II.

Biserica primara
INCEPUTURILE COMUNITATII CRESTINE In Noul Testament nu se gaseste expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate crestina", paralela sau suprapusa statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea crestina apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemati de Dumnezeu, uniti prin aceeasi credinta, iubire si nadejde, in care si prin care Dumnezeu cel viu patrunde in viata reala a oamenilor pentru a-i stramuta intr-o alta ordine de existenta. Biserica isi are originea in initiativa si chemarea lui Dumnezeu si nu se inventeaza, nu se creeaza ca o asociatie publica voluntara. Desigur, aceasta implica o structura, liturgica si sacramentala, care este data in faptele lui Dumnezeu in istorie, incepind cu intruparea, moartea si invierea Fiului Sau si culminind cu trimiterea Duhului Sau cel Sfint in lume la Cincizecime. De aceea, de la inceput, nu orice adunare de credinciosi sau intrunire culturala se numea biserica. Astfel, comunitatea crestina apare in istorie ca avind o identitate unica, zidita dupa modelul pe care Iisus Hristos insusi l-a instituit. Aceasta este marea surpriza istorica pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viata, necunoscut inainte, de care aminteste Epistola catre Diognet (cca 124). Dar tocmai aceasta amprenta specifica a creat dificultati pentru acomodarea crestinismului in situatii culturale, sociale si politice diferite de-a lungul istoriei. Biserica postapostolica si patristica a trebuit totusi sa gaseasca un cadru de existenta in launtrul imperiului roman, care, la rindul sau, nu putea sa nu recunoasca realitatea si importanta istorica a religiei crestine. Asezarea crestinismului in acest mediu n-a fost usoara, deoarece presupunea o dubla confruntare: cu politeismul religios si filozofia vremii, inclusiv iudaismul, si cu institutiile si structurile politice care mentineau imperiul. In ce priveste atitudinea fata de cultura grecoromana, se cunosc mai multe tendinte apologetice: una militanta radicala adoptata de cei dintii apologeti, care pun raportul dintre crestinism si paginism in termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensiva, dar deschisa fata de valorile culturii filosofice antice (Teofil al Antiohiei, sfintii Justin si Vasile al Cezareii), iar alta care incearca sa formuleze crestinismul in

Teologia patristica arata foarte clar ca a existat o asimilare critica a limbajului si notiunilor filosofice (mai ales din platonism si neoplatonism). Dupa intilnirea sa cu Licinius. ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Iulian Apostatul in "Contra Gallilaeos"). aceasta. desi loialitatea crestinilor fata de autoritatile civile ramine exemplara. nu exista o politica de persecutie a crestinilor . si terminind cu Diocletian (284-305). imparatii schimba edictele de persecutie in edicte de toleranta. punind apoi bazele unui irnperiu "crestin". in "Contra Celsum"). cu atit problemle: care sint presupozitiile filosofice ale credintei crestine . imperiul roman nu numai ca s-a mutat in Orient. dar. Pentru care cladeste "a doua Roma". dupa ce au fost supuse unui discernamint sever insesi bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice. Biserica obtine dreptul de a avea proprietati si de a primi donatii etc. Pusi in incurcatura de rezistenta pina la sacrificiu a crestinilor . In acest proces. ci mai degraba ca erori epistemologice. crestinismul este preocupat cu filosofiile nu atit ca erori metafizice. situatia se agraveaza. Origen (184-254).termeni de "filosofie crestina " (Clement Alexandrinul. filozofia isi reconsidera pozitiile proprii fata de religia crestina (de pilda. adopta o legislatie favorabila crestinismului (libertatea cultului public. pe care o investeste cu o autoritate politica si bisericeasca universala. cum se comunica Evanghelia prin limbajul. (dupa expresia lui Tertulian "singele martirilor este saminta crestinismului "). care ramine toata viata " pontifex maximus". Cu toate ca Biserica nu si-a pus problema convertirii imperiului roman. Persecutiile sistematice care urmareau 1ichidarea definitiva a crestinismului (marea persecutie a lui Diocletian in 303) inceteaza deja sub Galeriu. apoi cu Deciu (250-251) si Valerian (257-260). cu imparatii Domitian (8196) si Traian (98-117). in "Stromate". deoarece credinta insemna iluminare. imparatul Constantin. La inceput. Duminica este recunoscuta ca zi de repaus.). Datorita lui Constantin si apoi lui Teodosie I dupa 381. Pantem si altii). dar si-a . si nici transformarea acestuia intr-un "corpus christianorum". Constantinopolul . la Milan (313). De asernenea. totusi imparatii romani sprijina paginismul si nu ezita sa ia masuri pentru a impiedica dezvoltarea crestinismului. in lumea intelectuala.cetatea lui Constantin. Cu cit crestinismul patrundea. cunoastere prin revelatie. dat fiind ca foarte multi filozofi greci si romani au fost atrasi la credinta crestina (Justin. "ecumenica".

iar patriarhul nu putea sa incoroneze un imparat eretic. In virtutea acestei "simfonii". in sensul ca o institutie nu se poate concepe fara cealalta. Astfel se explica "Henoticon"-ul imparatului Zenon (474-491). ele existind ca doua entitati complementare. Ambele tentative au esuat. in unele epoci. doctrinele propuse fiind respinse si de o parte si de alta. Pe de alta parte. nu exista o contradictie de baza intre canoanele bisericesti si legile imperiale. De pilda. IV-VIII) s-a precizat si raportul dintre Biserica si stat. Ea a fost mai degraba o "polaritate instabila si dinamica". el nu era incoronat ca sef al Bisericii. Biserica fiind inclusa in structura politica a statului.schimbat fundamental structura si caracterul sau. imparatul. in cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfinta Sofia. publicat in 482 cu intentia de a reconcilia pe ortodocsi. imparatii bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credinta" impotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credintei. Este teoria imparatului Justinian (518-656). in care administratia si organizarea bisericeasca coincid cu structura civila a statului. marturisirea ortodoxa fiind obligatorie pentru a detine oficiul imperial. imposibil de separat. in disputa iconoclastica din secolele VIII-IX. Crestinismul este recunoscut ca religie oficiala a imperiului. Desigur. a dublei autoritati -cea a imparatului si cea a patriarhului. codul lui Justinian). cu monofizitii separati dupa sinodul ecumenic de la Calcedon (451) si "Ektesis". imparatii bizantini au pretins sa . In acest cadru. un edict de unire. promulgat de imparatul Heraclius in 638. Desigur. in care propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. aceasta "simfonie" nu poate fi descrisa decit intr-un sens general si ea nu poate fi considerata un sistem social crestin ideal. Biserica a avut chiar da suferit din cauza aliantei sale cu statul bizantin. accepta sa primeasca coroana din miinile patriarhului Constantinopolului. ci si pentru unitatea imperiului. Imparatii bizantini promulga legi care privesc probleme bisericesti. In aceste conditii si in aceasta perioada (sec. iar numele imparatului apare pe listele de pomenire ale Bisericii. Mai mult. deoarece ea a avut o evolutie inegala si plina de tensiuni. bucurindu-se de protectia acestuia. in virtutea aceleiasi "simfonii". bazata pe recunoastetea "diarhiei"." La rindul ei. care poate fi definit ca un raport de "simfonie". Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii". care trebuia sa profeseze crezul ortodox. dupa cum Biserica adopta canoane care afecteaza viata civila (de pilda.

nici teoria "separarii". Ortodoxia a ramas fidela unui "establishment". impotriva imparatilor iconoclasti calugarii au purtat o lupta apriga. "Crestinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie. nici prin limba. Ei isi petrec viata in orice oras. ca unii. Pentru binele pe care il fac sint pedepsiti ca niste rai. nici prin obiceiuri. iar cind sint osinditi.. Crestinii nu locuiesc separat in orasele lor proprii. dar cetatenia lor este cereasca. dar sint persecutati de toti. urmind obiceiul local firesc in ce priveste portul. dar imbogatesc pe altii. Ei sint neintelesi si condamnati." (Fragment din Epistola catre Diognet) . cu toate ca cei ce le fac rau nu pot explica pricina ostilitatii lor. Orice crestin este liber sa se impartaseasca la masa altuia. Dupa cum se stie. in tarile in care s-au nascut. totusi sint slaviti prin injosirea lor . iar suferind moartea ei sint treziti la viata. Totusi starea lor arata citeva trasaturi minunate si chiar surprinzatoare. se bucura ca unii care ar da viata. indiferent de formele de stat ale societatii. totusi au toate din prisos. Sint pedepsiti de iudei ca niste eretici si persecutati de elini. la vreo invatatura omeneasca. ei nu traiesc dupa trup. nu vorbesc vreo limba diferita. Cu toate acestea. Sint dezonorati. sint lipsiti de toate. care s-a impus in epoca moderna dupa revolutia burgheza. dar rascumparati. Sint saraci. Ei asculta legile hotarite. Invatatura pe care o au nu este o descoperire a mintii si cugetarii omenesti. ei se comporta ca niste straini.. huliti. Ei rasplatesc calomnia cu binecuvintarea. Traiesc pe pamint. dupa cum fiecaruia i-a fost harazit de soarta. Iubesc pe toti oamenii.exercite o autoritate doctrinara. insulta cu delicatetea. Ca toti oamenii ei se casatoresc si nasc copii. nici nu practica un mod de viata straniu. Desi locuiesc acasa. In ce priveste relatia Bisericii cu poporul (laos). Este adevarat ca majoritatea ortodocsilor traiesc astazi in tari in care se practica principiul separarii dintre Biserica si Stat. Cu toate ca vietuiesc in trup. dar ei rabda pe toti si pe toate ca straini. Participa la toate ca cetateni. dar nu leapada pe cei nascuti. nici nu adera. grec sau strain. nici "separarea" postconstantiniana n-au distrus caracterul popular al crestinismului ortodox. dar niciodata nu are pat comun. care are la baza principiul simfoniei. de aceea Ortodoxia nu a acceptat nici "cezaropapismul" medieval din Biserica apuseana. dar in viata lor particulara ei sint mai presus de legi. hrana si alte stari. "Simfonia" ramine totusi o caracteristica fundamentala a traditiei canonice din aceasta perioada. nici "simfonia" constantiniana.

115-118. Ion Bria Sursa: "Dictionar de Teologie Ortodoxa". 1981. . pag. Dr. Prof. EIBMBOR.Pr.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful