de la Alba Iulia la sfârșitul secolului XIV, în timpul regelui Sigismund
de Luxemburg. O urmare notabilă a devastării săsești din 1277 este distrugerea arhivei
capitulare aflate în sacristia catedralei.În acest context sunt distruse actele ce consemnau
privilegiile regale oferite capilului și reînnoite abia în anul 1289 când se amintește de pierdera
acestora în focul din 1277. Altă problemă majoră era creată de distrugerea sigiliului capitular
(sigilia capituli) care conferea autenticitate actului emis de capitlu si care acum nu mai exista. În
consecință, odată cu făurirea unui nou sigiliu, actele parafate cu cel vechi erau nerecunoscute
drept pentru care capitlul cheamă în anii următori pe toți cei ce au acte cu vechiul sigiliu să vină
la sediul capitlului pentru a li se reconfirma actele cu noua pecete. Consemnări legate de aceste
evenimente avem în 1302 când în cadrul unei judecăți prezidate de voievodul Transilvaniei la
Deva, nobilii din Petriș acuzați de cei din Cristur că au cumpărat ilegal o moșie, nu sunt în
măsură să demonstreze validitatea tranzacției lor (aceasta avusese loc „cu patru ani după tătari”-
1245(?)) din cauză că actele doveditoare păstrate atât în sacristia bisericii Tuturor Sfinților din
Petriș cât și în sacristia catedralei de la Alba Iulia au fost distruse în anii răscoalei săsești. Alt caz
relevant este cel din anul 1344 când Blasius cel Mare în cadrul adunării nobililor de la Turda
prezidate de voievod solicita redobândirea a unei jumătăți din moșia de la Mirăslău care la acel
moment era trecută cu totul în proprietatea episcopiei. Toma vicarul episcopului Transilvaniei se
îndoiește de validitatea actului prezentat și scoate în evidența faptul că acesta are pecetea veche
„stricată a cărei putere de adeverire este fără de nici o tărie”. Amintind de anularea tuturor
actelor autentificate cu sigiliul de dinainte de 1277 reprezentantul episcopiei are câștig de cauză.
Aceste episoade cu siguranță nu sunt singurlele iar fenomenul trebuie să fi fost unul destul de
întâlnit.

Matei Csak al II-lea -a fost voievod al Transilvaniei între 1270-1272, 1274-1275 și 1276 -1277.
Făcea parte din familia nobiliară Csaki și moare undeva în anul 1283. Pentru mai multe detalii
puteți consulta postarea domnului Imre Karoly Tar