UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL ISTORIA ROMÂNILOR UNIVERSALĂ ȘI ARHEOLOGIE

REFERAT
DISCIPLINA: Probleme de istorie medievală

TEMA: Poziția împăratului în biserică – „episcop al celor din afară’’

Elaborat: Tabaranu Cezara, an 1, istorie

Profesor: Ion CHEPTENE, lect. univ.

CHIȘINĂU 2022
 CUPRINS

Introducere ...................................... 3- 4 p.

CAPITOLUL I. Procesul de Încoronarea a împăratului bizantin, nucleu al legitimității puterii.........5

-7 p

1.1 Viziunea asupra împăratului legitim și nelegitim .........................................5-6 p

1.2 Ceremonialul încoronării împăratului. Însemne ale legitimității................. 6-7p

CAPITOLUL II. Constantin- episcop a celor din afară....................................8 - 11p

2.1 . Biografia lui Constantin ca model de împărat creștin......................................

2.2 . Eusebius din Cezarea: Constantin - ca suveran creștin

CAPITOLUL III. Domnia împăratului Mauricius……………………..12- 14 p

2.3. Modelul domniei în cuvântarea lui Tiberius..................................12 -13 p
2.4. . Moartea lui Mauricius și tiranul Focas...........................................14 p.

CAPITOLUL IV. În căutarea unui modelului împăratului legitim..................................... 15- 17 p

2.5 Politica față de creștinism a imparatului Teodosie I cel Mare. Lupta cu ereziile………15-16 p
2.6. Poziția lui Iustnian ca împărat creștin…………………………………………………….

Concluzii...............................18 p

Bibliografie............................ 19 p.

2
 Introducere
Relaţiile dintre Biserică şi puterea politică în Imperiul Roman, şi mai târziu în Imperiul Bizantin,
în primele secole creştine, au fost diferite în funcţie de epocă, de-a lungul veacurilor existând, de
asemenea, deosebiri între Răsăritul şi Apusul creştin. 1O bună cunoaştere a acestor relaţii este
îngreunată de obiectivitatea sau subiectivitatea de care au dat întotdeauna dovadă izvoarele istorice.
Raporturile dintre Biserică şi puterea politică conţin conflicte de conștiință, uneori latente, alteori
manifeste. Dialogul dintre biserică și stat costituie o temă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă
se pun probleme noi vieții în general, vieții sociale, vieții de stat, și vieții bisericești în special. În
afara elementelor lor permanente care își au sorginitatea lor în temeiurile dogmatice și canonice, cât
privește biserica Ortodoxă, și în principiile dreptului secular, cât privește Statul, raporturile dintre
Biserică și Stat primesc trăsături noi, specifice, cu fiecare epocă istorică și orânduire socială.
Elementul etnic, poporul, națiunea, cărora aparține Biserica, precum și împreună- existența și
lucrarea Bisericii Ortodoxe cu acestea, își pun amprenta lor pe relațiile dintre Biserică și Stat.
Relaţiile dintre Biserică şi Stat trebuie privite dintr-o perspectivă nu numai legală, ci şi în strânsă
legătură cu fenomenul religios pe care omul îl trăieşte. Din această perspectivă, religiile au avut
mereu şi o dimensiune socială, exercitând influenţă în societatea tuturor timpurilor şi a tuturor
popoarelor. Drept urmare, putem vorbi, la nivel mondial, despre o cultură religioasă ca parte
componentă a culturii generale. Biserica, prin preoții, călugării, clericii de toate felurile, era
omniprezentă, obsedantă. Biserica parohială era mai mult decât o simplă clădire de cult. Era și casa
lui Dumnezeu, și casa poporului, loc de protecție, asigurând adăpost tuturor, inclusiv criminalilor,
sub pedeapsa excomunicării, era poarta de intrare și ieșire din viață, prin botez și prin funeralii. Nici
un domeniu al vieții publice ori private a laicilor nu putea scăpa controlului bisericii, aceasta avea
dreptul de a arunca o privire în interiorul tuturor structurilor profesionale, politice, economice,
culturale, și în mod special reglementa pe cel al bazei societății, familia. Tot biserica veghea și
asupra păcii sociale, înrădăcinată într-o concepție religioasă a sociețătii. În 1015, episcopul de Laon,
Aldaberon o expunea printr-o formulare devenită clasică, într-un poem dedicat regeleui Robert cel

1
Conf. univ. dr. Marius Telea, Cezaropapism și teocrație în context Bizantin, universitatea „1 DECEMBRIE 1918” din Alba
Iulia, Facultatea de teologie ortodoxă, 2018, p. 2
3
Pios, precum că, Societatea pământeană, zicea el, este o reflectare degradată a împărației lui
Dumnezeu. La fel ca Sfânta Treime, și poporul creștin este unul și trinitar totodată. Și este construit
pe trei ordine ierarhizate: clericii, care îndeplinesc funcția cea mai nobilă, căci se roagă, nobilii, care
exercită puterea și justiția și apără cu armele anasamblul societății, lucrătoriii care asigură prin

îndpelinirea sarcinilor lor subzistența colectivității. 2

În perspectiva în care biserica, după un proces îndelungat de creștinizare, în care își câștigă
simpatizanții, pretinzând rolul de hegemon mistic al credincioșilor, aceasta își manifestă puterea
în direcții politice, nu atât orientându-se doar pe termenii de apărare a populației medievale, cât
pe formarea unei alianțe cu puterea laică, susținând campanii politice, și fiind cheia în
îngăduirea politicii de răzmețire teritorială prin cucerire, astfel biserica capătă un caracter
religios, iar împăratul vede în biserică un pod de ași îndreptăți orice ilegalitate. Podul de
legătură dintre biserică și împărat capătă contururi cât mai clare, iar împăratul, își ocupă poziția
dominantă pentru ași orodona puterea bisericii mult mai simplu în favoarea sa, astfel împăratul
ajunge să ocupe o poziție de ,,episcop al celor din afară’’, se crează un portret în carese
manifestă afinităţile dintre dimensiunea politică şi cea religioasă: puterea religioasă se abţine cu
greu să nu îmbrace o dimensiune politică pe când puterea politică renunţă rareori la dimensiunea
religioasă.
Lucrarea dată are drept scop exemplificarea și confirmarea poziției împaratului ca episcop a
celor din afară, începând de la ceremonialul de încoronare, și terminând cu biografia anumitor
împărați, țin să creez un ansamblu care să prezinte cum divinitatea împăratului este în creștere,
până în momentul în care biserica tinde spre o reformă de schimbare, conștientizând că religia
creștină tinde să ia alte dimensiuni mai mult monarhice, decât ecleziastice. Biserica și Statul, au
avut momente de bună relaționare, dar și etape istorice în care se aflau în opoziție și chiar în
dispută, tocmai pentru că nu țineau cont de principiile celeilalte, urmărind mai mult împlinirea
intereselor proprii. Ca termen general putem trasa anumite linii în care deja idelaurile
democratice inițiale a unei perioade când funcțiile episcopale serveau drept trepte de avansare
nu spre palatul împăratului, ci spre arena circului cu fiare sălbatice, fuseseră dată cu totul
uităriii. Indiferent de oscilarea poziției împăratului, pentru Biserica, statul a rămas un
instrument secular considerat ca fiind necesar vieții sociale, în virtutea păcatului originar. Deci,
ca principiu, Statul, a fost recunoscut ca o instituție voită, cerută de structura Bisericii, care nu
se poate lipsi de protecția acestuia. La rândul ei, Biserica, dorind să-şi păstreze autonomia și
poziția, prin originea și prin scopurile sale, se considera superioară StatuluI, în primul rând
datorită faptului că chiar și din punct de vedere social mpotriva unei teologii politice care crea

2
Gorges Minois, Istoria Evului Mediu, o mie de ani de spendoare și ticăloșie, trad. Din lb franceză, Doru Mareș.
București, Nemira Publishing House, 2021, cap. 9, pag 297
4
premiza zeificării suveranului, creştinii nu au încetat a reaminti că împăratul nu este decât un
om, a cărui putere vine de la Dumnezeu. În capitolele următoare, din aceaste puteri împărțite în
mod dualist voi prezenta anume evoluția împăratului, valoric, moral, politic, și spiritual, făcând
anumite asupra poziției împăratului și încercând să explic dacă este oare poziția s-a o tendință
de cult al personalității, o afirmare politică, voi încerca să explic cum evoluează această tendință
de a procreea ideea prezenței unui Dumnezeu în cer și un Dumnezeu pe pământ în puterea
regelui, în cele din urmă pentru a confirma sau a infirma, este oare împăratul ,,un episcop din
afară?’’

CAPITOL 1. Procesul de Încoronarea a împăratului bizantin, nucleu al legitimității

puterii
Prin convertirea lui Constantin la crestinism s-au modificat si raporturile dintre Bisericasi
Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil in fata Lui de buna randuiala in Biserica,
el nu a ezitat niciodata sa intervina in treburile acesteia in mod hotarator cum a fost cazul cu
convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul dupa care numai imparatul putea sa
convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fara discutie. O religie care
creste prin propria sa energie, cum era cazul religiei crestine, nu isi putea dori altceva decat sa
fie liberasi in siguranta; acest lucru i-a fost acordat de catre Constantin. De aceea, in vremea sa
vedem cum in lumea romana se inmultesc bisericile, are loc o activitate teologica intensa. El a
favorizat pe crestini sa intre in administratie si a incurajat chiar comunitatile compuse indeosebi
din crestini. Astfel portul crestin al Gazei, Maiuma, obtine rangul de cetate, iar Orikistos, un sat
din Frigia, primeste rangul de civitas, "pentru ca toti locuitorii sunt cunoscuti a fi adepti ai celei
mai sfinte religii".
1.1 Viziunea asupra împăratului legitim și nelegitim
Împăratul bizantin, roman prin tradiție, conștiință de sine și titulatură, era basileul unui
Imperiu Roman devenit creștin, astfel, împăratului i-au fost puse în mână universalitatea romană
a imperiului și a credinței creștine. El era chemat să apere Biserica și pe creștinii ei. Unul
aspectele centrale ale puterii imperiale bizantine menit să afișeze în plenitudinea sa anvergura și
grandoarea împăratului bizantin erau direct legate de simbolistica puterii sale. Legitimitatea
împăratului determina poziția s-a politică în societate, de aceea poziția politică, și legalitatea s-a
era legată de continuitatea activității politice, și de acceptarea în rândul societății. Sintagma de
legitimitae a împăratului a apărut încă în Bizanțul timpuriu. Chipul împăratului creștin ideal este
prezentat în operele lui Teofilact din Simocata, și Eusebiu din Cezarea. Teofilact din Simocata
prezintă modelul domniei în cuvântarea lui Tiberius. Din discursul lung a lui Tiberius putem
evidenția anumite aspecte mai principale ca principii ale domniei unui împarat legitim, în
5
 primul rând: ,,să nu se facă uzurpatură de putere’’, căci precum menționează acesta ,,Cei ce au
multă putere fac și mule greșeli’’, în al doilea rând ,,Frica de Dumnezeu’’, el caută ca viitorul
urmaș să fie nu doar un bun conducător, dar și un sprijin al familiei, precum menționează acesta
în discursul său ,,Împărăția are nevoie de un conducător înțelept’’, printre alte principia de bază,
putem remarca:,, Credința în fața poporului’’, să fie ,,mai mult iubit decât temut de supușii săi’’,
,,Să aibă dreptatea ca principiu de bază în orice situație’’ printre altele acesta marchează cât de
important este ,,Să ai ca sfătuitoare înaintea ochilor dreptatea, care răsplătește faptele bune din
viață’’, iar nu în ultimul rând , să nu cadă pradă valorilor materiale ,,Ca înțelept, socotește
purpura pe care o îmbraci drept o zdreanță fără preț, iar coroana imperială un obiect care nu se
deosebește cu nimic de pietricelele aflate pe malul râului’’. Teofilact din Simocat accentuează
încă de la primele desfășurări mai largi a evenimentelor diferența dintre un împărat creștin
legitim, și tiran, anume prin crearea unei antiteteze dintre Tiberius și Hormisdas, urmașul la tron
al regelui persan Chosroes, astfel acesta menționează: ,,Tiberius bărbat blând și omenos, străin
de câștig, și nepreocupat de grija pentru bani, ci stăpânit numai de dorința de a face să
înflorească și să ajungă la mare bogăție supușii săi, deoarece socotea că fericirea obștească este
comoara cea mai de preț și mai bine apărată dintre toate.El ura fastul tiraniei, urmărea să-și
câștige dragostea cetățenilor și prefera să domnească împreună cu ei decât să-i robească
asemenea unui tiran, dorind să fie numit mai degrabă părintele, decât stăpânul supușilor săi’’,
însă o altfel de concept îl v-a utiliza pentru Hormidas, astfel, cum menționează în scrierile sale
autorul, ,,Hormisdas, un bărbat care întrecea în răutate neomenie și lipsă de credință tatălui său,
căci era violent și iubitor fărăr măsură de îmbogățire și nu prețuia deloc dreptatea, ci îi plăceau
înșelăciunile, umbla cu miniciuna și dorea războaiele, nu pacea, El a ajuns foarte răutăcios cu
supușii săi, iar pe cei mai puternici îi arunca în cătușe și în lanțuri pentru totdeauna’’3
2.2. Ceremonialul încoronării împăratului. Însemne ale legitimități
Apariția împăratului le producea contemporanilor bizantini o puternică impresie.. Aceștia
obișnuiau să spună că „soarele este ca un împărat”. Era conexiunea directă dintre soare, ca
element fizic în dimensiunea simbolică a bizantinilor și împăratul lor ca vârf al organizării
societății lor. Una dintre piesele centrale ale simbolisticii imperiale bizantine era reprezentată de
articolele vestimentare de ceremonie desfășurate de basileul constantinopolitan și de suita
imperială. Având în vedere ordinea contemporană, împăratul bizantin era considerat
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ iar vestimentația lui era considerată sacră. Costumațiile
acestuia (purpură și broderii de aur) erau strict rezervate persoanei sale iar afișarea unui
aristocrat într-un mod identic era interzisă. Asemănarea dintre strălucirea vestimentației
împăratului (purpura în combinație cu broderii de aur încorporate) trezea în ochii
3
Apud, H.Mihăiescu, Teofilact din Simocata, istorie Bizantină, Editio Academi Ae Reipublicae Socialis Romaniae, 1985
6
 contemporanilor comparația dintre împărat și soarele de pe cer. Cărturarii se exprimau atunci
când și-l închipuiau pe împărat întorcându-se victorios dintr-o campanie militară în termenii
unui „soare luminos”. Deși Imperiul Bizantin era un imperiu creștin această simbolistică vizuală
a puterii imperiale își avea originea în cultul solar imperial din Antichitate. Purpura imperială- o
nuanță de roșu-închis spre violet- era prin excelență apanajul puterii imperiale. Moștenitorii
tronului se năsteau într-o cameră a palatului imperial decorată în purpură iar actele cele mai
importante emise de împărat erau îmbrăcate în culoarea imperială. De asemenea, la recepțiile-
le-am putea numi modern- de la palatul imperial, invitații erau dirijați și se deplasau pe direcția
unor marcaje din pardoseală sub forma unor inserții de culoarea purpurei. Simbolistica puterii
imperiale bizantine era de sorginte romană, împărații de la Constantinopol considerându-se
urmașii direcți ai împăraților romani, tot în acest sens de exemplu, domnia este încredințată lui
Mauricius printr-un întreg ritual, precum emnționează scrierile lui Teofilact: ,,Dus în aer liber în
curtea palatului, unită cu locuința suveranului prin covoare de flori și plante de tot felul, într-un
minunat atrium și pe o scenă splendită, împăratul Tiberius a invitat pe conducătorul bisericii, și
a chemat la dânsul pe demnitarii ecleziastici, pe lăniceri, și paznici, și pe toți cei puși în slujba
împăratului, ba chiar și pe oameni mai cu vază din popor’’, un alt exemplu mai târziu poate
servi încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat la Roma în anul 800 d.Hr de către papa Leon al
III-lea, împărații de la Constantinopol au replicat prin monedele emise în care se intitulează
„împărați ai romanilor”. Pentru aceștia, titlul lui Carol cel Mare semnifica doar demnitatea unui
magnat circumscris și subordonat puterii imperiale, procesul încoronării lui Carol cel Mare, este
descris după narațiunea oficială scrisă în anturajul papei ,,Liber Pontificatus’’, astfel: ,,După
toate acestea, s-au adunat cu toții din nou în bazilica Sfântului Petru, cu ocazia sărbătorii
Crăciunului’’, remarcăm locul încoronării în lăcașul sfânt, pentru a primi binecuvântarea
domnului, și pentru a putea deveni direct ,,trimis a lui Dumnezeu’’. Urmează înmânarea
semnelor regale: ,,Atunci venerabilul și augustul pontif l-a încoronat pe rege cu propriile-i
mâini, așezându-i pe creștet o coroană foarte prețioasă’’. Documentul prezintă importanța
însemnelor ca valoare în ochii societății: ,,Atunci credincioșii romani, văzând iubirea atât de
mare pe care o purta Bisericii romane și vicarului său căruia apărarea o jurase, au exclamat într-
un glas la porunca lui Dumnezeu și a preafericitului Petru, portarul împărăției cerurilor: ,,Lui
Carol preacucernicul August, încoronat de Dumnezeu, mare aducător de pace împărat, viață și
izbândă. Această aclamție a sunat de trei ori îniantea confesiunii de credință a preaferictului
Petru, s-au invocat numeroși sfinți, de toți a fost proclamat împărat al romanilor imediat după
aceea, preasfântul episcop și papă l-au uns cu ulei sfințit pe Carol, neasemuitul fiu al
împăratului, în chiar ziua Natșterii Domnului’’. 4
Împărații constantinopolitani vedeau
4
Pavel Cocârlă, Istoria Medievală Universală, vol 1, Chișinău 2003, CE USM, cap IV, pag 59
7
neîntreruptă tradiția imperială care îi lega de Roma, vechea capitală a Imperiului Roman. Pentru
aceștia înființarea orașului Constantinopol de către Constantin cel Mare în anul 330 d.Hr și
constituirea acestuia în singura capitală după prăbușirea părții de apus a imperiului a fost un
transfer firesc. Continuitatea pe care ei o percepeau cu tradiția imperială romană era
neîntreruptă. Unul dintre atributele puterii imperiale bizantine era modul în care împăratul se
percepea pe sine și felul în care era percepută anvergura puterii sale de către supuși și străini,
aspect care reieșea din titulatura pe care o deținea. Aceasta era afișată pe actele emise de oficiul
imperial și a fost un subiect de evoluție de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin. Titulatura
împăraților a devenit tot mai elaborată și, cu diverse ocazii, au fost create și adăugate noi
termeni în compoziția acesteia. Titulatura imperială bizantină precum și ideologia din care
aceasta izvora erau de natură și tradiție romană. Odată cu creștinarea Imperiului Roman și
supraviețuirea teritoriului de est al acestuia- cunoscut convențional sub numele de Bizantin-
învelișuri de factură orientală au fost adăugate titulaturii imperiale. Titlului de basileos-împărat i
se va adăuga- dat fiind faptul că titulatura imperială a evoluat odată cu viața efectivă a
Imperiului Bizantin- cel de autokrator-autocrator, cu putere de sine stătătoare. Acest titlul a fost
adăugat în nominarea împăratului aflat pe tronul bizantin în secolul al X-lea- mai precis în anul
912 d.Hr- și îi este atribuit împăratului Alexandros I. Titlul de basileos- împărat- a fost preluat
de împărații constantinopolitani renunțându-se la termenul roman de imperator. Unul dintre
termenii din titulatura împăraților, adoptat în secolul al VII-lea de împăratul Heraklios, era cel
de basileos. Istoria utilizării acestuia merge până în timpul lui Alexandru Macedon, în secolul al
IV-lea î.Hr. Semnificația lui semantică de „rege” a fost extinsă la statutul de „împărat” și
asimilată în titulatura oficială bizantină. Oficiul imperial folosea și titlul latin de rex- rege dar
doar cu semnificația inferioară titlului de basileos și era desemnată regilor de la granițele
imperiului.

CAPITOL II. În căutarea unui modelului împăratului legitim

Creștinismul a schimbat și felul în care bizantinii își percepeau conducătorul. Imaginea

împăratului fusese întotdeauna cât se poate de vizibilă, prin statui, busturi, portrete pictate sau
mozaicuri ale ocupantului tronului din acel moment, expuse public în piețele principale ale
cetăților și orașelor. Unii împărați romani au ajuns să fie venerați ca zeități după moarte, în
temple special dedicate lor. Acum, împăratul fiind creștin, această posibilitate era exclusă, fiind
o blasfemie pe față să sugerezi că, viu sau mort, ar fi divin. S-a dezvoltat în schimb teoria că
împăratul – basileu, cum îi spuneau bizantinii în greacă – se afla pe treapta imediat inferioară
divinității: un fel de delegat și o reflectare pe pământ a lui Dumnezeu.

8
 2.1.Biografia împăratului Constantin
Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind
fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei. Tatăl său,
Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari
superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-
285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost
prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la
rangul de Caesar. În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură
tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum,
în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste
împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă
pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru
moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult.
La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar
Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării
tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut
oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înțelegere cu Licinius,
noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania, apoi pătrunde cu armata în Italia,
înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de
lângă Roma, în care Maxentius își găsește moartea. Astfel, toate provinciile occidentale ale
imperiului sunt reunite sub autoritatea sa. La început lui Constantin îi lipseşte de fapt
legitimitatea. Este un uzurpator, iar întreaga perioadă până la 317 este sacrificată încercarii de a
depăşi condiţia şi de a deveni un împărat legitim. In acest sens împăratul se foloseşte de
propaganda intensă de pe monede, din inscripţii şi panegirice care îl descriu drept protejatul
zeilor sau eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius. Constantin se prezintă ca salvator al
statului, o imagine a propagandei imperiale care persista încă de la Augustus şi devine tot mai
puternică în timpul anarhiei militare din secolul al III-lea. In istoriografia constantiniană cel
care se dovedeşte a fi decisiv este momentul 312, mai precis bătălia de la Pons Milvius din 28
octombrie. Eusebius din Caesareea povesteşte, ceva mai târziu, viziunea dinaintea bătăliei din
perspectiva creştină, episod care probabil încearca să justifice politca religioasă de mai târziu a
împăratului. Din acest moment începe reorientarea religioasă, anul 315 marcând apariţia pentru
prima dată pe un document oficial a chrismonului, simbol creştin, pe coiful lui Constantin
reprezentat pe un medalion turnat la Ticinum.

2.2 Eusebius din Cezarea: Constantin - ca suveran creștin

9
 Eusebiu de Cezareea l-a comparat pe Constantin cel Mare cu Moise, pornind de la faptul
mcă,atât Constantin, cât şi Moise, au fost crescuţi într -o casăcare era ostilă religiilor lor şi a
ajuns la vârsta bărbăţiei şi în cele din urmă au învins pe duşmanii lor. Dacă dăm crezare celor
expuse de Eusebiu de Cezareea, Constantin cel Mare şi-a atribuit acest titlu, declarându-se a fi
un
,,episcop din afară’’, Făcând referire la sensul acestei sintagme, Daniel de Decker  considera
că aceasta face referire la populaţiile încă necreştine ce îi fuseseră încredinţate din punct de
vedere religios, având misiunea de a le face cunoscută Evanghelia lui Hristos5. În sprijinul
opiniei lui Daniel de Decker este amintit și un pasaj din ,, Istoria ecleziastică’’, a lui Socrate,
care consideră indubitabil anul 332 ca fiind începutul activităţii misionare libere de dincolo de
Dunăre6. Ca un  ,,protector comun de pretutindeni’’ împăratul se îngrijeşte până şi de creştinii
aflaţi în Persia, astfel, el se considera drept un reprezentant legitim al lui Dumnezeu, în afara
ierarhiei clericale, dar abilitat să intervină în problemele religioase.
Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ.
Episcopii sunt aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp membrii
marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei
împotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la
distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar
latinofon; el devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu în acest sens
este Eusebiu, episcopul Cezareei, care şi va pune pana în slujba lui Constantin cu atâta
entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci cu privire la
puterea imperială. Astfel în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care încheia procesul
de elenizare.
Rolul lui Constantin cel Mare ca episcop a celor din afară este conturat cel mai bine în opera
lui Eusebiu din Cezareea astfel scrierile sale remarcă: ,,Mai înainte oamenii erau înrobiți
demonilor, pierzători de suflete, care prin nefericita urzeală a credinței în zei, i-au făcut să nu
mai recunoască pe adevăratul Dumnezeu, înlocuindu-l cu zeii, care nu au nici un fel de
existență, în schimb, pe cel ce este, l-au neglijat cu totul ca și cum nici n-ar fi. Ei au și
persecutat și pus la chinuri pe cei care au rămas credincioși Dumnezeului adevărat. Dar,
împăratul suprem a oprit șirul nelegiurilor săvîrșite, ridicând pe cei umiliți și obidiți, prin alesul
Său Constantin’’. Eusebiu accentuează sufletul curat al împăratului pentru a defini și a contura
acțiunile sale: ,,Gândirea abstractă, baza puterii omului, temeiul cumpătării, înțelepciunii,

5
Daniel De Decker, „L'episcopat de l'empereur Constantin”, în Byzantion, 50, 1980, p. 119.

6
Socrate,  Istoria bisericească, I, 18, traducere de Iosif Gheorghian, Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, c. VII

10
 virtuții, pasiunea pentru filosofie, putința de a cunoaște ce e bine și frumos, de a intui pe
Dumnezeu, vin toate de la Logos. Când Logosul a făcut pe om după chipul și asemănarea cu El,
i-a dat prin aceasta și starea împăratească, făcându-l în acelașă timp părataș de veste împărăției
cerești, spre care el este chemat. Prin această chemare, adresată lumii întregi, Dumnezeu a dat
împărației pământești drept model pe cea cerească, îndemnând întreg neamul omenesc să
râvnească la ea ca la cea mai sublimă nădejde’’7
O religie care creşte prin propria sa energie, cum era cazul religiei creştine, nu îşi putea dori
altceva decât să fie liberă şi în siguranţă; acest lucru ia fost acordat de către Constantin. De
aceea, în vremea sa vedem cum în lumea romanăse înmulţesc bisericile, are loc o activitate
teologică intensă. El a favorizat pe creştini să intre în administraţie şi a încurajat chiar
comunităţile compuse îndeosebi din creştini. Astfel portul creştin al Gazei, Maiuma, obţine
rangul decetate, iar Orikistos, un sat din Frigia, primeşte rangul de civitas «pentru că toţi
locuitorii sunt cunoscuţi a fi adepţi aicelei mai sfinte religii».
În anul 313 împărații licinius și Constantinius, au emis cunoscutul edict de la Mediolanum,
prin care creștinilor li se acordă libertate de conștiință. Ei nu mai erau constrânși să oficieze
ritualul păgână de venire a geniului împărat, iar biserica creștină a obținut chiar unele privilegii,
inclusiv statutul juridic, ce-i permitea să moștenească bunuri. Din partea lor împărații acordau
bisericii un sprijin crescând, în anul 325, în scopul soluționării problemelor teologice litigioase,
reglementării servciului divin și a dogmaticii în general, a fost convocat în orașul Niceea din
Asia Mică sub egida împăratului Constantin. Înafară de vestitul edict care inaugurează prea-
sfințenia domniei lui Constantin, Eusebiu accentuează rolul împăratului ca edificator, prin care
reușește să aducă bucuria credinței pe pământ, rolul edificator marchează o limită între ce a fost
și ce a devenit lumea datorită creștinismului: ,,Comparație între starea de decădere a imperiului
în vreme când domnea polieteismul și cea înfloritoare de azi, când zeii au fost lichidați. Evlavia
care se arată atunci zeilor, nu se poate compara cu duhul de pace, care domnește azi în imperiu
pretutindeni, când cruzimimile între frați sunt înlăturate. Nici un zeu sau profet păgân n-a fost
în stare să proorocească peste veacuri venirea Mântuitorului ori să arate propria lor părăsire. 8
Constantin a biruit puhoiul vrăjmașilor cu ajutorul semnului crucii și prin invocarea
ajutorului lui Dumnezeu. Drept recunoștință el a înălțat lui Dumnezeu mărețe edificii, atât în
capitală, cât și în provincii (în palestina Biserica Sfântului Mormânt, a amenajat câteva peșteri
și alte locuri legate de viața Mântuitorului, la Antiohia, o biserică unică prin amploarea și
frumusețea ei, înscrisă într-un plan octoganal, în Bithynia și alt părți). Ca răsplată pentru toate
acestea el a fost dăruit de Dumnezeu cu o domnie lungă și cu urmași vrednici’’. Prin imaginea
7
Traducere și note de Radu Alexandrescu, Eusebiu din Cezaareea, Editura Institutului Biblic și de misiunea al bisercii
Române, 1991
8
ibidem
11
 lui Constantin Eusebiu tratează rolul împăratului ca personalitate fără vicii, devotat celor sfinte,
care prin exemplul său este însuși un sfânt, trimis ca mântuitor și protector al lumii laice:
,,Împăratul Constantin, s-a înzestrat de Dumnezeu cu calități firești, și pe deasupra, lăsânduș-și
sufletul pătruns de Dumnezeu cu calități firești, și pe deasupra, lăsându-și sufletul pătruns de
revărsare darurilor pogorâtee asupra lui acolo, de sus. Împăratul și-a potrivit sufletul virtuților
supreme, luându-se după modelul acelei împărații din altă lume, el n-a fost ca alți conducători
sclav al poftelor. Căci cum îți va putea exercita puterea ca stăpân absolut unul care a ajuns
robul plăcerilor rele, un afemeiat împătimit, rob al câștigului pe căi necinstite, irascibil și
mânios, un rob al diavolilor setoși de sânge și al duhurilor ucigătoare de suflet’’9

CAPITOLUL III. Domnia împăratului Mauricius

Creștinismul a schimbat și felul în care bizantinii își percepeau conducătorul. Imaginea
împăratului fusese întotdeauna cât se poate de vizibilă, prin statui, busturi, portrete pictate sau
mozaicuri ale ocupantului tronului din acel moment, expuse public în piețele principale ale
cetăților și orașelor. Unii împărați romani au ajuns să fie venerați ca zeități după moarte, în
temple special dedicate lor. Acum, împăratul fiind creștin, această posibilitate era exclusă, fiind
o blasfemie pe față să sugerezi că, viu sau mort, ar fi divin. S-a dezvoltat în schimb teoria că
împăratul – basileu, cum îi spuneau bizantinii în greacă – se afla pe treapta imediat inferioară
divinității: un fel de delegat și o reflectare pe pământ a lui Dumnezeu. Reformele Împăratului
erau 10
2.3. Reformele lui Mauricus în definirea poziției de împărat sfânt
În ciuda teoriei politice ambițioase și a unei capitale pe măsură, Bizanțul era în pericol la
sfârșitul secolului al VI-lea. Se cheltuiseră resurse enorme pentru recucerirea Africii de Nord și
Italiei inițiată de Iustinian și, chiar înainte de moartea împăratului, în 565, granițele extinse
începuseră să fie supuse unei presiuni considerabile. Pe lângă amenințările de la hotare,
Bizanțul era divizat și în interior. În ultimul secol și jumătate, mulți dintre locuitorii
provinciilor răsăritene Siria, Palestina și Egipt se îndepărtaseră tot mai mult de puterea centrală
de la Constantinopol în urma unei îndelungate dispute teologice legate de persoana lui Iisus
Hristos. Toți creștinii erau de acord că Iisus era Dumnezeu născut dintr-un trup omenesc, în
schimb exista un dezacord grav în ce privește măsura în care era uman și măsura în care era
divin. Al Patrulea Sinod Ecumenic din 451, desfășurat la Calcedon, lângă Constantinopol, de
cealaltă parte a strâmtorii, încercase să pună capăt dezbaterii. Aici s-a stabilit că Iisus avea două
firi (adică divină și omenească), fără nicio separare. Adică Hristos era simultan uman și divin:
9
Ibidem
10
Jonathan Harris, Introducere în Istoria Bizanțului, traducere Mihai Moroiu, Tiparul executat de Monitorul Oficial
R.A., 2020
12
definiția universală. A fost o încercare de a mulțumi pe toată lumea, 21 care însă nu a avut
succes. Mulți dintre teologi, cunoscuți drept monofiziți sau miafiziți, au obiectat, considerând
că formula micșora dumnezeirea lui Hristos, insistând asupra unei unice firi, divine. În vreme
ce clerul și popoarele din Constantinopol, Palestina, Asia Mică și provinciile apusene au
acceptat doctrina de la Calcedon, mulți locuitori din provinciile răsăritene i s-au opus cu tărie.
Inevitabil, divizarea teologică s-a amestecat cu multe alte chestiuni și aderarea la monofizitism
a devenit un fel de punct de regrupare a tuturor celor nemulțumiți de guvernarea de la
Constantinopol și revoltați de impozitele apăsătoare impuse de elitele vorbitoare de elină asupra
majorității vorbitoare de siriacă și coptă. Împărații nu au putut să lase doar în seama teologilor
rezolvarea problemei deschise de această dispută, reacția lor fiind oscilantă. Uneori încercau să
ajungă la un compromis teologic, alteori se străduiau să-i forțeze pe monofiziți să accepte
doctrina de la Calcedon. Sub Iustinian I, episcopii monofiziți au fost înlăturați și înlocuiți de
candidați cu opinii teologice mai acceptabile. Călugării monofiziți au fost alungați din
mănăstiri. Drept urmare, au apărut două ierarhii rivale. Exista un patriarh oficial al Alexandriei,
recunoscut de puterea de la Constantinopol, și un rival al său monofizit, care se bucura de
devotamentul majorității populației locale. Cele mai multe orașe din provinciile de est aveau și
ele câte doi episcopi, unul adept al doctrinei de la Calcedon, celălalt monofizit. Când se
petreceau aceste lucruri, pe tronul bizantin se afla împăratul Mauriciu (582–602). Devenise
împărat nu prin naștere, ci prin căsătoria cu fiica predecesorului său. Altfel, Mauriciu era un
comandant militar capabil, care a fost la un pas să găsească o soluție militară la multiplele
amenințări. Împăratului nu-i prisoseau trupe pe care să le poată trimite în Italia, în schimb a
reușit să rămână pe poziții prin reorganizarea forțelor bizantine de acolo și întemeind așa-
numitul exarhat de la Ravenna. O reformă asemănătoare a fost pusă în aplicare în același timp
și în Africa de Nord, prin crearea exarhatului de la Cartagina. Principala schimbare pare să fi
fost aceea că puterea civilă și cea militară s-au reunit în mâinile exarhului, care guverna aceste
regiuni și se bucura de puteri largi și de dreptul de a acționa independent, fără să fie nevoie să
apeleze la ajutorul împăratului. În est, Mauriciu a contracarat amenințarea persană intervenind
cu abilitate într-un război civil persan și ajutându-l pe regele Chosroes al II-lea (591–628) să-și
reia tronul. Recunoscător, Chosroes a încheiat pacea cu bizantinii și chiar le-a cedat o parte a
Armeniei, în semn de mulțumire. Pacea a durat tot restul domniei lui Mauriciu, care a încercat
chiar și să atace frontal chestiunea diviziunii cu monofiziții, atât timp cât dobândirea unei părți
a Armeniei în 591 pusese sub controlul bizantin o altă populație monofizită. Din câte se pare,
Mauriciu a reușit să ajungă la un anume fel de uniune cu Biserica Armeană, o realizare de mare
importanță, chiar dacă neacceptată de toți armenii. Din nefericire, Mauriciu nu a avut un succes
la fel de mare în privința avarilor și slavilor. Deși, după ce în 591 a încheiat pacea cu Persia, a
13
 avut la dispoziție mai multe trupe care să participe pe acest front, dar fără să apară vreun
progres. Acestea înfrângeau frecvent armatele avaro-slave, fără să reușească însă să le dea
lovitura de grație. În dorința de a pune capăt războiului, Mauriciu a comis o greșeală fatală,
care avea să-l coste imperiul și viața. Atunci a hotărât că, pentru a scăpa definitiv de slavi și de
avari, ar trebui să trimită o armată care să-i urmărească la nordul Dunării și să-i atace iarna,
când se așteptau mai puțin. 11

2.4. Moartea Lui Mauriucius. Tirania lui Foca

Iarna lui 601–602 a fost deosebit de aspră și trupele bizantine au ajuns în scurt timp să fie
extrem de nemulțumite de condițiile dure pe care erau obligate să le suporte. Prin urmare, s-au
revoltat și l-au proclamat împărat pe un tânăr ofițer al armatei numit Focas. Armata s-a pornit în
marș spre Constantinopol, a intrat în oraș și l-a asasinat pe Mauriciu împreună cu cei cinci fii ai
lui. În acest context din lucrarea lui Simocat aflăm că romanii au trimis opt solii la Petru, printre
care se afla să fie și Focas, tiranul cel plin de răutate, de aici lucrurile iau întorsătură în favoarea
lui Focas, venind la putere, susținătorii lui Mauricius, care se ascundea cu întreaga familie, îi
exclamă lui Focas ,,Cară-te de aici, învațăte să te stăpânești, Mauriucius încă n-a murit’’. Focas
pregătește moartea lui Mauricus în portul Europius. Au fost măcelăriți sub privirile împăratului
mai întâi feciorii săi, și în felul acesta călăii l-au pedepsit pe mauricius mai întâi cu sabia firii
prin moartea copiilor săi. Mauricius a privit ca un înțelept această nenorocire, l-a chemat pe
Dumnezeu cel atotputernic și a spus de mai multe ori ,,Drept ești Doamne, dreaptă îți este
judecata’’, apoi a ajuns și el pradă sabiei prin tăierea capului, având parte de o moarte mai târzie
pe mormântul copiilor săi, și dovedind tărie sufletească în cea mai mare nenorocire. Un zvon
bine întemeiat ne spune că doica lui ar fi răpit unul din pruncii imparatului și ar fi dat să fie ucis
în schimb copilul ei de țâță, dar Mauricius, le-a descoperit călăilor taina și le-a arătat
ascunzătoarea copilului, spunând ca nu-i drept să-ți pângărească moartea prin furtul fiului să.
Aceste acțiuni sunt ale sale sut conturate de momentele sale în viață, astfel ca un adevărat
împărat creștin, se știe că suveranul Mauricius, cu câțiva ani înaintea de moartea sa, ar fi trimis
scrisori în bisericile cele mai sfinte din lume și l-ar fi rugat pe Domnul nostru Isus Hristos, să-l
pedepsească pentru păcatele făcute în lumea aceasta trecătoare și pieritoare. El lasă la moartea
sa drept moștenire un testament, pe feciorul cel mare, Teodosiu, îl așeza în fruntea cetății lui
Constantin și îi lasă grijile părților răsăritene ale împărăției, pe Tiberiu îl rânduia împărat în
Roma Veche, și îi dădea Italia și insulele din marea Tireniană. Celelalte ținuturi ale imperiului
le împărțea între alți copii ai săi, iar ca tutore al pruncilor nevârstinici îl propunea pe Domițian,

11
Ibidem

14
 care era înrudit cu Mauricius, având titlul de arhiepiscop. Tiranul Foca demonstrează poziția s-a
de împărat nelegitim, care am definit-o în capitolele anterioare, prin acțiunile sale, Tiranul s-a
amețit în fără de legi, a trecut cu furie la alte omoruri ți l-a tăiat cu sabia pe fratele lui
Mauricius, a fost ucis Comentilous comandant în Europa, ba chiar și Phillipicus, și Praesentius,
însărcinatul cu afaceri al lui Petru .Tiranul a închis într-o casa particulară numită Leon, pe fiica
împăratului Tiberiu împreună cu trei fete ale sale. Teofilact din Simocata menționează cu
referire la Focas că: ,,În a cincea lună a alcătuit scrisori despre alegerea sa și l-a trimis ca sol pe
Lililius să anunțe numirea sa, căci așa fac romanii și perșii când iși iau stăpânire’’12

CAPITOUL IV. În căutarea modelului împăratului creștin

Studiul despre Teodosiu I și Iustinian, au drept scop exmplificarea accentuarea modelului
împăratului creștin, prin exemplul personal al celor două personalități, care se manifestă mai ales
prin lupta împotriva ereziilor, prin politica refomatoare, și consolidarea religiei creștine ca religie
oficială. Întreaga politică a celor 2 personalități acordă prioritate bisericii, creând o cale de acces
între laic și ecleziastic
2.5 Rolul împaratului Tedosiu I în lupta cu Ereziile
Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atenție deosebită, încât se poate
spune despre el ca "s-a ocupat mai mult de situația Bisericii decat de problemele Statului si ale
sale" (Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a însemnat si revenirea la cârma Imperiului a
împaraților ortodocși, Teodosie fiind primul care a renunțat la titlul de pontifex Maximus,
obligatoriu in titulatura unui împarat roman. Incă de la începutul domniei sale, alaturi de
Grațian va încerca să apere credința ortodoxă, ca credință universală. La venirea la
Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducatorul anomeilor,
Eunomius, traia la Calcedon, influența arienilor fiind deosebit de puternică. Dupa moartea
Sfantului Vasile cel Mare (379), Sfantul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul si populația
capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde intemeiază
biserica Învierii (Anastasis), în care pronunță intre 379-380 cunoscutele cuvantări împotriva
anomeilor si a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvantari Teologice, care vor provoca mari
tulburari.
Membrii tuturor acestor dizidente erau considerați drept "eretici" și supuți rigorilor legii. La
3 august 379, Grațian anulase deja masurile luate la Sirmium cu un an mai inainte: el interzicea
adunarile ereticilor, nu le recunoaște conducatorilor lor calitatea de clerici, aceasta măsură
vizandu-i se pare in mod special pe donatiști. Cateva luni mai tarziu, la 28 februarie 380, un
edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, preciza criteriile care dadeau dreptul la titlul de

12
Op cit, H.Mihăiescu, Teofilact din Simocata, istorie Bizantină
15
"creștin al Bisericii universale"; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea același lucru ca
dealtfel și cel emis in iulie 381, dupa Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate
aceste edicte menționau cel puțin pentru partea orientală a Imperiului, că religia crețtina
adevarată este cea care se acorda cu credinta marturisita la sinodul de la Niceea, fiind menționat
pe scurt și conținutul; erau citați si episcopii considerați garanți ai acestei credințe. Deodata toti
dizidenții se vedeau in postura de a fi considerati eretici, construirea de biserici le era interzisa,
ca dealtfel și reuniunile liturgice, chiar si in case particulare, iar clerul lor era alungat din
capitala. Cu toate acestea in 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate
"drepturile sale" unei fractiuni ariene: aici era desigur si influenta mamei sale Iustina. Acest
edict era trecut si in Codex Teodosianus, permițând multor arieni sa-și pastreze bisericile din
afara oraselor. Aceasta constituia singura excepție, in anii care au urmat Teodosie I luînd
măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept asa cum avea Biserica
Universala și erau obiectul mai multor interdicții, cum ar fi interdictia de a avea locuri de cult,
de a se reuni, de a hirotoni preoții.
Rolul cel mai important ca împărat, reprezentat al bisericii pemtru cei din afară, era că, în
sine, dacă prin edictul de la Milan din 313, creștinismul devenea numai o religie licită, alaturi
de alte culte pagane, acum se facea un pas inainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarată
singura credință permisă în Imperiu. În edictele date acum se facea o distincție clară între
catolicus și ereticus, primul termen desemnandu-i pe ortodocși, adepti ai hotararilor Sinodului
de la Niceea, iar al doilea pe toți partizanii celorlalte culte religioase. Pagânii erau considerați o
categorie aparte. Drept urmare nu era permisa decât existența Bisericii Catolice. Prin decretul
lui Teodosie din 28 februarie 380, se adauga termenului catolicus, care insemna universal,
adica Biserica universala, spre deosebire de secte asa cum precizase pentru prima oara Sfantul
Ignatie al Antiohiei, si semnificatia de ortodox, drept credincios.
În conlcuzie acțiunile lui Teodosiu ofciliazează religia creștină, și ne dau indicatii precise
cu privire la orientarea politica a Statului, garant de acum al Ortodoxiei.

2.6 Poziția lui Iustnian ca împărat creștin

Iustinian s-a urcat pe tron la vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi a condus Imperiul Roman
timp de treizeci şi opt de ani (527-565). El şi-a impus personalitatea prin mărinimia sa, prin
legile sale, prin programul constructiv, prin politica sa internă şi externă. Perseverenţa lui
Iustinian în timpul orelor nesfârşite de muncă, precum şi lipsurile la care se supunea sunt
uimitoare. În minunatul său palat, el trăia aproape ca un sihastru. Câteva ore de somn îi erau de
ajuns pentru odihna trupului său ostenit. Din această cauză era numit „neadormitul . Mânca
puţin şi muncea foarte mult. Cea mai mare plăcere a sa era munca în propria bibliotecă.
16
 Ca puncte principale în domnia sa, Iustinian a stabilit două ţinte: prima, restabilirea şi
continuarea vechii puteri imperiale a „binecuvântatului popor roman” , şi cea de-a doua,
unitatea Bisericii şi Statului. Deviza politicii interne şi externe a lui Iustinian era: „Un Stat, o
Lege, o Biserică.”. În realizarea acestei devize, Iustinian trebuia în primul rând să aducă pacea
în Biserică. De aceea, pe de o parte, el a încercat să vindece rana provocată de Schisma
acachiană (484), care separase Roma de Constantinopol, iar pe de altă parte a căutat o soluţie la
problema monofizită. Scopul său era de a proteja graniţele imperiului de invaziile barbare, în
special din Europa şi Asia. Se remarcă prin dorința de a restabili graniţele dinainte ale
imperiului, mai ales în Apus. Folosind toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, Iustianian
își pune drept scop să refacă legăturile comerciale ale imperiului. Printre altele Iustinian, a tins
să dezvolte un asemenea sistem administrativ şi legislativ în cadrul imperiului, încât să vină în
întâmpinarea tuturor nevoilor, totuşi fără a se depărta de glorioasa tradiţie şi experienţă greco-
romană. Și ca un adevărat împărat creștin legitim, se cuvenea să înfrumuseţeze imperiul cu noi
şi minunate construcţii, pentru a împlini cele de trebuinţă supuşilor săi. Toate acestea se puteau
realiza numai dacă pe tron se afla un om cu voinţă, cu măreţie şi cu încredere puternică. În fapt,
Iustinian s-a dovedit a fi acest conducător, capabil să rezolve problemele şi nevoile vremii
sale.13
Dar împărăţia lui Iustinian nu a devenit cunoscută doar prin nemuritoarele monumente
artistice, cum ar fi Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, sau pentru victoriile sale militare.
Domnia sa ar fi fost nemuritoare chiar şi numai prin opera lui legislativă. Imediat după urcarea
pe tron, Iustinian a considerat ca una din principalele priorităţi reforma legislativă. Sarcina nu
era uşoară, întrucât toate legile romane anterioare trebuiau adunate şi studiate. Materialul
adunat trebuia să fie pătruns de învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii şi armonizat
cu acestea, pentru a putea sluji nevoilor societăţii creştine. Prin reforma legislativă, Iustinian
dorea să pună bazele necesare pentru un popor drept şi bine păstorit. În scopul noii orientări
legislative, el a stabilit o comisie de jurişti sub conducerea lui Trebonian, un păgân de origine
greacă din Pamfilia. Rapiditatea cu care comisia şi-a îndeplinit îndatoririle trezeşte astăzi
uimire şi admiraţie. În 529 a fost publicat Codex Iustinianus. El a fost în principal o revizuire a
Codex-ului Teodosianus, şi a decretelor care au urmat ultimului Codex. Înainte să treacă cinci
ani de la apariţia primei ediţii, lucrarea a fost republicată. După apariţia lucrărilor de mai sus,
Iustinian a publicat mai multe legi, numite novelle, care se refereau la noile probleme apărute.
Aproape toate novellele86 au fost scrise şi publicate în limba greacă. Acest fapt este foarte
important, pentru că, pentru prima dată, demnitarii Imperiului Roman folosesc limba greacă.
Aceasta s-a întâmplat, chiar după spusele lui Iustinian, pentru ca tot poporul să înţeleagă şi să
13
Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare Sfânt şi Împărat, Traducere din limba engleză de Ovidiu Ioan
17
 cunoască noile decrete împărăteşti. Deseori, în novelle, ca şi în Corpus Juris Civilis, găsim
multe legi privind probleme ale Bisericii. Un studiu atent al lor dovedeşte că Iustinian a
menţinut faţă de Biserică aceeaşi atitudine ca şi predecesorii săi. În ceea ce priveşte motivaţia
legilor lui bisericeşti.
Iustinian era convins că singura religie adevărată este creştinismul ortodox. Drept aceea, pentru
mântuirea sa şi a supuşilor săi, şi-a asumat responsabilitatea de a proteja credinţa ortodoxă.
Legile recunoşteau şi protejau doar Biserica Ortodoxă. Celelalte religii: iudaismul, păgânismul
etc., ca şi ereziile creştine, erau în afara legii. Astfel, potrivit legii, existenţa lor trebuia curmată.
Legile lui Iustinian urmăreau să-i constrângă pe credincioşii necreştini să îmbrăţişeze
Ortodoxia. Astfel, vrăjmaşii adevăratei religii, ca şi centrele lor de prozelitism, se stingeau. Aşa
cum vom vedea, poziţia sa severă şi aplicarea legilor împotriva necreştinilor şi a ereticilor
deveniseră o necesitate din pricina disputelor teologice şi bisericeşti, a ereziilor, schismelor, ca
şi a revoluţiilor, care tindeau să arunce Biserica şi Statul în anarhie şi fărâmiţare. Bineînţeles,
aceasta nu era soluţia perfectă a problemei. Ea a fost însă determinată de circumstanţe. De
aceea, putem înţelege mai exact ceea ce a însemnat presupusa lipsă de dragoste creştină a lui
Iustinian.
În concluzie, trebuie să recunoaştem că lunga domnie a lui Iustinian a fost una glorioasă
şi ziditoare. Până la moartea sa, pe 14 noiembrie 565, el a luptat fără încetare pentru bunăstarea
Statului şi a Bisericii, ajutânduşi supuşii şi făcându-se bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, Care
1-a aşezat pe tronul imperial.
Conlcuzii
Fiecare împărat a avut rolul său în consolidarea bisericii. Într-o analiză riguroasă asupra
relaţiei temporalului cu spiritualul, a ecleziasticului cu secularul, trebuie pornit întotdeauna de
la analizarea importanţei fiecărei sfere în viaţa omului. Vom constat a faptul că precum trupul
şi sufletul se află într -o unitate armonică, compunând persoana umană, tot astfel şi temporalul
şi secularul, în concepţie bizantină se află într -o „ simfonie”deosebită14. În opinia unor istorici,
departe de a fi o ,, simfonie’’, conlucrarea dintre Imperiu şi Biserică s-a lovit încă de la
început de dificultăţi dintre cele mai mari. Motivul principal al acestor dificultăţi îşi are
originea în întâlnirea dintre învăţătura creştină, pe de o parte, şi tradiţia clasică pe care o
moştenea împăratul, pe de alta. Pentru un păgân, distincţia dintre religie şi politică nu avea nici
un înţeles. Ceremoniile religioase erau atât de strâns legate de serviciul şi de loialitatea faţă de
Imperiu, încât un păgân obişnuit n-ar fi putut înţelege sfatul Mântuitorului prin care se dorea

14
 IPS Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei,  Misiologia creştină,Editura ASA, Bucureşti, 2006

18
 delimitarea clară a sferelor: cea religioasă şi
cea politică. Din punct de vedere politic şi nu numai, religia şi politica erau
inseparabile istoric15. În final, pot spune că am ales această temă, deoarece, cercetările privind
relaţiile dintre Biserică şi Stat pun în valoare o serie de factori care au determinat evoluţia vieţii
bisericeşti. Este nevoie să se aprecieze just care au fost forţele care au stat în spatele relaţiilor
dintre Biserică şi Stat, componentele lor, contribuțiile lor reale. Prin exemplul fiecărui împărat
am avut drept scop să determin portretul deplin ți real al împăratului ca poziție a episcop a celor
din afară, rol pe care îl începe Constantin cel Mare, și este continuat de succesorii săi,
structurat și etapizat.
Bibliografie
CĂRȚI
1. Gorges Minois, Istoria Evului Mediu, o mie de ani de spendoare și ticăloșie, trad. Din lb
franceză, Doru Mareș. București, Nemira Publishing House, 2021, cap. 9, pag 297
2. H.Mihăiescu, Teofilact din Simocata, istorie Bizantină, Editio Academi Ae Reipublicae
Socialis Romaniae, 1985
3. Pavel Cocârlă, Istoria Medievală Universală, vol 1, Chișinău 2003, CE USM, cap IV, pag 59
4. Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare Sfânt şi Împărat, Traducere din limba engleză de
Ovidiu Ioan
5. Jonathan Harris, Introducere în Istoria Bizanțului, traducere Mihai Moroiu, Tiparul executat de
Monitorul Oficial R.A., 2020

ARTICOLE
1. Conf. univ. dr. Marius Telea, Cezaropapism și teocrație în context Bizantin, universitatea „1
DECEMBRIE 1918” din Alba Iulia, Facultatea de teologie ortodoxă, 2018, p. 2

RESURSE WEB
1. Constantin cel mare - https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare
2. Politica fata de crestinism a imparatului Teodosie I cel Mare -
https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/politica-fata-crestinism-imparatului-
teodosie-i-mare-80603.html

15
Charles Matson Odahl, Constantin şi imperiul creştin, traducere de Mihaela Pop, Editura All, Bucureşti, 2006.

19
3.Constantin cel mare și biserica-
https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/raporturile-constantin-mare-biserica-
80594.html
4. Constantin cel mare - https://historia.ro/sectiune/portret/constantin-cel-mare-imparatul-pagan-si-
crestin-581524.html
5. RELAŢIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE -
https://www.academia.edu/9758835/RELA%C5%A2IA_STAT_BISERIC%C4%82_
%C3%8EN_TIMPUL_%C3%8EMP%C4%82RATULUI_CONSTANTIN_CEL_MARE?
fbclid=IwAR0WS_C33vHr-O_XVVVW8BvIrfQQxG9gwKDu5sWR5YWi2I-6YZNDN3TAcAg

20
21
22