Frătean Alexandru Istorie-An1-

Grupa1

Epidemii și populație în secolele XVII -XVIII

-Seminar Istorie Modernă Universală-

Populația planetei a crescut într-un mod alert în ultimele două sute de ani, astăzi numărul
oamenilor care o populează ajungând la o cifră care pentru înaintașii noștri părea de neimaginat
și poate imposibil de citit: aproximativ șapte miliarde și jumătate de oameni. Desigur că atunci
când încercăm în mintea noastră să justificăm această explozie demografică la nivel global,
suntem ușor tentați să o atribiuim fără nici o ezitare progresului tehnologic, medical, urbanistic,
alimentar care a dominat societățile civilizate de 200 de ani încoace. Totuși la o privire mai
atentă se observă de asemenea faptul că acolo unde gradul de civilizație a ajuns la un nivel
ridicat conform standardelor contemporane, populația tinde să îmbătrânească și să scadă
( Europa și chiar SUA) , adevăratele explozii demografice petrecându-se în zone unde lipsurile și
nevoile sunt asemănătoare cu cele de acum câteva veacuri. Întâlnim astfel de cazuri în India, în
unele zone ale Chinei dar și pe continentul african . În aceste condiții este logic să fim nedumeriți
și să ne întrebăm ce a dus mai exact și care a fost de fapt motivul creșterii galopante a populației
începând cu secolul XVII dar mai ales cu secolul XVIII. Pe parcursul acestor două secole
schimbările care au loc pe continentul european sunt vizibile pe toate palierele societății,
existând desigur decalaje de la o zonă la alta. O privire mai atentă asupra acestei perioade ne
obligă să constatăm un proces clar de transformare și de desprindere a unei „lumi noi” de
paradigma „lumii vechi”, o lume dominată de principii care încet încet se estompează făcând loc
altor principii novative. La suprafață se pot observa clar anumite aspecte ce țin de statistică-
creșterea populației în mod constant și apoi în mod galopant, evenimente notabile ce apar mai
întâi ca niște zvâgniri ca mai apoi să devină o constantă și să domine societatea – ex: noile
invenții tehnologice și inovațiile aduse în diferite domenii (ex: medicină, agricultură, război) dar
și elemente ce țin de organizarea societății în sine – ex: un nou mod de a face politică, creșterea
și reorganizarea orașelor etc. Totuși pentru a înțelege complet această perioadă istorică trebuie să
privim dincolo de aparențe, de rezultatele concrete și de manifestările propriu zise, pentru că
mecanismele care duc la acestea sunt mult mai complicate și tind să capete nuanțe mult mai
profunde. Dispariția ciumei în secolul XVII în Occident este un fapt real, observabil însă cauzele
acestei dispariții aproape complete a molimei ce a decimat în valuri succesive populația Europei
pentru sute de ani , deși în primă instanță par a fi evidente, sunt și ele mult mai profunde și nu
reprezintă o entitate singulară ci mai degrabă un întreg ansamblu de factori care împreună au dus
la rezultatul final. Ne vom ocupa astfel, ghidați desigur de lucrările unor specialiști, de expunerea
în detaliu a peisajului european la nivel de populație în secolele XVII -XVIII încercând să
înțelegem care au fost elementele principale care au dus la creșterea speranței ide viață în mod
constant, la creșterea populației la un nivel nemaîntâlnit înainte și la dispariția unor boli care
păreau să fie eterne pe continent.
Pentru a putea face o analiză pertinentă a subiectului trebuie să privim evoluția în timp a
populației și a factorilor care au influențat creșterea sau declinul acesteia de-a lungul secolelor.
După o perioadă de lungi transformări demografice, continentul european ajunge în jur de anul
1000 la o populație de aproximativ 30-40 de milioane de locuitori conform unor aproximări ale
specialiștilor. Dacă facem o comparație cu actuala situație demografică a aceluiași spațiu
geografic vom observa faptul că pe parcursul a 1000 de ani populația a devenit de 100 sau de 200
de ori mai mare. Evoluția acesteia a căpătat valențe diferite de la secol la secol și nu a fost una
unitară, anumite arii geografice având specificitatea lor proprie, uneori lucrurile de aici mergând
contra curentului general. Această evoluție este dominată de 3 curente principale. Ne putem
referi aici în primul rând la stagnare, pentru că până în secolul XVII această stare de fapt
prevalează în cadrul unei societăți care, din punct de vedere al existenței se bazează pe pământ și
pe roadele acestuia în exclusivitate iar mijloacele de exploatare ale acestuia sunt reduse și
neperformante. Alt atribut important al evoluției demografice pe continent este creșterea bruscă ,
creștere ce apare abia în secolele XVII-XVIII și care a fost stimulată prin industrializarea treptată
și mai ales prin accesul populațiilor la pământuri, prin apariția unor tehnici noi de exploatare dar
și prin introducerea de noi culturi. Nu în ultimul rând, trebuie să amintim și al treilea component
principal, anume scăderea, care a fost specifică mai ales în secolele XIV -XV din cauza valurilor
succesive de boli (ciumă) care au măturat Europa de la Vest la Est și invers. În cartea sa
„ Populația în istoria Europei ” profesorul și specialistul în demografie, italianul Massimo Livi
Bacci pune transformările demografice pe baza rezultatelui interacțiunii dintre „ forțele
coercitive ” și „ forțele elective”. Forțlele coercitive reprezintă în general mediul și resursele
acestuia. Clima, spațiul, solul, bolile, energia și alimentele sunt elementele care influențează în
mod direct populația și care nu acționează independent. De exemplu clima determină fertilitatea
solului dar se află și în strânsă legatură cu bolile. Spațiul are o puternică influență asupra
mobilității maselor, asupra densității acestora iar bolile sunt strâns legate de alimente influențând
reproducerea și supraviețuirea. În lucrarea sa, Massimo Livi Bacci ia în considerare 3 elemente
fundamentale care definesc evoluția tabloului demografic : zona și resursele solului, producerea
alimentelor și regimurile alimentare și tabloul epidemiologic.
Privită în termeni generali evoluția demografică poate fi împărțită în două părți . Prima este
dominată de o evoluție lentă, cu transformări ce se întind pe câteva sute de ani. Aceasta este
dominată de o economie autarhică unde patru cincimi din populație se folosea de resursele
solului pentru subzistență iar populația orașelor era una infimă ( 6% în 1500 ). Progresul
tehnicilor este și el unul lent iar profiturile la nivel de țări sunt aproape inexistente. ( în creștere
abia în sec XVII în Anglia și Olanda). A doua parte se confundă cu ceea ce istoricii numesc
Epoca Modernă. Începând cu această nouă etapă în cursa evoluției umane toate elementele
cunoscute anterior iau o nouă formă schimbând datele problemei, Se poate spune că până la
apariția industrializării la scară largă fertilitatea solului era un factor esențial pentru dublarea
populației pe când după secolul XIX importanța acesteia scade accelerat. Exemplul dat în
lucrarea „ Populația în istoria Europei ” este unul grăitor: dacă populația europeană de la 1550
se va dubla în 300 de ani , cea de la 1700 se va dubla în 100 de ani iar cea de la 1800 în mai
puțin de 90 de ani.
Spațiul reprezintă una dintre forțele coercitive prezentate și dezbătute în studiul lui Massimo
Livi Bacci. Începând cu secolul XI și până la finele secolului XIII are loc o continuă creștere și
extindere a așezărilor a pământurilor arabile . Se procedează la defrișarea unor suprafețe vaste se
construiesc noi castele, cetăți și mănăstriri care deveneau centre ale unor teritorii exploatate de
jur împrejur. În această perioadă are loc și migrația spre est din zona franco-germană pe trei
direcții principale : de-a lungul albiei Dunării până în câmpiile Ungariei, spre Turinigia, Silezia,
Saxonia și de-a lungul coastei Baltice. De asemenea, procese de extindere au loc și în peninsula
Iberică în cadrul Reconquistei etc. În secolul XVII sfârșitul Războiului de 30 de ani a lăsat în
urmă spații întregi depopulate și o populație civilă aproape decimată în anumite spații geografice.
Începe așadar o nouă etapă de migrare spre est. Pomenim aici câteva exemple sugestive cum ar fi
așezarea în Prusia în interval de 100 de ani ( sf. secolului XVII- sf. secolului XVIII) a unui
număr de 430.000 de persoane, apoi migrarea spre Ungaria a 350.000 de indivizi apoi
colonizarea regiunii cunoscută ca „ Noua Rusie ” între Bug și Donețk unde populația a crescut
între 1724 și 1859 de la 1,6 milioane de oameni la 14,5 milioane. Pentru a putea susține o
creștere așa de abruptă în cadrul lumii moderne a fost nevoie de niște demersuri specifice pentru
ca această creștere a densității să nu ducă și la foamete. În această ordine de idei are loc un
proces de asanare a mlaștinilor la scară largă pentru a putea fi exploatate . Doar în Anglia,
începând cu 1600 sunt asanate regiuni întregi cum ar fi Lancashire, Sussex, Norfolk , Essex iar în
Franță coastele de Nord și litoralurile mlăștinoase din Provența și Languedoc. Observăm un
ansamblu de creșteri substanțiale a suprafeței arabile ( în Franța de la 8 milioane de hectare la
sfârșitul secolului XVIII se ajunge la peste 11 milioane la 1800). Secolele XVII XVIII nu vin
doar cu inovații și cu creșteri efective în peisajul demografic ci reprezintă o perioadă de clivaj
ilustrată pe deoparte de încheierea unui proces de „ consolidare și ocupare ” ateritoriului
european ( pătrunderea spre est a luat sfârșit) și de începerea unui proces de susținere populației
continentului cu resurse exterioare de cealaltă parte.
Alimentele și deci alimenația, reprezintă în viziunea lui Massimo Livi Bacci un puternic
factor coercitiv în istoria populației europene cel puțin până în secolul XIX. Ilustrarea directă a
acestei ipoteze o regăsim în secolele XVII -XVIII în Londra, când se făcea o corelație directă
între lipsa hranei și stimularea viciilor „ misery ” care duceau la o rată crescută de mortalitate
( prostituția, rapoartele împotriva firii, avorturile) . De asemenea David Ricardo, un economist
londonez punea la începutul secolului XIX, creșterea abruptă a populației în Statele Unite ale
Americii pe seama prețului mic al alimentelor în contrast cu stagnarea din Europa și cu prețurile
ridicate ale alimentelor. Se poate spune de altfel că există o legătură puternică între alimentație
( sau lipsa ei) și dezvoltarea bolilor. Se știe în prezent spre exemplu că lipsa vitaminei A duce la
orbire, deficiența de vitamina D duce la rahitism ( ex : problemă în Londra secolului XVII) etc.
Populațiile pre-industriale erau mari consumatoare de cereale și deci atunci când din anumite
motive hrana era de negăsit se putea ajunge la decese din cauza foamei sau în mod indirect prin
slăbirea imunității indivizilor la moarte prin infecția cu bolile care devorau un organism slăbit.
Se poate spune așadar că diminuarea mortalității odată cu secolul XVIII are legătură în mare
parte cu îmbunătățirea nivelului de trai și a standardelor alimentare dar si cu introducerea de noi
culturi accesibile maselor cum ar fi porumbul și cartoful .
Bolile reprezintă în istorie ceva la care ne raportăm cu o oarecare reticență datorită poate
fricii sau a elementelor mai puțin plăcute ce țin de urmărirea evoluției acestora dar trebuie
menționat faptul că ele reprezintă un factor coercitiv dintre cele mai importante în istoria
demografiei . Până în orizonturile apropiate ale istoriei, bolile contagioase reprezentau una dintre
cauzele principale ale mortalității pe continenet ( rapoarte de 2/3 sau ¾ din morți) . Acest avânt
al bolilor este pus de către Massimo Livi Bacci pe seama a ceea ce el numește „ sindromul
înapoierii ” . Acest sindrom al înapoierii este reprezentat de o combinație între insuficiența
bunurilor materiale și cunoștințele puține. Lupta împotriva bolilor rămâne un domeniu unde până
în secolele XIX – XX domina habarnismul sau aproximările și intuiția. Europa din acest punct
de vedere a avut de suferit destul de mult. Același Massimo Livi Bacci identifică trei elemente
care au făcut din bătrânul continent o țintă a epidemiilor. Primul se referă la poziția geografică
care făcea din Europa un teren de răscruce pentru migrarea microbilor de la Est la Vest și invers (
ciuma/holera ajung din Orient iar febra galbenă din Lumea Nouă). Al doilea element important
este reprezentat de tulburările politice (războaie) care duc bolile pe distanțe mari și facilitează
răspândirea rapidă a acestora. (Războiul de #0 de ani a dus la izbucnirea unei epidemii de tifos).
Al treilea element ține strict de demografie și se referă la creșterea densității popuației și deci la
facilitarea trasmiterii bolii între subiecți. Dintre cele mai severe boli și cele mai necruțătoare
pentru evoluția demografică europeană se distinge detașat ciuma. Această boală ucigașă a fost
cunoscută de către europeni incă de pe vremea împăratului Iustinian în secolul VI în estul
Mediteranei rămânând prezentă prin valuri succesive până în secolul VIII. A doua apariție a
ciumei are loc în anul 1347 retrăgându-se abia în a doua jumătate a secolului XVII când în
Occident au ultimele zvâcniri la nivel local sau regional. Spre exemplu în Spania ultimele
izbucniri violente au loc fie între 1648-1652 ( Andaluzia- Valencia- Catalunia-Aragon) fie între
1676-1685. În Franța regăsim ciuma între anii 1657-1670. Începând cu 1670 nu prea mai
întâlnim această boală în mod extins în Occident dar ea va continua să persiste în partea orientală
a continentului, în Balcani, sau în zona baltică ultimele răbufniri fiind aici abia la jumătatea
secolului al XIX-lea. De ce totuși a avut loc această dispariție în secolele XVII- XVIII?
Massimo Livi Bacci face o analiză complexă a posibilelor cauze care ar fi putut duce la dispariția
ciumei. Deși sunt aduse în discuție imunizarea, apariția unui nou tip de șoarece (reservoir-ul
bolii) – rattus norvegicus (care spre deosebire de șoarecele inițial -rattus rattus- nu trăia în
apropierea omului și deci transmiterea bolii nu avea loc atât de frecvent), sau ridicarea
standardelor de viață prin igienizarea locuințelor și a spațiilor publice, acesta ajunge la concluzia
că nici una dintre aceste variante particulare nu are un aport primar ci mai degrabă există o
corelație între factori care a dus la dispariția bolii în sec XVII în Occident și în secolul XIX în
celelalte teritorii. Sunt în acest sens de menționat politicile publice legate de gestionarea bolilor,
politici ce apar răzleț în secolul XVI și se generalizează în secolele XVII- XVIII. În Italia apar
instituții permanente de ocrotire a sănătății care se găsesc în orașele mari. Apar etichete sanitare
ce indică originea mărfurilor și a persoanelor, permise care dovedesc proveniența vaselor, se
instituie carantine generalizate și cordoane sanitare etc. Spre exemplu în cadrul ultimelor două
epidemii de ciumă din Italia ( 1630-1631 și 1656-1657) colaborarea și schimbul de informații
între orașele italiene este constantă și exemplară. Există două direcții ale acestei instituții
judiciare de sănătate. În primul rând aceasta este un observator epidemiologic internațional cu
schimburi de corespondență plus informații rapide și concludente dar și stăpân asupra mobilității
persoanelor și mărfurilor . Prin urmare, ansamblul de măsuri puse în aplicare la scară largă în
secolele XVII -XVIII duc la protejarea spațiului occidental și la stoparea răspândirii bolii. Dacă
este să observăm statistic transformările, valurile de ciumă din Europa în al doilea mileniu sunt
mult mai intense în intervalul 1347-1500 decât în restul perioadei. Alte boli care au răvășit
continentul dar care au avut un impact mai târziu decât ciuma din punct de vedere cronologic și
mai mult, au continuat și după dispariția la scară largă a acesteia sunt tifosul, vărsatul, malaria
etc. Răspândirea tifosului este legată de deplasările de populație, de mizeria și de malnutriția
cauzate de războaie. Acesta se întinde pe continent atât dinspre peninsula Iberică cât și dinspre
părțile estice ale continentului. ( În 1542 armata imperială suferă groaznic de pe urma tifosului
care face ravagii printre francezi și germani dar nu-i răpune pe unguri și turci, deja imunizați în
mare parte). Massimo Livi Bacci observă faptul că atunci când războiul, mizeria și foametea se
asociază pe o durată lunga de timp ciuma și tifosul fac ravagii. Vărsatul își face și el introducere
în secolele XVII-XVIII favorizat de extinderea centrelor urbane și de densitatea populație care
este în creștere. Spre deosebire de bolile discutate anterior imunizarea în acest caz este un factor
esențial. Vărsatul lovește așadar mai ales în populația tânără.
Așadar, demografia Europei a fost influențată de foarte mulți factori, întregul proces de
evoluție demografică neputând a fi încadrat într-o paradigmă dogmatică simplistă ci doar privit
în ansamblu fără încercarea de încadrare a factorilor într-o anumtă tipologie strictă. Secolele
XVII- XVIII au reprezentat și din punct de vedere demografic o schimbare radicală. Desigur nu
putem să separăm demografia de curentul general de dezvoltare în care se afla Europa în această
perioadă și nici nu putem spune că limitarea și reducerea la minimum a forței ucigătoare
reprezentate de boli a fost un evenment independent de transformările sociale, științifice, politice
și tehnice ce au loc în această perioadă. Apariția unor sisteme de monitorizare a abolilor,
îmbunătățirea igienei, progresele în medicină au avut toate împreună un rol hotărâtor.