Frătean Alexandru Master, SAI, An

1.A existat confesionalizare în Transilvania epocii moderne timpurii?

I.Introducere
Fenomenul Reformei a fost unul dintre cele mai marcante episoade ale secolului al XVI-lea.
Pe lângă ascensiunea otomană, căderea Regatului Maghiar medieval și dominarea dinastică a
Habsburgilor, atât Reforma protestantă cât și cea catolică au acționat în timp ca factori
catalizatori nu doar pe plan religios cât și pe plan social și politic. Aproape tot spațiul latin, unitar
din punct de vedere al sistemului ecleziastic ,având în vârful structurii sale pe pontiful roman, a
fost zdruncinat și supus fărâmițării încă din deceniul al treilea al secolului al XVI-lea, o reacție
coordonată și controlată a Bisericii Romane având loc abia după Conciliul Tridentin. Astfel, într-
un interval de aproape un secol, Europa a cunoscut puternice metamorfoze politice, sociale și
religioase, întreg fondul instituțional-religios medieval fiind dacă nu înlocuit complet atunci
puternic modificat. Una dintre marile noutăți ale secolului al XVI-lea a constat ,așa cum am
menționat și anterior, în polarizarea intensă a fondului religios latin 1. Noile confesiuni au făcut
obiectul unor dispute intense atât în plan politic cât și în plan teologic. Dezbaterile între teologii
Reformei și reprezentanții Bisericii Latine au fost urmate de confruntări militare și de dispute
politice care au făcut ca diferențele anterior inexistente să se facă simțite de la nivelul entităților
statale și până la cel al comunităților locale. Principalii factori ai acestui fenomen de
confesionalizare – statul și biserica (bisericile), se găsesc conlucrând într-un cadru inedit.
Factorii politici se folosesc la nivelul ariei lor jurisdicționale de mijloacele de control oferite de
confesiunea favorizată , membrii acesteia beneficiind în schimb dacă nu de exclusivitate în ceea
ce privește dreptul de ființare congregațională, atunci de niște avantaje evidente în raport cu
celelalte confesiuni2.

1
Graeme Murdock, ‘Principatul Transilvaniei în epoca confesională’‚ Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Historia,
53/1-2 (2008), p.60
2
Ibidem, p.61
 Vom încerca așadar succint, în cele ce urmează, să observăm dacă acest tipar de
confesionalizare a fost unul standardizat sau dacă au existat specificități regionale date de
factorii politici, sociali, militari sau economici. Studiul de caz se va concentra asupra
principatului Transilvaniei așa cum va fi cunoscut el după trasformările teritorial/politice de la
jumătatea secolului al XVI-lea3 și până la incorporarea sa de iure și de facto sub sceptrul
coroanei Habsburgice la sfârșitul secolului al XVII-lea. În prima parte a demersului nostru vom
trece în revistă direcțiile istoriografice cu privire la fenomenul confesionalizării pentru a avea un
cadru conceptual solid înainte de a analiza punctual cazul nostru. A doua parte a textului, putem
spune că este și cea mai subiectivă a acestuia. Având în vedere interesul personal pentru lumea
transilvană ante-reformă, vom încerca să argumentăm de ce considerăm sistemul politic
transilvănean medieval, în special stadiul în care se afla acesta în secolul al XV-lea și la
începutul secolului al XVI-lea, ca fiind fundamental pentru evoluțiile politico-confesionale din
perioada de început a principatului. Ultimele două secțiuni vor fi dedicate exemplelor punctuale
care susțin existența unei confesionalizări tipice în Transilvania sau care dimpotrivă, contrazic
acest aspect. În cele din urmă, vom expune propriile concluzii în legătură cu întrebarea propusă,
bazându-ne pe analiza anterior efectuată.

2.Perspective istoriografice asupra fenomenului confesionalizării

Schimbările radicale care au survenit pe parcursul secolului al XVI-lea au fost dezbătute

îndelung de către specialiști datorită complextității acestora și a numeroșilor factori implicați în
procesele societale. Studiul lui Graeme Murdock4 referitor la principatul Transilvaniei în epoca
confesională are în vedere și câteva dintre aceste direcții/nume care și-au pus amprenta asupra
studiului fenomenului confesionalizării în ultimele decenii. Wolfgang Reinhardt are o viziune
stato-centristă asupra întregului proces. Acesta identifică mecanismele procesului
confesionalizării ca desfășurându-se în mod paralel în teritoriile calvine, catolice și luterane.
Mijloacele de asigurare a unei poziții dominante sunt similare pentru fiecare dintre actanții avuți
în vedere: diseminarea informației prin publicații tipărite, înființarea de instituții de învățământ,
cenzura celorlalte confesiuni, tenhnici de disciplinare socială etc. Toate acestea erau bineînțeles
încadrate într-un registru favorabil pentru puterea laică care își găsea stăpânirea teritorială

3
Krista Zach, ‘Stări, domeniu seniorial şi confesionalizare în Transilvania. Reflecţii asupra disciplinării sociale
(1550-1650)’ Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Historia, 53/1-2 (2008), pp.100-101
4
Graeme Murdock, op.cit. pp. 59-75
întărită, instituția bisericii direct subordonată iar prin practicile specifice de disciplinare socială
se asigura o coagulare și o educare a maselor la un nivel fără precedent. În centrul tuturor acestor
metamorfoze în opinia lui Reinhardt stă un stat absolutist timpuriu, în mod explicit intolerant
care își găsea sursa puterii sale tocmai în această intoleranță. Heinz Schilling încadrează
confesionalizarea tematic și cronologic în trei mari etape. Acesta consideră că între 1540 și 1560
întâlnim un proces de fundamentare teologică a noilor confesiuni urmat de un interval de zece –
douăzeci de ani în care acestea își dispută poziția dominantă în diferite teritorii. Din 1580 și până
în primele două decenii ale secolului al XVII-lea acesta identifică un zenit al confesionalizării,
fiecare dintre facțiuni asumându-și un control teritorial bine definit, polarizat pe cuprinsul
Imperiului. Schilling se apleacă de asemenea asupra duetului stat-biserică – un mijloc eficient de
regularizare a vieții religioase și sociale și de eliminare a alterității confesionale. Principii
beneficiază de un grad de autoritate sporit fiind sacralizați la nivel de discurs de către cler. Tot
Schilling merge mai departe cu analiza sa – considerând confesionalizarea ca unul dintre
principalele mecanisme ale construirii statului modern, prin implicarea acestuia în sectoare cum
ar fi educația sau caritatea5.

O directă critică a viziunilor etatiste enunțate de Schilling și Reinhardt o întâlnim la

Heinrich Schmidt. Conform acestuia, o abordare de sus în jos a chestiunii confesionalizării nu
reușește să surprindă esența societală a procesului. Prin reducerea întregului fenomen la rolul
statului și la interesele sale, se omite în definitiv chiar epicentrul procesului: comunitatea. După
Schmidt, în paradigma propusă anterior – indivizii nu sunt decât niște victime pasive ale
autorității princiare, ale îndoctrinării religioase și ale sentințelor spirituale ale confesiunilor
oficiale. Pericolul acestei viziuni nu ar fi altul decât bagatelizarea rolului conștiinței comunității
în comparație cu interesele la nivel înalt, identitatea confesională a oamenilor simpli fiind doar o
variabilă dependentă de condițiile sociale și politice 6. Două exemple punctuale în acest sens ne
sunt sugerate de către Michael Driedger și Gregory Hanlon. În primul caz, al refugiaților
menoniți din Hamburg putem observa rezistența acestora în fața eforturilor prozelite ale
luteranilor majoritari în oraș. În viziunea lui Driedger, confesionalizarea se rezumă la procesul
intrinsec de formare a identității religioase fără ca statul și instituția bisericii să capete un rol
central. Hanlon, folosește exemplul Aquitaniei unde comunitatea hughenotă minoritară a avut de

5
Ibidem, pp.61-62
6
Ibidem, p.63
suferit în fața majorității catolice pentru a ilustra o confesionalizare asemănătoare unui proces de
aculturație, a unei minorități erodate în timp de influențele și avantajele apartenenței la majoritate
fără a implicații de natură punitivă sau constrângeri evidente 7. Concluzionăm așadar în urma
celor expuse evidențiind complexitatea procesului avut în discuție. Deși e categoric faptul că
acesta comportă un pronunțat caracter constrângător și o influență directă a elementului
conducător și a celor doi factori stat-biserică, totuși, existența unui tipar unic al confesionalizării
(de sus în jos) poate fi serios chestionată.

3.Organizarea politică și juridică a voievodatului: bază a specificității confesionalizării

transilvănene?

Am ținut să menționăm în cuprinsul introducerii studiului de față, faptul că această secțiune

va purta o amprentă personală din punct de vedere al abordării temei. Totuși trebuie spus faptul
că organizarea politico-juridică de dinainte de apariția principatului a fost luată și anterior în
considerare ca factor esențial al specificului confesionalizarii în Transilvania, Krista Zach fiind
doar unul dintre exemplele pe care le avem la îndemână 8. Specificul abordării noastre rezidă însă
în atenția sporită pe care structura voievodală o primiește în comparație să spunem cu lucrările
consultate.

Actorul principal al construcției politico-juridice a voievodatului Transilvaniei este

voievodul. Acesta era numit direct de către rege, de regulă din rândul marilor baroni ai Regatului
Maghiar. Teoretic funcția de voievod era doar o demnitate asemănătoare cu cea de palatin sau de
ban al Slavoniei, fiind ocupată de baroni pentru perioade scurte de timp. Totuși au existat și
momente când, datorită slăbirii puterii centrale, voievozii au reușit să se mențină mult mai mult
în funcție sau chiar să conteste autoritatea regelui 9. Totuși, trebuie spus faptul că până la
consolidarea puterii voievodului la nivel de regat, aspect evident deja în a doua jumătate a
secolului al XV-lea și în primele decenii ale secolului al XVI-lea, mulți dintre nibilii numiți în
această funcție nu conduceau decât de iure, motiv pentru care vicevoievozii își exprimau de
facto autoritatea încredințată de rege voievodului. Ba mai mult spre sfârșitul secolului al XIV-lea
și în prima jumătate a secolului al XV-lea, regăsim multiple persoane ocupând aceste funcții

7
Ibidem, pp.63-64
8
Krista Zach, op.cit. p.101
9
Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.) , Istoria Transilvaniei vol I (până la 1541), Academia Română.Centrul de
Studii Transilvane/Editura Episcopiei Devei și Hunedoare, Cluj-Napoca/Deva, pp.255-256
simultan. Relevanța și puterea voievodului au cunoscut fluctuații pozitive și negative, însă așa
cum spuneam și anterior, perioada apropiată declanșării Reformei în Transilvania coincide cu o
apreciere considerabilă a influenței acestuia ( poate nu întâmplător un voievod al Transilvaniei
ajunge și rege). Voievodul cumula cele mai reprezentative atribuții de ordin administrativ, juridic
și militar pe teritoriul celor 7 comitate ale voievodatului. Totuși, în urma intervențiilor regilor,
anumite teritorii erau exemptate de sub autoritatea voievodală (Pământul Crăiesc, Scaunele
Secuiești etc.) Voievozii au contracarat însă aceste limitări prin cumularea de funcții în cadrul
zonelor beneficiare de privilegii (comite al sașilor, comite al secuilor) 10. Vedem astfel cum, în
spațiul transilvan, puterea regională era limitată, demnitarul numit de către rege fiind nevoit
astfel să își exercite atribuțiile în funcție de cadrul jurisdicțional impus de privilegiile națiunilor.
O componentă importantă a acestora este tocmai spațiul bine delimitat atât fizic în cadrul
voievodatului ( de exemplu, cele șapte scaune, scaunele Mediaș și Șeica și districtele Bistrița și
Brașov) cât și juridic, locuitorii acestor teritorii beneficiind de privilegii care îi scuteau de
implicarea directă a voievodului. Adunările sașilor, secuilor și ale nobililor sunt atestate încă din
secolul al XIII-lea. Scopul primar al acestor adunări era unul de natură judiciară, dar puteau fi
discutate și aspecte ce țineau de administrație și economie. În secolul al XV-lea rolul stărilor se
va sedimenta și va duce la apariția în documente a acelui natio Transilvanica – marcă a
voievodatului în raportul cu restul Regatului Maghiar. Tocmai acest sistem dualist al unui unui
voievod și al nationes în sens juridic și teritorial, sistem care se baza pe o balanță de putere între
cele două elemente, considerăm că poate să constituie una din bazele specificului
confesionalizării de la jumătatea secolului al XVI-lea în Transilvania11.

4.Argumente pro și contra

Spre deosebire de teritoriul Regatului Maghiar ajuns în parte sub stăpânirea Habsbsburgilor,
Transilvania împreună cu un număr de comitate din proximitate, au avut un parcus diferit,
obținând statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană12. Poziția neimplicată
confesional a otomanilor spre deosebire de partizanatul catolic puternic al Habsburgilor a făcut
ca Principatul Transilvaniei să dezvolte anumite specificități ale procesului de confesionalizare.
Ne vom concentra în cele ce urmează asupra elementelor care se înscriu în registrul mai larg al

10
Ibidem, p.256
11
Ibidem, pp.257-266
12
Krista Zach, op.cit. p.102
acțiunilor tipice acestui fenomen, al relațiilor dintre stat și biserică și al efectelor pe care acestea
le generează la nivel teritorial.

Primul centru al Reformei ardelene a fost Brașovul, unde prin grija lui Johannes Honterus
și a magistratului orășenesc, este instituită treptat o nouă dogmă și o nouă practică de cult,
sinteză a tologiei lutherane și a celei zwingliene. Până în anii 1544 și 1545, luteranismul este
introdus pe întreg teritoriul Pământului Crăiesc iar în 1553 este ales primul superintendent în
persoana lui Paul Wiener. Deja de la dieta de la Turda din 1550, stările se pronunțaseră în
favoarea liberei alegeri a confesiunii, fără a obliga sau a ocărî pe cineva pentru alegerea făcută,
tot aici apărând pentru prima dată, bine exprimate cele două facțiuni deja existente -pars
evangelica și pars papistica. În tot acest timp tot eșafodajul instituțional al Bisericii Latine din
Transilvania se prăbușește, catedra episcopului Transilvaniei rămânând vacantă încă din 1542 iar
veniturile episcopiei fiind anexate la veniturile tezaurariatului. Deja la 1564 avem însă prima
scindare a Reformei în Transilvania odată cu recunoașterea bisericii Calvine iar prin eforturile lui
Francisc David, Clujul devine ulterior centrul unitarianismului. Deja în 1568, la Turda este
proclamată libertatea de predicare a religiilor recepte 13. Avem deci până la această dată un proces
de sistematizare atât a noii entități politice ardelene de după căderea Regatului cât și a peisajului
confesional. Primele acțiuni pe care le-am putea încadra în tiparele clasice ale unui proces de
confesionalizare le întâlnim odată cu urcarea pe tron a familiei Bathory, susținători ai
catolicismului. Ștefan Bathory urmărește, ca prin Legea Inovației să impună adoptarea ortodoxiei
dogmatice în cadrul religiilor recepte, pentru a putea elimina viitoarele devieri teologice din
cadrul confesiunilor recunoscute la acea dată14. Aducerea călugărilor iezuiți în Transilvania,
instalarea lor în Cluj sau la Alba Iulia și înființarea unui colegiu administrat de către aceștia au
însemnat o nouă tentativă fățișă a Bathoreștilor de susținere și de revitalizare a catolicismului în
principat. Odată cu secolul al XVII-lea și până la integrarea Transilvaniei în cadrul Monarhiei
Habsburgice, prim-planul este ocupat de Biserica Calvină, susținută permanent de către principii
reformați. Gabriel Bethlen și cei doi principi Rákóczi I și II se încadrează cel mai convingător,
prin acțiunile lor, în tiparele conducătorilor susținători ai unei confesionalizări de stat. Politica
confesională a lui Bethlen a avut în vedere în primul rând ridicarea stării sociale și culturale a

13
Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Istoria Transilvaniei Vol.II (de la 1541 până la 1711),
Academia Română.Centrul de Studii Transilvane/Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Cluj-Napoca/Deva,
pp.238-244
14
Krista Zach, op.cit. , p.124
reformaților, înființarea de colegii pentru ca elita și clerul reformat să beneficieze de o pregătire
cât mai temeinică dar și susținerea financiară a studiilor acestora la Universitățile din spațiul
Imperiului sau mai târziu din Anglia și Țările de Jos. Nu în ultimul rând, principele încearcă să
întărească în limita posibilităților poziția bisericii calvine pe seama celorlalte religii recepte 15. Cei
mai loviți de către aceste măsuri au fost calvinii. Spre deosebire de luterani și de reformați,
aceștia se aflau într-o contradicție directă cu prevederile Legii Inovației întrucât însuși
fundamentele teologiei unitariene nu acceptau existența unei ortodoxii dogmatice. Astfel a fost
ușor pentru principi să condamne și să intervină direct, în unele cazuri chiar armat, având ca
motiv nerespectarea legilor anti inovație16. Astfel de episoade pot fi regăsite în secuime, acolo
unde sub pretextul eliminării sabatarianismului ( o inovație a unitarianismului) superintendentul
János Keserűi Dajka însoțit de 300 de militari a efectuat vizitația pe teritoriul din Trei Scaune,
expulzând preoți care negau divinitatea lui Hristos17. La Cluj, centrul unitarianismului ardelean,
treptat sunt acceptați reformații, apoi aceștia primesc o biserică (fostă franciscană), sunt apoi
introduși în forurile decizionale ale oașului la presiunea principelui ca mai apoi să le și domine.
Lovitura de grație acordată Bisericii unitariene poate fi considerată dieta de la Dej din 1638 și
Complanatio-ul care prevedea printre altele recunoașterea divinității lui Hristos, pedobaptismul
în numele Sfintei Treimi, reglementarea ritualului euharistic, redactare unui nou catehism care
trebuia aprobat de dietă și de principe și acceptarea jurisdicției episcopului reformat 18. Nu în
ultimul rând principii reformați au beneficiat din partea teologilor calvini de o creionare a unei
imagini biblice, tipăriturile reformate asemănându-i cu regii vetero-testamentari, accentuându-le
calitățile și virtuțile spirituale19.

Totuși pentru a surprinde pertinent si convingător valențele acestui proces în Transilvania

trebuie să privim și dincolo de acțiunile propriu zise ale principilor și ale confesiunilor fie că
vorbim de Biserica Romană sau de cea Reformată. Chiar dacă Legea Inovației a reprezentat un
demers care impunea la prima vedere voința clar exprimată a principelui de a elimina viitoarele
metamorfoze confesionale, acesata a fost legiferată și implementată cu acceptul stărilor și cu
susținerea membrilor confesiunilor existente. Deși iezuiții au reprezentat un factor important al
15
Edit Szegedi, ‘Politica religioasă a principilor reformaţi‘ Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Historia, 53/1-2
(2008), p.82
16
Ibidem, p.79
17
Ibidem, p.86
18
Ibidem, p.85
19
Graeme Murdock, pp.73-74
politicii principilor de revitalizare a catolicismului în teritoriu, aceștia nu au avut la dispoziție
timpul necesar pentru a modifica notabil raporturile confesionale, fiind chiar expulzați la finalul
secolului al XVI-lea20. Mai târziu, principii reformați au intervenit în forță împotriva
unitarianismului însă bazele acestor intervenții nu erau motivate de dreptul principelui de a-și
impune propriile politici confesionale împotriva mișcărilor deviante ci de cadrul deja convenit de
către stări încă din 157221. Intervențiile din Trei Scaune și impunerea trepată a unei conduceri
majoritar protestante în Cluj au avut și ele motivații care se încadrau tot în aceste constructe
confesional-juridice anterioare. Ce nu trebuie omis este faptul că în urma tuturor acestor acțiuni
potrivnice, Biserica unitariană nu și-a încetat existența în Transilvania. Mai mult decât atât, pe
Pământul Crăiesc acțiunile principilor nu au avut efectul scontat. Dimpotrivă, disputele din
cadrul Dietei dintre sași și maghiari, și intervențiile repetate ale principilor, au avut un efect
invers prin adoptarea permanentă a luteranismului ortodox și încercarea treptată de eliminare a
cripto-calvinismului din teritoriile aflate sub jurisdicția Universității Săsești, (re)luteranizarea
comunităților maghiare din Țara Bârsei și blocarea constantă a demersurilor princiare de a
înființa congregații reformate în orașele sașilor22.

5.Concluzii

Nu avem așadar o religie impusă de către principe la nivel statal, nu avem atacuri frontale,
violente de înlăturare a confesiunilor existente, nu avem politici evidente de opresiune asupra
comunităților care nu sunt circumscrise confesiunii promovate de către principe. Specificul
organizării politico-juridice anterioare s-a transpus și în noua configurație confesională. Deși nu
putem vorbi nici decum de o suprapunere perfectă a demarcațiilor medievale și a celor
confesionale din perioada modernă timpurie, totuși acest sistem a făcut ca procesul de
sistematizare și sedimentare a peisajului confesional transilvan să cunoască un echilibru cunoscut
și în organizările precedente. Cum nu poate fi vorba de o confesionalizare statală, putem deci a
ne referi la una de tip sub-statal23 , unde nobilimea își impune cu ajutorul principelui dominanța
Bisericii Calvine, unde sașii se folosesc de autoritatea lor seculară pentru a coordona și a impune
(eficient sau nu) direcții confesionale stricte și unde – datorită unor evoluții particulare – orașe
sau comunități întregi aleg liber unitarianismul iar alții catolicismul.
20
Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Istoria Transilvaniei Vol.II..., p.246
21
Edit Szegedi, op.cit. p.90
22
Ibidem, p.88
23
Ibidem, p.90
Bibliografie

1.Edit Szegedi, ‘Politica religioasă a principilor reformaţi‘ Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,

Historia, 53/1-2 (2008): 76-99

2.Graeme Murdock, ‘Principatul Transilvaniei în epoca confesională’‚ Studia Universitatis

„Babeş-Bolyai”, Historia, 53/1-2 (2008): 59-75

3.Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.) , Istoria Transilvaniei vol I (până la 1541),
Academia Română.Centrul de Studii Transilvane/Editura Episcopiei Devei și Hunedoare, Cluj-
Napoca/Deva

4.Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Istoria Transilvaniei Vol.II (de
la 1541 până la 1711), Academia Română.Centrul de Studii Transilvane/Editura Episcopiei
Devei și Hunedoarei, Cluj-Napoca/Deva

5.Krista Zach, ‘Stări, domeniu seniorial şi confesionalizare în Transilvania. Reflecţii asupra

disciplinării sociale (1550-1650)’ Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Historia, 53/1-2 (2008):
100-126