Dr.

Stephen Etches

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA BIBLIEI

Traducere:

I.Constantin Ghioancă
II. Cristina Ghioancă
 Introducere
În această privire de ansamblu asupra Bibliei se urmăreşte identificarea principalelor teme ale
Sfintelor Scripturi, aşezarea lor pe o linie cronologică şi furnizarea unor informaţii esenţiale care
ţin de context. Scopul lucrării este acela de a-l ajuta pe cel ce expune Biblia, să relaţioneze
materialul la restul Sfintei Scripturi şi să-l aşeze în contextul său doctrinar şi istoric.

DUMNEZEU
Biblia este o carte, sau mai bine spus, o colecţie de cărţi, în care se vorbeşte despre Dumnezeu
şi relaţiile Sale cu lumea creată, în special cu oamenii. În contextul acestor relaţii, Dumnezeu se
revelează pe Sine prin cuvinte şi fapte.
Conform mărturiei Scripturii, nu doar că Dumnezeu există, El poate şi să fie cunoscut. Astfel,
în lumina revelării de sine a lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, putem face următoarele afirmaţii:
1) Dumnezeu este o Persoană total independentă de creaţia Sa. El este Creatorul a tot ceea
ce există, singura Sursă a vieţii, motiv pentru care existenţa tuturor fiinţelor vii depinde de
Dumnezeu. Tot astfel, aceste fiinţe sunt responsabile în faţa lui Dumnezeu pentru
comportamentul lor.
2) Prin natura lui, Dumnezeu este o fiinţă atotputernică, limitată doar de caracterul Său
moral. El nu este o colecţie de idei, ci o Persoană. Pe de o parte, El este veşnic şi trăieşte
deasupra tuturor, iar pe de altă parte, Dumnezeu este aproape de cei smeriţi şi supuşi Lui.
3) Dumnezeu este sursa raţiunii şi a comportamentului decent. El este sfânt în esenţa Sa,
adică diferit de noi. Prin urmare, atributele pe care El le împărtăşeşte cu noi (dragostea, îndurarea
şi înţelepciunea) trebuie să fie evaluate prin cuvântul „sfânt”.
4) Dumnezeu este suveran, deasupra tuturor. El îşi alcătuieşte planuri şi le duce la
îndeplinire la vremea Sa şi în modul hotărât de El. Acest aspect este o exprimare a inteligenţei, a
puterii şi înţelepciunii Sale. Suveranitatea divină ne învaţă şi că voia Sa nu este una arbitrară, ci
în armonie cu caracterul Lui.
5) Dumnezeu este prin definiţie trei-personal, o Trinitate. Numai omul poate avea părtăşie
cu El, prin duhul său. În plus, Dumnezeu doreşte cu adevărat să aibă părtăşie cu oamenii, motiv
pentru care ne-a deschis accesul spre El, prin Fiul Său, a doua persoană din Trinitate. Hristos a
venit pentru a rezolva problema de bază a omului: înstrăinarea de Dumnezeu, ca urmare a
răzvrătirii.
În Sfânta Scriptură ni se aduc la cunoştinţă şi pregătirile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru
salvarea omului, iar apoi cum putem fi mântuiţi pentru a ne bucura de părtăşia veşnică în prezenţa
Lui.

BIBLIA
După cum afirmă Noul Testament, toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos
pentru învăţătură, pentru combaterea erorilor, pentru a călăuzi vieţile oamenilor şi pentru a-i
învăţa să fie sfinţi (2 Timotei 3:6). Există, însă, vreo dovadă în senul acesta? Sigur că da, iar
aceste dovezi pot fi găsite în trei direcţii:
1) Împlinirea profeţiilor făcute, adeseori, cu sute de ani înainte ca evenimentele
menţionate să aibă loc. Aspectul acesta demonstrează că Dumnezeu este autorul Scripturii şi Cel
care controlează istoria. Petru afirmă: „Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci
oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:21)
2) Unitatea Scripturii – deşi este scrisă de mulţi autori, pe parcursul unei perioade lungi
de timp, învăţăturile Bibliei sunt în armonie unele cu altele. Toţi autorii au avut darul profeţiei,

2
scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, chiar dacă au provenit din medii diferite: unii au fost
împăraţi, altul a fost fermier, altul păstor etc.
3) Tipologia – orice cititor poate remarca faptul că Biblia are un caracter special. Toate
evenimentele descrise în Vechiul Testament conţin principii spirituale care ne învaţă (în Noul
Testament) despre caracterul lui Dumnezeu. Materialul narativ este aranjat de o aşa manieră încât
să ne înveţe lecţii spirituale concrete. Acest mod de a scrie se numeşte tipologie. În Noul
Testament găsim două versete care vorbesc despre acest fapt: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca
să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit
sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11) şi „tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru
învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem
nădejde.” (Romani 15:4).
Este clar că Dumnezeu i-a călăuzit pe autorii Bibliei într-un aşa mod încât, mai târziu, textul
Scripturii să poată sluji scopurilor Sale (asemănarea noastră cu Hristos), fiind o sursă de
învăţătură practică şi plină de autoritate pentru cei credincioşi. Faptul acesta înseamnă că, în
primul rând, Biblia are o ţintă morală, motiv pentru care este selectivă din punct de vedere istoric.

VECHIUL TESTAMENT

STRUCTURA VECHIULUI TESTAMENT: Canonul Vechiului Testament este împărţit în

trei secţiuni: Legea, Profeţii şi Scrierile. Probabil că acest aranjament al cărţilor datează din
vremea lui Ezra, tot atunci finalizându-se şi canonul VT.
Legea (sau instrucţiunile, catehismul de bază a lui Israel) este fundamentul pe care se
construieşte orice altceva. Materialul legislativ a fost scris şi compilat de Moise, însă calitatea sa
de autor a fost pusă la îndoială de criticii liberali ai Scripturii. Aceştia susţin că scrierea cărţilor
legislative a avut loc mai târziu (în perioada monarhiei, sau chiar în timpul exilului) şi este
produsul mai multor autori. Problema este că ei îşi bazează argumentele pe o interpretare
hegeliană a Scripturii, care şi-a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Ei susţin, totodată, că mare
parte din material a fost transmis pe cale orală, bazându-şi opiniile pe practicile observate în
rândul popoarelor nordice ale Europei. Nu acesta este cazul şi cu Orientul Mijlociu, unde
documentele scrise constituiau un aspect comun, chiar la o dată timpurie.
S-ar putea accepta că Moise a fost mai mult un editor decât autor, în sensul că a încorporat,
probabil, în lucrările sale material din mai multe surse (scrise), în special în Geneza, aflate în
posesiunea leviţilor. Ar mai trebui menţionat şi că potrivit tradiţiei iudaice, Iosua a fost cel care a
scris despre moartea lui Moise, la sfârşitul cărţii Deuteronomului. Chiar dacă s-ar putea accepta
că Pentateuhul a fost finalizat prin mici modificări făcute de scribii aflaţi sub inspiraţia Duhului
Sfânt, cândva mai târziu (în perioada monarhiei?), totuşi trebuie să se respecte ceea ce spun
cărţile, de fapt, referitor la autorii lor. „Moise a scris Legea aceasta şi a încredinţat-o preoţilor, fiii
lui Levi, care duceau chivotul legământului Domnului, şi tuturor bătrânilor lui Israel.” (Deut.
31:9). „După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele Legii acesteia, a dat
următoarea poruncă leviţilor care duceau chivotul legământului Domnului: «Luaţi cartea aceasta
a Legii şi puneţi-o lângă chivotul legământului Domnului Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca
martoră împotriva ta.»” (Deut. 31:24-26). Vorbim despre o lege a legământului care era în acelaşi
timp un fel de constituţie a naţiunii israelite şi un document esenţial pentru ei. Deuteronomul este
alcătuit ca un fel de tratat despre legământ, întâlnit şi la alte popoare din Orientul Mijlociu, în
vremea lui Moise, însă nu şi mai târziu (Deut. 31:24-26).
Cea de-a doua secţiune, Profeţii, include ceea ce numim cărţi istorice, deoarece autorii au fost
profeţii Samuel (Iosua, Judecători) şi Isaia (1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi).

3
 A treia secţiune este numită Scrierile, autorii fiind David, Solomon, Daniel şi Ezra. Ezra a
scris cartea care-i poartă numele, Neemia, 1 şi 2 Cronici. Scrierile conţin şi o sub-secţiune numită
Sulurile, citite în Templu cu ocazia unor sărbători specifice.

CANONUL: Profeţii nu au fost doar purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu şi scriitorii Bibliei
inspirate, au fost şi cei care au pus bazele canonului, pe măsură ce se scriau diferite cărţi. Cei mai
mari dintre ei au fost Moise, Samuel, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Ezra. Ei au editat şi
actualizat inclusiv anumite materiale mai timpurii. Nu putem ignora nici faptul că aceşti profeţi
au aşezat cărţile Bibliei într-o anumită ordine (logică).
Cărţile Vechiului Testament nu au fost aranjate la întâmplare. Poziţionarea lor are ca scop
punerea la dispoziţia cititorilor o privire de ansamblu asupra principiilor spirituale, în special
pentru preoţii care purtau de grijă de aceste cărţi şi pentru cârmuitorii seculari care aveau datoria
să pună în aplicare legislaţia biblică în mijlocul poporului şi al societăţii. După Torah, urmează
Profeţii, iar apoi alte Scrieri (cărţile regeşti).
Prima secţiune a Vechiului Testament este Legea (Torah), scrisă de Moise, considerat a fi cel
mai mare profet din perioada VT. El nu doar că a scris cărţile la care ne referim, dar fără îndoială
că a editat şi materiale mai timpurii, în special Geneza. În sensul acesta pot fi găsite dovezi chiar
în text (Geneza), doar că au fost interpretate în mod greşit de către liberali prin ceea ce ei au
numit Ipoteza Surselor Documentare. Probabil că materialele timpurii (sub forma unor tăbliţe de
lut) datează chiar din perioada în care au fost înregistrată spiţa de neam a lui Adam şi a urmaşilor
săi. Dacă aşa stau lucrurile, şi nu vedem niciun argument împotrivă, atunci se poate spune în mod
legitim că Biblia este cea mai veche carte din lume.

A doua secţiune a Vechiului Testament este numită Profeţii şi cuprinde, la rândul ei mai multe
subdiviziuni: 1) Profeţii timpurii, 2) Profeţii Mari şi 3) Profeţii mici. Aranjarea aceasta este una
cronologică.
Autorii: potrivit tradiţiei iudaice (destul de credibilă), Iosua/Judecători a fost lucrarea
profetului Samuel (Fapte 3:24), iar Iosua a scris, la rândul său, relatarea despre moartea lui
Moise, la sfârşitul cărţii Deuteronomului. El a fost prima persoană numită profet, în mod oficial,
după Moise. Isaia (2 Cronici 32:32) a fost autorul cărţilor care au urmat după Iosua/Judecători,
adică 1 şi 2 Samuel, plus 1 şi 2 Împăraţi. Probabil că acestea au fost finalizate şi editate de către
Ieremia (Baba Bathra 15a). De fapt, cărţile istorice de dinaintea lui Isaia, sunt o foarte bună
introducere la profeţiile sale. În aceste cărţi, el prezintă o istorie despre neascultarea lui Israel şi
despre răzvrătirile şi pedeapsa de mai târziu, înainte de a face legătură cu profeţiile sale privitoare
la ceea ce se va întâmpla dacă israeliţii vor continua să calce pe urmele părinţilor lor. Dacă lucrul
acesta este adevărat, Isaia este confirmat ca unul din marii canonizatori ai Scripturii. S-ar explica,
totodată, şi accentele diferite care se găsesc în Împăraţi, respectiv în cartea Cronicilor. În dorinţa
sa de-şi întări argumentele, Isaia accentuează apostazia repetată a lui Israel, în vreme ce autorul
Cronicilor (probabil Ezra), este mai preocupat de natura ideală a instituţiilor israelite, privind în
viitor spre desăvârşirea acestora.
Ieremia a scris Plângerile, şi o cântare de jale cu ocazia morţii lui Iosia, un împărat evlavios (2
Cronici 35:25; a se vedea şi Zaharia 12:11 – nu jelire pentru Baal, ci pentru împăratul Iosia, care
a fost ucis într-o încercare eşuată de a-l opri pe faraonul Neco să vină în ajutorul împăratului
asirian). Ieremia a mai scris şi Psalmul 89 (potrivit versetelor 38-40), pentru a comemora acelaşi
eveniment, încheind astfel a treia Carte a Psalmilor, unde se vorbeşte despre distrugerea ţării
Israelului, a Ierusalimului şi a Templului. Probabil că Ieremia a putut să-i încredinţeze lui Daniel
(cârmuitorul evreu din Babilon) orice profeţie scrisă care ar mai fi rămas, sau alte cărţi pe care le-
a salvat din Templu. Aşadar, Daniel este o legătură foarte importantă în istoria evoluţiei
canonului, deoarece el este persoana prin care cărţile divine ale Scripturii au fost păstrate în
4
Babilon. În felul acesta a fost posibil ca ele să fie aduse înapoi la Ierusalim de către Ezra, în anii
care au urmat. Ezra a încheiat canonul, a aranjat şi a editat materialul biblic până când cărţile
Scripturii au fost aşezate în ordinea (ebraică) de astăzi.
Cărţile apocrife: cuvântul se referă la cărţi „ascunse”, din pricină că acestea nu trebuia să fie
citite în mod public, în sinagogă, nefăcând parte din canonul ebraic vechi-testamentar. Cu toate
acestea, ele puteau fi folosite pentru studiu privat şi edificare personală. Nu există nicio dovadă
că aceste cărţi ar fi fost incluse vreodată în canonul vechi-testamentar, din motivul clar că ele nu
au trecut de testele canonicităţii:
i) Trebuia să fie scrise de un profet recunoscut.
ii) Doctrina prezentată în carte trebuia sa fie în armonie cu restul Cărţilor Sfinte.
Prin „cărţi apocrife” se are în vedere: i) anumite adăugiri făcute la cărţile canonice, aşa după
cum apar în traducerea Septuaginta (Estera, Daniel, Ieremia şi Cronicile), ii) anumite cărţi care
ne-au parvenit ca traduceri în limba greacă. Ele sunt în număr de nouă: 1 şi 2 Ezra, Tobit, Iudit,
Baruc, Eclesiasticul, Înţelepciunea lui Solomon şi 1 şi 2 Macabei.
Cei ce acceptă autoritatea cărţilor apocrife, susţin că fac parte din cel de-al doilea canon
(alexandrin) – de aici şi numele de cărţi deutero-canonice, însă nu există nicio dovadă a existenţei
vreunui asemenea canon. Septuaginta (LXX) şi traducerile derivate includ cărţile apocrife, însă
faptul acesta nu dovedeşte că traducătorii au considerat vreodată că acestea sunt canonice.
Părinţii bisericii au avut păreri împărţite în privinţa aceasta: Ieronim a respins apocrifele, însă
Augustin le-a acceptat (chiar dacă le-a atribuit un nivel secundar de inspiraţie). Cum Augustin a
devenit un teolog de seamă în vest, perspectiva sa a prevalat. Direcţia aceasta a fost schimbată
doar de către reformatori, care fie au publicat apocrifele într-o secţiune separată (Luther), fie le-
au lăsat cu totul pe dinafară (Calvin). Pentru a decide dacă acceptăm sau respingem cărţile
apocrife avem în vedere următoarele considerente:
a) Canonul palestinian a reflectat părerea centrului ortodoxiei iudaice – evreii din
Palestina nu au inclus niciodată cărţile apocrife în canonul lor.
b) Isus însuşi, nu doar că a acceptat limitele canonului palestinian, însă nici nu a citat
vreodată din cărţile apocrife.
c) Dezbaterile rabinice de la Iamnia, între 90-100 d. Hr., nici măcar nu au atins vreodată
posibilitatea de a include în canon cărţile apocrife.
d) Biserica primară, aşa după cum o identificăm în documentele nou-testamentare,
nu citează din apocrife.
Pentru Isus, un evreu palestinian, cărţile din canonul palestinian erau normative (Matei 23:35;
Luca 11:51). El face referire la doi martiri, Abel şi Zaharia, menţionaţi în Geneza 4:8, respectiv
în 2 Cronici 24:20-22 şi astfel avem o menţionare a martirilor, de la primul până la ultimul,
potrivit ordinii canonului palestinian. Isus oferă o perspectivă atotcuprinzătoare asupra perioadei
acoperite de întreg canonul Vechiului Testament, de la prima până la ultima carte (de la Geneza
la 2 Cronici).
Tema centrală a Bibliei este recâştigarea paradisului de către oameni, obţinerea vieţii veşnice
şi paşii pe care-i face Dumnezeu în acest sens. Astfel este nevoie de promisiune şi binecuvântare
(limitarea blestemului): pietrele diverse din edificiul divin sunt aşezate la locul lor, astfel încât
scenariul din timpul mileniului să poată deveni o realitate: un popor convertit, trăind într-o ţară
transformată, cu Dumnezeu locuind în mijlocul lor (în persoana lui Mesia) şi mijlocind
binecuvântările lui Dumnezeu faţă de alte naţiuni (păgâne).
1. Promisiuni referitoare la venirea Răscumpărătorului în Geneza:
- Gen. 3:15 vorbeşte despre venirea Răscumpărătorului.
- Gen. 9:25-27: potrivit unei posibile interpretări a acestui pasaj, Dumnezeu a fost rânduit
să rămână în mijlocul poporului lui Israel (corturile lui Sem).
- Promisiunea iniţială făcută lui Avraam şi transmisă apoi de către urmaşii săi:
5
 - Geneza 12:1-3: Dumnezeu îi spune lui Avraam că Răscumpărătorul va veni din rândul
urmaşilor săi.
- Geneza 49:10: aici găsim o referire clară la venirea lui Mesia, „toiagul de domnie nu se
va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo, şi de El vor
asculta popoarele.” Un verset asemănător se găseşte în Ezechiel 21:27.
2. Promisiuni făcute în timpul Exodului: Profetul lui Dumnezeu, Moise, nu avea egal între
ceilalţi oameni (Numeri 12:6-8). El ere un tip reprezentativ al Marelui Profet care avea să
vină (Deut. 18:15-18). În Numeri 24:17-18 se profeţeşte despre venirea lui Mesia (o stea
din Israel), care va birui toate neamurile străine, ostile lui Israel.
3. Promisiuni făcute lui David: ceea ce este Geneza 12:1-3 pentru era patriarhală, este şi 2
Sam. 7:15-16 pentru vremea lui David. Cei 40 de ani ai domniei lui David se compară în lungime
cu perioada mozaică.
Construirea Templului în timpul lui Solomon a fost un precursor important a ceea ce se va
întâmpla în perioada mileniului. Viitorul Cârmuitor rânduit de Dumnezeu era acum vizibil în
spiţa de neam davidică şi prezenţa personală a lui Dumnezeu în mijlocul închinătorilor era pusă
în scenă în Templu.
În această perioadă are loc şi dezvoltarea literaturii de înţelepciune, caracterizată prin „frica
de Domnul”. Această literatură se referă la modul în care punem în practică învăţăturile legii, în
toate sferele din viaţă (se poate doar prin „înţelepciune”). Prezentul înseamnă mai mult decât
simpla existenţă; putem trăi cu semnificaţie, cu bucurie şi punând accent pe angajamentele şi
valorile eterne. Totuşi, o astfel de viaţă devine realitate doar pentru persoanele locuite de Duhul
Sfânt. Totodată, este important să înţelegem că înţelepciunea, personificată în cartea Proverbelor,
ia o formă umană prin întrupare, în contextul în care Logosul lui Ioan este echivalentul
Înţelepciunii. Exegeza pe care o face Ioan asupra textului din Proverbe 8, în prologul său, exclude
posibilitatea că ar trebui să traducem versetul 22 prin „creată” (o posibilă traducere a verbului),
din cauză că nu reflectă contextul în care apare termenul. Mare parte din limbajul pe care Isus îl
foloseşte în adresarea la ascultătorii săi este un ecou al a Înţelepciunii care le vorbea oamenilor
din Israel.
4. Profeţii: deşi au petrecut mult timp chemându-l înapoi pe Israel la credincioşie faţă de
legământ, profeţii au vorbit şi despre viitorul glorios, de dincolo de exil, când Dumnezeu va
conduce neamurile, după ce vor fi fost învinse în Ziua Domnului. „Eu voi fi Dumnezeul vostru,
iar voi veţi fi poporul meu, şi voi locui în mijlocul vostru.” Ezechiel şi Daniel pun un accent
considerabil pe aceste adevăruri. Ezechiel vorbeşte despre venirea Păstorului cel Bun, care într-o
zi va domni peste cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, reunite şi restaurate în ţara lor. În
Daniel citim că Fiul Omului (Mesia), va veni într-o zi pe norii cerului (ca Judecător), va avea
stăpânire totală, o împărăţie glorioasă, în care toate neamurile şi popoarele de toate limbile îi vor
sluji. Împărăţia Sa va fi veşnică şi nepieritoare.
Profeţii post-exilici completează tabloul acesta. Împăratul vine, călare pe un măgăruş, aducând
mântuire. El va lupta cu toate neamurile de pe pământ care se vor aduna într-o zi să lupte cu
Israelul (Zaharia 9).
5. Scrierile: Cronicarul finalizează canonul şi arată, folosindu-se de istoria lui Israel, faptul
că tipologia casei davidice, a templului lui Solomon şi a închinării sunt permanente şi îşi aşteaptă
împlinirea deplină la venirea lui Mesia. Mulţi Psalmi portretizează şi ei modul în care vor fi
lucrurile în timpul mileniului (Ps. 2, 18, 20, 21, 45, 72, 89, 101, 110, 132, 144 şi psalmii
escatologici, sau de întronare, 47, 93-100).

GENEZA
Cartea Geneza poate fi împărţită în două secţiuni:

6
 Prima parte este legată de istoria antică (1-11), prezentată ca un prolog la istoria mântuirii de
care se preocupă întreaga Scriptură. Cartea începe cu originile lumii, dar apoi îşi lărgeşte
perspectiva, spre a include întreaga umanitate. Vorbeşte despre crearea lumii în care locuieşte
omul, despre căderea omului şi consecinţele acestui act, despre fenomenul răspândirii răului care
va fi apoi pedepsit de Dumnezeu prin trimiterea Potopului. Astfel, are loc un nou început. Din
Noe şi familia lui, are loc încă o dată răspândirea populaţiei, iar prin intermediul tabletelor pe
care sunt înscrise genealogiile postdiluviene, interesul naraţiunii este restrâns la Avraam, tatăl
poporului ales.
Demersul selectiv în alegerea materialului prezentat în Geneza indică faptul că se pune
accent pe anumite adevăruri teologice:
1. Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi, prin urmare, al lumii întregi. De aici
rezultă că oamenii nu sunt proprii lor stăpâni, ci responsabili în faţa lui Dumnezeu.
2. Oamenii nu au ascultat de porunca dată de Creator, iar acum, din cauza mândriei,
aceştia experimentează o viaţă plină de suferinţă şi încercări, ruşine şi dezbinări. Dumnezeu şi-a
retras mâna, iar omenirea este supusă hazardului, legii junglei şi sub stăpânirea unor fiinţe rele.
3. Confruntându-se cu păcatul oamenilor, Dumnezeu îşi arată mânia, pedepsindu-i şi
ridicând o umanitate nouă, născută dintr-o persoană (Noe), faţă de care a arătat îndurare.
4. Din cauza amplorii degradării umane, Dumnezeu, care i-a promis lui Noe ca nu va mai
trimite niciodată un potop, are acum o abordare plină de îndurare şi îndelungă răbdare. El
urmează să-şi formeze un popor, născut dintr-un om pe care l-a ales (Avraam). Apoi, va face în
aşa fel încât acest popor să fie o mărturie pentru alte naţiuni, ca într-o zi legea Sa să fie cunoscută
şi ascultată. Legea lui Dumnezeu este o revelare a caracterului Său şi a modului în care El doreşte
ca oamenii să trăiască.
5. Din rândul acestui popor, adesea încăpăţânat şi necredincios (în ciuda avertismentelor
făcute de către oamenii trimişi de Dumnezeu), Tatăl îl va trimite pe Fiul Său, Cuvântul viu, spre
a-i aduce lui Israel şi altor popoare mesajul salvării. Salvarea oferită de Dumnezeu va fi realizată
numai prin jertfa ispăşitoare a lui Isus, Mesia (expresia supremă a dragostei lui Dumnezeu, dar şi
a răutăţii umane), pentru păcatele noastre. Din cauză că Adam nu a ascultat de porunca lui
Dumnezeu, întreaga umanitate se află sub condamnare şi experimentează moartea, însă datorită
morţii şi învierii lui Mesia, al doilea Adam, se deschide o cale de mântuire pentru toţi oamenii.
Tema principală din prima parte a cărţii Geneza este similară cu cea din partea a doua, adică
supravieţuirea spiţei de neam alese, în ciuda multelor bariere pe care au trebuit să le depăşească.
Această spiţă de neam merge înapoi până la promisiunea unui Salvator, făcută Evei. Dumnezeu
poartă de grijă ca această linie genealogică să supravieţuiască, în ciuda faptului că au existat
anumite alunecări. Atât căderea cât şi potopul, par să pună în pericol planul lui Dumnezeu.
O altă temă importantă este că membrii din această linie genealogică au fost străini care au
trăit la periferia societăţii, fiind respinşi de oamenii fără Dumnezeu. Tema aceasta este reluată în
cartea Evrei (capitolul 11).
A doua parte din cartea Geneza conţine istoria patriarhilor (12-50), părinţii fondatori ai
naţiunii iudaice.
Avraam este omul credinţei, a cărui ascultare este răsplătită de Dumnezeu, prin aceea că i se
promite un moştenitor şi o ţară pentru urmaşii săi (cap. 12:1-25:18). I se mai promite şi că din
urmaşii săi va veni Salvatorul, Mesia. Avraam nu ar trebui perceput ca un păstor nomad, care
avea grijă de câteva oi şi capre, ci ca un prinţ negustor care face „schimburi” cu împăraţii, având
nevoie de sprijinul a 318 oameni care să-i supravegheze turmele şi să le păzească.
Iacov este un om şiret care-l înşeală pe fratele său, fură binecuvântarea de la tatăl (Isaac) prin
vicleşug şi îl depăşeşte pe unchiul său Laban în deficienţe de caracter. Chiar şi aşa, vicleşugurile
sale nu i-ar fi folosit la nimic dacă Dumnezeu nu l-ar fi ales (pe el şi nu Esau), încă dinainte să se
nască, spre a fi moştenitorul promisiunilor făcute lui Avraam (25:19-36). Între Avraam şi Iacov,
7
Isaac nu este un personaj foarte proeminent: viaţa lui este relatată, în principal, în relaţie cu tatăl
său (Avraam) şi cu fiul său (Iacov).
O mare parte din materialul găsit în a doua parte a cărţii Geneza se preocupă cu obstacolele
întâlnite în calea împlinirii promisiunilor. Toate cele trei soţii ale patriarhilor, par să fie lovite de
infertilitate. Avraam are o problemă prin faptul că este în vârstă, împăraţii egipteni şi filisteni
aproape că le fură nevestele. Alte bariere sunt: foametea, problemele cu copiii şi genocidul
practicat de Faraon.
Cei doisprezece fii ai lui Iacov sunt strămoşii celor 12 seminţii ale lui Israel (noul nume al lui
Iacov). Ultima parte din Geneza (cap. 37-49) sunt dedicate unuia din aceşti fii (Iosif), un om
înţelept (care se teme de Dumnezeu şi trăieşte după principiile Sale). Această naraţiune, diferită
de cele precedente, este relatată fără vreo aparentă intervenţie din partea lui Dumnezeu sau fără
să fi fost dată o revelaţie nouă, deşi constituie o lecţie în ea însăşi: virtuţile omului înţelept sunt
răsplătite, iar Dumnezeu întoarce spre bine răul făcut de alţii.
Patriarhii sunt numiţi profeţi (Geneza 20:7; Ps. 105:15), posibil datorită faptului că au primit
cuvântul lui Dumnezeu în mod personal. Fie, cuvântul a venit la ei în mod direct, fie Domnul le-a
apărut într-o viziune sau în persoana Îngerului Domnului ( o teofanie). Cartea Genezei este o
unitate completă, cuprinzând istoria strămoşilor naţiunii israelite. Această istorie a patriarhilor
este o istorie de familie şi un sumar despre strămoşii Avraam, Isaac şi Iacov. Iahve este un
Dumnezeu al oamenilor, a lui Avraam şi a urmaşilor săi; nu unul al locurilor, după cum vedem la
locuitorii din Canaan. Este, în acelaşi timp, o istorie populară care atinge anecdote personale şi
detalii pline de culoare, fără să existe vreo încercare de a le integra într-o istorie generală a lumii.
În sfârşit, este o istorie religioasă: toate punctele de cotitură sunt caracterizate de intervenţia
divină. Acesta este un punct de vedere corect, doar dacă ne referim la credinţă, fără a lua în
vedere alte cauze secundare. În plus, cele relatate sunt adunate şi explicate în aşa fel încât să
sprijine o temă religioasă (credinţa lui Israel):
1) Dumnezeu a dat naştere unui popor şi i-a oferit o ţară.
2) Dumnezeu este Domnul (IHVH), poporul este Israel, iar ţara se numeşte Țara
Promisă (sau Țara sfântă, adică cea care îi aparţine lui Dumnezeu.
Este important să înţelegem că aceste promisiuni nu au fost niciodată revocate sau înlocuite,
deşi au fost amânate în timpul perioadei bisericii. S-a mai spus şi că cei ce-l vor binecuvânta pe
Avraam (şi pe urmaşii săi) vor fi binecuvântaţi, iar cei ce-l vor blestema vor fi blestemaţi, aspecte
valabile şi astăzi.
Materialul din Geneza este foarte vechi. Geneza pare să combine materialul scris pe 10
tăbliţe de lut, de origine mesopotamiană (cap. 1-36), cu o relatare de origine egipteană (cap. 37-
50). Donal Viseman împarte cartea Genezei potrivit expresiei „acestea sunt neamurile” (Gen 2:4;
5:1; 6:9; 10:1; 11:10; 11:27; 25:12,9; 36:1,9; 37:2). Teoria lui Wiseman este că Geneza a fost
tradusă după tablete individuale, care ar fi conţinut materialul de dinaintea apariţiei expresiei
amintită mai sus. Astfel, naraţiunile creării universului (Geneza 1) şi cele despre Grădina
Edenului (Gen. 2) ar fi fost scrise pe o singură tabletă de către Moise, pe măsură ce evenimentele
i-au fost revelate de singurul martor ocular, Dumnezeu însuşi. Naraţiunile despre cădere şi
evenimentele care au urmat, ar fi fost scrise pe o altă tabletă de către Adam, ca martor al
evenimentelor descrise. Apoi, Adam a dat mai departe aceste tăbliţe, urmaşului său, Set; acesta a
notat evenimentele din Geneza 5 şi a dat mai departe tăbliţele lui Noe; Noe a înregistrat
evenimentele din Geneza 6-9 şi a dat mai departe tăbliţele lui Sem şi tot aşa, până la Iosif. Iosif,
la rândul său, a notat evenimentele descrise în ultimele capitole din Geneza şi a aşezat toate
tăbliţele în biblioteca faraonilor. Moise, pe când se afla la curtea faraonului, a avut acces la aceste
tăbliţe şi le-a tradus în limba sa natală (ebraică).

8
 Teoria unei îndelungate tradiţii orale suferă deficienţe, de vreme ce se bazează pe ceea ce s-a
întâmplat între popoarele nordice: popoarele din Orientul Mijlociul erau alfabetizate într-un
stadiu foarte timpuriu al dezvoltării lor (unii cercetători vorbesc despre anul 3000 î.Hr.).
Cu toate acestea, alţi cercetători spun că expresia cheie „acestea sunt neamurile” constituie
începutul fiecărei secţiuni. Dacă Geneza 2 reprezintă primul din cele 10 documente originale
transmise din vremea lui Adam, atunci Geneza 1 trebuie să-i fi fost revelată lui Moise, probabil
printr-o viziune.
Una din îndatoririle seminţiei lui Levi (care antedatează instalarea lor ca slujitori la Cortul
Întâlnirii), ar fi fost să aibă grijă de aceste materiale, în timpul în care Israel a stat în Egipt.

EXODUL
A doua carte din Biblie îşi ia numele de la principalul eveniment descris în ea. Este vorba
despre împlinirea promisiunii făcută lui Avraam, cu 430 de ani în urmă: naşterea naţiunii israelite
şi dăruirea unei constituţii naţionale: Legea. Aceste teme sunt conectate printr-un alt eveniment
care a durat 40 de ani şi anume, peregrinarea prin pustie. Conţinutul cărţii poate fi sumarizat după
cum urmează:
• 1-12 Israel în Egipt.
• 13-18 Ieşirea din Egipt.
• 19-40 Dăruirea Legii pe muntele Sinai

Moise este ridicat de Dumnezeu să acţioneze ca agent al Său în scoaterea poporului afară din
sclavia egipteană. La Sinai, Moise primeşte o revelaţie despre Dumnezeu şi tot acolo îi duce pe
israeliţi după eliberarea lor. Acolo, Dumnezeu se descoperă naţiunii într-un mod spectaculos,
intră în legământ cu ei şi le dă legile Sale (reguli pentru a trăi în aşa fel cum se cuvine unui popor
care-i aparţine Domnului).
Legământul este un mijloc prin care se stabileşte o nouă relaţie: Israel este numit o împărăţie
de preoţi, un popor sfânt, proprietatea lui Dumnezeu. Israel trebuie să fie separat de alte naţiuni
spre a-i sluji lui Dumnezeu, la fel cum preoţii erau puşi deoparte din rândul altor oameni. Curând,
poporul avea să rupă legământul, închinându-se unui viţei de aur – o formă de idolatrie cu care s-
au familiarizat în Egipt. Dumnezeu îi iartă şi reînnoieşte legământul, oferindu-le o serie de
instrucţiuni privitoare la modul cum ar trebui ca poporul să I se închine în timpul călătoriei prin
deşert.
Severitatea unora dintre instrucţiuni ne şochează, dar trebuie să ne amintim că Dumnezeu este
sfânt şi că nu putea permite ca sfinţenia sa să fie compromisă prin atitudinile de răzvrătire ale
oamenilor neregeneraţi. Un alt factor este că naţiunea lui Israel se afla în perioada „copilăriei”
sale şi, dacă Dumnezeu nu era strict cu ei, nu ar fi supravieţuit ca popor. Un accent major în
cartea Exodului este legat de natura luptei spirituale care are loc în paralel cu evenimentele de pe
pământ. Dumnezeu este preocupat să discrediteze zeităţile egiptenilor, astfel că, aproape în
fiecare urgie, are loc judecarea unui zeu egiptean şi demonstrarea nimicniciei sale: pentru
egipteni Nilul era sfânt, iar faraon era privit ca fiind un zeu întrupat. Ca poporul lui Dumnezeu să
fie eliberat, era nevoie ca vrăjmaşii lor spirituali să fie învinşi şi numai Dumnezeu putea face
aceasta. Urgiile, însele, urmează o succesiune naturală (o relaţie de tip cauză-efect), cu excepţia
morţii întâilor născuţi. Elementul miraculos poate fi văzut atât în severitatea neobişnuită a
evenimentelor, cât şi în timpul când au loc: Dumnezeu foloseşte succesiunea acelor evenimente
pentru a-şi îndeplini scopurile Sale. Tipologia Exodului este reluată în cartea Apocalipsa, unde
găsim aceeaşi relaţie cauză-efect în contextul catastrofelor descrise în carte, probabil ca urmare a
unui război nuclear.

9
 Evenimentele din cartea Exodului, care au dus la formarea unei naţiuni, a Israelului (Ex. 19:3-
6), indică spre un exod mai mare, care va avea loc peste 1480 de ani când Isus Mesia şi-a vărsat
sângele ca Miel de Paşte, pentru a-i salva pe cei ce erau sclavii păcatului şi ai lui satan. Prin acest
act a făcut din cei ce cred în El o nouă naţiune, poporul lui Dumnezeu care va moşteni ţara
promisă, Noul Ierusalim.

LEVITICUL
O descriere mai potrivită a cărţii ar fi „codul preoţesc” fiind vorba, în esenţă, despre un
manual pentru preoţi. Nu toţi cei din tribul lui Levi erau preoţi, ci numai urmaşii lui Aaron.
Totuşi, unii cercetători cred că această carte se adresează naţiunii ca întreg, aşa încât să poate
aduce jertfe corespunzătoare, iar preoţii să fie răspunzători în faţa poporului, fără să-i exploateze,
pretinzând că au o cunoaştere secretă. Preoţii erau datori să-i înveţe pe oameni tot felul de detalii
legate de viaţa de zi cu zi. Este interesant să observăm că seminţia lui Levi are un indicator
genetic unic. Dumnezeu l-a ales pe Israel să fie un popor de preoţi pentru celelalte naţiuni,
învăţându-i despre voia lui Dumnezeu, conducându-i în închinare şi reflectând caracterul Celui
căruia îi aparţin.
Tema cărţii are în vedere modul în care se menţine relaţia dintre Dumnezeu şi Israel (ca popor
şi indivizi), relaţie stabilită în contextul ieşirii din Egipt. Observăm că Dumnezeu însuşi pune la
dispoziţie aceste mijloace, în baza unui sistem sacrificial. Se pare că funcţia leviţilor ca scribi,
predicatori şi preoţi, antedatează Exodul, avându-şi originile în Egipt. În acea vreme, membrii
seminţiei levitice au avut rolul de a păstra tradiţiile patriarhale şi de a le transmite întregii
comunităţi. Posibil să fi funcţionat şi ca preoţi (într-un stil rudimentar), înainte de Sinai. Totuşi,
mai târziu, numai urmaşii lui Aaron au avut privilegiul de a-l sluji pe Dumnezeu la Cortul
Întâlnirii. Acolo a făcut Dumnezeu „să rămână Numele său”, însemnând că urmaşii lui Aaron îi
aparţineau Lui, în mod exclusiv (Deut. 12:5).
Conceptul sfinţeniei este una din cheile înţelegerii cărţii Leviticului. Un obiect (sau o
persoană) este sfânt prin faptul că este folosit în închinare înaintea lui Dumnezeu. Tot astfel,
persoana sfântă este dedicată slujirii Sale şi, deci, îi aparţine Lui. Aspectele acestea pot fi văzut în
modul în care era aşezată tabăra:

Spaţiul Persoana
Sanctuarul preoţii
Tabăra poporul
Afară din tabără cei necuraţi temporar
Deşertul duhurile necurate

Cu cât ceva era mai aproape de Dumnezeu, cu atât devenea mai sfânt. Aspectul acesta este
văzut în aranjarea Cortului Întâlnirii:

Spaţiul Persoana
Curtea interioară leviţii
Locul sfânt preoţii
Locul preasfânt marele preot

Principalele diviziuni în cartea Leviticului sunt următoarele:

1. Reguli pentru aducerea diferitelor tipuri de jertfe:
a. Învăţături fundamentale despre jertfe (1-5)
b. Detalii administrative (6-7)

10
 2. Ordinarea lui Aaron şi a fiilor săi; aducerea primelor jertfe în noul sanctuar
(8-10)
3. O serie de legi referitoare la curăţia rituală:
a. Mâncăruri şi animale curate/necurate
b. Naşterea
c. Lepra pe oameni, haine şi case
d. Scurgeri
4. Reguli pentru Ziua Ispăşirii
5. Codul sfinţeniei

NUMERI
Cartea Numeri este o istorisire complexă despre neloialitate, răzvrătire, apostazie şi
frustrare, în contrast cu credincioşia, prezenţa, purtarea de grijă şi răbdarea lui Dumnezeu. După
ieşirea din Egipt, nu s-a mers pe o rută directă înspre Țara Promisă, în principal, din motive
militare şi religioase. Fâşia de coastă era ocupată de filisteni şi Dumnezeu vroia să-i pună pe
israeliţi la încercare. Aceştia ar fi putut să termine călătoria în doi ani, însă din cauza neascultării
lor, a mai durat încă 38, ajungându-se la un total de 40.
Cartea Numeri ne poartă de la muntele Sinai până la graniţa cu Țara Promisă. Se începe şi se
termină cu un recensământ, de unde derivă şi numele cărţii. La muntele Sinai, unde poporul a
ajuns după 3 luni de călătorie, Dumnezeu se revelează pe Sine poporului într-o celebrare
dramatică a legământului. Aici, poporul învaţă cum vrea Dumnezeu ca oamenii să-I aducă
închinare, adică prin oficiul preoţilor care slujeau la altar, ajutaţi de un grup de oameni numiţi
leviţi.
După darea legii, israeliţii au fost organizaţi în mod disciplinat, ca un fel de armată. Din
nefericire, perioada călătoriei prin deşert a fost marcată de o serie de răzvrătiri, fie împotriva lui
Moise ca lider, fie prin idolatrie. De fiecare dată Dumnezeu i-a pedepsit prin urgii sau prin
înfrângeri militare care au decimat pe o parte din ei. La final, Dumnezeu a jurat că nu va lăsa ca
acea generaţie de oameni să intre în Țara Promisă, oasele lor rămânând în deşert.
Când urmaşii acestora au ajuns la Cades-Barnea, au trimis o echipă să inspecteze ţara, însă
aceştia au adus un raport negativ, fapt ce a dus la izbucnirea unei răscoale. Rezultatul a fost că
Israel a trebuit să mai umble încă 38 de ani prin pustie şi numai Iosua şi Caleb au intrat în Țara
Promisă, ca membrii ai primei generaţii.
Este interesant de observat că locul unde au petrecut aceşti ani (oaza Cadeş) era singura oază
din zonă, capabilă să ofere resurse pentru aşa de mulţi oameni. Chiar şi în actul judecării,
Dumnezeu a purtat de grijă poporului. În ciuda răzvrătirii continue, Dumnezeu a avut grijă de ei
în mod miraculos: le-a oferit tuturor de mâncare, în fiecare zi, pentru 40 de ani. Chiar şi Moise
este pedepsit pentru mândrie (a îndrăznit să-şi asume prerogativele lui Dumnezeu) şi moare în
zorii cuceririi Țării Promise.
Lecţiile spirituale desprinse din cartea Numeri sunt:
1. Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său.
2. Dumnezeu îşi disciplinează poporul atunci când este necesar.
3. Dumnezeu trece dincolo de rebeliunea oamenilor, de dragul poporului Său:
aceştia nu sunt distruşi complet. El este în controlul istoriei.
4. Dumnezeu este sfânt şi nu tolerează rivali. Pentru a putea avea părtăşie cu
El, trebuie să ne apropiem de El în condiţiile Sale.
5. Dumnezeul Vechiului Testament este Dumnezeul Noului Testament: un
Dumnezeu sfânt şi, totuşi, iubitor şi plin de îndurare.

11
 DEUTERONOMUL
La muntele Sinai, Dumnezeu a făcut un legământ naţional cu noua naţiune formată, Israel.
Această alianţă s-a făcut după modelul unui tratat pe care-l făceau împăraţii hitiţi cu statele
vasale. Dumnezeu, precum un mare rege i-a salvat din sclavie aşa încât, acum, israeliţii îi aparţin
Lui. Poporul este de acord cu aceasta, iar legământul este ratificat. Dumnezeu încheie un tratat
formal cu ei, El este stăpânul lor feudal, iar israeliţii sunt vasalii Săi. Pentru a se bucura de
binecuvântările, de protecţia şi de favorul Său, poporul trebuie să-L asculte şi să renunţe le
idolatrie (loialităţi alternative). Potrivit termenilor stipulaţi în înţelegere, dacă poporul va încălca
legământul, va fi pedepsit, ultima măsură fiind deportarea şi exilul. Dumnezeu va folosi alte
naţiuni spre a duce astfel de acţiuni la îndeplinire.
Din când în când, această înţelegere era reînnoită (deuteronom: înnoirea legământului, nu o a
doua lege). Cartea Deuteronomului marchează reînnoirea legământului (pentru binele noii
generaţii) aproape de cucerirea Țării Promise, după peregrinarea prin pustie (Numeri). Fiind
centrată în mod teocratic, cartea Deuteronomului este prezentată sub forma unei predici. Moise
apelează în mod constant la credincioşia poporului. Este de notat că această carte se citea în
fiecare an la Sărbătoarea Corturilor, fapt ce reflectă modul în care a fost folosită la început, într-o
sărbătoare de reînnoire a legământului. Cartea mai poate fi privită şi ca o expunere extinsă a
decalogului.
DETALII: Structura tipică a unui astfel de tratat (legământ) era, după cum urmează:
1. Un preambul unde este prezentat autorul tratatului.
2. O trecere în revistă a relaţiilor din trecut dintre cele două părţi, de când a fost
semnat ultimul tratat.
3. Articole în care se explică responsabilităţile mutuale ale părţilor.
4. O clauză în care se descrie documentul şi înţelegerea ca vasalul să-l citească la
anumite intervale de timp.
5. O listă cu zeii care au fost martori la tratat.
6. Blesteme şi binecuvântări pentru vasal: boală, moarte, exil etc, dacă încalcă
tratatul, însă promisiunea prosperităţii (viaţă), bunăstare (binecuvântare), dacă-l va
respecta. Scopul unor astfel de tratate era de a asigura loialitatea deplină a unui rege-
vasal, sau a unui stat, faţă de partenerul din tratat, fie un rege sau un imperiu.
Anumiţi termeni sunt folosiţi pentru a descrie comportamentul vasalului ascultător. Un bun
vasal ar trebui „să urmeze”, „să se teamă”, „să-l iubească”, „să asculte de vocea” Domnului.
Despre vasalul răzvrătit se spune că „păcătuieşte”. Această exprimare îşi găseşte, adeseori, ecou
în Vechiul Testament şi, chiar, în Noul Testament. Avertismentele date de profeţi referitoare la
venirea judecăţii este de multe ori un rezultat al blestemelor din contextul legământului. Într-
adevăr, una din principalele îndatoriri ale profetului era de a reaminti poporului că relaţia
legământului implică responsabilitate, le fel după cum implică privilegii.
Anumite variante mai scurte ale acestui tratat pot fi găsite în Exodul 19-24, Iosua 24 şi 1
Samuel 12, însă cel mai detaliat apare în Deuteronom:
• 1-3, prologul istoric – trecere în revistă a relaţiilor mutuale;
• 4-6, anumite stipulaţii şi precizări;
• 27, clauzele documentului
• 29, binecuvântări şi blesteme.

12
 Această formă de alianţă corespunde cu tratatele folosite în vremea lui Moise, însă nu şi mai
târziu, fapt care ne ajută mult în datarea materialului din Deuteronom.
Scopul alegerii – mărturie şi binecuvântare pentru naţiuni – nu este accentuat în Deuteronom
deoarece Moise a fost preocupat să sublinieze pericolele care ar fi putut corupe credinţa
israeliţilor, sau ar fi alterat adevărurile revelate în vremea când poporul avea să intre în Țara
Promisă.
Ultima secţiune a cărţii discută despre binecuvântările rânduite pentru ascultare, dar şi despre
blestemele rezultate din neascultare. Lista de binecuvântări include un întreg spectru de daruri
făcute de Dumnezeu poporului Său, atât din punct de vedere militar, politic, cât şi agricol. Pe de
altă parte, seria de blesteme (chiar mai lungă) ameninţă tot ce le era mai drag israeliţilor, de la
libertate, la sănătate, prosperitate şi pierderea ţării. Răzvrătirea împotriva legământului încheiat
cu Dumnezeu, face ca Salvatorul să devină Judecător.

EXCURSUS: CONCEPTE IMPORTANTE ÎN CADRUL LEGII

1) Sistemul legal: legea este unică deoarece este dată de Dumnezeu şi reflectă caracterul
Său. Prin urmare, este numită o lege „desăvârşită”, iar israelitul evlavios era nerăbdător să afle
mai mult despre legile lui Dumnezeu (regulile Sale pentru binecuvântare şi prosperitate), întrucât
ştia că Dumnezeu este desăvârşit (generos) şi dorea pentru popor binele cel mai mare. Aşadar,
legea nu avea o conotaţie negativă. O asemenea dimensiune se întrevedea numai atunci când
poporul era neascultător, insultându-l pe Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat în iudaismul rabinic
de după exil, când legea era folosită ca un mijloc de salvare, trecându-se peste sistemul de jertfe.
Nu legea însăşi aduce condamnare, ci încălcarea ei.
Când Israel este de acord să fie poporul lui Dumnezeu, primeşte numele de „naţiune sfântă”,
ceea ce înseamnă că sunt puşi deoparte în slujba lui Dumnezeu. Apoi, Domnul le dă legea pentru
a le arăta cum doreşte El ca ei funcţioneze ca naţiune şi ca indivizi. În primul rând, Dumnezeu le
oferă baza legii Sale: cele 10 porunci sau cuvinte. Restul legii le este comunicat prin intermediul
lui Moise şi, în cele din urmă, poporul acceptă condiţiile iar legământul este ratificat.
Legea (sau Tora) – instrucţiuni pentru o trăire corespunzătoare – este împărţită, în linii mari, în
trei categorii: 1. Legea morală, 2. Legea civilă, 3. Legea ceremonială. Fiecare categorie se
bazează pe premiza că israeliţii îi aparţin lui Dumnezeu: prin urmare, anumite forme de vieţuire
nu sunt consecvente cu acest statut, atât la nivel de individ cât şi ca naţiune. Dumnezeu îi va
pedepsi pe cei ce se vor complace într-o astfel de trăire. Mai multe liste de legi sunt răspândite în
Pentateuh (primele cinci cărţi ale Bibliei), acestea putând fi împărţite în patru grupe principale:
1. Interdicţiile cu caracter absolut, care încep în limba ebraică prin particula negativă lo (să
nu…), să nu faci un astfel de lucru, deoarece îmi aparţii Mie). Cu alte cuvinte, „nu vei face nimic
ce nu este consecvent cu caracterul Meu”. Cel mai de seamă exemplu, în această categorie, sunt
cele 10 porunci. Ele constituie ceea ce poate fi numit „legea morală”, care reprezintă voia lui
Dumnezeu pentru fiecare persoană în parte.
2. Hotărârile cu caracter legal (numite „judecăţi”). Acestea sunt ceea ce numim legi
comune, cele mai multe fiind formulate astfel: „dacă un om va face cutare sau cutare lucru, va
plăti preţul următor…” (o pedeapsă pre-stabilită pentru fiecare nelegiuire).
3. Anumite forme intermediare exprimate prin imperativele: „dacă un om va face cutare
lucru, să fie condamnat la moarte”. Aceste legi sunt relaţionate în special la Israel ca societate
teocratică, aflată direct sub conducerea lui Dumnezeu, fapt ce explică natura lor extremă.
4. Legile ceremoniale, sau rituale erau legate de modul în care Dumnezeu dorea ca poporul
să I se închine în Cortul Întâlnirii şi, mai târziu, la Templu. Acestea au de-a face cu modul în care
trebuia să se comporte preoţii şi leviţii. Întrucât Dumnezeu este măreţ şi sfânt, aceste legi
aminteau cât de important este modul în care era nevoie să trăiască toţi cei ce intrau în contact cu
ele.
13
 Păcatul este văzut în multe feluri ca un fel de radiaţie (nucleară) care trebuie decontaminată.
Principiile erau aceleaşi: Dumnezeu este sfânt şi, deci, noi nu putem veni la El (nu-L putem sluji),
decât în condiţiile stabilite de El. Legea lui Israel era unică din următoarele motive:
1. Fiecare reglementare legală era făcută direct de către Dumnezeu. Neascultarea era
văzută ca o răzvrătire personală faţă de El. Deci, legea nu era ceva arbitrar sau relativ. Totodată,
ea acoperea toate sferele din viaţa privată sau socială, ambele dimensiuni fiind importante.
2. Legile indică o înaltă consideraţie pentru viaţa umană. Nu era admisă violenţa, iar
pedepsele se cereau să fie pe măsura infracţiunii comise. Toţi, până şi regele, erau egali în faţa
legii. În codurile de lege hitite, pedeapsa primită de un om depindea de statutul său social, dar în
Israel, legea era absolută, exceptând circumstanţele atenuante.
3. Nici o persoană nu era trecută cu vederea. De fapt, legile asigurau un sprijin deosebit
pentru cei defavorizaţi, cum ar fi orfanii, văduvele, străinii şi sclavii.
4. Judecătorul era mai mult un apărător al dreptăţii (arbitru), decât autoritate pentru
pedepsirea unei infracţiuni. Scopul său era să facă dreptate oamenilor şi nu să apere privilegii
unei anumite clase.
Ce putem să învăţăm de la lege, în zilele noastre?
1. Ne ajută să înţelegem perspectiva lui Dumnezeu, fiind parte integrală din revelaţie.
2. Legea a fost dată unor oameni care erau deja aleşi de Dumnezeu şi astfel, nu a fost
niciodată un mijloc de mântuire.
Există mai multe aspecte dificile care ne uimesc atunci când citim LEGEA:
1. Pare să se pună mult accent împotriva aspectelor de natură sexuală. Lucrul acesta
este mai mult aparent decât real. Există două zone în care Dumnezeu îşi arată fermitatea:
a) Refuză ca oamenii să I se închine ca şi cum El ar fi un idol; refuză să aibă ceva de-a face
cu închinarea canaanită, care era obsedată de sex şi fertilitate.
b) Dumnezeu a rânduit ca sexul să fie folosit în contextul căsniciei. El respinge orice formă
de perversiune, pentru simplul fapt că provine din mintea pervertită a lui satan, a cărui intenţie
este întotdeauna de a face exact opusul a ceea ce a poruncit Dumnezeu.
2. Conceptul de curat şi necurat. „Curat” înseamnă „în stare să vină în prezenţa lui
Dumnezeu şi să I se închine Lui”, iar necurat înseamnă opusul. Sunt mai mulţi factori prin care se
stabilea ce este curat sau necurat.
a) Tot ceea ce este mort, sau implică celule moarte (precum sângele menstrual, scurgerile
seminale etc). Contactul cu astfel de lucruri face ca o persoană să fie „necurată”, din cauză că
trupurile sau celulele moarte au de-a face cu păcatul (dezintegrarea).
b) Tot ceea ce, în ochii lui Dumnezeu, pare a fi nepotrivit. Uneori nu se oferă nicio
explicaţie în sensul acesta.
c) Anumite animale sunt clasificate ca fiind necurate, probabil din cauză că se hrănesc cu
sânge sau cu carne moartă. Animalele îl reprezintă pe om în actul ispăşirii, deoarece ambele părţi
au suflare de viaţă, menţinută prin circulaţia sângelui.
3. Nu era voie să se consume sânge, din cauză că era rezervat uzului în contextul
ritualului ispăşirii pentru păcat. În sânge se află principiul vieţii, iar sângele este vărsat aşa încât
păcătosul să poată trăi.
4. Pretenţia de a fi desăvârşit: de mai multe ori David pretinde că este desăvârşit. Ceea ce
vrea el să spună este că a păzit stipulaţiile externe ale legii. După cum ar spune catolicii, se afla
într-o stare de har. Pavel afirmă şi el, mai târziu, că în ce priveşte legea, era fără neprihănire
(Filipeni 3:6).
5. Mutilarea îi exclude pe oameni din actul închinării la Templu: motivul care stă la
baza acestei excluziuni, nedreaptă în aparenţă, este că astfel de mutilări erau adesea specifice
implicării într-o închinare idolatră (Deut. 23:1). Închinătorii se auto-mutilau adesea, ca semn al
loialităţii lor faţă de Baal sau Astarteea. Aşa se explică şi pasajul mai ciudat din Zaharia 13:6.
14
 6. Pedeapsa capitală era impusă în cazul crimei, a păcatelor de natură sexuală, incluzând
violul, închinarea la alţi dumnezei şi implicarea în practici oculte sau în negustoria cu sclavi. Se
mai impunea şi pentru fiii rebeli (Deut. 21:18-21). Spre deosebire de alte culturi, nu se cerea în
cazul furtului sau a disputelor legate de dreptul la proprietate. Fiecare persoană (chiar şi regii)
erau egali în faţa legii. Închisorile erau locuri în care oamenii aşteptau procesul şi emiterea
sentinţei. Vechiul Testament a urmărit să limiteze răzbunarea prin impunerea unor limite stricte.
Adesea, părţile vătămate primeau despăgubiri financiare ca mijloc de compensare a răului produs
şi, dacă se cădea de acord, puteau să compenseze pedeapsa cu moartea (de exemplu, pentru
adulter).
7. Deţinerea de teren: Țara Promisă era privită ca aparţinând lui Dumnezeu şi dată în
arendă. După cucerirea ţării, fiecare seminţie a primit pământ, în funcţie de mărirea ei. La fiecare
49 de ani, pământul acesta trebuia să revină proprietarului de drept, context în care erau anulate şi
toate datoriile. La fiecare 7 ani pământul trebuia să rămână necultivat.
8. Anotimpurile: deşi exista o succesiune de recolte, în Israel erau, de fapt, numai două
anotimpuri: cel al semănatului şi cel al seceratului. Constelaţia Cloştii cu pui era dominantă în
timpul iernii (al semănatului), iar Orionul în perioada de vară (Amos 5:8). Aşadar, stelele slujeau
pentru fermieri ca un fel de ceas. În timpul iernii existau două sezoane ploioase: ploaia timpurie
(toamna) şi ploaia târzie (primăvara).

Cum să interpretăm Legea? Legea (Tora) înseamnă, în esenţă, un set de instrucţiuni

pentru o trăire evlavioasă în toate aspectele vieţii, date israeliţilor în contextul legământului
sinaitic. Ele au fost date nu doar pentru a-i feri pe israeliţi de o trăire păcătoasă ca cea din Egipt,
dar şi să le pună la dispoziţie un zid de apărare faţă de civilizaţia idolatră şi decăzută din Canaan.
Legea descoperă caracterul lui Dumnezeu, fiind astfel bună. Scopul ei, la nivel naţional, era
să păstreze în Israel o ordine morală, care să fie o mărturie a caracterului lui Dumnezeu. În plus,
era rânduită şi pentru a pregăti poporul pentru venirea salvării mesianice. Legea este privită în
sens negativ doar în contextul în care ea este respectată în scopul mântuirii prin fapte sau merite
(un concept post-exilic). Niciodată ea nu a fost dată ca mijloc de salvare, ci ca un indicator spre
nevoia noastră de a fi salvaţi. În Vechiul Testament, păzirea Legii aducea binecuvântare în
contextul legământului, însă nu avea nimic de-a face cu alegerea individuală sau cu mântuirea
prin har. Binecuvântările derivate din păzirea legii nu se extindeau dincolo de mormânt: Legea nu
putea oferi mântuire veşnică. Dispensaţionaliştii aproape că spun că Dumnezeu a dat Legea lui
Israel din cauză că i-a urât şi a dorit ca aceştia să rătăcească în deşert. O astfel de înţelegere este o
denaturare a Scripturii.
În ceea ce-i priveşte pe creştini, legea morală trebuie să fie încă respectată, însă ea devine o
realitate lăuntrică prin lucrarea Duhului Sfânt. Legea ceremonială, care avea de-a face cu sistemul
jertfelor şi cu separarea lui Israel de celelalte naţiuni a fost abolită, de vreme ce lucrarea lui
Hristos o depăşeşte pe cea a preoţiei din Vechiul Testament. Deşi creştinul nu este legat să se
supună legilor care nu sunt reiterate în Noul Testament, el este dator să se supună principiilor
găsite în celelalte legi, de vreme ce acestea exprimă caracterul lui Dumnezeu.

2) Sistemul jertfelor: Ideea unei jertfe de sânge stârneşte repulsie celor din zilele noastre,
însă în acele vremuri bogăţia oamenilor consta în turmele lor de animale, iar uciderea animalului
era singurul mod în care aceştia îl puteau oferi lui Dumnezeu. Tendinţa noastră este să măsurăm
bogăţia în bani, însă nu aici se reducea totul: ideea era că, din moment de păcătosul trebuia să
moară, locul lui putea fi luat de un animal. Dumnezeu a găsit această soluţie pentru ca omul să nu
trebuiască să moară. Moartea unui animal implica vărsare de sânge, adică însăşi sursa vieţii. De
aceea omului îi era interzis să mănânce sângele animalului, pentru că acesta fusese pus deoparte
pentru a fi folosit în ritualul jertfelor.
15
 Toate jertfele aveau în comun faptul că erau oferite lui Dumnezeu în contextul închinării.
Închinarea înaintea lui Dumnezeu consta în primul rând în exprimarea unui respect pentru planul
său perfect şi în a-i mulţumi pentru prosperitatea care venea de la El.
Sistemul de jertfe propriu-zis:
i. Înainte de Sinai. Deşi sistemul de jertfe a fost introdus în contextul legământului de la
Sinai, citim că au fost aduse jertfe şi în cartea Geneza, în locurile unde se aminteşte de Adam, de
Cain şi, mai ales, atunci când se fac anumite legăminte. Vărsarea sângelui ratifica legământul (ca
un sigiliu modern), însă transmitea şi un mesaj: dacă încalci legământul, iată ce se va întâmpla cu
tine (o moarte violentă). Trebuie făcute câteva menţiuni speciale legate şi de tentativa de jertfire
a lui Isaac şi jertfa de Paşte din Egipt, care a avut loc înainte de legământul de la Sinai.
ii. La muntele Sinai, poporul Israel a primit Legea, un fel de cartă în care erau cuprinse
obligaţiile legământului. Împlinirea Legii însemna binecuvântare şi continuarea părtăşiei cu
Dumnezeu, însă nu şi mântuire veşnică. În acelaşi timp, au fost oferite şi detaliile privitoare la
modul în care Dumnezeu dorea ca oamenii să I se închine. Sistemul de jertfe a fost rânduit de
Dumnezeu ca:
I. Mijloc de restaurare a comuniunii distruse (din cauza păcatului sau a necurăţiei
asociate cu ritualurile);
II. Exprimare a închinării;
III. Mijloc de a asigura puritatea ceremonială în cadrul închinării, asemănător cu o
procedură de decontaminare implementată înainte de intrarea în prezenţa lui Dumnezeu.
iii. La fel ca Legea, jertfele Vechiului Testament nu erau un mijloc de mântuire. Oamenii
credinţei din Vechiul Testament au fost salvaţi în acelaşi mod în care suntem salvaţi şi noi astăzi,
adică prin credinţă. Jertfa lui Mesia, care avea să vină, s-a realizat şi pentru cei din Vechiul
Testament. Ei (şi noi) avem un credit infinit care nu poate fi modificat de nimic din ceea ce apare
pe lista datoriilor.
iv. Diferitele tipuri de jertfe. Au fost cinci tipuri de jertfe în Vechiul Testament, care
acopereau trei categorii principale (arderea de tot, jertfa de mulţumire şi jertfa de ispăşire).
I. Arderea de tot (lb. ebr. ola) sau holocaust. Jertfa era arsă în totalitate, simbolizând
consacrarea totală faţă de Dumnezeu. Acesta este tipul de jertfă la care se referă apostolul Pavel
în Romani 12.
II. Jertfa de mulţumire (lb. ebr. zevah şëlamim) – indica restaurarea părtăşiei. Jertfa
aceasta includea trei aspecte: mulţumire, mulţumire generală şi împlinirea unui jurământ. O parte
din animalul de jertfă era arsă, iar o altă parte era consumată de către închinători. Jertfe de
mulţumire simboliza restaurarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu (Lev.7:12-16), precum şi
dintre om şi om (Lev. 7:31-34; Deut. 12:9).
III. Jertfa de mâncare (ebr. minha) simboliza consacrarea în slujirea lui Dumnezeu.
IV. Jertfa pentru vină (ebr. aşam) era o jertfă adusă pentru rezolvarea unui caz de furt.
Pe lângă returnarea obiectului furat, se oferea şi o sumă de bani. Această jertfă este un simbol al
ispăşirii. Există anumite evidenţe că şi păcatul cu voia era clasificat ca jertfă pentru vină, în urma
pocăinţei.
V. Jertfa de ispăşire (ebr. hattat) era adusă pentru păcatele întregii naţiuni sau pentru un
individ. Termenul folosit în limba ebraică mai înseamnă şi „păcat”. Astfel, Hristos a devenit
păcat (= o jertfă de ispăşire), dar n-a cunoscut niciun păcat (2 Cor. 5:21; Rom. 8:3). Acesta este
tipul de jertfă pe care a adus-o Isus pe cruce şi care este comemorată la Cina Domnului, o masă a
părtăşiei.
Romano-catolicii identifică în mod greşit Cina Domnului ca făcând parte din categoria
jertfelor de ispăşire, când în realitate se află în categoria jertfelor de mulţumire.
În ziua ispăşirii (Iom Kippur), care avea loc o dată pe an, jertfa urma un ritual deosebit. Astfel,
marele preot intra în locul preasfânt al Templului, unde aducea mai întâi o jertfă pentru sine
16
însuşi, din cauză că era păcătos şi risca să fie lovit în locul prezenţei sfinte a lui Dumnezeu. Apoi,
aducea o jertfă pentru întreaga naţiune, pentru care se foloseau doi ţapi. Unul era sacrificat, iar
celălalt era trimis în pustie. Primul ţap simboliza ispăşirea propriu-zisă (costul), în vreme ce al
doilea simboliza rezultatul ispăşirii (îndepărtarea păcatului). Ambele aspecte sunt înţelese ca
jertfă de ispăşire (hattat).
Există două elemente specifice tuturor celor trei categorii principale de sacrificii: ritualul
vărsării sângelui (Lev. 1:5; 3:2; 4:5-6) şi punerea mâinilor (Lev. 1:4; 3:2; 4:4).
VI) Importanţa sângelui. În toate aceste sacrificii, vărsarea sângelui rămâne o constantă, fie
că este vorba de jertfa principală (dacă era o jertfă de ispăşire) sau un ritual preliminar în care
închinătorul venea în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Sângele îi amintea închinătorului de starea
lui păcătoasă pentru care trebuia să se facă ispăşire prin jertfă. Elementele implicate în jertfe de
sânge erau următoarele:
i) Împăcarea (cu Dumnezeu) – îndepărtarea mâniei Sale (starea de vrăjmăşie existentă între
păcătos şi Dumnezeul sfânt implica pedeapsa).
ii) Înlăturarea (păcatului) – îndepărtarea păcatelor. Ispăşirea include ambele concepte.
iii) Principiul substituţiei: în cazul jertfei de ispăşire (deşi e valabil pentru toate cele trei
categorii de jertfe), păcătosul îşi aşeza mâinile peste animalul de jertfă, ca semn al identificării cu
acesta şi îşi mărturisea păcatele. Când credem în Hristos, ne identificăm cu jertfa pe care El a
adus-o pentru noi, acest aspect fiind simbolizat şi amintit la Cina Domnului, atunci când în mod
public ne re-identificăm ca beneficiari ai jertfei Sale. Probabil că acesta este lucrul la care se
referă Pavel când spune: „Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul
acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.” (1 Cor. 11:26).
VII) Dumnezeu a pus la dispoziţie jertfa de ispăşire. Omul a trebuit să accepte planul prin
care Dumnezeu dorea să realizeze împăcarea (Lev. 17:11).
VIII) Avantajele sistemului de jertfe:
i) Era o experienţă vie, pe care închinătorul nu avea cum s-o uite – păcatul său a costat viaţa
unui animal nevinovat.
ii) Se arată că păcatul nu se rezumă numai la faptele conştiente. Omul poate să nu realizeze
că a păcătuit, însă alţii îi pot arăta acest lucru. Aici se poate vedea profunzimea păcatului.
iii) Omul trebuie să se apropie de Dumnezeu în termenii Lui.
iv) Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci doreşte restaurarea comuniunii cu el.
IX. Limitele sistemului de jertfe:
- Precum Legea, sistemul de jertfe a fost o instituţie provizorie, validă până la venirea lui
Mesia. După aceea, nu a mai fost un sistem necesar, fapt dovedit prin distrugerea templului şi a
preoţiei. Sângele animalelor, în sine, nu putea să realizeze ispăşirea – doar valoarea pe care
Dumnezeu a hotărât să i-o atribuie pentru o perioadă limitată de timp putea să facă acest lucru.
• Sistemul de jertfe nu acoperea păcatele de tipul rebeliunii conştiente faţă de Dumnezeu
(adulterul, idolatria, crima şi blasfemia), adică ceea ce am numi noi păcat premeditat. Toate
aceste păcate îl excludeau pe individ din comunitatea legământului şi duceau la pedeapsa
capitală.
• Prin sistemul de jertfe se restaura comuniunea dintre Dumnezeu şi închinător, însă numai până
când era comis următorul păcat. Cu alte cuvinte, închinătorii nu-şi puteau asigura mântuirea
veşnică şi, drept urmare, era necesar ca jertfele să fie aduse din nou.
La nivel naţional, jertfele trebuiau să fie aduse în fiecare zi de preoţii de la Templu, ca un fel
de aducere la zi a unui program anti-virus din calculator.
Jertfa lui Isus era diferită, în sensul că a acoperit orice fel de păcat şi a fost adusă o singură
dată pentru totdeauna.
Doar prin El, oricine are credinţă poate fi iertat de lucrurile prin care nu putea fi iertat în
contextul Legii lui Moise (F. Ap. 13:39).
17
 X. Aspecte vechi-testamentare care indică spre lucrarea lui Mesia
În Vechiul Testament, terminologia privitoare la răscumpărare este folosită în următoarele
cazuri:
i. Substituţia legală, pe baza relaţiei de familie. În Isaia 40-66, terminologia este folosită
pentru a-L proclama pe Domnul ca eliberator (goel) al poporului Său, însă mai apare şi cu referire
la răscumpărarea membrilor unei familii. Răscumpărătorul (goel) cumpără înapoi (gaal) rudenia
sa, care fusese vândută în sclavie (Lev. 25:47-49) sau îi cumpără proprietatea pe care o pierduse
(Lev. 25:25). El se căsătoreşte cu văduva rămasă fără copii (Rut 3:13) sau răzbună pe una din
rudeniile sale (caz în care este numit răzbunător al sângelui – Numeri 35). În fiecare caz, el face
ceea nu pot face alţii: se substituie în mod legal în baza relaţiilor de familie.
ii. Preţul plătit pentru a scăpa pe cineva de la pedeapsa cu moartea. Rădăcina verbului
(pada) înseamnă „să faci un schimb pentru a răscumpăra”. În Vechiul Testament observăm
nevoia de răscumpărare a întâilor-născuţi (Ex. 13:12; Num. 3:40; 18:15-17) şi eliberarea pe care
o realizează Domnul (Ps. 130:7). Lucrul acesta se justifică prin faptul că întâiul-născut aparţine
lui Dumnezeu şi deci, din punct de vedere legal, ar trebui jertfit pentru El. Însă, întrucât jertfele
umane sunt o urâciune pentru Dumnezeu, Isus plăteşte preţul, astfel încât oamenii să poată să
rămână în viaţă. Totuşi, aceştia îi aparţin Lui şi trebuie să se dedice pe ei înşişi în slujba
Domnului.
Răscumpărarea plătită pentru a salva viaţa cuiva înseamnă şi taxa pe cap de locuitor pe care
israeliţii trebuiau să o plătească dacă avea loc un recensământ (Exodul 30:12-16). Totul se datora
faptului că un recensământ putea avea loc doar dacă se plătea această taxă, care este un fel de
acoperire pentru vieţile oamenilor. Aceştia riscau să-şi piardă viaţa din cauză că un recensământ
implică lipsa de credinţă în Dumnezeu. În Noul Testament, Isus lasă să se înţeleagă că această
taxă a fost plătită pentru fii împărăţiei, iar aceştia sunt scutiţi acum de la plata ei (Matei 17:24-
27).
3) Sărbătorile: în religiile păgâne, sărbătorile sau ritualurile erau legate de evenimente
mitice şi aveau în vedere diverşi zei sau forţe misterioase din univers, cu scopul de a obţine
bunăvoinţa lor. În Israelul antic, sărbătorile aveau o cu totul altă conotaţie. Erau legate de
evenimente istorice pe care naţiunea israelită le-a experimentat în mod real. Aşadar, generaţiile
care au urmat comemorau minunile făcute de Dumnezeu, cântându-i măreţia Lui, dragostea,
promisiunile şi caracterul.
De exemplu, evenimentele din Exod erau comemorate la Paşti, iar darea legii era celebrată cu
ocazia Cincizecimii. Fiecare dintre sărbători avea o semnificaţie profetică – toate anticipau
împlinirea lor prin venirea lui Mesia. Este notabil că Isus nu a instaurat sărbători noi cu scopul de
a le înlătura pe cele ebraice, mai vechi, fapt datorat adevărului că evenimentele biblice
reprezentate prin acele sărbători au fost împlinite în persoana Lui. Pe noi creştinii ne interesează
aspectul profetic al sărbătorilor şi modul în care ele au fost împlinite, fiind o umbră a lucrurile
care urmau să vină.
Paştele reprezintă crucea, Ziua Cincizecimii, darea Legii şi Sărbătoarea Corturilor, cea de-a
doua venire. Astfel, noi trăim acum într-o perioadă în care evreii şi neamurile intră în biserică.
Sărbătorile iudaice din Vechiul Testament pot fi împărţite în două categorii:
1. Sărbătorile mari
a) Sărbătorile cu pelerinaj, care erau ocazii de bucurie: Pessah (Paştele) în martie-aprilie,
Shavuot (Ziua Cincizecimii) în mai-iunie şi Sukkot (Sărbătoarea Corturilor) în septembrie-
octombrie.
b) Sărbătorile solemne: Rosh Hashana (anul nou) în septembrie-octombrie, Yom Kippur
(ziau ispăşirii) în septembrie-octombrie.
2. Sărbătorile mici
18
 a) Hanukka (sărbătoarea dedicării) – inaugurarea Templului în noiembrie-decembrie.
b) Purim (sărbătoarea sorţilor) – în februarie-martie.
Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor erau cele trei sărbători iudaice anuale mari.
Fiecare evreu evlavios trebuia să călătorească la Templul din Ierusalim de trei ori pe ani pentru
sărbătorile amintite. Cartea Cântarea Cântărilor era citită la Paşti, Ruth la Cincizecime şi
Plângerile lui Ieremia se citea pentru a comemora căderea Ierusalimului. Eclesiastul era citit la
Sărbătoarea Corturilor iar Estera se citea cu ocazia sărbătorii Purimului. Aceste cărţi sunt
clasificate ca „suluri” şi formau o subsecţiune importantă a Scrierilor, a treia parte din Scripturile
iudaice.
Sărbătoarea Paştelui: ţinea 8 zile şi comemora evenimentele din cartea Exodului, atunci
când Dumnezeu a salvat pe întâii-născuţi şi a eliberat naţiunea israelită din Egipt. Cu această
ocazie se celebra şi sărbătoarea azimilor din cauză că pâinea pe care au mâncat-o evreii înainte să
iasă din Egipt nu avea aluat în ea şi pentru că masa de Paşte marchează apogeul de 7 zile în
timpul cărora s-a mâncat doar pâine nedospită.
În familiile iudeilor se pune deoparte o lună pentru identificarea şi îndepărtarea tuturor
pâinilor nedospite, ca pregătire pentru Paşte (1 Cor 5:7-8). În vremea lui Isus s-a adăugat un
element nou: sacrificiul mieilor în curtea Templului şi stropirea altarului (nu stâlpii uşii) cu
sângele lor. Se cânta hallel-ul şi se suna din corn (lb. ebr. Shofar). Mieii erau înjunghiaţi iar
sângele era vărsat pe altar. Fiecare cap al familiei ducea apoi acasă mielul înjunghiat şi prăjit.
Importanţa sărbătorii era aşa de mare încât oricine nu lua parte la această sărbătoare fără a avea o
scuză validă era excomunicat. Masa respectivă era sărbătorită în cercul familiei cu o liturghie
corespunzătoare (lb. engl. seder).
Potrivit tradiţiei rabinice, încă se lasă un scaun liber şi uşa deschisă, în anticiparea lui Ilie care
trebuie să intre şi să anunţe venirea lui Mesia. Cele mai importante elemente ale meniului sunt:
trei biscuiţi (lb. ebr. Maţot) pe o tavă, un picior de miel, 4 pahare cu vin roşu, ierburi amare, sos
şi un pahar cu apă sărată. Aceste pahare cu vin erau băute în diferite etape ale liturghiei.
La Paşte se sărbătoreşte eliberarea evreilor din Egipt şi se anticipează o şi mai mare eliberare,
cea înfăptuită de Hristos la cruce. Matsa ruptă (a doua din cele trei părţi în care este ruptă) se
numeşte afikomen, însemnând El a venit. Isus a spus că aceasta reprezenta trupul Său, iar cele 4
pahare reprezentau sângele mielului. Când ucenicii au băut din ele, Isus a spus: „Acest pahar este
noul legământ (sigilat) în sângele meu; de fiecare dată când beţi din el să o faceţi spre amintirea
mea (1 Cor. 11:25). Prin urmare, Isus este împlinirea lucrurilor anticipate prin sărbătoarea
Paştelui. Din nefericire, evreii nu recunosc încă acest lucru.
Sărbătoarea Cincizecimii: în alte locuri din Biblie se mai numeşte şi sărbătoarea Secerişului,
a Săptămânilor sau a Primelor Roade. Pentru a sărbători această zi, oamenii aduceau primele
roade ale recoltei din ţară (grâu, orz, struguri, smochine şi curmale) la Templu şi le dădeau
preoţilor pentru a le aduce ca jertfă pe altar. Se forma o procesiune într-un oraş de lângă
Ierusalim, iar apoi pornea, în frunte cu un taur de jertfă şi în acompaniamentul cântecelor din
flaut şi al Psalmilor. Când ajungeau la Ierusalim erau întâmpinaţi de către preoţi şi alţi slujitori.
Călătorii îşi petreceau noaptea în Ierusalim, iar în ziua următoare, primele roade erau oferite
preoţilor care trebuia să slujească. Se citea din cartea Rut, unde se vorbeşte despre o ne-evreică
adoptată în naţiunea lui Israel, anticipându-se astfel încorporarea neamurilor în rămăşiţa
credincioasă a lui Israel.
La această sărbătoare se comemora şi darea Legii pe muntele Sinai, fapt care a marcat naşterea
naţiunii Israel, la fel cum s-a întâmplat şi cu biserica. La început, s-a considerat că sărbătoarea se
ţine în a opta zi după Paşte, însă separată de acesta prin 7 săptămâni. Într-adevăr, primul snop de
grâu se dăruia în ziua de după Paşte. Simbolismul acesta arată că Cincizecimea creştină era strâns
legată de evenimentele asociate cu sărbătoarea Paştelui. Cu zece zile înainte de Cincizecime Isus
s-a înălţat la cer, iar zece zile mai târziu, după ce ucenicii au perseverat în rugăciune, Duhul Sfânt
19
s-a coborât născându-se biserica. Apostolii au mers apoi şi au predicat Evanghelia la toate
naţiunile.
Sărbătoarea corturilor: aminteşte de peregrinarea poporului Israel timp de 40 de ani în
pustie, timp în care au fost întru-totul dependenţi de Domnul. Se mai celebrează, de asemenea, şi
adunarea recoltei. Totul se întâmpla cu 10 zile după Yom Kippur, pregătirile începând chiar mai
din timp. În vremea lui Isus se considera a fi cea mai importantă sărbătoare, aşa încât evreii se
referau la ea, pur şi simplu, ca la sărbătoarea (Luca 2:41-42; Ioan 2:23; Luca 22:7). În timpul
sărbătorii israeliţii îşi aşezau corturile confecţionate din ramuri şi frunze, pentru a comemora
peregrinarea în deşert. Festivalul dura şapte zile, timp în care se aduceau jertfe pentru cele 70 de
naţiuni ale pământului. Acesta era un gest profetic care anticipa vremea în care şi naţiunile se vor
închina Dumnezeului lui Israel. Dumnezeu îşi va aşeza din nou cortul (va locui) în mijlocul
poporului Său şi reprezentanţi din toate naţiunile se vor aduna la Ierusalim pentru a-şi aşeza
cortul acolo şi pentru a se închina lui Dumnezeu (Zaharia 14:16-19).
În timpul sărbătorii, mii de pelerini veneau la Ierusalim, fluturând ramuri de palmier ca semn
al bucuriei. În jurul Templului existau patru vase cu ulei care dominau Ierusalimul. Când pelerinii
ajungeau la Templu cântând imnuri aveau cu ei candele care erau umplute cu ulei din patru vase
enorme. Cu altă ocazie, se lua apă din scăldătoarea Siloamului şi se ducea în Templu, unde era
amestecată cu vin şi vărsată într-un bazin aflat în faţa altarului.
În a opta zi oamenii îşi aduceau zeciuielile şi se rugau lui Dumnezeu să dea ploaie pentru anul
următor. Acesta este contextul în care ar trebui să înţelegem Ioan 7. În timpul sărbătorii, Isus
apare în Templu şi spune că El este apa vieţii, Cel ce va da Duhul lui Dumnezeu. În a noua zi a
sărbătorii se citea Legea şi oamenii dansau în cerc, ţinând sus sulurile legii. În Ioan 7, Isus spune
că niciunul din ei nu ţinea legea – toţi au eşuat. Prin urmare, poporul avea nevoie de ceea ce putea
da Isus: o viaţă nouă posibilă prin prezenţa Duhului Sfânt. Această viaţă începe atunci când
recunoaştem falimentul nostru şi acceptăm iertarea din partea Domnului, în baza a ceea ce a făcut
la cruce. Apoi putem primi Duhul Sfânt.
După cum menţionam mai devreme, Sărbătoarea Corturilor reprezintă, în mod profetic, a doua
venire a lui Hristos. Prin urmare este util să examinăm în detaliu această sărbătoare căutând
indicii referitoare la evenimentele finale asociate cu revenirea Mântuitorului.
1) Sărbătoarea trâmbiţelor (ziua 1) semnala începutul Sărbătorii Corturilor. Paralela acestui
act ar fi răpirea bisericii la cer sau într-un anumit punct deasupra pământului.
2) Yom Kippur (ziua 10) anunţă pocăinţa naţiunii iudaice, paralelă a pocăinţei lui Israel la
nivel naţional (Zaharia 12:10-13:5). Este vremea în care cei 144000 de evrei, scăpaţi în timpul
necazului celui mare, sunt cu adevărat mântuiţi. Ei reprezintă întregul Israel (12x12x1000) care
va fi salvat la revenirea lui Isus (Romani 11:26).
3) Sărbătoarea Corturilor în sine (ziua 15) este o paralelă a revenirii lui Hristos împreună
cu biserica Sa.
4) Simhat Tora (ziua 23) prefigurează ospăţul de nuntă al Mielului.
Dacă am considera aceste valori exacte ar însemna că biserica va fi, fie deasupra pământului
fie în cer, doar pentru 15 zile înainte de revenire.

5. Chemarea înaltă a lui Israel:

a) Relaţia de tip Tată/fiu: naţiunea israelită este adoptată de Dumnezeu precum un fiu.
Dumnezeu, ca şi cap al comunităţii legământului devine acum Tatăl lor. El a cauzat apariţia
naţiunii israelite, i-a purtat de grijă şi a călăuzit-o (Ex. 4:22-23; Deut. 32:6). Matei aplică această
profeţie (L-am chemat pe Fiul Meu din Israel) lui Isus deoarece în Persoana lui se împlineşte tot
ceea ce trebuia să fie Israelul. Tot în acest sens Isus se numeşte pe sine adevărata Viţă (adevăratul
Israel). De asemenea, fiecare evreu era considerat a fi un fiu al lui Dumnezeu deoarece făcea
parte din poporul ales. Israel era privit ca o familie alcătuită, salvată şi păzită de Dumnezeu,
20
Tatăl aceste familii (Deut. 32:6). Titlul de „întâi născut” are sensul de „primul în rang”, „primul
în preeminenţă”. Astfel, „întâiul născut” se bucura de drepturi şi onoruri speciale în ceea ce
priveşte moştenirea. Ca fii adevăraţi, Israel trebuie să-l imite pe Tatăl sau în tot ceea ce face.
Trebuie să aspire să devină tot ceea ce este Tatăl (Lev. 19:2). Fiul, trebuie să respecte dorinţele
tatălui şi să arate mulţumire făcând ceea ce tatăl îi porunceşte să facă. Pe de altă parte, Tatăl îşi va
demonstra iubirea şi grija în relaţia plină de credincioşie faţă de fiul său.
b) O împărăţie de preoţi: Israel trebuia să fie şi o împărăţie de preoţi deoarece îi aparţine
regelui, Mesia. Erau chemaţi să fie preoţi în sensul că au fost puşi deoparte în slujba lui
Dumnezeu şi trebuia să medieze harul lui Dumnezeu faţă de celelalte naţiuni ale pământului.
Din păcate, evreii şi-au pierdut dreptul de a fi o naţiune de preoţi şi au dorit să fie reprezentaţi
de o clasă specială (preoţia levitică) (Exodul 19:16-25 şi 20:18-21) care să facă mijlocire pentru
ei şi nu pentru alte naţiuni. Prin urmare, scopul iniţial al lui Dumnezeu a fost amânat şi a devenit
o realitate doar în cadrul Bisericii. Va veni, însă, vremea când acest scop va fi o realitate în Israel,
după convertirea lor la nivel naţional, odată cu a doua venire a lui Mesia.

6. Mesia cel promis, aşa cum este văzut în Lege

a) Profet: Moise recunoaşte că lucrarea sa a fost incompletă. Cu toate acestea, a întrezărit
un alt profet în care, spre deosebire de el, lucrarea de instruire şi de revelaţie din partea lui
Dumnezeu va fi făcută desăvârşită. Profetul va fi un israelit, la fel ca Moise, şi va declara
cuvântul lui Dumnezeu cu autoritate (Ioan 1:45; 4:19,29; 6:14; Fapte 3:22-26; 7:37). Mohamed
pretinde a fi profetul lui Dumnezeu, dar nefiind evreu, afirmaţiile sale nu au valoare. De fapt,
când musulmanii spun „pacea să fie peste el”, se roagă de fapt (în zadar) pentru mântuirea lui.
b) Venirea unui Conducător: aluzii pot fi găsite în Numeri 24:17-18.

PROFEȚII
Aceasta este a doua secţiune din Biblia ebraică, numită astfel deoarece autorii erau consideraţi
a fi profeţi în Israel: Samuel, Isaia şi Ieremia.

IOSUA: Istoria aşezării poporului Israel în ţara promisă este relatată în cărţile Iosua şi
Judecători. Cucerirea ţării a fost de natura unui război de gherilă care a neutralizat opoziţia şi i-a
dat lui Israel control în punctele strategice ale Palestinei, fiind însă nevoie de o perioadă lungă de
timp pentru victorie, în sensul strict al cuvântului. Cele mai multe din cetăţi nu au fost luate prin
asediu, locuitorii fiind momiţi de Iosua să lupte afară.
De fapt, israeliţii au avut posesiune permanentă doar asupra lanţului muntos din Israel; când
locuitorii s-au reaşezat, evreii au pierdut controlul zonei de coastă în faţa canaaniţilor şi mai apoi
a filistenilor.
Cartea oferă detalii despre modul în care a fost împărţită ţara la cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel. Se pune atât de mult accent pe acest lucru, tocmai datorită faptului că pământul pe care
Dumnezeu li l-a dăruit era foarte preţios. Nu aveau voie să îl vândă la nimeni, fiind moştenirea
lor. Ahab i-a cerut lui Nabot să-i vândă pământul şi acesta este motivul pentru care a refuzat să o
facă.
Cartea se încheie cu ceremonial de reînnoire a legământului care are loc între muntele Ebal şi
muntele Garizim. Un astfel de legământ mai este încheiat şi după victoria asupra cetăţii Ai,
posibil după păcatul lui Acan.

Lecţii din cartea lui Iosua: Iosua luptă în războiul lui Dumnezeu. Un război sfânt era, prin
definiţie, comandat direct de către Dumnezeu. El folosea poporul Israel în vederea pedepsirii
locuitorilor din Canaan. Dumnezeu îi spune că succesul în război depinde de doi factori:
21
 a) Credinţa sa, adică să-l crezi pe Dumnezeu pe cuvânt şi să acţionezi ca atare. Dumnezeu
i-a spus lui Iosua că-i va da ţara şi el a luptat cu acest gând în minte.
b) Ascultarea de lege (revelaţia lui Dumnezeu dată pe muntele Sinai) la care trebuie să
cugete zi şi noapte.
În providenţa Sa, Dumnezeu îngăduie ca evreii să fie învinşi la Ai, printr-o armată mică pentru
a-i învăţa o lecţie. Evenimentul a demonstrat în mod clar că dacă Dumnezeu îşi retrage sprijinul,
Israel nu are nicio şansă de victorie.
Înainte de a ataca prima cetate, Ierihonul, Dumnezeu i se arată lui Iosua în persoana
comandatului oştirii cereşti de îngeri şi îi aminteşte că în paralel cu lupta de pe pământ, va fi şi o
luptă în sfera spirituală, între Dumnezeu şi forţele răului care dominau pe locuitorii corupţi din
Canaan. Ierihon, primul oraş este dedicat, după cum reiese chiar din numele său, zeiţei lunii. Lui
Iosua i se aminteşte că trebuie să lupte potrivit cu regulile date de Dumnezeu. Ierihon, ca prim
rod al Țării Promise trebuie să-i fie dedicat Lui, adică să fie adus ca ardere de tot. Evenimentul
este şi un cap de pod pentru restul campaniei de cucerire a ţării.

JUDECĂTORI: Cuvântul „judecător” se referă în esenţă la un răscumpărător sau salvator.

Dumnezeu a ridicat un număr de astfel de persoane pentru a-l elibera pe Israel, ca răspuns la
rugăciune, după ce ajungeau în mare necaz din cauza păcatului lor (idolatria). Ultimul judecător
este Samson care întrupează dilema lui Israel ca întreg. Modul său personal de vieţuire şi
reţinerea de a asculta de chemarea sa este un epitom al trăirii şi al frământărilor prin care a trecut
naţiunea ca întreg. După cum Israel a fost pus deoparte din mijlocul altor naţiuni prin legământul
pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ei, la fel şi Samson este pus deoparte prin chemarea sa de a fi
nazireu. Mai departe, după cum Israel s-a dus după idoli străini, tot aşa Samson merge după o
femeie străină. Israel a dorit să fie ca alte naţiuni iar Samson doreşte să fie ca alţi bărbaţi. După
cum Israel l-a chemat în mod repetat pe Domnul în mijlocul necazurilor, la fel face şi Samson. Pe
scurt, temele care parcurg secţiunea centrală a cărţii (lupta lui Israel împotriva destinului său şi
perseverenţa Domnului caracterizată prin judecată şi har) sunt accentuate la final, în naraţiunea
cu Samson. Povestea vieţii sale este povestea lui Israel în perioada avută în discuţie.
Ultimele capitole, care din punct de vedere cronologic aparţin probabil perioadei de început a
judecătorilor, zugrăvesc o imagine despre eşecul uman şi despre haosul moral şi religios.
Înţelegem că supravieţuirea lui Israel în această perioadă a fost o minune a harului lui Dumnezeu.
Există însă şi o moştenire amară: naţiunile care au fost împotriva lui Israel aveau să rămână acolo
pentru totdeauna.
Organizarea lui Israel în această perioadă poate fi numită ligă tribală. Principalul lor factor
unificator era religia, deoarece toţi erau în legământ cu un singur Dumnezeu. Se adunau laolaltă
fie în vreme de război (când erau mobilizaţi), fie ca să I se închine lui Dumnezeu la altarul de la
Șilo. Nu erau atât de uniţi pe cât ar trebui să fi fost şi existau chiar şi cazuri de război civil
(beniamiţii împotriva celorlalţi). Într-adevăr, unele din aceste diviziuni s-au manifestat mai târziu
în vremea împăraţilor. Unitatea socială de bază era „casa tatălui”, un fel de familie extinsă.
Aceştia aveau în proprietate pământ pe care-l lucrau. La nivelul următor era clanul format din
mai multe rudenii, fiecare ocupând o zonă specifică. Tot astfel, clanul era responsabil pentru
oferirea protecţiei în vreme de război. Apoi, exista tribul şi în final naţiunea întreagă.
Este posibil ca unele perioade descrise în Judecători să se suprapună. Uneori, erau activi mai
mulţi judecători deodată, însă într-o zonă diferită a ţării şi în relaţie cu un alt trib. Ni se spune că
după fiecare eliberare, Dumnezeu le dădea evreilor un timp de odihnă şi pace. Există anumite
dovezi care sugerează că aceste perioade coincid cu creşterea controlului Egiptului asupra statelor
vasale din Palestina pe care ,desigur, nu le-a abandonat niciodată. Faptul acesta descuraja
revoltele din interior şi incursiunile ostile din exterior. Invazia lui Mernepath în anul 1220 î.Hr.
este un exemplu a acestui fapt.
22
 Este important să notăm natura idolatriei în care evreii tot continuau să cadă. Ei adoptau stilul
de viaţă al canaaniţilor din cauză căsătoriilor mixte. În religia canaanită totul se centra în jurul
cultului fertilităţii. Ei considerau că zeii s-au născut în urma unui act de procreere la care au
participat forţele primitive ale universului şi că toate lucrurile vii (oameni şi zei) au aceeaşi
origine. Ei credeau că creaţia a fost rezultatul relaţiilor sexuale dintre zei, iar fertilitatea anuală a
culturilor depindea de acelaşi proces. Prin urmare, în fiecare an ei se angajau în acte de prostituţie
cultică pentru a-i încuraja pe zei să le imite exemplul şi să producă fertilitate pentru culturile pe
care le cultivau. Ritualul avea loc pe vârfurile dealurilor împădurite, unde canaaniţii ridicau stâlpi
de lemn care o reprezentau pe zeiţa Aşera şi pietre care-l reprezentau pe zeul masculin, Baal.
Dacă nu exista fertilitate însemna că zeii erau supăraţi şi era nevoie să fie împăcaţi prin jertfe
umane: copiii erau arşi de vii în „focul dedicării” faţă de zeul Moloh. Copiii mai erau jertfiţi şi în
vremuri de criză. În timpul unui asediu al Cartaginei istoricii notează că au fost oferiţi ca jertfă nu
mai puţin de 200 de copii din familii de nobili.
Arheologii au descoperit cimitire de copii imense care conţineau rămăşiţele victimelor
sacrificiilor rituale. Au fost recuperate circa 20.000 de urne în care se găseau rămăşiţe arse ale
unor copii sub vârsta de doi ani şi care datau în jurul anul 4000 î.Hr. Fiecare lot de pământ avea
un proprietar spiritual sau „baal”. Exista un baal pentru fiecare zonă, fapt care explică de ce
întâlnim nume precum Baal-Peor, Baal-Berit, Baal-Bek etc. Această religie inspirată de mintea
pervertită a lui satan era caracterizată de două lucruri: cruzime imensă şi imoralitate fără margini,
fapt care oglindeşte ce s-a întâmplat cu lumea la o scară globală.

CARTEA RUT aparţine şi ea perioadei Judecătorilor, însă spre deosebire de ea, este
caracterizată de o cu totul altă atmosferă. Cartea slujeşte ca un fel de pod de trecere înspre
perioada monarhiei (în special linia lui David, împăratul lui Iuda şi, deci, linia lui Mesia), ca
împlinire a profeţiei din Geneza 49:10. Locul proeminent acordat cetăţii Betleemului la finalul
cărţii Judecători şi în cartea Rut se explică prin faptul că David avea să se nască şi să fie uns ca
rege tot acolo. Boaz apare ca descendent direct al lui Pereţ, fiul lui Iuda şi al Tamarei. De fapt,
există o paralelă clară între Tamara şi Rut: ambele fac eforturi mari pentru a avea parte de urmaşi
evlavioşi.
Genealogia de zece generaţii de la Pereţ la David omite câteva generaţii în comparaţie cu 1
Cronici 2, dar se potriveşte bine cu o concluzie de la sfârşitul cărţii. În vreme ce începutul cărţii
descrie o foamete, migraţie şi moarte, sfârşitul ei este caracterizat de speranţă. Lista de nume care
acoperă perioada de la patriarhi la David îi aminteşte cititorului că ceea ce s-a întâmplat lui
Naomi şi Rut a fost parte din lucrarea continuă de salvare pe care o desfăşoară Dumnezeu de-a
lungul secolelor.
Viaţa avea sens datorită faptului că Domnul, care i-a făcut lui Avraam promisiuni clare, a fost
activ în fiecare generaţie, revelându-şi caracterul Său, fiind credincios şi atingându-şi scopurile.
Acesta este un factor nevăzut care a conturat o perspectivă istorică în Israel, unică în lumea
antică.
Istoria lui Israel nu se preocupă doar de cei mari din ţară. Rut, Naomi şi Boaz ilustrează că
adevărata măreţie reflectă caracterul Dumnezeului viu, a cărui dragoste statornică duce la un
răspuns al dragostei din partea celor care îşi pun încrederea în El. Cartea ilustrează anumite
concepte ebraice importante:
i.Hesed (loialitate a legământului, aşa cum este exemplificată de Boaz)
ii.Legea leviratului (datoria ca o rudă apropiată să se căsătorească văduva rămasă fără urmaşi,
astfel încât să se asigure continuarea spiţei de neam; Deut 25:5-10).
iii.Răscumpărarea proprietăţii: deţinerea de pământ strămoşesc trebuia să rămână întotdeauna în
cadrul familiei (Lev. 25:25).

23
 ÎMPĂRAȚII

Împăraţii lui Israel: perioada împăraţilor începe în vremea lui Samuel, care a combinat
atribuţiile de judecător, profet şi preot. De fapt, nu a mai fost nimeni ca el din perioada lui Moise.
Ca judecător (eliberator) a condus poporul în lupta împotriva filistenilor (1 Sam. 7), a îndeplinit
îndatoriri preoţeşti (1 Sam. 7:10; 1 Sam 10:8) şi în polemica privitoare la necesitatea ca Israel să
aibă un împărat, a acţionat ca un profet (1 Sam. 8:10; 12:20-25). Totuşi, el nu a reuşit să-şi
disciplineze copiii în mod corespunzător, aşa încât în cele din urmă Dumnezeu a fost obligat să-i
pedepsească.
Cartea Judecători a acoperit perioada dintre cucerirea Țării Promise şi începutul monarhiei în
Israel (1375-1030). Cărţile 1 şi 2 Samuel acoperă o perioadă mult mai mică, din 1040 până în
970, timp în care a fost fondată monarhia în Israel. În vremea lui Samuel, Israel a întâmpinat cea
mai mare provocare de după perioada lui Iosua. Odată cu retragerea influenţei egiptene din
Canaan se ridica întrebarea, cine va controla ţara, filistenii sau seminţiile lui Israel? Filistenii
(Palestina luându-şi numele de la ei) au fost deci o barieră majoră în calea împlinirii promisiunii
că Dumnezeu le va da ţara lui Israel.
Filistenii: în vreme ce unii dintre filisteni îşi au originea în Creta, cei mai mulţi (oamenii
mării) au o origine egeeană (în special anatoliană vestică). Au ajuns în Cipru la sfârşitul secolului
al XIII-lea, după războiul troian, venind din Creta, Grecia şi Anatolia. La începutul secolului al
XII-lea au sosit şi mai mulţi filisteni, de această dată ahaieni din Peloponezia sau din isulele
Anatoliei vestice. Din Cipru şi-au lansat atacurile pe ţărmul estic al Mediteranei şi înspre Egipt,
fiind respinşi mai întâi de faraonul Merneptah şi în final de către Ramses al III-lea. În vremea lui
Solomon (când filistenii au fost supuşi) atât împăraţii lui Iuda cât şi ai Tirului i-au folosit pe
războinicii filisteni pe post de gardă de corp.
În Canaan filistenii au fondat 5 cetăţi state: Asdod, Ascalon, Gaza, Gat şi Ecron. Înainte de
acest lucru filistenii au menţinut legături comerciale cu Canaanul, în perioada patriarhală (1900-
1700), aşa că erau familiarizaţi cu ţara Canaanului. Totuşi, acum ei constituiau cea mai serioasă
ameninţare la adresa lui Israel. În lupta de la Afec, Israel a atins punctul cel mai de jos, fiind
învinşi iar chivotul a căzut în mâna filistenilor. Se pare că atât vasul cu mană cât şi toiagul lui
Aaron s-au pierdut la filisteni în timpul acestui incident.
Sub domnia lui, Samuel a rămas un lider religios. Din păcate, Saul nu a avut succes; deşi a fost
un general bun, nu a fost sensibil la voia lui Dumnezeu. După cum am văzut în cazul lui Moise şi
Iosua, ascultarea de Domnul şi supunerea faţă de autoritatea Lui erau adevăratul test, astfel încât
poporul să aibă succes. Saul este exemplul omului care a primit un dar spiritual (cel al conducerii
împărăteşti), dar nu a manifestat niciodată calităţile regenerării. Nu a fost numit niciodată „om
după inima lui Dumnezeu” (o persoană regenerată, om ales de Dumnezeu), după cum este cazul
lui David. Elementul carismatic din Israel nu a coincis în mod neapărat cu aspectul regenerării.
Faptul că Dumnezeu l-a ales pe Saul a fost motivat de dorinţa de a-l face pe Israel să sufere
consecinţele deciziei lor rebele faţă de El. Alegerea finală a fost împăratul David faţă de care
(spre deosebire de Saul), Dumnezeu i-a făcut promisiuni care nu puteau fi revocate.
Regalitatea: Fără îndoială, urma să vină o zi când în Israel să fie ales un împărat, după cum se
spune încă din Numeri 24:17 şi Deuteronom 17:14. Rolul împăratului în perioada vechi-
testamentară era următorul:
1. era conducătorul armatei (acţionând însă ca reprezentantul lui Dumnezeu);
2. era păstorul poporului – cel care se îngrijea de ei ca un păstor;
3. judecătorul suprem în sistemul legal al Israelului.
Dumnezeu a intenţionat iniţial ca Israelul să aibă împăraţi (sau conducători) numiţi în mod
direct de el, şi nu o dinastie în cadrul căreia dreptul la tron să fie moştenit din tată în fiu. În afară
24
de Moise şi Samuel, ceilalţi conducători ai Israelului nu au avut dreptul să-şi asume rolul de
preot. Chiar dacă cei mai mulţi împăraţi au fost evaluaţi în comparaţie cu David, nici măcar el nu
a fost desăvârşit, iar în cele din urmă, a murit. Promisiunile repetate care i-au fost făcute în ceea
ce priveşte o dinastie veşnică puteau fi împlinite doar prin cineva care să fie el însuşi etern.
Profeţia mesianică implică faptul că linia davidică de împăraţi era doar un administrator al
Împărăţiei care aparţine de drept lui Mesia. De asemenea, viitorul rege al lui Israel (Mesia) era
rânduit să fie un conducător al întregii lumi în contextul mileniului: doar o persoană divină putea
îndeplini acest rol.
Saul a fost primul rege, fiind de fapt un fel de super-judecător. Nu avea o autoritate foarte
mare, iar Israel era încă o federaţie largă. Cananniţii controlau zone din Ierusalim şi Bet-Shan.
Nu doar că Saul nu a stăpânit peste întreaga ţară, însăşi domnia sa a fost ameninţată întotdeauna
de popularitatea lui David. Această rivalitate reflectă, probabil, diviziunile interne din Israel, în
special dintre seminţiile lui Iuda şi Beniamin. Principala slăbiciune a lui Saul (care a dus în final
la prăbuşirea sa) a fost impulsivitatea şi lipsa de respect pentru purtătorul de cuvânt din partea lui
Dumnezeu, adică Samuel. Înfrângerea lui Saul marchează cel mai de jos nivel din istoria lui
Israel, dar starea aceasta a fost înlăturată repede de realizările sclipitoare ale lui David. Profitând
de o lipsă de autoritate în Orientul Apropiat, David a creat un mini-imperiu în Palestina.
Realizările sale au fost:
1. A unit Israelul, făcând din Ierusalim capitala sa; a transformat Israelul într-un stat, cu
toate instituţiile sale (2 Sam. 8:15-18).
2. A supus pe vrăjmaşii lui Israel din toate părţile (filistenii, Amonul, Moabul, Edomul
precum şi mare parte din Siria). Sub domnia lui David, Israelul a atins cea mai mare extindere
teritorială care definea Țara Promisă, fapt care poate fi înţeles ca împlinire a promisiunii făcute
lui Avraam. David a devenit tatăl unei dinastii mari, care a fost obiectul unei promisiuni specifice
făcute lui David (2 Samuel 7:14-16). Această promisiune formează baza pentru viitoarea speranţă
mesianică.
David a fost vinovat şi de mari derapaje morale. Relaţia sa adulteră cu Batşeba şi uciderea
soţului ei au dus la mari probleme în interiorul familiei sale pentru tot restul vieţii. Nu a reuşit să-
şi disciplineze copiii în mod corespunzător de unde au rezultat ale mari probleme.
Solomon s-a bucurat de roadele victoriilor obţinute de David, însă cea mai mare realizare a sa
a fost zidirea Templului care este privit ca un punct cheie în istoria Israelului, marcând vremea în
care Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul poporului Său, anticipând la rândul lui o
perspectivă escatologică. Templul pe care l-a zidit el a durat o mie de ani (cu o pauză de 70 de ani
în timpul exilului). Solomon a făcut averi mari prin comerţ, taxe şi impozite, fiind angajat în mari
lucrări de construcţie.
O dată cu Templul s-a realizat şi stabilirea unui cult de stat care necesita imnuri (psalmi),
liturghie, preoţie, leviţi etc. Solomon a avut o înţelepciune bogată care a dus la formarea
sistemului de educaţie israelit. Aşadar, s-a născut o nouă clasă de oameni (cei înţelepţi), urmând
după profeţi şi preoţi (Ieremia 18:18). Aceşti oameni au dus mai departe tradiţia deuteronomică
(Deut. 31:9-13). În vreme ce domnia lui Solomon marchează zorii statului israelit, conţine
totodată şi sămânţa căderii acestuia. Profeţia privitoarea la partea negativă a împărăţiei pare să fi
fost evidentă în special în cazul lui Solomon.
1. A folosit munca sclavilor, ceea ce a dus la revolte notabile.
2. Deşi standardul de viaţă al lui Israel a crescut, exista o distribuţie foarte inegală a
bogăţiei.
3. Căsătoriile lui Solomon l-au condus la idolatrie, păcat în care a căzut Israel până în
vremea exilului.

25
 4. Solomon nu a fost de calibrul tatălui său David. Un sentiment de nesiguranţă l-a
determinat să-şi elimine toţi duşmanii personali, în vreme ce David a aşteptat întotdeauna ca
Dumnezeu să intervină.
5. Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Israel s-a bazat pe principiile stabile ale
monoteismului, dreptăţii şi egalităţii în faţa legii. Purtându-se ca un rege oriental tipic, Solomon a
violat în mod flagrant principiile de bază ale legământului. Pedeapsa a venit peste urmaşii lui
Solomon care au adoptat aceeaşi politică.
Răutatea succesorului lui Solomon (Roboam) a dus la o separare, Israel şi Iuda devenind două
state de sine stătătoare. Regatul de nord s-a întors la ceea ce a fost mai înainte: o uniune tribală,
însă împăratul (Ieroboam) a considerat repede că trebuie să stabilească la Betel şi Dan o religie de
stat rivală cu cea din Ierusalim. Acesta a fost începutul idolatriei.

Regatul de Nord: istoria regatului de Nord (Israel) poate fi împărţită în patru perioade
principale:
Prima perioadă (930-880) este caracterizată de rivalitate şi războaie între Israel şi Iuda.
Ieroboam I, primul împărat al regatului de Nord, a stabilit un sistem de închinare aşa încât să-i
împiedice pe călători să meargă la Ierusalim pentru a se închina acolo. În acest context, mulţi
israeliţi evlavioşi au fugit în regatul de sus. Acest sistem religios a degenerat rapid în idolatrie.
Ultimul împărat din această perioadă, Omri, a devenit un personaj internaţional foarte important,
deşi i se acordă puţin spaţiu în cartea 2 Împăraţi.
A doua perioadă (880-841) este marcată de ridicarea dinastiei lui Omri şi zidirea unei
capitale importante completată cu un palat deosebit, la Shomron (numită Samaria în Vechiul
Testament), a cărei rămăşiţe pot fi văzute şi astăzi. Fiul lui Omri, Ahab, a adus lucrători din Tir
pentru a zidi palatul. Pentru a-şi întări alianţa cu Tirul, Ahab s-a căsătorit cu prinţesa Izabela şi
pentru a-i face pe plac soţiei sale, i-a îngăduit să aducă în Israel 400 de prooroci din religia ei
păgână. Nu doar că aspectul acesta a dus la imoralitate şi nedreptate, ci şi la idolatrie. Dumnezeu
a ridicat un om (Ilie) pentru a contracara aceste fapte, iar el i-a adus la cunoştinţă împăratului că
Dumnezeu va aduce secetă şi va pedepsi, astfel, naţiunea pentru necredincioşia ei. Evident, lucrul
acesta însemna dezastru din punct de vedere economic, dacă ţinem seama de faptul că Israelul
făcea negoţ cu produse alimentare cu Fenicia, în schimbul multor bunuri luxoase de care, desigur,
beneficiau nobilii.
Este posibil ca în timpul acestei secete (sau a altei catastrofe) să fi avut loc şi incidentul cu via
lui Nabot. Se stabileşte un post aşa încât să se afle cine este vinovat de catastrofă şi se
organizează un sistem de identificare. Nabot este identificat (în mod eronat) ca fiind cauza acestei
probleme şi, deci, executat. Seceta ia sfârşit printr-o confruntare spectaculoasă a proorocilor
păgâni pe muntele Carmel (în zona Haifa de astăzi), atunci când Dumnezeu arată prin trimiterea
focului că El este Dumnezeu adevărat. El face ceea ce se aştepta din partea lui Baal, considerat a
fi zeul furtunii şi a ploii: trimite un fulger din cerul senin şi aduce mult aşteptata ploaie.
Un alt incident (via lui Nabot) care implică nedreptatea socială din partea împăratului şi a
soţiei sale păgâne îl determină pe Ilie să profeţească sfârşitul dinastiei lui Omri. Acest lucru s-a
împlinit mai târziu, cu exactitate, atunci când Iehu a condus o revoluţie care a exterminat dinastia
lui Omri. În ciuda acestei victorii Ilie devine deprimat din cauză că simte eşec în privinţa misiunii
sale de a aduce poporul înapoi la Dumnezeu; era doar o pocăinţă superficială. El fuge la muntele
Sinai unde, în urma unei întâlniri cu Dumnezeu, primeşte porunci noi. Dumnezeu pare să fie de
acord că pocăinţa era într-adevăr superficială şi nominalizează trei persoane prin care va aduce
judecata asupra lui Israel: Hazael, Iehu şi Elisei. Ilie este succedat de Elisei în acelaşi mod în care
Iosua l-a succedat pe Moise.
Ultima parte a acestei perioade a fost caracterizată de războaie împotriva Siriei, iar profetul
Elisei i-a avertizat şi i-a provocat pe împăraţii necredincioşi.
26
 Profetul Iona constituie un excursus important referitor la atitudinea lui Dumnezeu faţă de
păgâni. Împreună cu Ilie şi Elisei, Iona a exercitat o lucrare faţă de neevrei. Ilie a mers la Sidon (1
Împ. 17:9), Elisei l-a vindecat pe generalul sirian (2 Împ. 5:1) iar Iona a fost trimis la Ninive,
capitala imperiului păgân şi crud, Asiria (amintit de către Naum, un secol mai târziu). Faptul că
lipsesc multe detalii istorice din cartea Iona, arată că principala preocupare a autorului era să
sublinieze grija lui Dumnezeu pentru toate naţiunile, o temă dezvoltată numai în Noul Testament.
Documentele asiriene ne spun că înainte de vizita lui Iona în acel loc, e existat o epidemie de
ciumă (în 765 şi 759), iar în 763 a fost o eclipsă totală de soare şi că în acea vreme (a coregenţei
reginei Semiramis şi a lui Adad Nirani) a existat o întoarcere la monoteism.
Bătălia de la Karkar din anul 853 nu este menţionată în Biblie, însă a marcat o stopare a
expansiunii asiriene în contextul în care Ahab şi un alt aliat l-au învins pe împăratul asirian,
Salmanasar III.
A treia perioadă (841-852) are în vedere dinastia lui Iehu, care nu s-a bucurat de succes. În
ciuda zelului său de a masacra dinastia lui Omri, Iehu nu a avut dorinţa ca Dumnezeu să fie
onorat. Incursiunile siriene au continuat până când a ajuns la putere un mare împărat din această
perioadă, Ieroboam al II-lea. El a realizat prosperitate în Israel, însă cu preţul nedreptăţii sociale.
Faptul acesta a făcut ca să intre în vizorul a doi profeţi pe care i-a ridicat Dumnezeu: Amos şi
Osea.
A patra perioadă (752-722) marchează ultimii 30 de ani ai Împărăţiei lui Israel. Asiria a fost
o putere dominantă în nord şi ameninţa întreaga zonă prin puterea militară de care dispunea. Din
cauza unor regi slabi care s-au succedat la tron foarte rapid (în urma revoluţiilor şi a crimelor)
Israel a devenit vasalul Asiriei. În anul 721, Israel s-a revoltat în mod neînţelept, ţara a fost
invadată, oraşele au fost distruse iar populaţia deportată. Avertismentele profeţilor Amos şi Osea
s-au adeverit. Dumnezeu a făcut ceea ce a spus. După căderea regatului de Nord, unii dintre
refugiaţi au mers în Iuda iar alţii au fost trimişi, probabil de către asirieni să muncească ca sclavi
în industria uleiurilor de măsline în Filistia, unde au fost găsite altarele lor pentru tămâie.
Ce s-a întâmplat cu cei ce au mers în exil? Au fost deportaţi în Gozan, în Mesopotamia şi
Media, iar regatul de Nord a fost repopulat cu alte popoare subjugate. Acţiunile acestea au dus la
formarea unei naţiuni amestecate, cunoscută ca samariteni, având propriul sistem de închinare pe
muntele Garizim, unde şi-au construit un templu şi au păzit propria versiune a Torei. Astăzi
există circa 550 de persoane care susţin că se trag din seminţiile lui Efraim, Gad şi Manase. Dar,
ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Se pare că din Persia au migrat mai departe spre est. Se găsesc
urmele lor între etiopieni (falashii), în Iemen, India (tribul Manipur), în China (triburile
Chiangmin şi Shinlung), în Burma (tribul Shinlung) şi în Afganistan (pashtun). Toţi (cu excepţia
pashtunilor, dintre care mulţi sunt membrii ai talibanilor) se întorc astăzi în Israel, păstrându-şi
identitatea lor iudaică.

Regatul de sud: Iuda a avut avantajul iniţial de a poseda o capitală (Ierusalimul) şi un Templu
superb, cu un sistem de închinare autorizat şi o serie de împăraţi unşi de Dumnezeu. În timpul
domniei primului rege (Roboam), imediat după separare, s-a îngăduit ca egiptenii (sub cârmuirea
lui Șişac) să jefuiască ţara de bogăţiile ei, cu scopul de a păstra un anumit nivel de independenţă.
Problemele interne au apărut atunci când Ioram s-a căsătorit cu Atalia, fiica lui Ahab, împăratul
lui Israel. Când a murit soţul ei, ea a devenit singura conducătoare şi a introdus idolatria în ţară.
Ea a încercat să extermine întreaga dinastie a lui David, însă a eşuat. Cel ce a mai rămas în viaţă,
Ioas, a ajuns în cele din urmă rege în urma lovituri de palat. El a introdus reforme limitate, însă
când Siria a ameninţat să atace Ierusalimul, regele Siriei a fost mituit să se retragă, oferindu-i-se
bogăţiile templului.
În timpul secolului al VIII-lea, a domnit împăratul Ozia şi ţara s-a bucurat de o prosperitate
cum nu a mai fost cunoscută de pe vremea lui Solomon. Din acest moment Iuda a avut de câştigat
27
prin practicarea co-regenţei: fiul era întronat de către tatăl său, aşa încât acesta să poată fi
identificat ca moştenitor, cu mult timp înainte de moartea regelui în vârstă.
În ultimul an al domniei lui Ozia, profetul Isaia a primit chemarea la slujire din partea lui
Dumnezeu. Împreună cu un alt profet, Mica, au vorbit din partea lui Dumnezeu regilor lui Iuda,
în timpul năvălirii asiriene. Din păcate, sfaturile lui Dumnezeu oferite regilor au fost în mare
parte respinse. Considerând că ei ştiu mai bine decât Dumnezeu, împăraţii s-au bazat pe alianţele
lor cu Egiptul pentru a se salva de invazia asiriană, însă Egiptul nu a fost niciodată suficient de
puternic pentru a-i ajuta. Rezultatul a fost o invazie asiriană zdrobitoare, distrugere în masă şi
supravieţuire, doar printr-o minune, atunci când împăratul Ezechia a răspuns la predicarea lui
Mica şi a lui Isaia.
Ezechia a schimbat politica tatălui său de a păstra pacea cu asirienii. A fost un moment
prielnic pentru el deoarece Sargon II era ocupat să stingă revoltele apărute în alte părţi ale
imperiului. Aşadar, a putut să se ferească de ostilităţi până când a ajuns la tron Sanherib. Pasajul
din 2 Împ. 18:7 ne spune că atunci a avut loc o revoltă.
Domnia lui Manase a răsturnat tot ceea ce s-a obţinut în vremea lui Ezechia. Iuda a căzut într-
o idolatrie îngrozitoare, vreme în care au fost ucişi mulţi oameni evlavioşi. Potrivit tradiţiei,
profetul Isaia a fost ucis fiind tăiat în două cu fierăstrăul, în trunchiul unui copac. Unii preoţi au
ajuns într-o stare aşa de disperată încât au emigrat în Egipt unde au zidit un alt Templu pe o
insulă în Nil (Elefantina). Împăratul Manase şi fiul său Amon au fost vasali ai asirienilor, însă în
vremea lui Iosia, Asiria a fost suficient de slăbită aşa încât împăratul să încerce să câştige din nou
independenţa lui Iuda.
Succesorul lui Manase, Iosia, a schimbat politica tatălui său şi a introdus o reformă religioasă
şi socială. În timpul domniei sale, Dumnezeu a chemat în lucrare alţi doi profeţi: Țefania şi
Ieremia. Lor li s-au alătura şi Naum şi Habacuc. Toţi au profeţit despre faptul că Dumnezeu avea
să folosească Babilonul pentru a-l pedepsi pe Iuda pentru necredincioşia sa. Faraonul a avut o
înţelegere cu Asiria aşa încât atunci când cei de pe urmă au avut dificultăţi cu babilonienii (care
capturaseră deja capitala Asiriei) faraonul Neco a mers spre nord pentru a-i ajuta. El a fost
interceptat de Iosia (în 609) care era de partea babilonienilor, cel de pe urmă fiind ucis. Neco a
fost învins de babilonieni în bătălia de la Carchemiş în anul 605. Moartea lui Iosia simbolizează
uimitoarea şi neînţeleasa suveranitate a lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi rezervă dreptul de a devia
de la propriile sale modele: Manase (un rege rău care nu s-a pocăit) a trăit până la bătrâneţe în
vreme ce neprihănitul Iosia şi-a pierdut viaţa în tinereţe.
După aceste lucruri, din cauza vidului de autoritate din nord, egiptenii au avut influenţă asupra
lui Iuda, aşezând pe tron un rege marionetă (Iehoiachim). În anul 605 au avut loc primele
incursiuni babiloniene în Iuda, context în care Daniel este deportat împreună cu mulţi alţi evrei
deosebiţi. În anul 597 lipsa de loialitate a lui Iuda faţă de Babilon a făcut ca împăratul
Nebucadneţar să încercuiască Ierusalimul şi să deporteze pe cetăţenii de frunte, incluzându-l şi pe
profetul Ezechiel. Asedierea finală a cetăţii în anul 587 a fost profeţită de Ieremia (în Iudeea) şi
de Ezechiel care se afla în exilul babilonian. Cea ce a fost şi mai umilitor a fost faptul că Edom,
vechiul duşman al lui Iuda, i-a ajutat pe babilonieni, aşa cum ne spune profetul Obadia.
Întreaga perioadă este prezentată în cartea Împăraţilor ca un mare eşec. Domnia lui Ieroboam
şi a celor de după el a fost văzută ca idolatră şi o respingere a legământului. Este de notat că în
cartea Cronicilor nu se face aproape deloc referire la istoria regatului de Nord, arătându-se astfel
(prin ochii lui Ezra, autorul) că nu a avut legitimitate ca împărăţie. Este de notat şi faptul că după
exil nu s-a mai întors nici unul din locuitorii regatului de Nord.
Este legitim să ne întrebăm de ce cei 12 profeţi mici (care formează o singură carte în canonul
ebraic) acoperă doar o perioadă mică de timp prin activitatea lor. Răspunsul este că în acea vreme
(de apostazie) Israel a avut nevoie să audă avertismentele lui Dumnezeu. Acei ani au fost
caracterizaţi de trei lucruri: (1) creştere politică, militară, economică şi socială, fără precedent; (2)
28
un nivel ridicat de necredincioşie şi dispreţ faţă de legământul mozaic iniţial şi (3) schimbări în
privinţa graniţelor naţionale, schimburi de putere şi influenţă pe scena politică internaţională.
În aceste împrejurări era nevoie de un cuvânt proaspăt din partea lui Dumnezeu. Astfel,
Dumnezeu a ridicat profeţi şi a dat prin eu un cuvânt necesar acelor situaţii.

Problema idolatriei: din păcate, idolatria nu s-a restrâns doar la graniţele Israelului. În timpul
lui Manase (care a fost un vasal al Asiriei) idolatria a fost introdusă la scară largă în Iuda. În acest
context Isaia a scris profeţiile sale în mod clandestin în forma celei de-a doua părţi a cărţii sale.
Faptele lui Manase sunt atacate de Ieremia. De fapt, dintre toţi împăraţii lui Israel, doar Ezechia şi
Iosia se diferenţiază de ceilalţi şare: Asa, Iosafat, Ioas, Amaţia, Ozia şi Iotam. Într-adevăr, ceilalţi
au încălcat poruncile lui Dumnezeu şi au refuzat cu încăpăţânare să se pocăiască. David şi
Ieroboam au devenit standardele curăţiei, respectiv al neascultării. După cum am văzut, au existat
două mari reforme în Iuda în această perioadă, duse la înfăptuire prin Iosia şi Ezechia. Reforma
lui Iosia urmează după o perioadă de apostazie în vremea lui Manase. Este centrată în jurul
redescoperirii cărţii Deuteronomului şi a fost văzută ca o înnoire a legământului mai vechi (2
Împ. 23:1-3). Totuşi, Ieremia abia menţionează această reformă ca şi cum ar considera că este
superficială şi profeţeşte despre pedeapsa care urma să se abată peste regatul de sud. Ambele
reforme sunt legate de situaţii politice prielnice: Iosia a putut profita de declinul Asiriei, iar
Ezechia de eliberarea de sub ameninţarea lui Sanherib.
Comportamentul împăraţilor necredincioşi nu a afectat promisiunea făcută dinastiei lui David,
care a fost transmisă pe linia descendenţilor săi. Acelaşi principiu este aplicat şi în privinţa
deţinerii de terenuri: moştenirea putea fi întârziată sau pierdută la nivelul anumitor indivizi, însă
trebuia transmisă la următorul în linie şi nu la cineva din afara unei familii specifice. Toate
acestea indică spre ideea că Mesia trebuia să facă parte din linia genealogică a lui David.

EXILUL a început în anul 597. Ieremia alocă o parte din materialul său pentru a discuta
despre cei exilaţi. Ezechiel i-a mângâiat, oferindu-le o nouă perspectivă legată de viitorul lor.
Daniel (deşi nu e clasificat drept un profet) a fost activ ca om de stat şi prin el Dumnezeu a
comunicat detalii referitoare la viitorul evreilor, culminând cu revenirea lui Mesia. Cei exilaţi au
mers iniţial în Babilon, însă după întoarcerea lor, unii au mers mai departe în Persia (Estera),
Egipt sau Asia Mică. În timpul exilului s-a pus accent pe studiul cuvântului scris (Scripturile) şi a
avut loc începutul iudaismului rabinic.

ÎNTOARCEREA din exil a început în anul 537, în contextul politicii abordate de Cir.
Șeşbaţar a devenit guvernator, iar al doilea a fost Zorobabel, nepotul împăratului Iehoiachin, care
a devenit liderul evreilor şi a reînviat speranţa restaurării monarhiei. El, împreună cu preotul
Iosua au pus bazele noului templu (Ezra 3), însă construcţia nu s-a finalizat până în anul 516,
datorită lucrării lui Hagai şi Zaharia. În anul 445, Neemia a fost numit al treilea guvernator.
În anul 458, Ezra face prima sa vizită la Ierusalim.
În anul 445, Neemia se întoarce pentru a construi zidurile Ierusalimului şi pentru a face
din Israel o entitate politică.
În 48, Ezra face a doua vizită la Ierusalim şi a adus împreună cu el un alt grup de
locuitori, iniţiind şi o reformă religioasă. În acest punct are loc o citire publică a legii, urmată de
pocăinţă.
În anul 433, Neemia face a doua sa vizită la Ierusalim
Ezra a editat Scripturile în forma pe care o avem acum şi a închis probabil canonul
Vechiului Testament. A avut loc şi editarea Psalmilor şi s-a iniţiat un sistem de citire publică a
Scripturilor în Templu.

29
 Profeţii târzii: din păcate, după cum am văzut, păcatele lui Israel au atras foarte mult
atenţia profeţilor. Fără îndoială că împreună cu cuvintele de judecată erau prezentate şi
perspectivele Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea promisă cu mult timp în
urmă. La fel ca Israel, Iuda continuă să se răzvrătească (preferă idolatria), fapt ce face ca profeţii
să declare că poporul lui Dumnezeu trebuie să experimenteze din nou judecata divină, înainte de
a fi salvaţi şi lăsaţi ca în cele din urmă să-şi împlinească menirea lor. Astfel, starea prezentă a
naţiunii trebuia să fie judecată, dar avea să fie urmată de o altă zi, un nou slujitor, un nou
legământ şi o nouă biruinţă din partea lui Dumnezeu.

Când citim Profeţii este important să ne amintim următoarele lucruri:

i. Ei nu erau în principal prezicători ai viitorului, ci mai degrabă mesagerii lui Dumnezeu
trimişi în Israel pentru a chema poporul înapoi la legământul de la început, de care oamenii s-au
îndepărtate. Pedepsele anunţate de ei, dacă poporul nu avea să asculte, sunt zugrăvite în linii mari
în termenii blestemelor găsite la sfârşitul cărţilor Leviticului (26:14-39) şi a Deuteronomului
(4:156-28; 28:15-2,42): moartea, boala, seceta, foametea, pericolul, distrugerea, înfrângerea,
deportarea, dispreţul. Pe de altă parte, binecuvântările sunt în esenţă cele găsite în aceleaşi cărţi şi
sunt exprimate în termenii economiei lor agrare (abundenţă agricolă, viaţă, sănătate, prosperitate,
respect şi siguranţă).
ii. Atunci când profeţii vorbesc despre viitor, în mod normal este vorba despre viitorul
imediat. Într-un fel, trebuia să fie astfel, deoarece profeţiilor lor se cereau a fi validate şi, implicit,
împlinite în timpul vieţii audienţei lor. Mai mult, profeţiile pe termen lung sunt intercalate cu
acest tip de material.
iii. Cele mai multe din cărţile profetice conţin multe ziceri pronunţate în diverse ocazii şi
trebuie văzute în contextul anumitor situaţii politice specifice. Este de mare ajutor să ştim exact
care au fost aceste circumstanţe politice. La un nivel mai general, este bine să ştim contextul
lucrării acestor profeţi: se poate observa că Dumnezeu a ridicat profeţi în patru perioade diferite
din istoria lui Israel, care corespund cu vremuri de criză naţională.
a) Primul grup: Ilie, Elisei, (Iona) şi Ioel au fost profeţii secolului al IX-lea. Crizele din
nord au fost date de ameninţări la adresa lui Israel din partea cultului lui Baal adus din Fenicia.
b) Al doilea grup: Iona, Isaia, Osea, Amos, Mica – profeţi ai secolului al VIII-lea, vreme
care a precedat distrugerea regatului de nord de către asirieni. Isaia a confruntat mai târziu criza
provocată de idolatria lui Manase, care a ameninţat existenţa lui Israel ca naţiune.
c) Al treilea grup: Ieremia, Obadia, Naum, Habacuc, Țefania – profeţi ai sfâşitului de
secol al VII-lea, chiar înainte de o altă criză: exilul babilonian.
d) Ezechiel a fost profetul exilului, la fel ca Daniel. Cei exilaţi aveau nevoie urgent să ştie
că Dumnezeu era încă pe tron şi că mai avea un viitor pregătit pentru ei.
e) Al patrulea grup: Hagai, Zaharia şi Maleahi, profeţi ai restaurării, la sfârşitul secolului
al VI-lea şi începutul secolului al V-lea. Criza a fost descurajarea în contextul dificultăţilor
întâlnite la întoarcerea din robie, în special eşecul de a rezidi Templu.
iv. Cele mai multe din zicerile profetice au fost realizate într-o formă poetică. Aşa după cum
este întreaga poezie ebraică, include diferite tipuri de paralelism: sinonimic (Is. 44:22), antitetic
(Osea 7:14) şi sintetic (Obadia 21). În plus, găsim anumite forme folosite cu scopul de a prezenta
materialul întru-un mod care să atragă atenţia audienţei:
a) Procesul judecătoresc (lb. ebr. Riv): Israel este dus în sala de judecată şi acuzat de către
Dumnezeu (reclamant şi judecător în acelaşi timp) că a încălcat obligaţiile legământului. Este
amintită acuzaţia, iar apoi, fără a se găsi circumstanţe atenuante se emite sentinţa în termeni care
au legătură cu legământul: moarte, boală, foamete, pericol, distrugere etc. De exemplu, vedem
aceste lucruri în Isaia 3:1-26; Osea 3:3-17; 4:1-19.

30
 b) Jelirea (vaietul) (lb. ebr. Oj). Acesta este un cuvânt pe care israeliţii în foloseau când se
confruntau cu dezastrul sau moartea (înmormântarea). Prin profeţii care folosesc instrumentul
jelirii, Dumnezeu face preziceri legate de judecata iminentă a lui Israel. Vaietul conţine de obicei
trei elemente: enunţarea necazului, motivul care a adus necazul şi prezicerea condamnării. Astfel
de exemple pot fi găsite în Habacuc 2:6-8; Mica 2:1-5; Țef. 2:5-7.
c) Promisiunea salvării (lb. ebr. Havta). Acest mecanism conţine următoarele elemente:
referire la viitor, menţionarea unei schimbări radicale şi menţionarea binecuvântării. Un astfel de
exemplu se găseşte în Amos 9:11-15; Osea 2:16-22; 2:21-23; Isaia 45:1-7; Ier. 31:1-9.
d) Profetul ca mesager al lui Dumnezeu: această formă este cea mai comună dintre toate în
cărţile profetice şi apare adesea alături alte forme de vorbire profetică. Forma aceasta este
semnalată prin cuvintele (formula) „Iată ce spune Domnul”, „Aşa vorbeşte Domnu” sau „Acesta
este cuvântul Domnului privitor la…). Astfel de formule erau folosite de mesagerii din lumea
antică într-un context diplomatic sau de afaceri, pentru a le aminti ascultătorilor că ceea ce
spuneau ei nu era o invenţie proprie, ci cuvintele exacte ale celui care le-a încredinţat un mesaj de
transmis (Num. 20:14; 1 Sam. 11:9; 2 Sam. 11:25). Astfel, profeţii le amintesc frecvent
ascultătorilor prin mesajul de tipul „mesager” că ei sunt doar purtători de cuvânt din partea lui
Dumnezeu şi nu autori independenţi ai propriilor ziceri. Exemple tipice de cuvântări de tipul
„mesager” pot fi găsite în Isaia 38:1-8; Ieremia 35:17-19; Amos1:3-2:16 şi Maleahi 1:2-5.
e) Profetul ca actor: datorită puterii asociate cu mijloacele vizuale de a mări impactul şi
capacitatea de a reţine ceea ce se prezintă, Dumnezeu a transmis profeţilor ca uneori să însoţească
vorbirea lor cu acţiuni simbolice care să întărească conceptele cuprinse în ceea ce se spunea. De
exemplu, Isaia 20 descrie modul în care Dumnezeu i-a spus lui Isaia să meargă „gol şi desculţ
pentru trei ani” (v. 3) ca simbol al faptului că „împăratul Asiriei îi va conduce goi şi desculţi pe
egiptenii robi şi pe exilaţii cuşiţi (v. 4). În acest caz, actul simbolic făcut de Isaia transmitea
faptul că cei exilaţi vor avea voie să poarte doar ceea ce am numi astăzi lenjerie de corp, pe
drumul lung spre deportare (atât ca semn al umilinţei şi de asemenea ca aceştia să nu poată
ascunde arme sub hainele lor). Acţiunea aceasta are şi avantajul că termenul ebraic gala înseamnă
atât „exil” cât şi „a descoperi”, fapt care întăreşte mesajul profeţiei în mintea ascultătorilor li
Isaia.
Tot astfel, Zaharia a pus în scenă profeţia sa pentru a simboliza oprimarea poporului lui
Dumnezeu de către monarhi fără scrupule. În 11:4-17, profetul este descris ca jucând rolurile a
doi „păstori” (împăraţi) ai „turmei” nenorocite a lui Israel. Faptul acesta pregăteşte cititorul
pentru aşteptarea adevăratului Păstor Bun, Isus Hristos, nu va profita, ci va elibera şi va
binecuvânta pe poporul Său (Zaharia 12-14).

O TEOLOGIE A PROFEȚILOR
Teme:
Accentele teologice găsite în cărţile profetice sunt:
1. Chemarea la pocăinţă care reclamă modul în care poporul s-a îndepărtat de la
obligaţiile legământului. Era de maximă importanţă ca o naţiune sfântă (poporul lui Dumnezeu)
să se păstreze curată, aşa încât să continue să fie o mărturie pentru neamuri şi să fie naţiunea din
care să vină Mesia. În acest context, salvarea de judecată este condiţionată prin pocăinţă: judecata
era proclamată ca un avertisment, mai degrabă decât ca ceva ce nu putea fi schimbat. Aici se
deschid câteva observaţii:
a) Obligaţiile legământului includeau şi anumite aspecte sociale precum dreptatea (Amos).
b) Includeau interzicerea alianţelor cu naţiunile păgâne care îi puteau ispiti pe israeliţi să se
închine zeilor lor (Isaia). Legământul este prezentat în cartea Deuteronon sub forma unui tratat
pentru vasali. Prin urmare, răzvrătirea lui Israel îl făcea vinovat de înaltă trădare şi ducea la
deportarea din ţara care i-a fost dăruită de Dumnezeu, în contextul promisiunilor legământului.
31
 c) Legământul cu Dumnezeu a fost văzut adesea în termenii unui contract marital, faţă de
care Israel a fost necredincios. Prin urmare, Israel este vinovat de adulter, în special din cauză că
a căutat zeii altor naţiuni (aceeaşi imagine este reluată în cartea Apocalipsei). Dumnezeu le-a
îngăduit să cadă în idolatrie, ca pedeapsă şi tot din idolatrie i-a salvat Dumnezeu (Deut 4:19-20).
În special în regatul de Nord ispita era sincretismul: închinarea înaintea lui Dumnezeu ca şi cum
ar fi fost un baal (un zeu al fertilităţii). Domnul a refuzat să accepte închinarea în acest mod.
2. Al doilea accent cade pe judecată. Dacă poporul refuză să se pocăiască, să revină la
termenii legământului, avea să fie pedepsit prin înfrângere şi exil. Totuşi, naraţiunea nu se opreşte
aici, deoarece în ultimă instanţă Dumnezeu îi va salva pentru totdeauna. Aici intervine elementul
escatologic.
3. Al treilea accent este pus pe universalitatea autorităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu este
văzut ca judecător al întregului pământ. Prin urmare, alte naţiuni, chiar dacă sunt păgâne, sunt
responsabile în faţa lui Dumnezeu. Ei sunt condamnaţi din cauză că au dispreţuit ceea ce am
numi astăzi „drepturile omului”:
a) din cauza modului în care l-au tratat pe Israel
b) din cauza lipsei de respect faţă de moralitate. Sunt condamnaţi pentru comerţul cu sclavi,
pentru cruzime excesivă etc.
4. Al patrulea accent este escatologic: adică referitor la viitorul lui Israel şi al altor naţiuni.
a) Judecată (în sensul de distrugere şi înfrângere) şi
b) Salvare spirituală şi fizică.
Ziua Domnului se referă la vremea în care Dumnezeu intervine, la sfârşitul veacurilor pentru a
îndrepta ceea ce este rău. Acţiunea această implică zdrobirea puterii neamurilor şi restaurarea lui
Israel, pedepsirea pământului şi restaurarea domniei directe a lui Dumnezeu (Împărăţia lui
Dumnezeu). Se pare că această zi se va manifesta la sfârşitul perioadei numite necazul cel mare.
Mesia apare, Biserica merge să-l întâmpine, iar focul distruge armatele neamurilor adunate
împotriva Domnului în Israel. După aceste lucruri, Mesia coboară împreună cu biserica Sa şi îl
judecă pe Israel. Se mai numeşte şi ziua mâniei lui Dumnezeu.
Toată anticiparea acestei intervenţii şi judecăţi finale este descrisă în limbajul folosit cu
referire la Ziua Domnului. Când Dumnezeu intervine cu judecată (trimiţând lăcuste, distrugerea
Ierusalimului) toate sunt un fel de zile ale Domnului la scară mai mică. Referinţele la ziua
Domnului se găsesc cu precădere în Ioel şi Obadia.
Revărsarea Duhului Sfânt: în timpul necazului, dar înainte de Ziua Domnului, rămăşiţa lui
Israel va fi salvată şi Duhul va fi revărsat (peste ei). Ceea ce a început la Rusalii va fi finalizat
mai târziu. Activitatea vechi-testamentară a Duhului s-a limitat destul de mult la nivelul darurilor
spirituale. Totuşi, multe profeţii amintesc de faptul că o nouă revărsare a Duhului va fi legată de
un legământ nou sub care va fi posibil un nou tip de relaţie necunoscută în Vechiul Testament.
Ioan spune că până la Rusalii, Duhul Sfânt nu fusese dat – aceasta este cu siguranţă o hiperbolă,
însemnând că nu a mai fost dat în modul acela nou. Mai degrabă decât să fie o juxtapunere dintre
dar şi persoană, Duhul va locui acum în oameni, producând în ei roada Duhului. Versetul din
Evanghelia după Ioan unde este surprinsă această deosebire este: El este cu voi, dar va fi în voi
(Ioan 14:17b). De asemenea, Ieremia 31:33 – Voi pune legea Mea în ei şi o voi scrie în inimile
lor. De vreme ce aceasta este o profeţie, este clar că un aşa gen de relaţie între Dumnezeu şi
credincios nu a existat în Vechiul Testament. Aspectele acestea sunt strâns legate de
implementarea noului legământ la care s-au referit Ieremia şi Ezechiel.
Numai rămăşiţa lui Israel va fi salvată (2:32) şi va supravieţui în timpul necazului pentru a
intra în Împărăţie (Ioel 2:32; 3:5; Isaia 37:32; Obadia 17). Promisiunea este că rămăşiţa va
moşteni ţara. Israel va fi judecat înainte de instalarea mileniului şi doar cei neprihăniţi (cei drepţi
înaintea lui Dumnezeu prin credinţa în Mesia) vor avea voie să intre în ţară (Ezechiel 20). De
fapt, după cum spune Pavel în Romani 2, un adevărat evreu este cineva născut din nou (naşterea
32
naturală oferă privilegii, dar nu salvare), iar de-a lungul întregii istorii a lui Israel doar o rămăşiţă
aleasă a fost salvată (Romani 11).
Judecarea naţiunilor: dacă privim la context, vedem că faptul acesta se referă la anihilarea
fizică a armatelor care s-au ridicat să atace Ierusalimul (Ioel 3:13; Apoc. 14:14-16; 19-20; 19:15).
Judecata înseamnă aplicarea pedepsei.
Binecuvântarea finală: vedem imaginea unui popor convertit, trăind într-o ţară transformată în
părtăşie cu Dumnezeu (în Persoana Fiului) care locuieşte în mijlocul lor. Ierusalimul va juca un
rol important nu doar în privinţa eticii şi a doctrinelor, ci şi ca mijlocitor pentru alte naţiuni (Ioel
4:3a). Va fi o perioadă cu pace neîntreruptă şi fără precedent (Ioel 4:3b,4)
Templul de la Ierusalim servea ca un fel de tribunal pentru ţară. Acolo poporul primea
instrucţiuni şi tot de acolo se primea un verdict sau o decizie finală. În viziunea lui Isaia asupra
mileniului (Is. 2:2-3) Templul apărea ca un tribunal internaţional care dădea instrucţiuni tuturor
naţiunilor şi emitea decizii care să reglementeze viaţa internaţională – idealul unei Adunări a
Naţiunilor Unite. Ceea ce Naţiunile Unite nu au reuşit să facă se va realiza în timpul domniei Lui
Mesia.
5. Mesia este Cel prin care Dumnezeu îşi va duce la îndeplinire planul avut pentru Israel şi
întreaga lume. Este un urmaş al lui David şi a venit pentru a aduce cu Sine Împărăţia lui
Dumnezeu. El a fost Regele lui Iahve care va domni pe pământ peste împărăţia Sa veşnică, dar a
fost şi Cel ales (Fiul Omului) şi împuternicit să stea pe tronul lui David.

Termenii mesianici folosiţi în Vechiul Testament:

Cel Sfânt (lb. ebr. Hasid): Ps. 16:10; Osea 11:9-12), Fiul lui IAHVE, Întâiul născut: Ps.
89:26-27; Osea 11:1, Odrasla (lb. ebr. Cemah: Is. 4:2-6; Ier. 23:5-8; Zah. 3:8; 6:9-15), Robul
(lb. ebr. Eved Iahve) (Is. 42:1-4; 49:1-7; 52:13 – 53:12), Vlăstar (lb. ebr. Necer, Is:11; 60:21),
Matei 2:23. Mai este numit şi Prinţ sau Conducător (ebr. Nagid): Is. 55:4; Dan. 9:25; 11:22.

IOEL: (Domnul (Io) este Dumnezeu (El). Ioel a venit din Iuda şi este posibil să-şi fi transmis
profeţiile la Ierusalim. Deşi demonstrează o cunoaştere detaliată a Templului, probabil că nu a
fost un preot. Slujirea lui ar putea fi încadrată în secolul al IX-lea î.Hr., adică imediată după Ilie şi
Elisei, în regatul de Nord. În Ioel nu se face nicio referire la regele care domnea în acea vreme.
Ar putea fi vorba despre perioada copilăriei lui Ioas, când preotul Iohoiada se ocupa de cârmuirea
statului în locului lui (835-825). Nu se face referire nici la asirieni sau babiloniei, ci mai degrabă
la filisteni, la Egipt, Fenicia şi Edom. Aspectele acestea ar putea fi puse în baza faptului că după
lovitura grea primită în lupta de la Karkar, din partea lui Ahab şi a aliaţilor săi, Asiria nu era în
poziţia de a interveni în problemele lui Israel sau ale lui Iuda.
Alţi cercetători ar data cartea mult mai târziu, în jurul anului 400. Israel, ca regat de Nord nu
apare menţionat, viaţa naţiunii este prezentată la scară redusă fiind centrată în jurul Ierusalimului,
însă nu se vorbeşte despre nicio Împărăţie. Întreaga viaţă a comunităţii se centrează în jurul
Templului, ca în zilele de după întoarcerea din exil. Limbajul este presărat cu aramaisme. Se face
o referire la robie şi există şi o dependenţă literară de alţi profeţi. Ioel este citat de Amos 1:2 (cf.
Ioel 3:16) şi 1:6-10 (cf. Ioel 3:4-8).
Profeţia sa este redată în limbajul unei liturghii folosite în ceremonia de penitenţă care a avut
loc în ţară atunci când aceasta a fost ameninţată de invazia lăcustelor (una dintre pedepsele divine
menţionate în Deuteronom 28:38, în cazul de necredincioşie): dar această pedeapsă este un tip
reprezentativ al tuturor vrăjmaşilor şi puterilor haosului care vor preceda venirea Zilei Domnului
(1:15). În Ioel găsim şi profeţia referitoare la revărsarea Duhului Sfânt peste Israel (3:1) şi la
judecarea naţiunilor (distrugerea lor) în valea lui Iosafat (4:2). Expresia aceasta înseamnă „valea
unde sentinţa este dusă la îndeplinire).

33
 Discuţii despre problema istorică: o astfel de discuţie este necesară din pricină că teologii
liberali plasează de obicei cartea Ioel chiar înainte de exilul babilonian (secolul al VI-lea).
1) Ioel nu face referire la invazia siriană care a avut loc în partea mai târziu în timpul
domniei lui Ioas (850-840) şi nici nu menţionează Asiria. Edomiţii s-au răzvrătit împotriva lui
Iuda în zilele lui Ioram (889-883), însă au fost supuşi din nou, deşi cucerirea nu a fost finalizată
până în vrema lui Ozia, în jurul anului 830. De vreme ce Ioel a profeţit aceste lucruri (3:19) a
avut probabil în minte anul 830.
2) Invazia filistenilor despre care menţionează Ioel a avut loc în timpul lui Ioram (889-
883 – 2 Cron. 21:10,16-17; 22:1). Prin urmare, această carte a nu a putut fi scrisă mai târziu de
anul 732.
3) Ostilităţile fenicienilor se presupune că nu au avut loc înainte de căderea Ataliei (1
Împ. 16:31; 2 Împ. 8:18; 10:1) însă Ioel a prezis pedeapsa lor care a avut loc în timpul lui Osia.
Pedepsirea egiptenilor (Ioel 3:19) s-a datorat fără îndoială invaziei lui Șişac (Ramses al III-lea),
înainte de vremea lui Ioas (1 Împ. 14:25-26).
4) Cartea nu face aluzie la idolatria practicată în vremurile lui Ioram, Ahazia şi Atalia,
însă prezintă o imagine despre închinarea corectă înaintea Domnului, aşa după cum a fost
practicată în zilele mai timpurii ale lui Ioas, când s-a aflat sub sfătuirea lui Iehoiada (2 Împ.
11:12,17; 12:2; 2 Cron. 23:16-17; 24:14).
Prin urmare putem să-i grupăm pe Ilie, Elisei şi Ioel împreună ca slujind în acelaşi secol.
Situaţia politică la care face aluzie Ioel îl plasează, deci, în primele decade ale împărăţiei de Sud.

Exegeză:
ZIUA DOMNULUI (Yom Iahve): în capitolul 1 lăcustele şi foametea (?) au adus
tragedie din cauză că:
1. Întreaga economie depindea de agricultură
2. Ritualul de la Templu a încetat. Evreii nu mai puteau să se închine lui Dumnezeu aşa
cum o făceau în mod normal. Probabil că exista chiar şi ideea păgână că Dumnezeu nu
poate să-şi mai procure hrana. Versetul 3 ne spune despre grija cu care s-a scris despre
evenimentele naţionale, informaţiile fiind transmise apoi generaţiilor următoare aşa
încât acestea să fie înţelepte şi să nu repete greşelile părinţilor lor (a se vedea Deut.
4:9; 6:6-7; 11:8; Ps. 78:5).
Întâlnim pentru prima dată expresia „Ziua Domnului”: aici se face referire la intervenţia
dramatică a lui Dumnezeu în istorie. Această zi va fi caracterizată nu numai de distrugerea
vrăjmaşilor lui Israel ci şi de selectarea lui Israel – cei neevlavioşi vor fi îndepărtaţi, iar cei
credincioşi vor moşteni împărăţia.
Ioel vede în urgia cu lăcustele o zi a Domnului în miniatură. Urgia aceasta a fost trimisă de
Dumnezeu iar acum El aşteaptă un răspuns potrivit (pocăinţă naţională). Prin urmare, poporul
este chemat să vină la Templu, să se pocăiască şi să-l caute pe Domnul aşa încât urgia să ia
sfârşit. În sensul acesta va trebui să fie folosită o liturghie corectă care se folosea de obicei în
cazul unei invazii la nivel naţional, cum se poate vedea în Ps. 44, 74 şi 80. Tot astfel în 1 Împ.
8:36-37 se spune din nou ce ar trebui făcut în astfel de împrejurări.

LEGĂMÂNTUL ȘI ȚARA (ha-Berit ve ha-ereţ): poporul este chemat să se întoarcă la

Domnul, ceea ce înseamnă că s-au îndepărtat de ceva (legământul). Există multe discuţii legate
de traducerea termenului în Noul Testament, şi anume unde ar trebui tradus prin „întoarcere” şi
unde are sensul de „pocăinţă”. S-ar părea că sensul de „întoarcere” se aplică în special în acele
contexte în care se vorbeşte despre evrei (ceea ce implică şi legământul). Predica lui Petru din
Faptele Apostolilor s-a adresat evreilor, de aceea termenul poate fi tradus acolo prin „întoarcere”.
Legământul era un concept trilateral, încheiat între Dumnezeu, poporul Său şi ţară (2:18; 1:2, 14;
34
2:1). Țara, ca dar din partea lui Dumnezeu, era un barometru care înregistra starea spirituală a
poporului. Astfel, pământul era fertil atunci când poporul asculta de Dumnezeu şi avea părtăşie
cu El, iar când poporul nu-I mai era credincios lui Dumnezeu, pământul devenea sterp şi fără
viaţă. Prin urmare, şi reciproca este valabilă: dacă pământul rodeşte din nou, acesta este semnul
unei regenerări spirituale. Plaga lăcustelor era unul din blestemele enumerate în Deuteronom
28:38 care era trimis în urma necredincioşiei poporului faţă de legământ.

DARUL DUHULUI: Ioel 2:28-32: pasajul acesta se referă la convertirea Israelului şi la

înzestrarea să cu darurile Duhului Sfânt, în scopul echipării sale pentru slujirea care îi va fi
atribuită în timpul mileniului. Evreii vor deveni astfel mijloace de transmitere a revelaţiei către
celelalte naţiuni. Accentul nu cade aici, în primul rând, pe aspectul extatic al darurilor, ci pe
adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu (v. 27) şi pe puterea de a transmite şi altora această
cunoaştere (Num. 12:6-8).
Este semnificativ faptul că acest lucru se întâmplă înainte de Ziua Domnului (i.e. cataclismul
final), însă într-o perioadă de război şi haos politic. Scena judecăţii pare să se refere la teroarea
războiului, a vărsării de sânge, a violenţei şi a norilor de fum (lit. Nori de ciuperci) care se ridică
din oraşele cuprinse de flăcări. Se pare că Ziua Domnului va fi precedată de războaie la o scară
nemaiîntâlnită în istorie. „Sângele” aminteşte de culoarea roşie a lunii, iar fumul provine probabil
de la vulcanii care erup, în timp ce focul se poate să fie provocat de fulgere (furtuni cu trăsnete),
care însoţesc adesea cutremurele de pământ. Distrugerea naţiunilor şi eliberarea Israelului le va
arăta israeliţilor că Domnul este Dumnezeul lor şi se vor întoarce la El cu pocăinţă.
Pavel spune că, atunci când se va împlini numărul neamurilor, tot Israelul va fi mântuit, ceea
ce plasează convertirea Israelului la sfârşit, lucru care presupune prezenţa bisericii pe pământ
până în acest moment. Acest eveniment are loc la sfârşitul a ceea ce este cunoscut sub denumirea
de perioada necazului celui mare.
Ioel 3:13 ne oferă cheia interpretării pasajelor din Apocalipsa 14:14-16 şi 19:15.

RĂMĂȘIȚA: (ebr. sëridim = supravieţuitori): Ioel 2:32 ne spune că doar o rămăşiţă va

supravieţui şi va trăi cu Dumnezeu pe Muntele Sionului (i.e. va moşteni pământul).
Prin urmare, Ilie, Elisei şi Ioel formează un grup de profeţi care au prorocit în acelaşi secol.
Situaţia politică la care face referire Ioel plasează scrierea sa în primele decade ale regatului de
sud.

PERIOADA 1: Profeţia de dinaintea căderii regatului de nord.

Perioada la care facem referire aici a fost dominată de ridicarea Asiriei ca mare putere
imperială, care urmărea expansiunea teritorială. Acest lucru a dus la deportarea regatului de nord
în anul 722 î.Hr. şi la atacarea ţării lui Iuda de către Sanherib. De la întemeierea monarhiei,
oficiul profetic este aproape instituţionalizat şi are scopul de a aminti poporului Israel de
obligaţiile sale în cadrul legământului (în special cele referitoare la organizarea socială), precum
şi de a a-i aminti ca, dacă se va abate de la acestea, societatea sa se va dezintegra. Societatea
israelită avea nevoie să i se amintească aceste lucruri, în special atunci când se afla sub presiunea
de a o lua pe o cale păgână, sub influenţa Asiriei, mai ales din momentul în care Imperiul Asirian,
sub conducerea lui Tiglat-Pileser III (Pul), a pornit să cucerească lumea. Orice alianţă cu Asiria
presupunea acceptarea idolilor săi, la început alături de Dumnezeul lor.
Pentru a înţelege mai bine situaţia în care se afla poporul Israel, trebuie să cunoaştem aşezarea
geografică a Palestinei, care se întindea pe o porţiune de pământ între Africa (Egipt) şi Asia
(Asiria, Babilonia). Când unul din aceste imperii începea un proces de expansiune, trebuia să
câştige mai întâi dominaţia asupra Israelului, ca să-l poată folosi apoi ca stat tampon.
Prosperitatea statului Israel a depins întotdeauna de slăbiciunea puterilor de la nordul ori sudul
35
său (de ex., vremea lui David). Mai târziu, când una din aceste puteri slăbea, exista întotdeauna o
mare ispită pentru Israel, şi anume aceea de a se alia cu alte ţări pentru a se ridica împotriva
stăpânirii care îi subjugase. Însă alianţa presupunea un compromis cu religiile aliaţilor, precum şi
lipsa dependenţei de Dumnezeu.
O nouă trăsătură profetică a fost atacul asupra instituţiei religiei. Profeţii deplângeau
preocuparea israeliţilor faţă de ritualurile externe, susţinând că, de fapt, credinţa era o problemă
de inimă şi de conştiinţă (Osea 6:6; Mica 6:7-8). Această caracteristică nouă s-a dovedit a fi un
bastion puternic în susţinerea naţiunii atunci când aceasta se afla în exil şi în perpetuarea religiei
sale chiar şi atunci când Templul nu mai exista.
Un alt aspect nou era ameninţarea deportării şi a exilului, din cauza ridicării Imperiului asirian
şi a Imperiului babilonian. Înainte, pedeapsa pentru încălcarea legii putea să fie detronarea
regelui, o secetă, victoria duşmanilor asupra lor şi pierderea unei părţi din teritoriu, însă poporul
se putea baza întotdeauna pe Dumnezeu pentru a interveni şi a aduce izbăvire în situaţii de
urgenţă (cf. Judecători). Acum, însă, regatul era ameninţat cu distrugerea totală. Țara era darul lui
Dumnezeu pentru ei, însă acesta le putea fi luat oricând.

1. AMOS (purtătorul de poveri) apare într-un moment în care pericolul nu este iminent
pentru Israel. În timpul domniei lui Ieroboam II (786-746 î.Hr.), Israel (regatul de nord) s-a
bucurat de o prosperitate asemănătoare cu cea din timpul lui David, însă a căzut în capcana de a
face din aceasta un scop în sine, discreditând stipulaţiile legământului despre modul în care ar
trebui ca societatea să fie condusă (după principiile lui Dumnezeu): de exemplu, nu ar trebui ca o
anumită clasă socială să o exploateze pe alta. Israel a fost dominat de o aristocraţie bogată care s-
a ridicat prin exploatarea celor săraci şi marginalizaţi.
Amos era din Tecoa, la marginea deşertului din Iudea unde se ocupa de păstorit. El a fost
trimis de Dumnezeu să transmită un mesaj din partea lui regatului de Nord. Probabil că oile sale
produceau un anumit tip de lână foarte apreciată de către oamenii din Nord, acolo unde este
posibil să fi vândut această marfă. Cu asemenea ocazii, Amos a putut observa abuzurile sociale şi
religia superficială şi formală din vremea sa. Astfel, vizitele sale au coincis probabil cu rostirea
profeţiilor. Atacurile sale împotriva corupţiei din cadrul închinării şi cea manifestată prin
dispreţul faţă de drepturile legale, au fost atât de virulente încât i-au mâniat pe regele din Israel şi
pe preoţii de la Betel. Ei au găsit observaţiile profetului ca fiind nepotrivite într-o societate
considerată de aceştia ca fiind foarte bună. La Betel, unde a transmis ultimele profeţii în timpul
sărbătorii Anului Nou (toamna), Amos a fost arestat şi deportat.
Timpul în care a profeţit Amos trebuie să fi fost foarte scurt, iar legăturile sale cu şcolile
profetice instituţionalizate doar întâmplătoare (7:14). Profeţiile sale sunt pline de nenumărate
figuri de stil precum rostiri juridice, un bocet de înmormântare, epopee istorică, un imn şi o
parabolă care aparţine literaturii de înţelepciune (9:11-15). El îşi încheie cartea cu o imagine a
viitorului, când Israel se va fi întors la Dumnezeu, ajungând în ţara lor: un popor convertit, într-o
ţară transformată.
Oricât de pesimist ar fi un profet din Israel în ce priveşte propria sa generaţie era pe deplin
optimist în ceea ce priveşte viitorul. Mai devreme sau mai târziu, scopul lui Dumnezeu în
alegerea Israelului trebuia să fie demonstrat. Un alt aspect al profeţiilor lui Amos ţine de
universalismul lor. În capitolul întâi naţiunile vor fi pedepsite, nu atât de mult din cauza
vrăjmăşiei lor faţă de Israel, ci din cauza nelegiuirilor lor. Dumnezeu se descoperă astfel ca un
judecător al întregului pământ. Toate naţiunile sunt responsabile faţă de El (Moab, Tir şi filistenii
– cap.1 şi 9:7).
Profeţiile lui Amos urmează un şablon al intensităţii crescânde: strigătele leului (întâi
împotriva naţiunilor) se apropie şi în final îl loveşte pe Israel. Fiind ales de Dumnezeu, Israel

36
trebuie să fie pedepsit nu doar pentru că a încălcat termenii legământului care pretindea dreptate
socială, dar nelegiuirile sale sunt mai grave decât cele ale vrăjmaşilor (2:6-16).
Viziunile urmează şi ele acelaşi tipar: la început Dumnezeu este încă gata să ierte (7:3), poate
să oprească pedeapsa (v. 6), însă treptat astfel de lucruri devin imposibile: nu mai poate ierta (v.
8), pedeapsa este aproape (8:2) şi este una deplină (9:!-4). Totuşi, perspectiva salvării unei
rămăşiţe este încă validă. Nu este pierdut totul. Amos 9:1-15 vorbeşte despre faptul că Dumnezeu
îi ia în stăpânire pe cei neprihăniţi din Edom, fapt care are în vedere probabil includerea unei
rămăşiţe credincioase în poporul lui Dumnezeu.

NOTE:
1) 4:15 rămăşiţa lui Iosif: doctrina despre rămăşiţă este proeminentă în scrierile profeţilor
(Isaia 11:11; Mica 2.12; 4:7). Acest concept se referă la faptul că un număr de evrei credincioşi
vor fi curăţiţi şi salvaţi, fiind martori la împlinirea multora din profeţiile Vechiului Testament.
2) Frânghia: folosirea frânghiei este un simbol al testării comportamentului lui Israel (2
Sam. 8:2; 2 Împ. 21:13). În alte contexte poate să însemne şi un preludiu la judecată sau un
preludiu la restaurare.

2. OSEA (Hosheia: Dumnezeu este mântuire) a fost un contemporan al lui Amos şi Isaia,
însă activitatea sa profetică s-a extins în perioada ultimilor ani de existenţă ai Împărăţiei de Nord
(Efraim, Israel). Osea provenea şi el din Nord, la fel ca ceilalţi profeţi amintiţi mai sus. Este
plauzibil ca Osea să fi suferit de o moarte violentă înainte de căderea Samariei, capitala regatului
de Nord. Probabil că în carte se găsesc amintirile preţioase a unuia sau doi din ucenicii săi
devotaţi (observaţi schimbarea de la persoana a treia în capitolul 1, la persoana întâi în capitolul
3).
Osea denunţă aceleaşi păcate ca şi Amos, însă accentul său cade în mod deosebit asupra
corupţiei la nivel religios (sincretism). Închinarea a fost atât de mult contaminată de practicile
canaanite încât Domnul ajungea să nu mai poată fi distins de Baal. Dumnezeu primea închinare
ca şi cum ar fi fost Baal, un zeu al fertilităţii care nu avea aşteptări morale de la poporul său, ci
doar aşteptări cultice. După vremea lui Amos, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Colapsul social
a devenit un fapt acceptat, iar umbra Asiriei peste ţara condamnată se vedea din ce în ce mai clar.
În special, liderii naţiunii sunt implicaţi într-un mod activ. Preoţii încurajează păcatul, aşa încât să
poată fi plătiţi pentru jertfele ce urmau a fi aduse; ei se angajau într-un fel în tâlhărie la drumul
mare!
Cuvântul cheie de care depinde multe din profeţiile lui Osea este HESED, care înseamnă
credincioşia legământului, aşteptată nu numai de la Dumnezeu ci şi din partea întregului popor.
Osea trebuie să experimenteze el însuşi ce înseamnă necredincioşia. I se spune să se căsătorească
cu o femeie despre care ştie că mai târziu va fi necredincioasă. Ea îl părăseşte pe Osea pentru un
iubit care mai târziu o va abandona. Osea nu divorţează de ea (după cum scrie în Deut. 24:1-4, nu
ar fi avut voie să se recăsătorească cu ea). Când o răscumpără, preţul pe care îl plăteşte este
echivalent cu cel dat pentru bunuri avariate (jumătate de preţ – Ex. 21:32).
Toate aceste lucruri constituie o paralelă la istoria lui Israel: după ce a jurat că va fi credincios
faţă de legea Domnului, Israel a poftit după Baal şi alţi zei din Canaan, până când Dumnezeu l-a
dus în exil. Apoi, Isarel se bucură din nou de favor din partea lui Dumnezeu, în ţara lui Iuda.
Aflăm că întregul proces a început la Baal-Peor, în timpul peregrinării prin pustie (9:10; Num.
25), iar situaţia s-a înrăutăţit probabil după vremea lui Iosua. Primul pas a fost închinarea la alţi
zei, alături de Iahve. Apoi poporul s-a închinat la Iahve ca şi cum ar fi fost un Baal (un zeu al
fertilităţii). Samuel şi cei din jurul său au oprit această degenerare religioasă. Putem vedea cât de
departe au mers lucrurile dacă ne uităm la numele urmaşilor lui Saul şi David (Eşbaal, fiul lui
Saul şi Meribaal, nepotul său; Beliada, fiul lui David; de asemenea, este menţionat un loc numit
37
Baal-Peraţim, unde Baal se referă, cel mai probabil, la JHWH). Scribii au transcris mai târziu
aceste nume în aşa fel încât să evite folosirea numelui Baal, însă genealogiile mai puţin citite din
cartea Cronici au păstrat forma lor iniţială.
Când regatul israelit s-a divizat în două, influenţa canaanită a crescut în regatul de nord, în
special atunci când s-a încercat introducerea închinării la Melkart, Baalul Tirului. Deşi acest lucru
a fost oprit prin slujirea lui Ilie şi a lui Elisei, pare destul de evident faptul că religia din nord a
început să fie dominată de către cea a Canaanului (via Tir). Ca urmare, a ajuns să se considere că
JHWH era interesat în primul rând de jertfe (i.e. de ritual) şi nu de comportament. Însă, pentru
profeţi, închinarea la propria concepţie despre JHWH însemna, de fapt, închinare la un dumnezeu
fals şi nu se face niciodată distincţie între aceasta şi închinarea la baalii locali alături de
închinarea la JHWH. Prin urmare, JHWH avea nevoie de o soţie, iar o parte a închinării urma să
constea în prostituţie cultică la altare, care avea scopul de a creşte fertilitatea pământului în mod
magic.
ANALIZĂ: Natura păcatului lui Israel:
1. Lipsa oricărei moralităţi etice în Israel: preoţii (4:8; 6:9), prinţii şi împăraţii (5:1; 7:3)
se aflau printre cei care instigau poporul la idolatrie.
2. Coruperea adevăratei religii, în special după cum se vede din închinarea la viţeii de aur
(8:5 şi urm.; 10:5 şi urm.) şi din perceperea lui JHWH ca Baal.
3. Lipsa încrederii în Domnul, după cum reiese din politica externă a Israelului (5:13;
7:11; 8:9; 12:1; 14:5). Căutarea ajutorului din partea străinilor implica şi căutarea ajutorului la
dumnezei străini.
4. De fapt, pentru Osea, simpla existenţă a regatului de Nord era un păcat (8:4; 3:11).
Întotdeauna existase un resentiment bine înrădăcinat al dinastiei davidice din Ierusalim (12:2 şi
urm.).
5. Esenţa nemulţumirii lui Osea constă în lipsa loialităţii promise prin legământ (ebr.
hesed; 6:4: 6:6) lui Dumnezeu şi celorlalţi israeliţi (4:1; 12:6; 10:12).
6. Preoţii sunt aleşi pentru a fi condamnaţi, deoarece ei erau păzitorii Torei (4:6). În loc să
pună frâu nelegiuirii poporului, ei o încurajau, de dragul jertfelor pentru păcat (4:8 vezi şi 2 Cor
5:21 şi Rom. 8:3). Preoţii trebuiau să îndeplinească şi rolul de judecători, însă ei conduceau jaful
la drumul mare (6:9).
7. Osea deplânge pocăinţa lor superficială (6:1-3, face aluzie la atacul lui Israel asupra lui
Iuda.
8. Lipsa de cunoaştere a lui Israel. În Vechiul Testament cunoaşterea înseamnă să te afli
într-o relaţie apropiată cu cineva. Israel avea nevoie de o dorinţă mai puternică după părtăşia cu
Dumnezeu.

Contextul istoric: la fel ca Amos, Osea a profeţit în timpul domniei prospere a lui Ieroboam
II. În exterior era prosperitate, dar în interior, corupţie. Exista o formă de religie, însă săracii era
oprimaţi (o negare a lui hesed). După moartea lui Ieroboam II, pe tronul Asiriei ajunge Tiglat
Pilseser III şi se duce o politică de expansiune a imperiului.
Mai întâi, în mâinile asirienilor cade Damascul, iar o decadă mai tâziu şi Israel. Populaţia a
fost deportată în Asiria şi înlocuită cu alte popoare cucerite de ei, ajungându-se la o populaţie
mixtă cunoscută ca samariteni. Amos şi Osea au profeţit în timpul sfârşitului regatului de Nord,
aşa după cum Ieremia a profeţit în ultimele ore ale istoriei lui Iuda.
Osea a slujit cel mai mult între anii 750-725 î.Hr, dar nu mai târziu de domnia lui Ezechia în
sud (715). El prezice exilul iminent, însă anticipează şi o eventuală restaurare în cazul în care
poporul pedepsit va admite din nou autoritatea exclusivă a Domnului (3:5). Este semnificativ că
Pavel citează Osea 2:23; 1:10 în Romani 9:25 şi continuă cu viziunea zilei când tot Israelul va fi
mântuit (Rom. 11:26).
38
 3. IONA (porumbel): este diferită de celelalte cărţi profetice în sensul că este
autobiografică: prezintă viaţa lui Iona, dar nu spune aproape nimic despre conţinutul mesajului
său. Cu toate acestea, el este acelaşi om menţionat în 2 Împăraţi 14:26-27 care a venit din Gat-
Hefer în Galilea şi care a trăit în vremea lui Ieroboam II. Iona a profeţit despre campaniile de
cucerire pline de succes ale lui Ieroboam II (prima parte a secolului al VIII-lea) şi deci trebui să fi
fost destul de dificil pentru el să profeţească despre salvarea duşmanilor ţării sale (asirienii). Ei
par să fie singura naţiune din Orientul Mijlociu care au considerat cruzimea drept o mare virtute.
Aşa se explică bucuria deosebită a lui Naum în privinţa căderii cetăţii Ninive.
Iona este o carte didactică şi este deosebit de critică asupra tendinţelor naţionaliste evidente în
mijlocul israelţilor din acea vreme, care au considerat că ei au monopolul asupra mântuirii oferite
de Dumnezeu. Israel trebuia să înveţe că Dumnezeu era preocupat de naţiuni – El este un
Dumnezeu misionar. Salvarea neamurilor nu era ceva nou în planul lui Dumnezeu. El i-a salvat
cu mult timp în urmă şi putem trece în revistă cazul lui Melhisedec, mulţimea din Egipt, Ietro,
Rahav, Rut şi alţii ca ai. Acum cei din Ninive au ajuns să fie obiectul îndurării lui Dumnezeu.
Israeliţii aveau să înveţe că Dumnezeu era în control asupra Asiriei şi avea să o folosească în
îndeplinirea scopurilor Sale. Asiria nu era un agent liber. Dumnezeu avea să o folosească pentru
a-i disciplina pe israeliţi care atunci când Asiria a învins Israelul şi a lovit puternic pe Iuda (doar
Ierusalimul a scăpat în mod miraculos), tendinţa naturală a poporului era să se închine „zeilor
victorioşi” ai asirienilor, aşa cum a făcut Ahaz Manase ( 2 Împ. 16:10-16; 21:3).
Mai mult chiar, Iona (şi Israel) avea să înveţe nu doar că Dumnezeu controlează toate
naţiunile, El controlează şi marea (Tiamat) şi leviatanul, ambele fiind considerat în mitologia
canaanită ca forţe ale haosului, imposibil de îmblânzit.
Iona este prezentat ca un personaj care trebuie să se plece în faţa suveranităţii lui
Dumnezeu: nu poate să-şi ignore chemarea sa. Evenimentele care i s-au întâmplat lui Iona pot fi
văzute ca un tip reprezentativ a ceea ce urma să i se întâmple lui Mesia (Matei 12:40; Luca
11:30). Este vorba despre un fel de prezicere a învierii. Dumnezeu a îngăduit ca să se scrie în
acest mod, cu scopul ca mai târziul să poate fi văzută ca o ilustraţie a ceea ce avea să i se
întâmple lui Mesia. Cu alte cuvinte, aceste este unul din motivele pentru care Dumnezeu a
îngăduit să se scrie această carte. Creştinii de la început care au comunicat unii cu alţii printr-un
sistem codat, pictau adesea un peşte care-l arunca pe Iona din pântecele său, pentru a vorbi
despre învierea lui Isus.

ASPECTE CRITICE:
1) Unii obiectează că Iona este doar o parabolă scrisă pentru a ilustra suveranitatea lui
Dumnezeu şi inima sa misionară. Elementul cheie în această dezbatere îl constituie atitudinea lui
Isus cu privire la această naraţiune. El o tratează ca pe un fapt istoric. Unii au contracarat
adevărul acesta invocând teoria kenozei şi spunând că Isus a fost doar un om al vremii sale.
Contrar acestei opinii putem aminti că Isus a avut Duhul fără măsură şi nu ar fi fost nicio
problemă pentru El să distingă între istorie şi parabolă sau alegorie.
2) Unii critici au obiectat spunând că este improbabil ca Iona să fi rostit un psalm în pântecele
unei balene! Dar, fiind profet, este posibil ca Iona să fi fost deseori în zona sanctuarului, rostind
adeseori psalmi pentru închinători. Aceasta a fost o reacţie naturală pentru un om care tocmai a
fost salvat în mod miraculos de la înec. În plus, el a ştiut că nu a fost înghiţit de un peşte obişnuit.
După ce a rostit profeţia, Iona speră că cei din Ninive nu se vor pocăi.
Depresia lui Iona de la sfârşitul cărţii are la bază mai multe aspecte:
i. Iona a fost ofensat de faptul că Dumnezeu nu face ceea ce trebuia să facă (să-i pedepsească
pe asirieni, nu să-i salveze).
ii. Dumnezeu l-a salvat pe cel mai periculos duşman al lui Israel
39
 iii.Dumnezeu i-a distrus reputaţia sa de profet.
Atunci când se usucă acea plantă şi Iona se află în pericolul de a face un atac de cord, profetul
ajunge la limitele răbdării sale.

Context istoric: După cum am văzut, este probabil ca evenimentele descrise în cartea lui Iona
să fi avut loc în timpul domniei lui Ieroboam II, undeva între anii 780-750 î.Hr. În secolul
anterior, Asiria reprezenta o ameninţare, însă acum decăzuse, deşi era încă o putere care trebuia
luată în considerare. Ninive nu devenise încă capitala Imperiului Asirian, însă Kala, una din
părţile vechii cetăţi-stat era capitala imperiului între anii 880-701 î.Hr. Ninive trebuie privită ca o
cetate-stat, care consta într-o aglomeraţie urbană.
Documentele istorice asiriene vorbesc despre două epidemii de ciumă severe în Asiria, în anii
765 î.Hr. şi 759 î.Hr., precum şi despre o eclipsă totală de soare în anul 763 î.Hr. Toate acestea ar
fi pregătit poporul pentru mesajul lui Iona. Documentele mai atestă faptul că, pe vremea când
regina Semiramis era coregentă cu fiul său, Adad-Nirari III (810-782 î.Hr.), a existat o scurtă
întoarcere către monoteism.

ISAIA (Ieşaia = Dumnezeu este salvare sau Dumnezeu va salva) a avut o perioadă de
activitate lungă, sub ameninţarea Asiriei, care s-a concretizat în cucerirea regatului de nord şi
anexarea acestuia la Asiria, precum şi în supunerea ţării lui Iuda. Se pare că Isaia avea acces la
palatul regal (regele – Ahaz – ştia numele fiului lui Isaia – Șear-Jaşub – 7:3), ceea ce înseamnă că
avea o poziţie socială însemnată. Potrivit tradiţiei evreieşti, tatăl lui Isaia, Amoţ, era fratele lui
Amaţia, tatăl lui Ozia. O tradiţie apocrifă susţine că Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul, în
timpul persecuţiei din vremea lui Manase. Putem spune despre Isaia că îşi domină epoca: regii îl
consultă şi se tem de el, are acces liber în curtea regală şi urmăreşte îndeaproape politica externă
a ţării. Cartea sa reflectă diferitele etape ale activităţii sale, deşi profeţiile sale nu sunt plasate în
ordine strict cronologică. Astfel, capitolele 1-12, în care sunt cuprinse şi detaliile autobiografice
din capitolele 6-8, datează de la începutul lucrării sale (războiul dintre Siria şi Israel din anul 734
î.Hr.), în timp ce capitolele 28-33 ne plasează în perioada campaniei lui Sanherib împotriva
Ierusalimului în anul 701 î.Hr. Alte grupaje de capitole conţin profeţii împotriva naţiunilor (13-
23) şi mica apocalipsă a lui Isaia (24-27).
Ca şi predecesorii săi, Isaia utilizează o varietate de figuri de stil, cum ar fi: acuzaţii, plângeri,
ziceri enigmatice (ebr. mashalim), pentru a-şi prezenta mesajul care anunţa pedeapsa pentru
călcarea legământului, însă şi credinţa în faţa unor schimbări istorice de seamă şi încrederea în
victoria finală a scopurilor lui Dumnezeu. Lipsa de credinţă repetată din partea poporului şi a
liderilor săi nu poate evita catastrofa: pilda viţei-de-vie (cap. 5) este una din cele mai dramatice
expresii ale acestei catastrofe şi este preluată şi de alţi scriitori. Se pare că prea mulţi din Iuda au
considerat, în mod greşit, că teologia regală, cu promisiunea sa necondiţionată faţă de David,
reprezintă o acoperire pentru tot ceea ce făcea poporul, bun sau rău. Poporul a presupus, în mod
greşit, că Dumnezeu nu va veni niciodată în Sion ca să judece, crezând, prin urmare, Dumnezeu
era legat de ei, la bine şi la rău. Isaia contrazice această convingere în 6:11-12, ceea ce suna ca o
trădare, însă acesta era, de fapt, adevărul. Liderii poporului, care aveau ca responsabilitate să-i
ţină poporul credincios legământului, sunt aleşi pentru a fi condamnaţi (Isaiah 1:21 şi urm.; 3:1-7;
22:15). În faţa ridicării Asiriei, ca putere imperială, de care poporul încearcă să scape prin alianţe
politice şi pregătiri militare, profetul le aminteşte că, dacă vor medita la istoria lor, vor putea să-şi
adune suficientă credinţă pentru a nu urma exemplul popoarelor din jurul lor. Dezastrul nu va fi
ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru că Isaia este sigur de împlinirea promisiunilor făcute de
Dumnezeu lui David, cu privire la veşnicia dinastiei sale şi la inviolabilitatea muntelui Sion,
confirmată parţial de izbăvirea de Sanherib, el anunţă că linia genealogică regală, în ciuda
ocupanţilor săi actuali nedemni, va duce într-o zi la domnia prinţului desăvârşit care, printr-o
40
rămăşiţă credincioasă, va face să triumfe dreptatea, pacea şi înţelepciunea (9:1-6 şi 11:1-10). Între
timp, ceea ce trebuie să facă poporul este să recunoască faptul că Dumnezeu îşi duce la
îndeplinire scopurile Sale (28:23 şi urm.), bineînţeles într-un fel care este greu de înţeles, însă
care îi îndeplineşte aşteptările.

Contextul istoric: În timpul domniei lui Ieroboam II şi Ozia, Asiria era slabă, însă un general
ambiţios a preluat ulterior puterea în Asiria, luându-şi numele de Tiglat-Pileser III, rezultând într-
o perioadă nouă de agresiune şi expansiune, care a atins punctul culminant prin cucerirea
Egiptului şi s-a încheiat cu distrugerea oraşului Ninive.
Astfel, Asiria era puterea dominantă care ameninţa atât Israelul, cât şi Iuda. În anul 738 î.Hr.,
Reţin din Damasc, Hiram din Tir şi Menahem din Israel erau cu toţi vasali ai Asiriei. După
moartea lui Menahem, în anul 735 î.Hr., atât Siria, cât şi Iuda au atacat Israelul, pentru a-l forţa să
încheie o alianţă anti-asiriană. În ciuda eforturilor lui Isaia, Ahaz a apelat la Asiria pentru ajutor,
care a venit şi a cucerit cetăţile filistenilor şi Damascul. Israel a trebuit să renunţe la
Transiordania şi la Galileea pentru a putea supravieţui. Locuitorii acestor teritorii au fost luaţi
captivi şi duşi în exil. Ahaz a devenit astfel vasalul Asiriei.
Creşterea puterii Egiptului a încurajat Israelul să se revolte împotriva lui Salmanasar V,
succesorul lui Tiglat-Pileser, ceea ce a dus la cucerirea Samariei şi deportarea locuitorilor săi de
către Sargon, succesorul lui Tiglat-Pileser.
Încrezându-se în ajutorul Egiptului, şi Ezechia a decis să se ridice împotriva stăpânirii. Asiria a
reacţionat, însă i-a atacat în principal pe filisteni, aliaţii lui Ezechia. Poate că în această perioadă
se încadrează, din punct de vedere istoric, vizita ambasadorilor lui Merodac-Baladan, marcând
probabil începutul alianţei dintre Iuda şi Babilonia.
Între timp, în Asiria, Sargon a fost urmat la tron de Sanherib, însă întregul său imperiu s-a
răsculat împotriva lui. Patru ani mai târziu, el a reacţionat, învingând armata egipteană. Ezechia,
aliatul său, a trebuit să accepte termeni împovărători (2 Împ. 18:13-16). Sanherib, însă, nu şi-a
mai ţinut cuvântul dat, cerând capitularea Ierusalimului. Ezechia a refuzat. Sanherib, care avea
deja mâinile pline, s-a mulţumit să scrie o scrisoare de ameninţare, fiind apoi forţat să se retragă,
din cauza că armata i-a fost decimată de o ciumă. Ezechia rămânea totuşi vasal Asiriei. Se poate
ca Sanherib să fi avut încă o campanie zece ani mai târziu, însă nu ştim cu siguranţă acest lucru.
În Israel, regatul de nord, după moartea lui Ieroboam II a urmat o perioadă de declin dramatic
(o succesiune rapidă de regi care au preluat puterea, dintre care mulţi au fost asasinaţi), care s-a
încheiat cu deportarea naţiunii în Asiria, în anul 722 î.Hr. În acelaşi timp, în Iuda, regele Ahaz s-a
îndreptat înspre Asiria, pentru a căuta protecţie împotriva unei coaliţii siriene. Atât Isaia, cât şi
Mica au protestat împotriva acestui lucru. În anul 626 î.Hr., Ezechia preluase conducerea, urmând
la tron după Ahaz, şi a iniţiat o reformă care a dus la abolirea idolatriei. Isaia a devenit sfetnicul
personal al lui Ezechia, care l-a avertizat să nu se alieze cu Egiptul pentru protecţie în faţa Asiriei.
Egiptul a fost spulberat de atacul violent al armatei lui Sanherib şi doar intervenţia lui Dumnezeu
a putut salva Iuda de o soartă similară.
Ezechia a fost urmat la tron de Manase, care a fost un rege rău şi care a introdus idolatria pe
faţă pentru a face pace cu Asiria. Acesta este contextul în care trebuie să plasăm a doua parte a
cărţii Isaia. Politica lui Manase a fost o contestare gravă a credinţei adevărate şi a autorităţii lui
Dumnezeu. Prin urmare, trebuia ca Dumnezeu să-şi arate superioritatea faţă de aceşti idoli,
arătând că El este conducătorul istoriei şi nu ei. Dumnezeu face acest lucru prin preziceri de
natură profetică, anunţând, cu un secol sau două mai înainte, judecarea apostatei Iuda şi a
Babilonului, care Îl sfida pe Dumnezeu. De aceea referinţele geografice sunt atât de vagi şi nu se
potrivesc nici la Palestina, nici la Asiria. Deşi aceste lucruri au fost date (i.e. scrise când Isaia era
în vârstă) în timpul domniei lui Manase, scopul lor a fost acela de a fi o mângâiere pentru aceia
care urmau să fie duşi în exilul babilonian, ca aceştia să nu-şi piardă speranţa.
41
 Vom vedea că problema majoră a acelei vremi consta în încheierea unor alianţe păcătoase
între Israel şi alte naţiuni, ceea ce ducea la lipsa credinţei în Dumnezeu, care era, de fapt,
Protectorul lor.

Exegeză:
1:27: Sionul va fi răscumpărat prin dreptate şi rămăşiţa lui prin neprihănire. Termenul
„dreptate” înseamnă „a fi drept (a se conforma la ceea ce este drept), însă mai poate însemna şi „a
corecta, a pune într-o relaţie corectă = a salva”. Aşadar, neprihănirea aproape cî înseamnă „modul
lui Dumnezeu de a salva”, însă mai poate însemna şi „a reabilita” sau „a da victorie”. Toate
aceste semnificaţii apar şi în Noul Testament şi trebuie interpretate în funcţie de contextul lor şi
de modul în care sunt utilizate în cartea Isaia.
6:1-13: Chemarea lui Isaia. Deşi acest eveniment este plasat în capitolul 6, el marchează
începutul lucrării lui Isaia (i.e. textul nu este aranjat în ordine cronologică). Văzând că poporul se
împietreşte tot mai mult, Isaia înţelege mai bine care este sensul lucrării sale.
Isaia se afla probabil în curtea templului, în timpul sărbătorii de toamnă, în care se celebra
suveranitatea lui Dumnezeu. Acolo, la templu, îl vede pe Ozia, împăratul lepros, care simboliza
păcătoşenie poporului. Închinarea serafimilor i-a arătat şi mai clar păcătoşenia care caracteriza
închinarea oamenilor (buze necurate). Poporul ştia că Dumnezeu este sfânt (despărţit), însă
înţelegea acest lucru în sens strict fizic. Accentul pus pe sfinţenia lui Dumnezeu străbate cartea
Isaia, în special prin sintagma „Sfântul lui Dumnezeu”, care apare de 25 de ori (13 fiind în a doua
jumătate a cărţii). Dumnezeu este sfânt, însă El vrea ca poporul Israel să reflecte caracterul său
sfânt.
Mesajul transmis de Isaia este unul de condamnare, căci sarcina lui este aceea de a împietri
poporul (ca şi cea a lui Isus, vezi Marcu 4:11; Ioan 12:37-41, Fapte 28:25-28 şi Romani 9-11).
Din momentul în care Isaia şi-a început lucrare, Iuda a încetat să mai funcţioneze ca o naţiune în
planul lui Dumnezeu. Din acel moment, Dumnezeu a început să-şi ducă la îndeplinire planul Său
printr-o rămăşiţă, care se întrevede puţin în Isaia 6:13. Copacul care a fost tăiat reprezintă
poporul Israel, ia mlădiţa care iese din butuc este rămăşiţa (întruchipată de Mesia, vezi 11:1).
Acest proces a început în capitolul 8, când Isaia este respins de poporul care îl priveşte ca pe
un colaboraţionist. Din acel moment, se pare că el şi-a limitat propovăduirea la un grup mic de
discipoli şi nu a mai îndeplinit o lucrare publică, ci intervenea doar în momente de criză.
7:10 – 8:4: Profeţia despre Imanuel: În anul 735 î.Hr., a existat o tentativă disperată a Siriei
şi a Israelului de a uni toate statele vecine împotriva Imperiului Asirian, care cucerea tot ce-i
stătea în cale. Când Iuda a refuzat să coopereze, cele două state aliate au venit cu armatele lor
pentru a înlocui regele din Iuda (Ahaz) cu omul lor, Ben-Tabeel. Isaia caută să-l încurajeze pe
rege să se încreadă în Dumnezeu mai degrabă decât în intrigi politice, însă regele luase deja o
decizie, iar credinţa nu avea nimic de-a face cu religia sau politica sa. În spatele discuţiei biblice
care suna bine (Deut. 6:16), stătea de fapt planul de a-i păcăli pe adversarii săi, împrietenindu-se
cu cel mai mare dintre ei (Asiria).
Dumnezeu are însă propriul Său semn, nu doar pentru Ahaz, ci pentru o audienţă mai mare şi
cu o semnificaţie mult mai bogată decât o simplă demonstraţie de putere. Dumnezeu nu spune că
aceste lucruri se vor întâmpla într-un anumit număr de ani, ci face o profeţie, raportând împlinirea
ei la o persoană (7:15-16), care va rezolva problemele lui Iuda. Înainte ca acea persoană să intre
în adolescenţă (momentul în care i se face bar-mitzva), cele două ţări (Israel şi Siria) vor fi
pustiite (distruse de năvălirea asiriană), din cauza răzvrătirii lor.
Împlinirea profeţiei: împlinirea imediată a profeţiei a fost în persoana lui Ezechia (un arhetip
al lui Mesia), unul din fiii lui Ahaz (2 Împ. 18:2). Mama lui se numea Avi (fiica lui Zaharia). Se
presupune, însă, că profeţia nu se poate aplica la el, deoarece ar fi trebuit să aibă nouă ani în acea

42
vreme (7:34), dar acest lucru nu poate fi dovedit. Este semnificativ de remarcat faptul că 10 ani
din domnia lui Ezechia nu sunt consemnaţi în arhivele istorice.
Alţii văd naşterea din fecioară ca referindu-se la profetesa cu care s-a căsătorit Isaia la scurt
timp după această profeţie. În momentul transmiterii profeţiei (735 î.Hr.), ea era, de fapt, virgină,
această variantă ducându-ne în anul 721 î.Hr., timp în care profeţia s-a împlinit, prin campaniile
devastatoare ale lui Salmanasar V şi Sargon: Damascul a căzut în anul 731 î.Hr., iar Israelul în
722 î.Hr. Israelul a fost recolonizat mai târziu, în timpul domniei lui Asurbanipal (669-626 î.Hr.).
Împlinirea ultimă a acestei profeţii s-a realizat în persoana lui Mesia.
Să observăm două aspecte importante ale profeţiei:
1. O fecioară va rămâne însărcinată (i.e. în timp ce este încă virgină!) este un lucru foarte
neobişnuit, dacă nu chiar nemaiîntâlnit.
2. Numele copilului este „Dumnezeu cu noi”, care nu se poate referi decât la Mesia,
deoarece nici un rege pământesc nu se califică la aceasta.
3. Profeţia are o împlinire parţială şi una deplină, pentru a confirma faptul că Isaia era un
proroc adevărat. În aceste versete se vorbeşte despre trei copii:
a) Șear-Iaşub („o rămăşiţă se va întoarce”), pe care l-a luat Isaia cu el când a mers să se
întâlnească cu Ahaz. Din profeţia aceasta reiese că doar o zecime din populaţia lui Iuda se va
întoarce din captivitate.
b) Emanuel, care a fost conceput cu 12 ani înainte de evenimentele profeţite.
c) Maher-Șalal-haş-baz („Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii”: ciubucuri
rapide, pradă uşoară), care a fost conceput cu trei ani înainte de evenimentele profeţite (vreme în
care copilul putea deja să spună „mama” şi „tata”).
Judecata cade peste Iuda (cf. Isaia 7:17-25): acest lucru s-a întâmplat înainte de deportarea lor
finală în Babilon. Când armatele egiptenilor şi asirienilor s-au întâlnit la Elteke în anul 701 î.Hr.,
au golit ţara lui Iuda de proviziile de hrană şi alte lucruri necesare. Briciul angajat de regele lui
Iuda a fost Sanherib, acesta ştergând de pe faţa pământului aproape toată ţara lui Iuda în anul 701
î.Hr., distrugând 46 de cetăţi şi deportând 200.000 de oameni. Acest lucru s-a întâmplat în timpul
domniei lui Ezechia. Ierusalimul (comparat în capitolul 1 cu o colibă într-un câmp de castraveţi)
a scăpat de această invazie.
Restul capitolului 8 vorbeşte în continuare despre triumful celor care au credinţă (numiţi
conspiratori de către duşmanii lor) şi pieirea celor care au refuzat să creadă. Apostaţii din Iuda se
vor împiedica de cuvântul Lui (pe care l-au nesocotit), ajungând la distrugere şi ruină.
9:1-6: vorbeşte despre lucrarea lui Mesia în Galileea şi, în ultimă instanţă, despre eliberarea
acelui teritoriu de sub dominaţie străină, datorită lui Mesia. Este important de observat faptul că
Galileea, atât de mult călcată de păgâni, este ameninţată astăzi atât de Siria, cât şi de Hezbolah şi
alte grupuri teroriste din Liban. Acest teritoriu a fost în dizgraţie (ocupată de o putere străină),
însă într-o zi lucrurile se vor schimba şi totul depinde de o persoană, de Mesia, singura prin care
pot veni eliberarea şi domnia directă a lui Dumnezeu.
Portretul Salvatorului aşteptat:
1. Un prunc născut poporului evreu (Emanuel).
2. El va conduce împărăţia lui Dumnezeu cu autoritatea lui Dumnezeu.
3. El va fi un sfetnic minunat, ceea ce înseamnă un sfetnic supranatural (cf. Isaia 28:29;
Jud. 13:18).
4. El va restaura pacea, adică armonia iniţială, care domnea înainte de Cădere (cf. Isaia
11:6-9).
5. El va fi din linia genealogică a lui David.
Versetul 9 poate fi tradus astfel (textul, însă, nu este clar): „Tu ai adăugat la popor şi i-ai sporit
bucuria”. Dacă această traducere este corectă, atunci ar putea să se refere la adăugarea neamurilor
la poporul lui Dumnezeu, ca rezultat al lucrării lui Mesia în Galileea.
43
 11:1-16: Mlădiţa (netser) este Mesia, din linia genealogică a lui David. Este descrisă aici
domnia Sa şi situaţia din Palestina (muntele meu cel sfânt sau ţara) în timpul viitoarei sale
domnii. Pasajul vorbeşte despre un popor regenerat care trăieşte într-o ţară transformată.
Judecăţile descrise vor avea loc probabil la începutul domniei sale. Versetul 10 vorbeşte despre
Biserică, aceasta locuind împreună cu El în cetatea Sa regală, care în Apocalipsa 21-22 este
descrisă ca fiind una supranaturală. Acest pasaj trebuie citit în paralel cu capitolul 33:17-24.
14:28-32: Regele Ezechia este tentat să se alăture filistenilor în revolta lor împotriva Asiriei,
într-o vreme când puterea Asiriei slăbise. Răspunsul lui Isaia este să se aştepte încă la mult rău
din partea Asiriei şi că filistenii sunt, oricum, un popor condamnat. Șerpii la care se face referire
aici sunt diferiţi împăraţi asirieni.
Capitolul 15 vorbeşte despre vremea când Moab va fi victima atacului asirian (Chir sau Kerak
era centrul Moabului, iar celelalte oraşe erau răspândite de-a lungul drumului regal).
Capitolul 17 se referă la vremea când Siria şi Israel vor coaliza împotriva lui Iuda.
Capitolul 18 vorbeşte despre dinastia etiopiană (sau, mai degrabă, nubiană) din Egipt:
Shabaka, fiul lui Pianki, îl încurajase pe Osea în revolta sa împotriva Asiriei. Mai târziu, el l-a
încurajat pe Ezechia să i se alăture în răscoala sa, împreună cu Merodac-Baladan, însă Sanherib l-
a bătut în anul 701 î.Hr. la Eltekeh. Tirhaca s-a răsculat şi el, însă a fost învins de Asurbanipal în
667 î.Hr. Mesajul transmis de Isaia regelui a fost că Domnul nu are nevoie de intrigi: El aşteaptă
vremea potrivită, lucrând în tăcere la împlinirea planurilor Sale. Duşmanul va ajunge până pe
munţii lui Iuda, doar pentru a fi doborâţi când vor fi atât de aproape de câştigarea victoriei.
Capitolul 19 reflectă situaţia din Egipt, unde războiul civil dintre dinastiile rivale au dus la
ocupaţia asiriană prin Esar-Hadon în anul 671 î.Hr. şi care a durat timp de 19 ani. A urmat apoi
decăderea economică, iar mai târziu, Nebucadneţar a invadat Egiptul, urmărindu-i pe evreii care
întemeiaseră acolo colonii considerabile (vs. 18-22).
Din capitolul 20 aflăm că Egiptul va fi cucerit de Asiria. În anul 711 î.Hr., Sargon şi-a trimis
generalul de armată să cucerească cetatea Aşdod. Toate aceste mesaje (profeţii) reflectă răspunsul
lui Dumnezeu (prin Isaia) la vremuri de criză naţională. Întrebarea era: se va încrede poporul în
Dumnezeu şi va asculta de El sau îşi vor pune încrederea în oameni şi chiar mai mult, în nişte
păgâni?
25:6-8; 26:13-19: Speranţa învierii: aceasta este una din cele mai timpurii referiri la această
doctrină.
28-33: Iuda în timpul domniei lui Ezechia: când Ezechia devine rege, Isaia nu pare să-şi reia
slujba sa profetică obişnuită: majoritatea acestor profeţii sunt prilejuite de intrigile care au dus la
rebeliunea lui Ezechia împotriva stăpânirii asiriene.
Capitolele 36-39 întregesc profeţiile referitoare la Asiria. Capitolele 38-39, deşi sunt mai
timpurii, sunt plasate totuşi la final, ca o aşteptare a captivităţii babiloniene, descrisă în capitolele
40-55.

A doua parte a cărţii Isaia vorbeşte, în special, despre exilul babilonian şi despre
restaurare.
Profeţiile sale au avut o relevanţă anume pentru exilaţi, prin faptul că ele explicau căile lui
Dumnezeu: El recunoaşte că exilul reprezintă pedeapsa pentru păcatele poporului. Suferinţa
inerentă datorată faptului că Israelul a fost pus deoparte pentru Dumnezeu (incluzând, fără
îndoială, evenimentele de după anul 70 d.Hr.), urma să ducă la salvarea naţiunilor, acesta fiind
mijlocul prin care binecuvântarea lui Avraam va ajunge la toate popoarele pământului. Însă, tema
centrală a cărţii nu este suferinţa, ci felul în care Israelul ca fi salvat, după o eliberare de proporţii
chiar şi mai mari. Rolul Cântecelor Robului este să arate în ce fel sunt posibile aducerea
Evangheliei la naţiuni şi eliberarea finală a Israelului, căci nimic nu se poate face fără lucrarea
(moartea, învierea şi întoarcerea) şi persoana Robului. Aceste Cântece (Is. 42:1-9; 49:1-6; 50:4-9;
44
52:13-53:12) formează, aşadar, o punte de legătură între prima şi a treia parte a cărţii Isaia. Deşi
versetele din 41:8, 42:19 şi 43:10 pot fi înţelese ca referindu-se în mod colectiv la poporul Israel,
din celelalte cântece ne putem da seama că acestea fac referire la o singură persoană (care
reprezintă poporul Israel).

Detalii (personaje mesianice): În capitolele 40-48, personajul principal este Cir, la care se
face referire prin apelativele următoare: păstorul Meu (i.e. conducător – 44:28), unsul Său (mesia
– 45:1), un om care să împlinească planurile Mele 46:11, cel pe care Domnul îl iubeşte (pe care
Domnul l-a ales – 48:14).
Cir a fost un adept al zoroastrianismului, însă care a fost îngăduitor faţă de zeii ţărilor pe care
le-a cucerit. Versetul din 45:7 se adresează dualismului său (un zeu responsabil pentru bine, iar
altul pentru rău).
În capitolele 49-57, personajul principal este Robul Domnului. Isus se identifică pe Sine cu
Robul din Isaia 61 (cf. Luca 4), prin urmare putem deduce că această identificare este valabilă şi
pentru Isaia 53.
„Lăstarul” este un alt termen mesianic folosit şi în alte pasaje biblice (Mat. 2:23, unde există
un joc de cuvinte între Nazaret – ebr. Netsaret şi Lăstar – ebr. Netser, tradus greşit prin
nazarinean).
Capitolele 55-66 sunt, în mare, de natură escatologică: imaginea poporului răscumpărat, trăind
într-o ţară răscumpărată, după necazul cel mare, când Mesia se va fi întors pentru a domni în
mijlocul poporului Său.
Capitolele 40-55 marchează lucrarea cuvântului profetic care iese în capitolul 40 şi se întoarce
în capitolul 55, după ce şi-a încheiat misiunea.
Capitolul 40 conţine două idei majore:
1) Versetele 1-11: Întâiul născut al lui Dumnezeu (Israel) se poate aştepta fie la pedeapsă
îndoită, fie la binecuvântare îndoită (61:7; 16:18).
2) Versetele 12-31 reprezintă un imn adresat măreţiei lui Dumnezeu, în lumina căreia
deznădejdea exilaţilor este absurdă.
Exilul a fost un şoc profund pentru israeliţi, care încă aveau un mod de gândire păgân. Ei
considerau că JHWH fusese învins de zeii Babilonului şi chiar mai rău, Templul fiind acum
distrus, JHWH nu-şi mai primea jertfa de mâncare obişnuită (nu se mai aduceau jertfe), aşa că
urma să dispară.
43:1-13: Profeţia întoarcerii: există o diferenţă de interpretare a acestui pasaj în Israel între
Stat (care reprezintă idealul secular) şi farisei, care susţin că profeţia aceasta urmează să se
împlinească şi nu recunosc validitatea actualului stat Israel.
Ideea principală în acest text este că Dumnezeu este răscumpărătorul lui Israel (şi, sigur, al
tuturor celor care cred în Hristos) şi îi tratează ca şi cum ar fi membri ai familiei Sale.
Versetul 3 trebuie interpretat în lumina răsplătirii perşilor de către Dumnezeu pentru eliberarea
captivilor lui Israel: Dumnezeu le-a dat Egiptul şi o parte din Nubia (cucerite în timpul domniei
lui Cambysis, fiul lui Cir). Trebuie să ţinem cont de faptul că această profeţie despre întoarcerea
Israelului se referă atât la întoarcerea din Babilon, precum şi la întoarcerea finală, care va avea
loc la sfârşitul acestei epoci. Profeţia este şi acum împlinită, în mod parţial. În faza finală, exilaţii
răspândiţi în toate zonele geografice vor fi aduşi acasă. Însă, de aici putem deduce că întoarcerea
în Sion pare să se refere şi la adunarea tuturor celor aleşi (v. 7) în biserica lui Isus Hristos, căci
aici sunt incluşi „toţi… cei pe care i-am făcut spre slava Mea”.
52:13-53:12: Acest Rob va conduce El Însuşi, ceea ce îi va uimi pe toţi împăraţii pământului
(52:15) şi va fi şi Cel care ca suferi pentru toţi oamenii, pentru ca ispăşirea lui Dumnezeu să fie la
îndemâna tuturor. Primul advent îi va uimi pe mulţi (v. 13-14), însă cel de-al doilea advent va tăia
răsuflarea chiar şi împăraţilor pământului (52,15) – aici rezidă misterul Robului.
45
 52:15: Dacă alegem să folosim termenul „stropire” (El va purifica prin stropire) în versetul
15, atunci aceasta s-ar referi la revărsarea curăţirii spirituale peste naţiunile evanghelizate.
53:2: termenul ar putea fi tradus prin sugar (copil alăptat).
53:3: respins de oameni = nu a avut oameni distinşi (ca sprijinitori ai Săi).
Ne-am ascuns, ca să spunem aşa, feţele de la El = am refuzat să recunoaştem ce este El.
53:4: Ca semn al puterii lui Hristos de a ierta păcatele, El a vindecat multe boli fizice de care
sufereau oamenii. Însă, pentru că aici se vorbeşte despre boala sufletului, este justificată
traducerea termenului din original prin „dureri”.
Cu alte cuvinte, penticostalii au înţeles greşit acest verset ca dându-le mână liberă să vindece
pe oricine, în virtutea a ceea ce a făcut Hristos pe cruce.
53:5: străpuns = crucificat sau pironit.
53:6: a făcut să cadă asupra Lui = a făcut să-l întâlnească. Aceasta este terminologia folosită în
cazul rudei-răscumpărătoare (Num. 35:19): răscumpărătorul îl întâlneşte pe cale şi îl ucide. În
acelaşi fel, păcatele noastre L-au întâlnit pe Isus şi L-au omorât.
53:8 se referă la o greşeală a sistemului de justiţie: Isus a avut parte de un proces nedrept, după
care a fost trimis la execuţie. În ceea ce-i priveşte pe oamenii din generaţia Sa, (unii dintre ei) au
considerat că El a fost şters de pe pământul celor vii pentru păcatele poporului meu, care merita,
de fapt, pedeapsa. Moartea Lui a fost una înlocuitoare, pentru cei care meritau din plin ceea ce a
suferit El în locul lor.
53:10: Va trăi multe zile sau îşi va prelungi zilele – aceasta este posibil numai printr-o înviere
în trup.
53:11: Prin cunoştinţa Sa = prin cunoaşterea Sa (ca salvator).
53:12: Partea lui la un loc cu cei mari se referă la credinciosul care primeşte o porţie alături de
cei mulţi (cei răscumpăraţi, pentru care El a murit — 53:11). Cei tari se referă la cei care sunt tari
în bătălia împotriva lui Satan, iar cei vinovaţi sunt sufletele aduse la Hristos.
Idolatria condamnată în capitolul 56 este probabil cea din vremea lui Manase.
Capitolele 58 şi 59 vorbesc despre perioada post-exilică, în care circumcizia, respectarea
sabatului şi postul au câştigat o tot mai mare importanţă în mintea oamenilor, iar cele două din
urmă erau greşit folosite.
59:9-21: Iuda a devenit victimă a nedreptăţii şi opresiunii asiriene, iar speranţa lor la
independenţă şi prosperitate era mereu năruită. Astfel, poporul a devenit depravat din punct de
vedere moral şi era condus de oameni nelegiuiţi.
Versetul 16: Dumnezeu era supărat că nu exista niciun mijlocitor uman pentru Israel. Prin
urmare, singura cale rămasă deschisă era ca El Însuşi să devină mijlocitor, în persoana lui Isus
Hristos. Este nevoie de un mijlocitor: versetul 20 explică cum este posibil acest lucru. Pentru că
răscumpărătorul trebuia să fie o rudă de sânge, singura modalitate în care Dumnezeu putea să
devină mijlocitor pentru oameni era ca Hristos să devină om cu adevărat.
Versetul 17 aminteşte de Efeseni 6. Noi trebuie să ne îmbrăcăm cu aceeaşi armură (spirituală)
pe care a folosit-o şi Hristos.
Versetele 18-19: aici este vorba despre prima şi a doua venire. La cea de-a doua venire a
Sa, Hristos ca zdrobi puterea lumii şi va impune standardele sfinte ale lui Dumnezeu tuturor
locuitorilor pământului. Tot pământul va veni să se închine lui Dumnezeu, iar Duhul Său cel
Sfânt va învinge orice atac împotriva poporului Său răscumpărat.

Aspecte critice: unii critic susţin că Isaia nu poate fi autorul celei de-a doua părţi a cărţii,
motivul principal fiind acela că ei nu sunt gata să accepte faptul că au putut fi aduse nişte profeţii
atât de exacte cu aproximativ 100 de ani înainte ca evenimentele profeţite să aibă loc (de pildă,
întoarcerea din exil din vremea domniei lui Cir).

46
 Cea de-a doua obiecţie priveşte faptul că stilul capitolelor din partea a doua este atât de diferit
de cele din prima parte.
A treia obiecţie constă în faptul că teologia părţii a doua diferă în mod considerabil de cea din
prima parte: maiestatea divină a lui Dumnezeu/ unicitatea şi eternitatea; El este înălţat peste toţi
ceilalţi dumnezei/ negarea existenţei altor dumnezei; rămăşiţa lui Israel sunt cei rămaşi în
Ierusalim/ cei duşi în exil; regele mesianic/ Robul.
1. Natura specifică a profeţiilor nu este una neobişnuită: Iosia a fost menţionat într-o
profeţie cu mai mult de trei secole înainte de naşterea sa (1 Împ. 13:1 şi urm.), menţionarea
Betleemului (ca loc al naşterii lui Mesia) de către Mica (Mica 5:2), care era contemporan cu
Isaia, cucerirea Tirului de către Babilon, aşa cum a fost profeţit de către Ezechiel (Ezech. 26:2 şi
urm.) şi Zaharia (9:1).
Cu toate acestea, menţionarea lui Cir pe nume în Isaia 44:28 şi 45:1 ar putea fi privită ca o
notă explicativă introdusă în textul original de către un editor ulterior, cum ar fi Ezra, care, ca şi
canonizator, avea autoritatea să facă acest lucru. Comentatorul C.C. Torrey recunoaşte că dacă
cele aproximativ cinci referinţe la Babilon şi Cir ar putea fi eliminate, ca reprezentând inserţii
ulterioare, aproape toate capitolele 40-66 ar putea fi fost scrise într-un cadru palestinian.
2. Capitolele 40-55 reflectă un context cotidian şi religios palestinian mai degrabă decât
unul babilonian, spre deosebire de Ezechiel, care dă multe amănunte legate de un astfel de
context. Mai mult, „profetul” pare să fie cu totul necunoscut lui Ezechiel şi lui Daniel. De
asemenea, în această parte a cărţii se fac câteva referiri la idolatrie, care, după cum s-a stabilit de
comun acord, nu a existat în epoca post-exilică (cf. 40:19; 41:7, 29; 42:17).
3. Diferenţa de stil ar putea fi explicată prin faptul că cea de-a doua parte a fost scrisă în
timpul lui Manase, când Isaia nu a mai putut să îndeplinească o lucrare publică. Materialul de la
început se poate să fi fost transmis ca nişte predici. În orice caz, există teme importante care
străbat cartea Isaia: sintagma „Sfântul lui Israel” apare de cinci ori în restul Vechiului Testament,
însă în primele 29 de capitole ale cărţii Isaia apare de 12 ori şi de 14 ori în ultimele 27 de
capitole. Întâlnim şi alte expresii paralele în pasajele următoare: 35:10 şi 51:11; 11:9 şi 65:25;
1:1, 14 şi 43:24. În Ioan 12:38-41 apar citate din Isaia 6:9 şi 53:1, ambele fiind atribuite
prorocului Isaia.
4. Mesia este descris ca Robul divin (slujirea Robului este, de fapt, o lucrare făcută de
Mesia). În Isaia 55:3 se aminteşte chiar şi de David, ceea ce demonstrează faptul că nu s-a
renunţat la accentul care se punea mai înainte pe casa lui David. O mare parte din materialul
cuprins în capitolele 40-66 îşi găseşte paralela în Mica, un contemporan al lui Isaia (de comparat
în special: Isaia 41:15 şi urm./ Mica 4:13; Isaia 47:2 şi urm./ Mica 1:11; Isaia 48:2/ Mica 3:11;
Isaia 49:23/ Mica 7:17; Isaia 52:12/ Mica 2:13; Isaia 56:10/ Mica 3:5; Isaia 58:1/ Mica 3:8). În
ambele cărţi apare acea măreaţă aşteptare a viitorului, aceeaşi concepţie despre popoarele din
Orientul Apropiat, precum şi acea aşteptare plină de încredere că un Israel reînnoit se va întoarce
din exil.

5. MICA (Mihaia = cine este ca Dumnezeu?) a fost contemporan cu Isaia (în special în timpul
domniei lui Ahaz şi Ezechia) şi denunţă alături de el faptele rele ale celor bogaţi, critică
sincretismul şi falsa siguranţă religioasă, însă din cauza origini sale rustice (era din Moreşet,
regiunea din vestul Ierusalimului), este mai puţin ataşat de Ierusalim şi de Templu, a cărui
distrugere o anunţă (3:12). În Mica 2:6-11, autorul vorbeşte împotriva nemiloşilor hoţi de pământ
şi a falşilor profeţi care îi susţineau. La fel ca Isaia, şi Mica era convins că Iuda se îndrepta înspre
dezastru, din cauza stilului de viaţă opresiv şi idolatru al conducătorilor săi. Mica şi Isaia
împărtăşesc şi speranţa în venirea prinţului din casa lui David, care va aduce eliberarea
(mântuirea, 5:1 şi urm.)
Mica venea din Moreşet-Gat, un mic orăşel de provincie din Șefela, lângă Gat.
47
 Profeţiile sale au fost scrise în timpul domniilor lui Iotam, Ahaz, Ezechia şi probabil şi
Manase, regii lui Iuda. Deşi aceste profeţii se adresează în primul rând lui Iuda, Mica arată în
mod clar că judecata lui Dumnezeu va cădea şi asupra poporului lui Israel şi se pare că el a trăit
să vadă deportarea israeliţilor. Ieremia ne spune că şi el a profeţit în timpul domniei lui Ezechia.
Contextul istoric: puterea dominantă a acelei vremi era Asiria care, sub conducerea lui
Sanherib, cucerise mare parte din Orientul Apropiat, cu excepţia lui Iuda şi a Ierusalimului, însă
chiar şi ele trebuiau să plătească un tribut. De obicei, când un împărat asirian murea, toate
popoarele vasale se răsculau împotriva stăpânirii asiriene. Prin urmare, succesorului la tron îi
revenea datoria să le subjuge din nou. În tot acest proces, cel mai mult sufereau cei care trăiau la
ţară şi care nu aveau avantajul unor ziduri puternice şi al fortificaţiilor în spatele cărora să se
poată adăposti, astfel că adesea duşmanii năvăleau asupra lor şi îi prădau. Însă, şi cei care trăiau
în oraşe fortificate erau prădaţi de conducători, de cei bogaţi şi de preoţii făţarnici. Mica susţine
cauza tuturor celor oprimaţi.
Exegeză: Mica 4:1 – 5:5a: Mica este primul care face referire la mileniu şi la evenimentele
care îl precedă (demascarea puterilor neamurilor). În final, Mica spune ceva despre Mesia care va
domni peste Israel, ceea ce ne duce la prima Sa venire. El s-a născut în Betleem. Femeia
reprezintă în primul rând rămăşiţa lui Israel, reprezentată sau întruchipată de Maria. Aceeaşi temă
este reluată în Apocalipsa 12, unde femeii i se poartă de grijă în timpul necazului celui mare
(ultimii 3,5 ani din istoria lumii). Atât Mica, cât şi Apocalipsa văd totul prin prisma profeţiei
despre cele 70 de săptămâni, care nu ia în considerare pauza de timp dintre săptămânile 69 şi 70,
pauză care reprezintă era Bisericii.
Din Ierusalim va porni către toate naţiunile nu doar învăţătura etică şi doctrinară, ci şi judecata
(4:3a).

PERIOADA a II-a: profeţii din perioada de sfârşit a regatului lui Iuda.

După moartea lui Isaia, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult în ultimii ani ai domniei lui
Manase (688-642 î.Hr.), deşi Cronicarul (probabil Ezra) ne spune că, înspre sfârşitul vieţii sale,
Manase s-a pocăit şi s-a convertit.

ȚEFANIA: (Cefania = comoara lui Dumnezeu sau Domnul a ascuns (pe el), i.e. El îşi va
proteja slujitorul) a profeţit n jurul anului 640 î.Hr. El este singurul profet care îşi menţionează şi
bunicul în linia sa genealogică, probabil pentru că acesta avusese o poziţie importantă (însă nu
neapărat este vorba despre regele acelaşi nume). Se pare că Țefania a trăit în Ierusalim. El
ilustrează indiferenţa religioasă a timpului când spune: Domnul nu va face nici bine, nici rău –
i.e. este indiferent faţă de comportamentul oamenilor (1:12). Corupţia mersese prea departe
pentru ca Țefania să poată împărtăşi viziunea lui Ioel despre trezire spirituală. El vede doar un
mic număr, rămăşiţa, care va scăpa de mânia care va veni. Ca urmare, Dumnezeu nu are încotro
şi trebuie să-şi dezlănţuie mânia în Ziua Domnului, zi descrisă în detaliu de către Țefania. Însă,
din necazul acela va scăpa, aşa cum a prezis Isaia, o rămăşiţă (2:3; 3:12), care este semnul şi
garanţia unui viitor glorios ce va eclipsa trecutul.
Contextul istoric: lucrarea lui Țefania este strâns legată de reforma lui Iosia, pe care o
antedatează. Iosia a urmat la tron după domnia lui Manase (în timpul domniei căruia s-a născut
Țefania) şi a lui Amon, moştenind apostazia dezvoltată în timpul acestora. Iosia nu a făcut nimic
în această privinţă înainte ca Țefania să-şi înceapă lucrarea profetică în anul 627 î.Hr. Probabil că
reforma iniţiată de Iosia a fost rezultatul lucrării lui Țefania, această reformă făcându-l şi pe
Ieremia să-şi înceapă lucrarea profetică, câţiva ani mai târziu. Lucrarea lui Țefania, care a fost o
chemare la pocăinţă naţională, a avut un impact puternic datorită faptului că el a putut să-şi
sprijine spusele cu cazul regatului de nord, care văzuse în anul 722 î.Hr. Țefania însă a văzut că
pocăinţa multor oameni era superficială. Deşi Legea şi închinarea la Dumnezeu au fost reînviate
48
în timpul domniei lui Iosia, totuşi mulţi oameni practicau încă anumite obiceiuri idolatre pe
ascuns. Profeţia lui Țefania vine între momentul căderii cetăţii Ninive şi atacul babilonian
împotriva lui Iuda.

IEREMIA (Iirmia = Dumnezeu să fie înălţat) domină această perioadă istorică tragică,
caracterizată din punct de vedere politic de avansarea armatelor babiloniene şi de indiferenţă şi
formalism din punct de vedere religios. Ieremia vine dintr-o familie preoţească din Anatot, care
se afla la 7 km la nord-est de Ierusalim, însă nu ştim dacă a fost preot sau nu. El a fost chemat de
tânăr la lucrarea profetică (1:6), într-o vreme când oamenii nu prea acordau atenţie mesajului
profetic. În ciuda reformei religioase a lui Iosia (621 î.Hr.), oamenii nu se întorseseră la
Dumnezeu cu toată inima, ieşind astfel din planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei: a devenit
astfel evident că acest lucru nu se putea împlini fără pierderea a ceea ce era sursa iluziilor lor, şi
anume independenţa ţării, pe care Babilon va trebui să le-o ia, el fiind instrumentul ales de
Dumnezeu pentru a duce la îndeplinire pedeapsa care devenise necesară. Aceasta implica şi
pierderea templului, care era sursa falsei lor siguranţe, precum şi pierderea pământului moştenit
de la strămoşii lor. Sentimentul lor de inviolabilitate se baza pe câteva evenimente:
a) Izbăvirea miraculoasă a Ierusalimului din faţa atacului lui Sanherib.
b) Reforma făcută de Iosia.
c) Căderea cetăţii Ninive din anul 612 î.Hr.
Doar aşa s-ar putea explica fapta nebunească a lui Iosia când a ieşit împotriva faraonului Neco
şi a fost ucis în luptă.
Spre uşurarea lor, însă, Neco s-a mulţumit doar cu impunerea unui rege (Ioiachim) şi a unui
tribut substanţial.
Ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, Ieremia trebuie să anunţe poporului distrugerea sa,
chiar dacă are mult de suferit din această cauză. Astfel, el trebuie să-şi depăşească propriile
sentimente de ataşament faţă de poporul său şi de tradiţiile acestuia.
S-ar părea că Ieremia a trecut destul de neobservat (deşi a profeţit) în vremea reformei lui Iosia
şi a ieşit în lumina rampei în timpul domniei succesorului acestuia, Ioiachim.
Cartea lui Ieremia se împarte în trei secţiuni:
a) Profeţiile lirice ale lui Ieremia.
b) Profeţiile în proză ale lui Ieremia.
c) Istorisiri în proză despre Ieremia.

a) Prima secţiune conţine material autobiografic, cunoscut ca reprezentând „confesiuni”

ale sale (12:1 şi urm.; 15:10 şi urm.; 16:1 şi urm.; 20:7 şi urm.).
b) În a doua secţiune, discipolul şi secretarul său, Baruc, scrie o istorie a profetului, în
care cuvintele acestuia au un loc central.
c) Partea a treia este formată din profeţii adunate de Baruc. Ridicându-se deasupra
istoriei naţiunilor şi a propriului popor, Ieremia anunţă triumful final al Dumnezeului
legământului, care credincios faţă de El Însuşi, va da acestui legământ un aspect mai personal,
prin puterea iertării, capabilă să transforme orice (Ier. 31:31-34).
Caracterul lui Ieremia este revelat în cartea sa, mai mult decât caracterul oricărui alt profet
în propria scriere (cf. „Confesiunile” sale).
Ieremia a fost o persoană rezervată şi sensibilă, pe care noi am fi considerat-o foarte
nepotrivită pentru această însărcinare şi aşa ar fi fost, dacă nu era harul lui Dumnezeu. Însă, în
ciuda tensiunii create de această situaţie în viaţa sa, el a fost perseverent, chiar dacă a fost respins
şi persecutat, însă în cele din urmă a fost reabilitat.
Contextul istoric: Împlinirea profeţiilor lui Isaia în timpul invaziei lui Sanherib se pare că au
dus la credinţa fanatică în inviolabilitatea Ierusalimului. Toate dovezile indică faptul că această
49
credinţă a fost întărită de reforma religioasă a lui Iosia, iar prosperitatea de care s-a bucurat Iuda
nu a ajutat deloc poporul să vadă adevărata realitate. În anul 612 î.Hr., când a căzut cetatea
Ninive, poporul a crezut că Dumnezeu era de partea lor şi astfel nimic rău nu li se putea întâmpla.
Doar aşa se poate explica atacul nesăbuit al lui Iosia împotriva faraonului Neco. Când Iosia a
căzut în luptă, toată siguranţa religioasă a evreilor a fost zguduită. Egiptenii însă nu au cerut decât
instalarea pe tron a unui rege marionetă şi plătirea unui tribut substanţial. Iuda s-a întors astfel de
unde a plecat.
Declinul instalat după ultima reformă religioasă, ce a avut loc în timpul domniei lui Iosia, a
corespuns cu ridicarea Babilonului, ca mare putere mondială. În anul 612 î.Hr., când Egiptul a
căutat să vină în ajutorul Asiriei, pentru a împiedica ridicarea Babilonului, a fost învins în bătălia
de la Carchemiş (605 î.Hr.), iar Iosia a fost ucis în bătălia de la Meghido (609 î.Hr.). Lucrarea lui
Ieremia încearcă să scoată în evidenţă superficialitatea reformei lui Iosia şi să avertizeze poporul
lui Iuda de iminenţa invaziei babiloniene, în lipsa unei pocăinţe autentice. Ieremia a trebuit să
trebuit să aducă un mesaj de avertizare adresat împotriva uneltirilor de la curte, unde sfetnicii
politici ai regelui aveau păreri diferite: unii doreau o alianţă cu Egipt, iar alţii cu Babilon. Ieremia
le spune să nu facă nicio alianţă, ci să se încreadă în Dumnezeu. Ioiachim, care era un rege
marionetă impus de Egipt, a căutat de câteva ori să-l facă pe Ieremia să tacă. Ieremia este martor
la trei deportări în Babilon, precum şi la domniile lui Ioiachim, Ioiachin (deportat), Zedechia
(deportat şi el) şi Ghedalia, care a fost asasinat. Ieremia, pentru că susţinuse predarea în faţa
babilonienilor, nu a fost deportat, ci i s-a îngăduit să rămână liber în ţara sa. Partida pro-
egipteană, după ce l-a asasinat pe Ghedalia, a fugit în Egipt, luându-l şi pe Ieremia cu ei.
Lucrarea lui Ieremia începe, aşadar, la cinci ani după reforma lui Iosia şi continuă până în
primii ani de exil.
Mesajul său, adresat unor oameni cărora nu le mai rămăsese nimic în afară de naţionalismul
lor disperat, a fost respins complet, la fel fiind şi Ieremia, care era privit ca un intrus şi un
trădător. Poporul, nobilii şi regii au încercat pe rând să-l omoare, însă Ieremia a refuzat să spună
ceea de doreau ei să audă.
Când cei care au rămas în Ierusalim după deportare au început să creadă că furtuna judecăţii i-
a trecut cu vederea datorită meritelor lor, li s-a spus că, de fapt, din contră, exilaţii au fost duşi în
Babilon pentru a scăpa de mânia care va veni (cap. 24). Când prorocii falşi le promiteau exilaţilor
că se vor întoarce curând în ţara lor, Ieremia a spus cu insistenţă că nu există nicio speranţă până
când nu se va fi împlinit timpul hotărât de Dumnezeu pentru judecata lor (cap. 29).
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul promisiunilor mesianice. Înainte ca poporul să se poată
bucura de Odrasla neprihănită sau de Lăstar (23:5), va trebui să suporte faptul că copacul regal va
trebui să fie tăiat (36:20; 22:30; 39:6).
Este interesant de remarcat faptul că profeţia făcută împotriva Babilonului a implicat un
anumit risc personal pentru profet, lucru ce reiese şi din faptul că Ieremia foloseşte două denumiri
codificate: Șeşac este, de fapt, Babilonul (25:26; 51:41), iar Leb-Kamai este Haldea (51:1), aliata
Babilonului.

Exegeză:
Capitolele 7-8: Primul mesaj de amploare este adresat poporului care se îndrepta înspre
Templu şi conţine următoarele punct principale:
1. Participarea la slujba de la templu nu putea să înlocuiască pocăinţa reală (7:4 şi urm.).
2. Respectarea unor ritualuri religioase nu putea substitui ascultarea de Dumnezeu (7:21 şi
urm.). El provoacă oamenii să încalce legea jertfei şi să mănânce arderea de tot şi jertfa de
mulţumire. În principalele pasaje care vorbesc despre legământ (Ex. 21-23), există doar câteva
referiri în trecere la detaliile ritualului sacrificial, acestea fiind în general câteva interdicţii legate
obiceiurile canaaniţilor.
50
 3. Faptul că aveau cuvântul lui Dumnezeu nu înlocuia ascultarea de el (8:8). Interpretările
greşite sau nechibzuite ale Scripturii duceau la moarte spirituală.
Poporul lui Iuda credea că Templul era neprofanat, chiar dacă ei continuau să comită fără
cumpătare păcate îngrozitoare, cum ar fi furtul, crima.
Aceste predici au stârnit o opoziţie atât de aprigă încât Ieremia a trebuit să treacă la teatru de
stradă ca să poată capta atenţia oamenilor (cap. 13-19). Ultimul său act l-a propulsat direct în
închisoare, unde a fost bătut, ceea ce era o mare umilinţă pentru un aristocrat. Ieremia a
descoperit că propria sa familie plănuia să-l ucidă. După acea predică controversată din templu,
Ieremia a ajuns să fie un om cunoscut, iar familia sa aristocrată refuza să ia parte la notorietatea
lui.
Capitolul 31: Acest capitol se referă la întoarcerea finală din exil şi conţine şi detalii despre
noul legământ pe care Dumnezeu îl va face cu poporul său.
Activitatea vechi-testamentară a Duhului a fost limitată în mare măsură la daruri spirituale.
Totuşi, multe profeţii indicau faptul că o nouă revărsare va avea loc în cadrul noului legământ,
prin care va fi posibilă un nou tip de relaţie, care nu a fost cunoscută în Vechiul Testament. Ioan
spune că Duhul Sfânt nu a fost dat înainte de Rusalii, aceasta fiind cu siguranţă o hiperbolă,
însemnând că Duhul nu fusese dat înainte în acest mod nou. În loc să aibă loc o juxtapunere a
darului şi a persoanei, Duhul va locui de acum în oameni, reproducând în ei roada Duhului.
Versetul din Evanghelia după Ioan care reflectă această deosebire este următorul: El este cu voi şi
va fi în voi (Ioan 14:17b). Această relaţie a început la Rusalii. Astfel, se împlineşte şi ceea ce
citim în Vechiul Testament: Noul Legământ (nu va fi ca cel Vechi)… Voi pune legea Mea în ei
şi o voi scrie în inimile lor. Aceasta este o profeţie care arată în mod clar faptul că acest fel de
relaţie a credinciosului cu Dumnezeu nu a existat în vremurile vechi-testamentare.

PLÂNGERILE LUI IEREMIA: Ieremia a scris şi cartea Plângerilor, este realizată într-un
stil poetic ebraic foarte îngrijit, ceea ce ne face să credem că, la un moment dat, cineva
experimentat în folosirea acestui stil a aranjat textul.
Stilul literar folosit se numeşte „plângere” sau bocet (qina) şi aşa se explică unul din
titlurile cărţii qinot (plângeri). Un alt titlu este Ekha („Cum”), acesta fiind primul cuvânt al
primului vers al cărţii.
Cartea este compusă din cinci astfel de bocete cauzate de distrugerea Ierusalimului de către
Nebucadneţar şi este citită în sinagogă în ziua în care se comemorează prima şi a doua distrugere
a templului. De fapt, locul său în Biblia ebraică, în Megillot (subsecţiune a Scrierilor), este stabilit
în funcţie de ordinea în care aceste suluri erau citite în sinagogă.
Cartea este scrisă în stilul poetic ebraic, care are la bază folosirea paralelismului.
1. O reluare completă, cu alte cuvinte, a ideii din primul vers.
Ex.: Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului,
şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! (Ps. 1:2)

2. O continuare a ideii din primul vers:

Ex. El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă,
care îşi dă rodul la vremea lui... (Ps. 1:3)

3. O combinaţie între literal şi metaforic.

Ex. … şi ale cărui frunze nu se veştejesc:
tot ce începe, duce la bun sfârşit. (Ps. 1:3)

4. Opusul ideii iniţiale (paralelism întâlnit adesea în cartea Proverbe).

Ex. Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi,
51
 dar calea păcătoşilor duce la pieire. (Ps. 1:6)

5. Simpla continuare a ideii din primul vers în cel de-al doilea.

Ex. Iată că mi se şi înalţă capul peste vrăjmaşii mei,
care mă înconjoară. (Ps. 27:6)

Primele patru poeme sunt scrise în stilul unui bocet, care nu foloseşte paralelismul. Acestea
sunt aranjate în formă de acrostih (fiecare vers începe cu una din cele 22 de litere ale alfabetului
ebraic), ceea ce explică de ce capitolele 1, 2 şi 4 au 22 de versete fiecare, iar capitolul 3 are 66 (3
x 22) de versete.
Capitolul 3 este mai complicat: cele 66 de versete sunt împărţite în 22 de secţiuni, fiecare
secţiune începând cu o altă literă din alfabetul ebraic, în ordine alfabetică, şi toate versetele din
cadrul unei secţiuni încep cu aceeaşi literă!
Capitolul 5 se întoarce la paralelism şi nu este scris pe bază de acrostih. De data aceasta,
efectul de bocet este produs de terminaţiile cuvintelor: -u, -nu, -ani, -enu, -inu, -unu, toate având
o rezonanţă tristă.
Conţinutul cărţii:
Prima plângere: vorbeşte despre pustiirea şi nenorocirea Ierusalimului. Oraşul (reprezentat
prin metafora unei femei) mărturiseşte în versetul 18 că pedeapsa ei este dreaptă: speranţa ei este
să-i vadă pe duşmanii săi împărtăşind aceeaşi soartă!
Iubiţii din versetele 2 şi 19 sunt naţiunile în care s-a încrezut Ierusalimul, ca aliaţi ai săi, să îi
ofere protecţie în faţa babilonienilor.
A doua plângere: tema acestui capitol este mânia lui Dumnezeu împotriva poporului Său.
Această plângere se încheie cu o rugăciune înălţată către Dumnezeu.
A treia plângere: vorbeşte despre suferinţele personale ale autorului, însă acesta, în toată
suferinţa sa, vede harul lui Dumnezeu, căci altfel ar fi fost distrus. Harul îi dă speranţă pentru
viitor, aşa că el cere pocăinţă din partea poporului lui Dumnezeu şi răzbunarea lui Dumnezeu
asupra vrăjmaşilor lui Iuda.
A patra plângere: pune în contrast Sionul aşa cum a fost şi cu cel care este în prezent. Păcatele
preoţilor şi ale profeţilor în principal sunt indicate ca reprezentând cauza calamităţii care a lovit
ţara, aceasta lăsând poporul fără călăuzire, ca un vapor fără cârmă. Nobilii se încrezuseră în
Egipt, care nu a avut putere să-i salveze.
A cincea plângere: cartea se încheie cu o rugăciune adresată lui Dumnezeu.
Există în cartea Plângerilor şi o notă mesianică, în măsura în care suferinţele lui Israel le
prefigurează pe cele ale lui Mesia (1:12 şi cap. 3).
Cartea tratează o întrebare dificilă: de ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple toate aceste
lucruri? Mai întâi, El îngăduie ca un rege bun (Iosia) să moară în bătălie, iar apoi, în următorii 20
de ani, oraşul sfânt să fie ocupat şi pângărit. Și apoi mai este şi promisiunea făcută lui David (2
Sam. 7): Dumnezeu permite acum ca linia genealogică a lui David să dispară.

3. NAUM: (mângâiere cf. Noe, Neemia). Se poate ca Naum să se fi născut în Galileea (în
Capernaum = Kafar Nahum?) şi să-şi fi desfăşurat ulterior lucrarea în sud.
Probabil că profeţia lui a fost transmisă cu puţin timp înainte de distrugerea cetăţii Ninive în
anul 612 î.Hr., lucru confirmat de alte două referinţe: Iona spune că No (No Amon în Egipt) a
fost cucerită: acest lucru s-a întâmplat atunci când oraşul a fost învins şi ocupat de Asurbanipal
în anul 663 î.Hr.
Singura temă a acestei cărţi este cetatea Ninive, capitala Imperiului Asirian antic.
Contextul istoric: Naum a fost martor pentru poporul lui Iuda şi contemporanul lui Ieremia,
Habacuc, Țefania. Se pare că Naum a profeţit în timpul reformei lui Iosia. După ce Dumnezeu a
52
folosit Asiria (Ninive) ca instrument de pedepsire a Israelului, acum trebuia judecată şi ea. Deşi
Ninive s-a pocăit în zilele lui Iona, totuşi ulterior s-a întors la căile sale şi era acum gata să fie
judecată pentru cruzimea şi lăcomia sa. Asiria fusese nemiloasă în război şi lacomă după bogăţii
nedrepte. Astfel că, peste puţin timp urma să fie învinsă de către babilonieni şi de mezi.

4. HABACUC: (îmbrăţişare — un om care se luptă cu problema justiţiei divine într-o lume

care a luat-o razna). Profeţia sa a fost scrisă probabil către sfârşitul domniei lui Iosia, mai degrabă
după distrugerea cetăţii Ninive, de către o coaliţie a babilonienilor, mezilor şi a sciţilor în anul
612 î.Hr. Cu alte cuvinte, el a profeţit chiar în vremea când puterea babiloniană, pe care
Dumnezeu urma să o folosească pentru a pedepsi Iuda, începea să apară la orizont. Având în
vedere înclinaţia pro-babiloniană a lui Iosia, este surprinzător să aflăm că Dumnezeu va folosi
chiar această naţiune pentru pedepsirea ţării lui Iuda.
Habacuc îndrăzneşte să-i ceară socoteală lui Dumnezeu: cum poate El să tolereze răul (în
Israel) şi chiar să folosească un rău şi mai mare (babilonienii) pentru îndeplinirea scopurilor Sale?
Dumnezeu îi spune lui Habacuc să-şi vadă de treabă, spunându-i că, orice-ar veni, credinciosul va
trăi prin credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Babilonienii vor fi folosiţi de Dumnezeu, însă în cele
din urmă li se va plăti şi lor cu aceeaşi monedă. Capitolul al treilea este o rugăciune sub forma
unui psalm, în care profetul îi cere lui Dumnezeu să intervină în istorie şi să-şi apere numele Său.
Existenţa acestui psalm în carte poate indica faptul că Habacuc era preot în templu.

Credinţă şi credincioşie: Habacuc 2:4 este un verset-cheie, pe care Pavel îl citează de patru
ori. Întrebarea este: foloseşte Pavel în mod greşit acest verset? Răspunsul este „nu”, ci, sub
inspiraţia Duhului Sfânt, el lărgeşte sensul versetului respectiv. Aceasta se numeşte midrash,
adică un citat interpretativ, care a fost acceptat de evrei ca metodă de exegeză.
În contextul original, termenul credinţă înseamnă, de fapt, credincioşie (i.e. loialitate), ceea ce
se bazează pe faptul de a da crezare Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că cel de-al doilea sens
(credinţă) este implicit. Termenul a trăi, în acest context, înseamnă a supravieţui, pentru că o
persoană este obiectul bunătăţii pline de dragoste a lui Dumnezeu, care, la rândul său, produce un
răspuns în noi. Pavel extinde sfera acestui termen în sfera eternităţii. În niciun context (nici în
Noul Testament, nici în Vechiul Testament), nu se poate considera că sensul termenului credinţă
ar fi o simplă acceptare a unei afirmaţii: ea mai include şi smerenie înaintea lui Dumnezeu şi
disponibilitatea de a te conforma la voia Sa.

OBADIA: (Ovadia = slujitorul Domnului) ilustrează situaţia Ierusalimului după anul 586 î.Hr.
când Edom, care se înrudea cu Israel prin Esau, fratele lui Iacov, se făcea vinovat în mod special
de un comportament reprobabil faţă de poporul lui Iuda, în momentul în care acesta era prădat şi
nimicit de către babilonieni. Edomiţii nu doar că nu au ridicat nici un deget pentru a-i ajuta pe
fraţii lor, dar i-au şi ajutat şi instigat pe babilonieni. Domnul Însuşi promite să intervină şi să facă
dreptate în Ziua Domnului. Dumnezeu este văzut aici ca având o putere universală, astfel încât
nicio naţiune nu poate scăpa ochiului Său atotvăzător. El este preocupat de cei oprimaţi şi îi va
ridica, dându-le înapoi ceea ce le-a fost luat.
A batjocori moştenirea Domnului şi a te bucura de distrugerea sa (Ezech. 35:15) însemna a
batjocori şi a-L pune la îndoială pe Domnul Însuşi, căci El s-a ataşat de un singur popor şi de o
singură ţară (Deut. 4:33 şi urm.) cu scopul de a le salva pe toate.

Contextul istoric: este cunoscut faptul că Edom era aliat cu babilonienii şi cu ceilalţi aliaţi ai
săi la căderea Ierusalimului în anul 587/586 şi a participat la jefuirea oraşului.
Capitala Edomului (Sela) este oraşul Petra de astăzi.

53
 Edom a fost izgonit din ţara sa de către nabateeni (arabi) şi a trebuit să se mute în vestul Mării
Moarte. Hebronul a devenit capitala sa, în noua sa locaţie în sudul ţării lui Iuda. Macabeii (mai
ales Ioan Hyrcanus) i-a subjugat şi iudaizat pe edomiţi, unul dintre aceştia, şi anume Irod,
devenind mai târziu regele lui Israel. Edomiţii au fost distruşi în cele din urmă odată cu evreii în
anul 70 d.Hr., de către generalul roman Titus.
Această încadrare istorică l-ar face pe Obadia singurul profet care a activat în Iudeea în timpul
exilului, ceea ce ar explica faptul că scrierea sa a fost păstrată. În cartea lui Obadia nu se face
referire la păcatul lui Iuda, deoarece poporul se află deja în exil, însă se pune un accent deosebit
pe recuperarea teritoriului de către Israel.

Aspecte critice: primele nouă versete merg în paralel cu Ieremia 49, însă materialul este
aranjat într-o altă ordine. Cel mai probabil răspuns la această problemă este că Obadia citează
cuvânt cu cuvânt din Ieremia. Nu se poate ca situaţia să fi fost invers, adică Ieremia să citeze din
Obadia, decât dacă plasăm activitatea lui Obadia mult mai devreme (în anul 843 î.Hr. şi nu în
586 î.Hr.).
Ziua Domnului în mod clar nu se referă la ultimul scenariu care va avea loc chiar înainte de
mileniu, ci la intervenţia lui Dumnezeu pentru a judeca, ceea ce reprezintă în sine o anticipare a
acelui eveniment final.
Viziunea finală: „Împărăţia va fi a Domnului” – cei întorşi din exil se află sub o conducere
teocratică, sub domnia lui Dumnezeu Însuşi. Domnul Dumnezeu urma să fie rege peste întregul
Israel şi să conducă lumea din Ierusalim.

III. PROFEȚII EXILULUI:

Perioada exilului este dominată de doi mari profeţi: Ezechiel şi Daniel. Exilul nu a distrus
lucrarea profetică, ci, din contră, a dat naştere la noi profeţi şi a reprezentat o perioadă în care
mulţi israeliţi pioşi au avut posibilitatea să citească şi să reflecte la profeţiile făcute mai înainte.

1. EZECHIEL: (Iehezekel = Dumnezeu să(-l) întărească): Ezechiel provenea dintr-o familie

preoţească importantă (1:3; 40:46; 44:15). Este evident faptul că Ezechiel era foarte familiarizat
ci Ierusalimul şi cu Templul, unde a crescut şi L-a slujit pe Dumnezeu. El a fost exilat în anul 597
î.Hr., împreună cu elita societăţii.
El fusese pregătit să devină preot (slujbă în care trebuia să intre la vârsta de 30 de ani), însă
pregătirea sa este întreruptă în mod brusc şi el este dus în exil, ceea ce înseamnă că nu va putea
împlini niciodată slujba pentru care a fost destinat. Totuşi, probabil că la vârsta de 30 de ani
Ezechiel primeşte chemarea la slujire. Fiind pregătit pentru a deveni preot, trebuie să ţinem cont
de faptul că simbolismul (de care abundă cartea sa) era ca a doua sa natură.
Ezechiel s-a stabilit în Tel-Aviv, principala zonă locuită de exilaţi, pe canalul numit Hebar
(1:1; 3:15), lângă oraşul Nippur, la sud-est de Babilon. El era căsătorit, dar nu avea copii (24:16-
18), iar locuinţa sa a devenit un loc de întâlnire pentru bătrânii poporului aflat în exil (3:24; 8:1;
14:1; 20:1). Potrivit tradiţiei, el a murit în Babilon, în timpul domniei lui Nebucadneţar, fiind ucis
de un prinţ pe care îl criticase pentru practicarea idolatriei şi a fost îngropat în Kefil, lângă Birs
Nimrud, însă nu există o mărturie demnă de încredere în această privinţă. A existat acolo cu
certitudine un mormânt despre care se spunea că ar fi fost ridicat de Ioiachin în memoria lui
Ezechiel şi la care se făceau pelerinaje din când în când. Lângă mormânt se afla o sinagogă, care
purta numele profetului şi în care se găsea o copie a Torei, despre care se presupune că ar fi fost
scrisă de Ezechiel.

Contextul istoric: Ezechiel a profeţit despre Iuda după ce a fost dus în exil în 597 î.Hr. şi, la
început, înainte de deportarea finală şi de distrugerea Ierusalimului, pe care Ieremia le-a
54
experimentat din plin. Restul profeţiilor erau adresate exilaţilor. În prima viziune Ezechiel vede
(prin intermediul tronului mobil) că Dumnezeu a părăsit templul şi este prezent în mijlocul
poporului Său, al exilaţilor. Fiindcă poporul era înclinat încă înspre idolatrie şi înspre adoptarea
culturii în care se afla, Ezechiel era nevoit să-i avertizeze mereu (2:3 şi urm.; 3:4-11; 14:1 şi
urm.; 18:2, 25; 20:1 şi urm.). El le amintea exilaţilor că cei care au rămas în Ierusalim se agăţau
degeaba de falsa idee a inviolabilităţii Templului şi a ţării (11:1-15).
Se pare că unii îşi pierduseră credinţa, însă pentru cei care rămăseseră credincioşi, Ezechiel a
devenit un turn de putere. Nu este de mirare că, după ce au fost dezrădăcinaţi din ţara lor,
despărţiţi de Templu şi de jertfele de la Templu, exilaţii începuseră să pună accent pe post, sabat,
circumcizie, rugăciune, pe citirea Scripturii şi cântarea psalmilor. În timpul exilului s-a format
tiparul existenţei evreieşti, centrată pe sinagogă.

Cartea sa: este aranjată în ordine cronologică şi constă în discursuri sau scrieri întregi, ceea ce
sugerează că el nu a trebuit să-şi desfăşoare lucrarea în mod clandestin.
Cartea se deosebeşte de cea a lui Isaia prin faptul că nu există probleme legate de paternitatea
sa, de cea a lui Ieremia prin faptul că nu conţine dificultăţi legate de structura sa, precum şi de
cele ale altor profeţi, ale căror oracole par să fie legate de anumite teme spirituale.

Conţinutul cărţii: Activitatea profetică a lui Ezechiel se întinde pe o perioadă de cel puţin 20
de ani: în prima parte a lucrării sale, el anunţă că va veni judecata lui Dumnezeu din cauza
necredincioşiei poporului. Punctul de cotitură este în capitolul 33, când vin veşti despre
distrugerea Ierusalimului, ceea ce îl confirmă pe Ezechiel ca profet (căci el profeţise aceste
lucruri) şi acum oamenii sunt mult mai pregătiţi ca să-l asculte. Din acel moment, el acţionează
ca un păstor pentru poporul său şi îl pregăteşte pentru avea vreme glorioasă când Dumnezeu va
restaura toate lucrurile.
El îşi concretizează mesajul prin cuvinte şi pantomime (3:10; 8:1; 11:1). Limbajul folosit este
influenţat foarte mult de cele două viziuni iniţiale pe care le-a avut Ezechiel la începutul lucrării
sale (cap.1-3): viziunea tronului lui Dumnezeu îl umple de certitudinea manifestării gloriei lui
Dumnezeu, iar viziunea cu sulul de carte îl convinge de importanţa cuvântului scris.
Experienţa viziunii şi contactul pe care îl are zilnic cu exilaţii, care sunt asaltaţi mereu de
diferite întrebări, îl forţează să devină păstorul lor: El veghează asupra lor (33) şi îi păstoreşte
(34). Însă, dincolo de întrebările exilaţilor, cărora trebuie să le dea un răspuns, Ezechiel anunţă
lucrarea lui Dumnezeu, care va culmina cu restaurarea Israelului în ţara sa (viziunea oaselor
uscate, cap. 37). În ultimele capitole ale cărţii (40-48), Ezechiel este atât un om de acţiune, cât şi
un vizionar: el nu doar a fost cel care a întărit credinţa poporului lui Dumnezeu cu privire la
planul Său pentru ei, ci a pus şi temeliile celor doi stâlpi, în jurul cărora va gravita societatea
evreiască: Legea şi Templul. Mai trebuie să spunem că cartea lui Ezechiel este înrudită cu
literatura de înţelepciune prin faptul că foloseşte adesea alegoria şi parabola, însă cunoaşte bine
istoria poporului său şi pe cea a naţiunilor înconjurătoare, în special pe cea a Tirului şi a
Egiptului.
Profeţiile lui Ezechiel vorbesc despre o salvare viitoare, care va avea la bază un legământ nou,
adunarea evreilor în ţara lor, însă aceasta nu va avea loc înainte de a trece printr-o judecată care
va despărţi oile de capre (cf. Mat. 25:31-46). El a mai vorbit despre restaurarea Templului, a
închinării şi a ţării promise, precum şi despre un Israel răscumpărat şi purificat care va locui
acolo (33:11; 34; 36:25-31; 37:40-48). Ezechiel a ilustrat judecata căzând asupra naţiunilor care
se ridică într-un ultim atac împotriva Israelului, înainte de mileniu, precum şi la finalul său, însă
face aluzii şi la convertirea neamurilor (16:53 şi urm.), văzând multe naţiuni care se adăpostesc,
precum păsările, sub un cedru mare, care este Mesia (17:22-24).

55
 Exegeză:
Capitolul 1: În anul 592 î.Hr., Ezechiel a intrat în transă şi a fost dus pe malul unui canal din
sudul Babilonului. Acolo a văzut o mare furtună de nisip venind dinspre nord, unde se afla
locuinţa zeilor babilonieni (Is. 14:13). Acolo, în nor, vede tronul mobil. Domnul a ieşit înaintea
zeilor Babilonului şi i-a învins pe propriul lor teren. Purtătorii acestui tron se asemănau cu nişte
paznici din templul babilonian, care se pare că au devenit sclavii Săi.
Capitolul 2: Veghetorul. Acest pasaj este adesea greşit înţeles atunci când este interpretat din
perspectiva Noului Testament. Omul neprihănit este cel care respectă legea şi care este impecabil
din punct de vedere al îndatoririlor sale religioase. Este vorba aici despre performanţă şi nu
despre justificare în sensul nou-testamentar. Dacă omul neprihănit cade în păcat, nu se va mai
ţine seama de neprihănirea lui anterioară, ci va muri prematur – în cazul de faţă va fi ucis de
babilonieni. Aceeaşi soartă va avea şi profetul, dacă nu va avertiza poporul. Acest lucru nu se
potriveşte cu situaţia credinciosului nou-testamentar, al cărui statut nu poate fi anulat, ci se
potriveşte doar în zona disciplinei. Pavel face exact acelaşi lucru în 1 Corinteni 10: îi avertizează
pe ascultătorii săi că, dacă vor face la fel ca israeliţii din Vechiul Testament, Dumnezeu le va
ucide trupurile. Pavel nu vorbeşte acolo despre destine veşnice, ci despre o disciplinare extremă a
credicioşilor.
Capitolul 17: Noua împărăţie davidică. În capitolul 17 întâlnim o alegorie a cedrului din
Liban (casa lui David), cu incriminarea ultimului rege davidic, Zedechia, care s-a bazat pe Egipt
în loc să se încreadă în JHWH. Însă nu este totul pierdut, pentru că o mlădiţă din vârful cedrului
mesianic va creşte mai mare decât toţi ceilalţi copaci (împărăţii). Vulturul babilonian duce
coroana cedrului în captivitate, însă Dumnezeu va rupe o altă ramură (Mesia) şi o va sădi pe
înălţimile Israelului. Aceasta va creşte şi va deveni un copac puternic, sub ramurile căruia toate
păsările (popoarele în timpul mileniului) se vor adăposti.
Capitolul 21: Regele neprihănit. Capitolul 21 ne spune că Dumnezeu va lua coroana de la
prinţul cel rău (Zedechia) şi mitra de la marele preot. Aceste instituţii vor rămâne pustiite până
când vor fi restaurate, la venirea Celui uns de JHWH (21:27 cf. Gen. 49:10). Este important de
notat faptul că împărăţia şi preoţia îi vor aparţine Lui. Între timp, însă, duşmanul Său (Satan)
continuă să se manifeste printr-o serie de anticrişti: regele Babilonului în Isaia, iar acum regele
Tirului în Ezechiel 28:11. Fiecare mesaj se adresează nu lor în primul rând, ci întrupării finale a
anticriştilor, Anticristul (Falsul Mesia) însuşi.
Capitolele 40-48. În aceste capitole întâlnim un nou tip de profeţie numit profeţia
apocaliptică, în care ghidul ceresc îi arată profetului detalii legate de viitor.
Capitolele acestea vorbesc despre un Templu restaurat şi despre o naţiune restaurată în ţara sa,
unde fiecare seminţie locuieşte în partea de ţară care i-a fost dată. Scopul Templului este să fie un
loc unde un Dumnezeu sfânt se poate întâlni cu reprezentanţii unei lumi neregenerate. Se pare că
israeliţii vor fi preoţii, care, deşi regeneraţi, vor fi supuşi regulilor templului. Mesia se pare că va
numi un reprezentant al Său care se va ocupa de închinarea din Templu. Din felul în care prezintă
Ezechiel lucrurile, se pare că Templul este situat în afara oraşului. Oraşul este acolo unde
locuieşte şi domneşte Mesia împreună cu Biserica Sa glorificată.
Templul este perfect, fiind, prin urmare, întruchiparea sfinţeniei lui Dumnezeu, de aceea i se
spune lui Ezechiel să transmită aceste detalii exilaţilor din Babilon, ca să fie ruşinaţi de
păcătoşenia lor.
Chiar dacă aceste capitole sunt scrise în stilul apocaliptic, conţinând multe simboluri, ele
vorbesc despre o împlinire, indiferent de ce ar face omul, deoarece nu este vorba despre niciun
aspect condiţional. În vreme ce interpretarea simbolică poate fi aplicată (indirect) la biserică,
trebuie să existe şi o împlinire literală pentru Israel. Multe profeţii din Vechiul Testament au o
dublă împlinire. Este posibil ca unele aspecte ale profeţiei să se fi împlinit atunci când exilaţii s-

56
au întors şi au construit cel de-al doilea templu, iar altele să aibă loc într-un context escatologic,
având legătură cu mileniul.
În cartea Apocalipsa, vedem împlinirea acestui lucru, ultimul capitol vorbind despre mileniu.
Acestea fiind spuse, încă tot nu este destul de clar cum se leagă cerescul de pământesc, Biserica
de Israel, căci ambele vor lua parte la mileniu, pentru că altfel învierea nu are nicio logică.
Limitele geografice ale ţării vor fi acestea: Marea Mediterană în vest (marea cea mare, 20) şi
râul Iordan la est (18). Hotarul de nord urma să fie de la Tir, pe coastă, până la izvoarele
Iordanului, în sud-vestul Damascului (15-17). Numele locurilor menţionate sunt imposibil de
identificat cu certitudine. Hamatul este Hama de astăzi, pe râul Orontes, la 185 km nord de
Damasc, însă probabil intrarea (sudică) a Hamatului (15) era depresiunea lungă de 160 de km
îndreptată înspre sud-vest, între munţii Libanului şi munţii Hermon-Antiliban (Beqa'). Aceasta
era extremitatea nordică a regatului lui Solomon (1 Împ. 8:65) şi o frontieră ideală în ce priveşte
apărarea în faţa unui atac din nord prin văile Orontes şi Leontes. Y. Aharoni a încercat recent să
demonstreze că „intrarea Hamatului” era, de fapt, numele unui oraş, Lebo-Hamat, situat la unul
din izvoarele râului Orontes (Land of the Bible, 1967, pp. 65 şi urm.)
Hetlon ar putea fi 'Adlun de astăzi, un oraş de coastă, la aproximativ 16 km nord de Tir
(identificarea cu Heitela, la este de Tripoli ar însemna să mergem prea mult înspre nord). Zedad,
Berotha şi Sibraim (15, 16) ar putea fi oraşe din Beqa', caz în care Berotha ar fi Breitan de astăzi,
la sud de Baalbek (= Berothai, 2 Sam. 8:8) şi Sibraim ar fi Sefarvaim (2 Împ. 17:24), dar situaţia
sa este necunoscută. Hazar-ha-Tikon (16), „Hazarul de mijloc” este probabil acelaşi cu Hazar-
Enan (17) şi s-a încercat identificarea sa cu Baniyas, situat la izvorul Iordanului (= Caesarea
Filipi din Noul Testament). Hauran este o regiune la est de Marea Galileii, putând fi identificată
cu Basan. Versetul 17 descrie teritoriul aflat la nord de graniţa nordică a Damascului şi Hamat
(cf. Num. 33:7-9).
Graniţa de este merge pe Iordan, la sud de Marea Moartă (marea de răsărit, 18). Tamar se afla
probabil lângă graniţa de sud şi marca începutul graniţei de sud, care mergea înspre vest prin
Meribath-kadesh (apa certurilor, cf. Num. 27:14), i.e. Cades-Barnea, 'Ain Qadeis de astăzi, până
la râul Egiptului, wadi el-Arish, pe coasta mediteraneană. Toată suprafaţa ţării trebuie comparată
cu hotarele ei din Numberi 34: 1-12 şi cu cele din vremea lui Solomon, redate în 1 Împăraţi 8:65.

DANIEL (Dani-El = Dumnezeu este Judecătorul/Răzbunătorul meu): deşi cartea Daniel nu se

găseşte în secţiunea numită Profeţi (ci în cea a Scrierilor) şi chiar dacă este mai apropiată de
genul apocaliptic decât de cel al profeţiei clasice, putem să o studiem în mod legitim în contextul
istoric al Exilului. Cartea este structurată în două părţi: 1-6 (cu excepţia capitolului 2) conţine o
serie de naraţiuni despre Daniel şi prietenii săi, în vreme ce capitolele 7-12 prezintă 4 mari
viziuni avute de Daniel. Personajul Daniel dezvăluie caracteristicile unui om înţelept care ştie să
interpreteze visele. Alţii ar împărţi cartea după cum urmează:
1. Mesaj pentru neamuri (scris în limba aramaică): puterea neamurilor va ajunge la final
într-o bună zi.
2. Mesaj pentru evrei (scris în limba ebraică): poporul lui Dumnezeu va fi salvat şi va
domni peste celelalte naţiuni.
H.L. Ellison arată că folosirea celor două limbi în cartea Daniel poate fi atribuită faptului că
lucrarea a fost tradusă în aramaică cu un secol mai târziu sau mai mult de la compunerea ei. se
mai spune că anumite părţi din textul ebraic s-au pierdut, aşa că au fost înlocuite de traducerea
aramaică disponibilă. Scopul cărţii este să dea un răspuns la întrebarea: cât vor mai dura
suferinţele poporului ales? Răspunsul este că nu vor fi doar 70 de ani (aşa cum a profeţit Ieremia
25:11-14; 29:19), ci 70x7 ani. Scopul profeţiei este ca evreii să fie avertizaţi dinainte şi să nu-şi
piardă credinţa, ci să realizeze că totul face parte din planul lui Dumnezeu.

57
 În capitolul 7 întâlnim prima menţiune a Fiului Omului care primeşte stăpânirea peste întreaga
lume de la Dumnezeu Tatăl, în acelaşi timp în care naţiunea aleasă este restaurată. În capitolul 12
găsim o referire explicită la înviere ceea ce este, printre altele, răspunsul la problema răsplătirii
pentru martirii care nu au fost niciodată reabilitaţi în timpul vieţii lor.

Aspecte critice: datarea cărţii se face în general în secolul al VI-lea î.Hr., în timpul exilului.
Totuşi prima persoană care a susţinut că Daniel a fost scrisă în vremea lui Antiohus Epifanes (şi,
deci, nu este o carte profetică), a fost Porfiriu, un propagandist anti-creştin notoriu. El a vorbit din
partea statului roman în efortul de a-i discredita pe creştini în perioada persecuţiei sub Decius.
Cartea lui a fost numită Împotriva creştinilor. Un autor evreu din perioada medievală a susţinut
că Daniel a fost scrisă pentru a apăra idea unei învieri trupeşti. În perioada modernă sau fost
reînviate astfel de îndoieli de către critici care neagă din start posibilitatea profeţiilor de tip
predictiv.
Obiecţii: 1) dacă niciuna din profeţiile lui Daniel nu a fost de natură predictivă, este greu să
vedem cum a ajuns ca scrierea să fie canonizată, dacă ţinem seama de faptul că împlinirea
profeţiilor era o condiţie pentru a se face deosebire între un profet adevărat şi unul fals. Dacă
acceptă că scrierea nu este adevărată din punct de vedere istoric, găsim un alt motiv pentru a nu o
include în canon.
2) se spune că Daniel este o carte plină de inadvertenţe istorice şi deci nu putea fi scrisă de
către un autor din secolul al VI-lea.
a) se susţine că Daniel 1:1 se află în conflict cu Ieremia 25:1 în privinţa datării asediului
asupra Ierusalimului, însă ambii autori privesc la eveniment din perspective diferite, una israelită
şi una babiloniană. În Israel primul an de domnie al unui rege (parţial sau complet) era numărat
ca anul întâi (ca în sistemul nostru), pe când în Babilon primul an era considerat doar un an de
domnie complet (părţile din an nu erau numărate).
b) expresia „haldeu” folosită pentru a indica o clasă de preoţi indică spre un timp mai târziu,
însă Herodot ne spune că termenul a fost folosit în acest mod încă de pe vremea lui Cir.
c) boala lui Nebucadneţar: se spune că nu găsim nicio referire la această boală în istorie. Nu
este adevărat! Preotul babilonian pe nume Berosus, citat de Iosefus, face referire la această boală,
după cum o face şi Abidenus (citat de Eusebiu), plus consemnări babiloniene descoperite de un
arheolog faimos. Boala, cunoscută în manualele de psihiatrie, este numită boantropie, pacientul
considerându-se un taur sau o vacă şi mâncând iarbă.
d) Beşaţar şi Nabonidus: potrivit lui Daniel, Belşaţar a fost rege în Babilon în vremea în care
acesta a căzut. Înregistrările istorice spun că Nabonidus a fost închis în Teima şi imobilizat.
Adevărul este că Belşaţar a fost coregent mare parte a timpului cu Nabonidus şi a fost responsabil
de apărarea Babilonului. El a fost fiul (cu sensul de nepot) al lui Nebucadneţar.
e) identitatea lui Darius, medul: Darius este numele unei dinastii şi înseamnă Cel care supune.
Probabil este avut în vedere Astiages. El a fost ultimul rege med şi a fost învins de Cir, care l-a
numit rege-vasal sau co-regent în Babilon.
f) locul cărţii Daniel în canon: nu susţine o dată târzie ci arată că Daniel nu a fost considerat
un profet în sensul clasic al cuvântului: el nu a funcţionat ca mijlocitor între Dumnezeu şi
comunitatea legământului.
g) limbajul folosit: s-a arătat că genul de aramaică folosit în Daniel a fost cel asociat cu
cancelariile împărăteşti ale secolului al VII-lea şi are s-a răspândit mai târziu. Limba ebraică
seamănă cu cea din Ezechiel, Hagai, Ezra şi Cronici. Cuvintele persane care apar fac parte din
vocabularul persan vechi. Cuvintele greceşti care apar provin din contactul cu coloniile greceşti
şi cu mercenarii, uni dintre ei luptând în bătălia de la Carchemiş, cu mul timp înainte de cuceririle
făcute de Alexandru.

58
 Contextul istoric: Daniel a fost adus în Babilon în timpul primei deportări din anul 605.
Exilul a durat 48 de ani (597-538), însă profeţia de 70 de ani de exil făcută de Ieremia se referă
probabil la timpul cât Templul a rămas în ruine (587-515). În această perioadă evreii au adoptat
limba aramaică.

Gen literar: după cum am afirmat mai sus, Daniel este o scriere predominant apocaliptică.
Genul acesta se identifică prin următoarele:
1. Conţine viziuni care sunt prezentate aşa cum au avut loc şi nu sumarizate ca în
profeţia clasică.
2. Revelaţia este dată prin intermediul simbolurilor, fie interpretate (berbecul şi ţapul
din Daniel 8), fie lăsate neinterpretate (femeia învăluită de soare, ca în Apocalipsa 12).
3. Se prezice viitorul poporului lui Dumnezeu în relaţie cu naţiunile celelalte, cu
accent deosebit pe venirea lui Mesia.
4. Se foloseşte proza mai degrabă decât stilul poetic folosit în profeţi.
Interpretarea viziunilor lui Daniel:
1. Viziunea lui Nebucadneţar: reprezintă patru imperii succesive care scad în putere.
Interesul lui Daniel este focusat asupra ultimului imperiu în forma lui reînviată. Imperiile sunt:
a) Babilonul (606-539)
b) Medo-Persia (539-331)
c) Grecia (331-323 + 323-68)
d) i. Roma (68-476),
ii. forma sa reînviată, o confederaţie de 10 naţiuni europene (Dan 2:42; 7:23; 9:27).
2. Viziunea ţapului şi al berbecului: berbecul reprezintă imperiul medo-persan (dualitatea
este reprezentată prin cele două coarne). Țapul îl reprezintă pe Alexandru cel Mare. Autorul trece
repede la studiul imperiului lui Seleucus, de care este interesat cel mai mult. Cornul mic este
Antioh Epifanul care-i prigoneşte pe sfinţi. Țara pomenită este Palestina, stelele sunt poporul lui
Dumnezeu iar Prinţul este Dumnezeu. Cele 2300 de seri şi dimineţi reprezintă o perioadă dintre
anii 171-165 când Templul a fost profanat de păgâni.
3. Viziunea Fiului Omului: Daniel 7:9-14 – marchează sfârşitul stăpânirii neamurilor şi
începutul restaurării lui Israel, condus de Mesia care devine conducătorul întregii lumi. Aceste
lucruri ne ajută să înţelegem Apocalipsa 20:4. Se face referire la o adunare a unui conciliu ceresc
prezidat de însuşi Dumnezeu şi se emite un verdict care trebuie dus la împlinire (7:22). Se
pronunţă judecată în favoarea lui Israel. Desigur aici este inclusă şi biserica despre care ştim că
va domni împreună cu Hristos. De aici înainte Mesia domneşte peste Israel şi întreaga lume cu
ajutorul slujitorilor Săi, Biserica.
4. Viziunea celor 70 de săptămâni: în timpul exilului babilonian al evreilor, Daniel l-a
întrebat pe Dumnezeu cât va mai dura până când împărăţia mesianică (împărăţia lui Dumnezeu)
va fi instalată. Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Gabriel să-i dea răspunsul: şaptezeci de săptămâni
(70x7 ani) au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea
fărădelegilor (până la convertirea naţiunii lui Israel), până la ispăşirea păcatelor (încetarea totală a
păcatelor, cf. Apocalipsa 20 1-3), până la ispăşirea nelegiuirii (crucea devine eficientă pentru
naţiunea lui Israel, la revenirea lui Mesia, cf. Zah. 12:10, Apoc. 1:7), până la aducerea
neprihănirii veşnice,(o transformare morală lăuntrică, cf. Ieremia 31:33-34) până la pecetluirea
vedeniei şi prorociei (când oamenii vor înceta să păcătuiască nu va mai fi nevoie de rostirile
disciplinare din partea profeţilor)şi până la ungerea Sfântului sfinţilor (rededicarea Templului
care urmează după 5 măsuri amintite mai sus, cf. Ezechiel 40:1-4; Isaia 4:2-6). Să ştii, dar, şi să
înţelegi că de la darea poruncii (edictul lui Artarxerxe Longimanus din anul 445/444) pentru
zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul (intrarea mesianică în Ierusalim în
Duminica Floriilor), vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni (49 de
59
ani pentru rezidirea Ierusalimului cu zidurile sale + 434 de ani – în total 483 de ani evreieşti; un
an evreiesc are 360 de zile; deci 476 ani ca ai noştri), pieţele şi gropile vor fi zidite din nou
(întregul oraş), şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni (la
sfârşitul săptămânii 69), Unsul va fi stârpit (ucis), şi nu va avea nimic (urmaşi, cf. Isaia 53:8; o
tragedie pentru un iudeu). Poporul unui domn care va veni (Titus a distrus Ierusalimul în anul 70
d.Hr.) va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că
războiul va ţine până la sfârşit (se referă la perioada dintre căderea Ierusalimului şi începutul
săptămânii 70, cf. Matei 24:6), şi împreună cu el, şi pustiirile. El (dictatorul european, urmaş al
lui Titus; continuarea aceluiaşi imperiu roman într-o formă diferită) va face un legământ trainic
cu mulţi (cu majoritatea naţiunii iudaice aflată sub conducerea lui antihrist, falsul mesia) timp de
o săptămână (7 ani), dar la jumătatea săptămânii (3 ani şi jumătate) va face să înceteze jertfa şi
darul de mâncare (va opri închinarea la Templu şi va introduce închinarea idolatră la propria-i
persoană), şi pe aripa urâciunilor idoleşti (statuia idolatră) va veni unul care pustieşte (judecata
lui Dumnezeu şi necazul cel mare), până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.
(antihristul pe care Mesia îl va ucide la venirea Sa, cf. 2 Tes. 2:8).
5. Marea viziune a timpului caracterizat de mânie: capitolul 11 este, din multe puncte de
vedere, o expunere mult mai detaliată a capitolului 8, accentul căzând aici pe intrigi, alianţe şi
conflicte între regii din sud (din dinastia ptolemeică) şi a regilor din nord (seleucizi). Această
perioadă de timp ţine din vremea lui Cir II (559-530 î.Hr.) şi până la evenimentele care precedă
instaurarea împărăţiei mesianice (2:44-45).Începând cu versetul 36, pasajul ar părea să vorbească
despre vremea sfârşitului. Au fost propuse câteva interpretări ale acestor versete:
a) Versetele se referă tot la Antioh Epifanul. Aceasta este, de departe, cea mai simplă
soluţie, însă problema la această interpretare este că nu se ştie despre Antioh că ar fi murit în felul
descris aici. Pe de altă parte ştim că în timpul în celei de-a doua expediţii pentru zdrobirea
Egiptului a fost oprit de către Romani. În timp ce era acolo fost alarmat de vestea că s-a făcut o
încercare de ocupare a Ierusalimului de către fostul mare preot Iason, ajutat de Tobiad. Aspectele
acestea oglindesc îndeaproape ceea ce scrie în Daniel 11:44.
b) Se referă la antihrist. Ieronim ne spune că mulţi oameni din zilele sale au acceptat
această interpretare. Totuşi, această interpretare este posibilă doar dacă vedem versetele 36-39 ca
o paranteză între 35 şi 40. Aceasta ar însemna că versetul 40 preia ideea din versetul 35. Este
mult mai plauzibil ca versetele să se refere la un Antioh Epifanul al zilelor de pe urmă, care va
invada Israelul, chiar înainte de revenirea lui Mesia. „Zeul iubit de femei” este probabil Tamuz
care i-a făcut curte şi a câştigat-o pe Inana, zeiţa sumeriană a iubirii (Iştar, la akadieni) şi în
consecinţă a murit. Acesta este motivul pentru care femeile l-au jelit. Mai târziu a fost identificat
cu sirianul Adonis, cel pe care îl iubesc femeile (Daniel 11:37).
Cele 65 de zile în plus (cf. 12:11) dintre sfârşitul necazului şi începutul mileniului (1336-
1260) sunt probabil timpul în care au loc diferitele judecăţi. Aceasta explică de ce persoana care
atinge 1336 de zile este binecuvântată: a trecut testul şi nu va fi înlăturat în timpul judecăţilor.
Detalii: Daniel 11:2 – cei trei regi sunt (după Cir al II-lea care era rege în acea vreme):
Cambisis, Pseudo-Smerdis şi Darius I Histaspes. Al patrulea rege este Xerxes I care s-a angajat
într-o campanie lipsită de succes împotriva Greciei.
v. 3 – regele este Alexandru cel Mare
v. 4 – împărăţia lui este împărţită între generalii săi
v. 5 – regele din sud este Ptolemeu I Soter. Prinţul este Seleucus Nicator care i s-a alăturat lui
Ptolemeu I pentru a-l învinge pe Antigonus (bătălia de la Gaza în 312)
v. 6 – în anul 252 Antioh II Theos, după încheierea unei alianţe cu Ptolemeu II, s-a căsătorit cu
fiica acestuai, Berenice. Prima soţie (Laodicea) fiind geloasă a otrăvit-o pe aceasta şi pe fiul ei.
Fiul Laodiceei, (Seleucus II) a fost curând atacat de Ptolemeu II care a adus pierderi mari
Egiptului dar nu a reuşit să beneficieze de victoria sa.
60
 v. 9 – se referă la contraofensiva lui Seleucus.
v. 10. Seleucus III şi Antioh III s-au luptat pentru controlul Israelului, dar Antioh suferă
pierderi mari în batalia de la Rafia, în 220.
v. 12 Ptolemeu IV profanează Templul, însă este lovit atunci când încearcă să intre în acesta.
Se retrage la Alexandria şi de acolo iniţiază o mare persecuţie împotriva evreilor (40.000 acceptă
să fie omorâţi mai degrabă decât să se supună idolatriei şi doar 300 au ocazia să-şi păstreze
drepturile lor civile.
v. 13 când Ptolemeu V ajunge la tron, Antioh se întoarce în fruntea unei mari armate
v. 15 – Antioh vrea să asedieze fie Gaza, sau Sidon, unde mulţi egipteni s-au adăpostit după ce
au fost învinşi în lupta de la Panion.
v. 15-16 – o contraofensivă egipteană în Israel eşuează să-l oprească pe Antioh care intră în
Ierusalim
v. 17 – anticipând o intervenţie romană, Antioh se înţelege cu Ptolemeu, oferind acestuia în
căsătorie pe fiica sa, Cleopatra, la Rafia în 194. Totuşi, egiptenii nu sunt impresionaţi şi încep să
lupte din nou.
v. 18 – Antioh invadează Asia Mică unde ia în stăpânire o serie de oraşe de coastă (insule) dar
în anul 190 este învins în mod decisiv de către consulul roman Lucius Cornelius Scipion.
v. 19 – într-un efort de a face rost de bani pentru război, jefuieşte un templu şi este omorât
v. 20 – Seleucus IV îl deleagă pe ministrul său Heliodor să jefuiască Templul din Ierusalim
pentru a face rost de bani, dar este oprit de o apariţie supranaturală.
v. 21 – Antioh IV Epifanes, ia tronul de la Dimitrius.
v. 22 – marele preot evreu Onias III sau Ptolemeu VI este învins de Antioh în bătălia de la
Pelusium
v. 24 – El a capturat toate fortăreţele din Egipt cu excepţia Alexandriei şi a dat prada de război
susţinătorilor săi
v. 25 – se referă la campania lui Antioh împotriva lui Ptolemeu VI. Pretinde că este prietenos
faţă de acesta, dar apoi jefuieşte Egiptul. La întoarcerea sa se dezlănţuie împotriva evreilor (v.
28).
v. 29 – a doua campanie egipteană se termină cu umilire, când îl întâlneşte pe consulul roman
care-i cere să plece
v. 30 – flota romană îl forţează să se retragă. El se retrage în Israel unde lansează o campanie
împotriva iudeilor, dar îi lasă în viaţă pe cei ce se compromit şi devin trădători
v. 31-35 – se referă la campania de persecuţie religioasă împotriva evreior (reflectată în Evrei
11:35-38)
v. 36-40 – nu se referă probabil la antihrist, ci la un conducător sirian din zilele din urmă
(posibil cu sprijinul Rusiei) care va ataca Egiptul via Israel.
v. 40 continuă de unde a rămas v. 35, cu persecutarea evreilor în zilele din urmă (necazul cel
mare) care duce la venirea lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale.

PROFEŢII POST-EXILICI
Entuziasmul iniţial al exilaţilor, pe care l-au manifestat la întoarcerea în ţara lor, a fost urmat
de o perioadă dificilă. Rivalitatea dintre cei care se întorseseră şi cei care rămăseseră în ţara lor de
exil, situaţia politică precară şi recolta agricolă slabă, toate au făcut ca problema reconstruirii
Templului, care era o condiţie necesară pentru fericirea lor viitoare, să fie pusă în aşteptare.

HAGAI (festiv; hag în ebraică înseamnă „sărbătoare”, când oamenii dansează în cerc sau se
îmbrăţişează): acesta a fost momentul în care profeţii Hagai şi Zaharia au intrat în scenă pentru a-
i îndemna pe oameni să-şi asume această sarcină importantă. Când Darius Hystaspes a urcat pe
tronul Persiei, nu se mai făcuse nimic la Templu de vreo 16 ani, ceea ce arată că viziunea iniţială
61
a celor 50.000 de evrei care se întorseseră din exil se estompase. Mesajul profeţilor a fost bine
primit de către guvernatorul Zorobabel şi de către marele preot Iosua şi s-a reuşit reînceperea
lucrului la Templu. Hagai îi asigură pe cei care aveau o atitudine sceptică în această privinţă că
reconstruirea Templului va fi urmată de o perioadă de bucurie şi prosperitate, în care comunitatea
celor răscumpăraţi va trăi sub conducerea lui Zorobabel, un tip reprezentativ al lui Mesia (2:23).
Fundamental, însă, se face referire la templul milenial şi la locuirea lui Mesia în mijlocul lor,
precum şi la judecata lui Dumnezeu asupra puterilor lumii şi la binecuvântarea pregătită pentru
popoarele care se vor întoarce la Dumnezeu.

Contextul istoric: după întoarcerea din exil, avusese loc o ceremonie de inaugurare (536
î.Hr.), însă lucrurile s-au oprit aici. Se pare că partea de lemn a clădirii Templului fusese distrusă
de foc, însă structura de piatră rămăsese în picioare, ceea ce explică faptul că ei au putut termina
lucrările într-un timp atât de scurt. Popoarele vecine ostile foloseau tot felul de provocări pentru a
opri lucrările, iar cei 50.000 de evrei care se întorseseră din exil au devenit nepăsători faţă de
sarcina pe care o aveau, aceea de a rezidi Templul. De aceea, Dumnezeu îl trimite pe Hagai să îi
scoată din letargia lor. Zorobabel devine agentul Său, care, prin implicarea sa în această lucrare,
îşi pune în pericol poziţia de guvernator persan (pentru că ia partea evreilor) şi primeşte, prin
urmare, promisiunea că va fi protejat (2:20, cf. Ezra 5:4).

Comentariu: Talmudul babilonian susţinea că cinci lucruri din Primul Templu lipseau din
Templul lui Zorobabel: 1. Slava shekinah; 2. Focul sfânt; 3. Chivotul legământului; 4. Urim şi
Tumim; 5. Duhul profeţiei.

ZAHARIA (Zehar-ja = Domnul Îşi aminteşte), contemporanul lui Hagai (cf. Ezra 5:1; 6:14),
a fost profet şi preot. În cele zece viziuni pe care le prezintă în cartea sa, tema centrală este
îndepărtarea obstacolelor care împiedicau restaurarea Ierusalimului care va avea loc în timpul
epocii mesianice. Capitolele 9-14, care au fost probabil scrise mai târziu, diferă de primele
capitole ale cărţii şi nu au o referinţă istorică clară. Capitolul 12 vorbeşte, în mod evident, despre
Robul care suferă din Isaia 53.

Contextul istoric: Când un nou împărat persan accede la tron (Darius Hystaspes în anul 521
Î.Hr.), Hagai şi Zaharia au presupus că decretele foştilor împăraţi şi-au pierdut validitatea şi şi-au
îndemnat compatrioţii să reia lucrările la Templu. Reconstruirea a fost condusă de Zorobabel şi
Iosua, guvernatorul, respectiv marele preot. Investigaţia făcută de Tatnai, guvernatorul persan al
teritoriului de la vest de Eufrat, a oprit din nou lucrările, însă Darius a reconfirmat decretul
original al împăratului Cir. În acea vreme, însă, evreii deveniseră fatalişti, considerând că acele
evenimente indicau faptul că Dumnezeu nu mai era la lucru în poporul Său. Hagai şi Zaharia au
căutat să trezească naţiunea din nepăsarea sa. Poporul a răspuns la această chemare, iar lucrările
au fost terminate în anul 516 î.Hr., care era cel de-al şaselea an al domniei lui Darius.

Exegeză: Viziuni în detaliu: acestea se aplicau, fără îndoială, la vremea lui Zaharia, însă
făceau referire şi la vremurile din urmă. Tema este purificarea naţiunii, cu scopul de a exercita o
slujbă glorioasă în viitor, urmată de încoronarea simbolică a lui Zorobabel, ca tip reprezentativ al
lui Mesia.
1. Călăreţul: aminteşte de acea perioadă de timp din februarie 519, din timpul domniei lui
Darius, când totul era liniştit. Călăreţii reprezintă duhurile lui Dumnezeu care cutreieră pământul
(1:7-17; 13:9; Apoc. 6:1-9). De asemenea, viziunea se referă la liniştea de dinaintea furtunii, dar
şi la acea ultimă cutreierare a pământului de către Dumnezeu, înainte de a da drumul la o serie de
evenimente care vor duce la judecarea naţiunilor şi la restaurarea poporului Israel.
62
 2. Coarnele şi fierarii reprezintă puterile păgâne care trebuie cucerite pentru ca Israelul să
poată fi restaurat (2:1-4; 12:3-4; Dan. 7:8; Apoc. 13). Fierarii sunt acei agenţi ai lui dumnezeu
care vor determina căderea puterilor păgâne.
3. Funia de măsurat. Măsurarea este făcută în vederea restaurării naţiunii (2:5-9; Apoc. 11:1;
Ezech. 41:13).
4. Hainele lui Iosua. Iosua reprezintă poporul care trebuie să fie curăţit de păcatele sale, ca să
poată fi restaurat şi să-şi îndeplinească în continuare adevărata sa chemare (3:1-9;12:9-13:1).
5. Sfeşnicul şi măslinii reprezintă adevărata chemare a poporului, aceea de a fi lumina
naţiunilor păgâne (5:1-4; 13:1-6; Apoc. 10:9-11), care îşi găseşte împlinirea imediată în
Zorobabel şi Iosua, reprezentantul civil, respectiv cel religios al lui Dumnezeu, canalele prin care
harul lui Dumnezeu era transmis, pe atunci, poporului.
6. Viziunea sulului de carte care zbura. Sulul reprezintă acuzarea poporului Israel: acesta
trebuie judecat (şi pedepsit) înainte de a putea fi lumina neamurilor (cf. Ezech. 2:9-10; Apoc. 5:1;
10:2).
7. Femeia din efă. Poporul trebuie eliberat de păcatele comise în timpul exilului într-o ţară
necurată (5:5-11; Apoc. 18). Aceste păcate trebuie duse înapoi în Babilon, locul de unde au fost
preluate, şi lăsate acolo.
8. Carele reprezintă agenţii lui Dumnezeu, ce aplică judecăţile Sale asupra duşmanilor lui
Israel (6:1-8; 9:11-17; Apoc. 6:1-9). Cei doi munţi sunt Muntele Moria şi Muntele Măslinilor,
despărţiţi de valea lui Iosafat.
În Zaharia 6:9-15, i se spune profetului să facă nişte coroane din argintul şi aurul adus din
Babilon, ceea ce sumarizează cele opt viziuni şi scopul lor: darurile regeşti venite din îndepărtatul
Babilon erau doar o imagine a bogăţiilor neamurilor care urmează să fie aduse în Ierusalim atunci
când Mesia (Odrasla) va ridica Templul milenial al Domnului, se va aşeza pe tron, va conduce şi
va fi preot pe tronul Său (6:12-13). Acest lucru dă sens relatării din evanghelii referitoare la vizita
magilor, care au adus daruri. Acelaşi Domn care a sprijinit refacerea celui de-al doilea templu va
domni ca preot şi rege.
Capitolul 7 prezintă o recapitulare a istoriei naţiunii, iar capitolul 8 deschide imaginea salvării
mesianice, ambele începând cu o discuţie despre post şi pornind de la o întrebare ridicată în anul
518 î.Hr.

Capitolul 8:
Primele 8 capitole din cartea Zaharia au urmărit încurajarea poporului pentru reconstruirea
templului, în timp ce ultimele şase capitole vorbesc despre evenimente foarte îndepărtate de acele
zile şi au scrise probabil tot de Zaharia, însă mult mai târziu. Poporul Israel se afla sub stăpânire
medo-persană (cap.1-8), urmau să fie sub dominaţie greacă (cap. 9 şi 10); Roma urma apoi să-i
stăpânească (cap. 11), iar istoria lor naţională urmează să se încheie în zilele de pe urmă (cap. 12-
14).
Capitolul 9 vorbeşte despre cuceririle lui Alexandru cel Mare (vs. 1-8), versetele 9-10 despre
Mesia (prima şi a doua venire), iar versetele 11-17 se referă la victoriile macabeilor.
Capitolul 10 vorbeşte despre binecuvântările domniei lui Mesia.
Capitolul 11 prezintă respingerea Bunului Păstor şi consecinţele îngrozitoare care decurg de
aici: exil, persecuţie şi preluarea conducerii de către falsul Mesia (anticristul).
Capitolele 12-14 prezintă în detaliu de evenimentele care preced a doua venire a lui Mesia:
evenimentele politice şi convertirea lui Israel, care se pare că va avea loc în ultimul moment. În
momentul în care Îl vor vedea pe Mesia revenind şi purtând încă semnele cuielor, atunci îşi vor
da seama că el este Cel pe care ei L-au răstignit şi se vor pocăi, acceptându-L pe El şi primind
iertarea (efectul crucii devine valabil şi pentru ei). Această secţiune se încheie cu prezentarea
unor detalii legate de mileniu. Aceste capitole descriu în termeni apocaliptici încercările şi gloria
63
Ierusalimului din ultimele zile. Ierusalimul va fi atacat de celelalte naţiuni, însă Dumnezeu îi va
veni în ajutor şi îl va face un loc al salvării şi al fericirii dată de El poporului Său şi sursa
mântuirii pentru toate neamurile. Aceste capitole vorbesc şi despre Mesia: restaurarea casei lui
David (12); aşteptarea regelui smerit şi plin de pace (9:9-10), precum şi profeţia despre Cel care
va fi străpuns (12:10), o teocraţie marţială (10:3-11:3), dar în care Templul va juca acelaşi rol ca
şi în Ezechiel (14).
Este important de observat faptul că Zaharia este citat adesea în Noul Testament (Mat. 21:4-5;
27:9; 26:31; Marcu 14:27 şi Ioan 19:37) acolo unde se vorbeşte despre prima venire a lui Mesia,
precum şi în cartea Apocalipsa, cu referire la cea de-a doua venire a Sa.
Detalii: 9:11-17 se referă la perioada macabeană. Versetul 13 vorbeşte despre armatele
greceşti împotriva cărora va lupta Dumnezeu (în anul 165 î.Hr.). În momentul scrierii acestei
profeţii, Grecia era deja considerată a fi o ameninţare la adresa Imperiului Persan (vezi şi 2
Macabei 10:29-31)
10:10: Egipt şi Asiria reprezintă toate ţările în care Israel a fost împrăştiat.
11:1-17 se referă la evenimentele care vor avea loc în vremea primei veniri a lui Hristos, care
au dus la exilul naţiunii.
Versetul 10 se referă la sfârşitul Israelului ca stat suveran în anul 70 d.Hr. şi ruperea
legământului lasă acum poporul Israel la mila neamurilor.
Versetul 11 vorbeşte despre trei conducători care au fost respinşi. Este vorba probabil despre
Ionatan, Simon şi Eleazar, cei trei lideri evrei din vremea răscoalei împotriva romanilor din anul
70 d.Hr. Aceste profeţii se referă la distrugerea statului Israel şi, într-un viitor mai îndepărtat, la
venirea Anticristului (falsul Mesia, despre care se vorbeşte în versetele 16-17), precum şi la
înfrângerea sa de către adevăratul Mesia.
Versetul 15 pregăteşte terenul pentru domnia lui Antihrist, fără pauza reprezentată de epoca
Bisericii.
12:10: după ce armatele invadatoare vor fi distruse, Dumnezeu se va ocupa de problemele
spirituale care trebuie rezolvate în Israel.
12:11: jalea din Hadadrimon se referă la jelirea cauzată de moartea lui Iosia în bătălie. Iosia
avea doar 39 de ani când a murit; Ieremia i-a scris elegii şi a fost dat un decret oficial care anunţa
o zi de jale.
13:7 vorbeşte despre „tovarăşul meu”: aceasta este o afirmaţie clară referitoare la divinitatea
lui Hristos.
Versetul 14 se referă la aparenta înfrângere a lui Israel şi la intervenţia lui Mesia pentru a
întoarce situaţia în favoarea lui Israel.
14:4: efectele cutremurului: unda de şoc provocată de cutremur ca transforma Ierusalimul într-
un fel de vale şi vor curge râuri din cetate înspre est şi vest pentru a iriga pământul însetat.
Probabil că mişcarea de teren va deschide izvoare subterane din care vor izvorî noi râuri ce se vor
vărsa în Marea Moartă şi Marea Mediterană, ceea ce se potriveşte cu profeţia lui Ezechiel. Valea
Iordanului va forma bazinul unei mări continentale, care va ajunge până aproape de suburbiile
Ierusalimului. Atunci, oraşul marelui împărat va deveni principalul port al lumii şi centrul de
afaceri al neamurilor.
14:20: tot ceea ce a fost folosit în alte scopuri va fi folosit acum pentru Domnul. Nu va mai fi
valabilă distincţia dintre curat şi necurat, pentru că toată naţiunea va fi regenerată. Nu vor mai fi
comercianţi, nici înşelătorie sau practici necinstite.

MALEAHI: este posibil ca acesta să fie un nume anonim (Mesagerul Meu), unii văzând aici
chiar o referire la Ezra! Cartea a fost scrisă, în mod clar, în vremea Imperiului Persan (1:8), când
Templul fusese reconstruit (1:10; 3:1, 10). Din conţinutul cărţii reiese că Ezra le comunicase
evreilor Legea, însă ei s-au îndepărtat apoi de ea. Situaţia descrisă aici se aseamănă foarte mult cu
64
cea în care s-a aflat Neemia în anul 433 î.Hr. atunci când s-a întors din Persia pentru a-şi ocupa
poziţia de guvernator în Ierusalim. Este limpede că reforma lui Neemia încă nu avusese loc,
deoarece pot fi observate şi aici abuzurile pe care Ezra a încercat să le înlăture, acestea fiind
următoarele:
1) lipsa de respect a preoţilor faţă de Templului, ca loc sfânt, precum şi faţă de ceremoniile de
la Templu (Neem. 13:1-9);
2) neglijenţa poporului faţă de zeciuiala şi darurile pe care trebuiau să le aducă (Neem. 13:10-
13);
3) căsătoriile mixte între cei din poporul legământului şi păgâni (Neem. 13:23-28).
El stă jos alături de compatrioţii săi şi le ascultă plângerile, însă îi şi convinge de
necredincioşia lor, fără să-şi piardă autoritatea profetică. Evreii au încălcat legământul, aşa că
Dumnezeu trebuie să-i judece, însă dacă ei se vor întoarce de la căile lor rele, El va avea milă de
ei. În cele din urmă, se anunţă că judecata divină va veni pe neaşteptate, însă cei neprihăniţi nu
trebuie să se teamă, pentru că Dumnezeu poată de grijă poporului Său (3:16-17; 4:2-3). Cartea se
încheie printr-o chemare la ascultare de Legea lui Moise, după care urmează o profeţie referitoare
la întoarcerea lui Ilie, ca un ultim avertisment înainte de venirea Zilei Domnului.

Exegeză:
1:1: oracolul (lit. povară) înseamnă „o prezicere ameninţătoare, un mesaj sinistru”.
1:11: acesta este cel mai controversat verset al cărţii. Dacă verbul este tradus la timpul prezent
(aşa cum ar trebui să fie, din moment ce verbul ebraic lipseşte şi pentru că aşa se potriveşte cel
mai bine în context), atunci înseamnă că jertfele erau aduse de către neamuri. Este atunci aceasta
o recunoaştere a validităţii religiei păgâne (Fapte 10:35)? Nu neapărat. Se poate ca versetul să
spună că păgânii (oricât de greşită ar fi închinarea lor), în special persanii, Mă respectă, ceea ce
este într-un contrast puternic cu voi (israeliţii). Alţii au văzut acest verset ca făcând referire la
păgânii convertiţi la iudaism, care aduceau jertfe spirituale. O ultimă variantă ar fi aceea că
versetul întrevede acea vreme când neamurile vor aduce lui Dumnezeu jertfe prin Isus Hristos.
Ignaţiu şi alţi părinţi ai Bisericii din secolul al doilea au considerat că acest verset se referă la
jertfa liturghiei!!
2:5-7: ne oferă o imagine a slujbei preoţeşti din Israel. Preoţii, ca mesageri ai Domnului,
trebuie să fie o sursă de cunoaştere şi învăţătură. Ei trebuie să inspire celorlalţi reverenţa faţă de
Domnul şi să-i întoarcă pe mulţi de la păcatele lor.
2:11: ce crede Dumnezeu despre căsătoriile mixte. Acestea reprezintă, în esenţă,
necredincioşie faţă de legământ, ceea ce înseamnă necredincioşie faţă de Dumnezeu. Dacă se
încheie astfel de căsătorii, ele trebuie desfăcute (ceea ce nu este acelaşi lucru cu divorţul, vezi 1
Cor. 7:10-16).
2:15-16: conţine gânduri despre căsătorie, aceasta fiind văzută în esenţă ca un contract între
două părţi, avându-L pe Domnul ca martor. Credincioşia faţă de contract şi promisiunea făcută
sunt baza relaţiei maritale, pentru că şi Dumnezeu este implicat aici.
3:2: Domnul şi Solul legământului se referă la aceeaşi persoană. Din moment ce premergătorul
acestei persoane este Ioan Botezătorul, această persoană nu poate fi decât Hristos. Aceasta este o
mărturie puternică a divinităţii Sale.
3:16: Dumnezeu face o distincţie clară în poporul Israel între cei care se tem de Dumnezeu şi
credincioşii nominali (cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi).
4:1: Focul apare adesea în Scriptură ca simbol al judecăţii. Faptul că este menţionată aici
„miriştea” arată că cei răi vor fi mistuiţi într-o clipă. Matei 13:40 vorbeşte despre neghina (evreii
nelegiuiţi) care este adunată şi arsă în foc. Versetul mai vorbeşte şi despre copaci (sau ramuri)
care sunt tăiaţi şi aruncaţi în foc (cf. predicarea lui Ioan Botezătorul şi pilda viţei-de-vie).

65
 4:2: prezicerea lui Mesia – zorii mesianici. Soarele neprihănirii este redat în traducerea GBN
ca „puterea mea salvatoare”. „Va răsări peste voi ca soarele şi va aduce vindecare ca razele
soarelui” (GBN). Termenul folosit pentru „raze” se poate referi şi la „ciucure”. Atunci când
oamenii atingeau marginea (sau ciucurele) de pe şalul lui Isus, erau vindecaţi.
4:5: Ioan Botezătorul nu era Ilie (după cum el însuşi mărturiseşte), ci era în duhul şi puterea lui
Ilie.
4:6: se referă probabil la „a-i întoarce pe copii la credinţa părinţilor lor (evlavioşi)”.
4:7: Această profeţie s-a împlinit: Ilie a venit şi i-a pregătit pe oamenii (cf. campaniile sale
evanghelistice etc.) pe care ulterior i-a scăpat atunci când a venit judecata asupra ţării în anul 70
d.Hr. Isus a venit în Templul Său.
Aceasta a fost însă o împlinire parţială (vezi Apocalipsa pentru împlinirea finală).

SCRIERILE

Literatura sapienţială sau de înţelepciune

Această denumire se referă la cărţile Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor şi Iov. Ce este,
mai exact, înţelepciunea? O putem defini pe scurt în felul următor: „Înţelepciunea este abilitatea
de a face alegeri evlavioase în viaţă.” Cei din antichitate aveau propria literatură de înţelepciune,
iar literatura de înţelepciune non-israelită urmărea facerea celor mai bune alegeri, pentru a putea
avea o viaţă cât mai bună cu putinţă. Ceea ce înţelepciunea biblică adăuga la aceasta era ideea de
o importanţă crucială conform căreia singurele alegeri bune sunt cele evlavioase.

Literatura de înţelepciune tinde să se concentreze pe oameni şi comportamentul lor, precum şi

pe cât de mult reuşesc să aplice adevărul sau să înveţe din propriile experienţe. Înţelepţii
(hakamim) erau cei care încercau să aibă rezultate în vieţile lor şi să-i ajute şi pe alţii să facă la
fel, prezentând Legea lui Dumnezeu. Acest tip de înţelepciune a fost aplicat în domenii tehnice,
precum construcţiile (Exod 31:3) sau navigaţiile (Ezech. 27:8-9). Înţelepciunea lui Dumnezeu
înseamnă abilitatea sa de a-şi atinge scopurile (cum ar fi creaţia) cu minim de energie cheltuită.
Înţelepciunea ea căutată şi de oamenii care trebuiau să ia decizii ce puteau afecta bunăstarea
altora. Despre unii lideri politici, precum Iosua (Deut. 34:9), David (2 Sam. 14:20) şi Solomon (1
Împ. 3:9) se spune că au primit înţelepciune de la Dumnezeu, pentru ca să poată conduce bine şi
eficient.
O modalitate prin care oamenii îşi îmbunătăţesc cunoştinţele şi comportamentul este discuţia
şi argumentarea. La acest tip de înţelepciune se ajunge uneori prin discursuri lungi, fie sub forma
unui monolog pe care alţii îl pot citi şi reflecta asupra lui (Eclesiastul), fie sub forma unui dialog
între mai multe persoane, care încearcă să-şi susţină opiniile despre adevăr şi viaţă (Iov). Tipul de
înţelepciune predominant în cartea Proverbe se numeşte înţelepciune proverbială, pe când cea din
Eclesiastul şi Iov se numeşte înţelepciune contemplativă.
Stilul utilizat în aceste cărţi este unul poetic, sprijinit de tot felul de tehnici specifice, cum ar fi
paralelismul, acrostihul, aliteraţia, secvenţele numerice şi nenumărate comparaţii, metafore,
hiperbole, precum şi parabole, alegorii şi ghicitori.
Literatura de înţelepciune nu se găseşte doar în Israel, ci în toată lumea antică, însă ceea ce o
distinge pe prima de toate celelalte este accentul pe care îl pune pe faptul că înţelepciunea vine de
la Domnul şi că scopul ei este să-I fim pe plac. Înţelepciunea nu este un scop în sine.
În Israelul antic, existau oameni care s-au dedicat nu doar dobândirii înţelepciunii, ci şi
învăţării altora cum să o dobândească. Aceşti învăţători ai înţelepciunii erau numiţi simplu
„înţelepţi” (hakamim), deşi aceştia ocupau o poziţie în societatea israelită oarecum paralelă cu
cea a preotului şi a profetului (Ier. 18:18). Această clasă specială de înţelepţi a apărut în Israel în
66
perioada de început a monarhiei israelite (i.e., în jurul anului 1000 î.Hr.; cf. 1 Sam. 14:2) şi au
avut rol de învăţători-consilieri pentru cei care căutau înţelepciunea lor. Unii dintre ei au fost
inspiraţi de Dumnezeu pentru a participa la scrierea unor porţiuni din Vechiul Testament. Trebuie
să notăm, de asemenea, că înţeleptul slujea şi ca înlocuitor al părintelui biologic pentru cel care
căuta să înveţe înţelepciunea de la el. Chiar înainte de exodul din Egipt, Iosif a fost făcut de
Dumnezeu „tatăl” lui Faraon (Gen. 45:8), iar mai târziu prorociţa Debora este numită o „mamă”
în Israel (Jud. 5:7). Astfel, în cartea Proverbe vedem adesea că înţeleptul se adresează ucenicului
său numindu-l „copilul meu”. Părinţii îşi trimiteau copiii pentru a învăţa atitudini şi moduri de
viaţă înţelepte de la aceşti învăţători ai înţelepciunii, iar aceştia îşi învăţau discipolii care şi cum
ar fi fost propriii lor copii.

CARTEA ECLESIASTUL arată ce se întâmplă dacă trăim ca şi cum Dumnezeu nu ar exista,

iar rezultatul nu este unul satisfăcător. Este o provocare adresată celor din Israel care
îmbrăţişaseră această filozofie, pentru a-i aduce la realitate: cartea le arată concluzia logică a
perspectivei lor. Starea de credincios nominal nu produce decât frustrare, prin urmare aceasta nu
este o opţiune valabilă. Autorul ne descoperă care este perspectiva sa în ultimele două versete ale
cărţii (12:13-14). Autorul, adică Solomon, este numit qohelet, adică liderul qahal-ului sau al
consiliului suprem, care, dat fiind faptul că forma de conducere a statului era teocraţia, discuta
adesea problema înţelepciunii. Solomon sumarizează aceste discuţii în cartea sa şi, în esenţă,
critică extremele şcolii de înţelepciune din Israel. Lucrurile nu ies întotdeauna ca în Proverbe, ci
adesea viaţa este mai complicată. Sunt multe lucruri pe care omul nu le poate controla. Pentru a
lămuri cât mai clar tema cărţii sale, autorul îşi repetă argumentele în stilul semitic tipic şi
foloseşte întrebări retorice şi grupaje de proverbe. Mai sunt apoi şi anumiţi termeni-cheie ebraici
pe care îi repetă mereu: deşertăciune sau inutilitate (hevel) – deşertăciunea deşertăciunilor este un
superlativ ebraic – a da (natan), ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne dă multe de care ne putem
bucura, partea sau soarta (heleq) se referă la natura limitată sau parţială a darurilor lui Dumnezeu,
câştig (yitron), cu referire la strădaniile omului (adesea zadarnice), motar (folos) – ce folos are
omul?, moartea (mawet) pune oamenii în cel mai dramatic mod faţă în faţă cu propriile limitări:
moartea este cel mai aprig descurajator al falsului optimism, amal (trudă), cu referire la duritatea
vieţii, care este însă contracarată de bucuria sau încântarea (samah) plăcerilor de fiecare zi.
Scriind pentru o societate preocupată de nevoia de succes, de realizare, de a produce şi a controla,
autorul avertizează în privinţa inutilităţii şi a lipsei de bucurie care însoţesc aceste strădanii:
bucuria nu se găseşte în realizările umane, ci în darurile de fiecare zi primite de la Creator.
Un punct de vedere alternativ îl oferă cartea Eclesiastul, ca un raţionament strălucit prezentând
felul în care am privi viaţa dacă Dumnezeu nu ar interveni în mod direct în viaţă şi dacă nu ar
exista viaţă după moarte. Dacă vrei o reţetă pentru viaţa trăită într-o lume deistă, fără viaţă după
moarte – o lume în care există un Dumnezeu, care însă îi lasă singuri pe oameni să trăiască şi să
moară după propriile dorinţe – o poţi găsi în cartea Eclesiastul. Scopul cărţii, în această accepţie,
este să arate genul de „înţelepciune” pe care Solomon îl putea produce după ce a degenerat de la
ortodoxie (1 Împ. 11:1-13), o perspectivă asupra vieţii care te poate lăsa rece din cauză că este
atât de fatalistă şi descurajatoare şi te face, prin urmare, să tânjeşti după alternativa unei relaţii de
legământ adevărate cu Dumnezeul cel viu.

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR arată, de asemenea, cum toţi cei care Îl cunosc pe Dumnezeu
se pot bucura de creaţia Sa. Ceea ce a creat Dumnezeu (căsătoria, în cazul de faţă) este bun şi
face parte din planul Său, însă Satan este cel care încearcă să distrugă ceea ce Dumnezeu a făcut
bun. La fel, dacă lucrul respectiv devine un scop în sine, atunci nu ne mai aduce satisfacţie. Și
rabinii vedeau căsătoria ca o imagine a relaţiei lui Dumnezeu cu Israel, iar mai târziu creştinii o
asemănau cu relaţia lui Hristos cu Biserica. Este important să înţelegem că aceasta este, la modul
67
general, o imagine (analogie) a acestor relaţii, şi nu o alegorie, caz în care trebuie să existe o
paralelă pentru fiecare detaliu! Este vorba aici de o paralelă şi nu de un text care trebuie să fie
decodificat.
Cântarea Cântărilor este un cântec de dragoste de dimensiuni mai mari, o baladă despre
dragostea umană, scrisă în stilul poeziei lirice din Orientul Apropiat antic. Am putea numi acest
stil înţelepciune lirică. Astfel de cântece de dragoste au avut o istorie îndelungată, inclusiv pe
teritoriul Israelului (vezi Ezech. 33:32). Însă cum se încadrează un cântec de dragoste în categoria
scrierilor sapienţiale şi de ce există o astfel de poezie de dragoste în Biblie? Răspunsul este, de
fapt, estul de simplu: în primul rând, acest poem a fost asociat cu Solomon (1:1; 3:6–11; 8:11–12;
în legătură cu acest subiect vezi secţiunea Cum să… 2, p. 162), al cărui nume era sinonim în
poporul Israel cu înţelepciunea. Însă, la un nivel mai profund, acest poem implică în mod clar un
tip de înţelepciune întâlnit în proverbe: „alegerea înţeleaptă” a fidelităţii maritale şi sexuale.
În al doilea rând, trebuie să ţinem cont de specia literară din care face parte Cântarea.
Paralelele sale cele mai apropiate sunt, într-adevăr, poeziile de dragoste din Vechiul Testament şi,
în general, din Orientul Apropiat, contextul cărora nu era dragostea de orice fel, ci atracţia în
cadrul căsniciei. Cântecele de dragoste se cântau probabil de obicei la petrecerile de nuntă şi
aveau o semnificaţie importantă pentru cei care le ascultau. Aceste cântece vorbesc despre
atracţie, fidelitate, înlăturarea tentaţiei de a înşela, valoarea dragostei, bucuriile şi plăcerile sale,
precum şi despre pericolele infidelităţii.

CARTEA LUI IOV a fost scrisă pentru a combate ipoteza (prezentată de către mângâietorii
lui Iov) conform căreia tot ce i se întâmplă unui om – bine sau rău – este o consecinţă directă a
comportamentului nostru care a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu sau nu. Prin urmare, este
important să înţelegem că prietenii lui Iov greşesc în sfaturile pe care i le dau, însă cititorul nu
descoperă acest lucru decât atunci când ajunge la ultimul capitol, când ne este descoperit acest
lucru. Trebuie să ţinem minte că Scriptura afirmă că această lume este căzută, pângărită de păcat,
sub stăpânirea lui Satan şi că în viaţă se întâmplă multe lucruri care nu sunt după voia lui
Dumnezeu. Mai concret, suferinţa nu este neapărat rezultatul păcatului (Rom. 8:18-23). Chiar şi
credincioşii, deşi se află sub grija şi protecţia lui Dumnezeu, sunt şi ei atinşi de caracterul
aleatoriu al suferinţei prezente în această lume, care suportă consecinţele generale ale faptului că
a ales să se despartă de Dumnezeu. Totuşi, în cazul lui Iov, după cum aflăm din culise, se
urmăreşte atingerea unui scop, lucru care lui îi este total necunoscut.
Cartea lui Iov face şi referiri la înviere: el era convins că, tot aşa cum un copac odrăsleşte din
nou după ce este tăiat, la fel şi omul va trăi din nou (Iov 14:7, 14). De fapt, el chiar tânjea să-L
vadă cu ochii lui pe Răscumpărătorul său, chiar şi după ce viermii îi vor fi distrus trupul (19:25-
27).
Referinţe cu privire la ÎNVIERE în Vechiul Testament: Genesa 5:24; 22:5 (Evrei 11:17-
19); Iov 14:7-14; 19:25-27; Psalmi 16:10; 49:15; 73:17-24; Isaia 26:19; Exod 6:3 (Luca 20:37-
38).
Din punct de vedere istoric, cartea Iov este una din cele mai vechi cărţi din Biblie, datând
probabil din vremea lui Avraam. Numele Iobab, menţionat în Genesa 10:29 ar putea fi o variantă
a numelui Iov.

CARTEA PROVERBE susţine ceea am putea numi valori conservatoare, afirmând, ca o

regulă generală că există anumite atitudini şi tipuri de comportament care ajută o persoană să
devină un adult responsabil. De asemenea, mai trebuie să înţelegem că această carte susţine
principiul general conform căruia Dumnezeu, în cele din urmă (şi nu neapărat imediat) va
corecta nedreptăţile acestei lumi, smerindu-i pe aroganţi şi răsplătindu-i pe cei care au suferit pe
nedrept.
68
 Cartea creionează un contrast puternic între viaţa trăită într-un mod prostesc şi o viaţă de
înţelepciune. Viaţa lipsită de înţelepciune este caracterizată prin: crime violente (1:10-19; 4:14-
19), promisiuni sau angajamente făcute cu nebăgare de seamă (6:1-5), lenevie (6:6-11), ticăloşii
(6:12-15) şi necurăţie sexuală (2:16-19; 5:3-20; 6:23-25; 7:4-27; 9:13-18; 23:26-28). Viaţa trăită
cu înţelepciune este caracterizată de: grijă pentru săraci (22:22-27), respect pentru conducători
(23:1-3; 24:21-22), importanţa disciplinării copiilor (23:13-14), moderaţie în ce priveşte
consumul de alcool (23:19-21, 29-35) şi respect pentru părinţi (23:22-25). Această învăţătură
susţine că este destul de probabil ca răsplata, binecuvântările şi oportunităţile să vină în urma
respectării acestor acţiuni înţelepte sugerate aici, însă nu găsim nicăieri în carte că succesul vine
în mod automat în acest caz. Mai mult, succesul este văzut aşa cum îl defineşte Dumnezeu şi nu
aşa cum l-ar defini lumea.
Cartea Proverbe nu conţine doar proverbele lui Solomon, ci şi pe cele ale înţelepţilor care au
trăit înaintea lui. Astfel, în Biblie sunt menţionaţi Etan, Heman, Calcol şi Darda (1 Împ. 4:31).
Aceşti oameni au trăit în Egipt, pe vremea lui Iosif, iar acesta este inclus şi el în lista înţelepţilor
(Gen. 41). Alţi înţelepţi erau din Arabia şi Edom (Obadia 8), unde a trăit şi Iov, un alt înţelept.
Prin urmare, cartea Proverbe conţine spuma literaturii sapienţiale antice.
Se pare că autorul primei părţi a cărţii (1:7-9:18) a fost Iosif, vizirul Egiptului (Gen. 41). El a
fost cunoscut pentru respectul arătat părinţilor săi şi pentru respingerea şiretlicurilor femeilor
imorale.
Această secţiune este plină de aluzii în această privinţă.
Autorul celei de-a doua părţi a cărţii este Solomon (10:1-22:16). Restul materialului a fost
adunat de el sau adăugat ulterior.
Probabil că autorii celei de-a treia secţiuni (22:17-24:22) sunt înţelepţi egipteni, deoarece
colecţia celor 30 de zicători corespunde unui document egiptean editat în timpul vieţii lui Iosif
(Învăţăturile lui Amen-em-opet).
A patra secţiune (24:23-24:34 – a lui Solomon) vorbeşte împotriva lenevirii.
A cincea secţiune (25:1-29:27 – a lui Solomon) vorbeşte despre felul în care un împărat ar
trebui să conducă ţara cu înţelepciune. Această colecţie a fost realizată de către curtenii lui
Ezechia.
A şasea secţiune (cap. 30) constituie lucrarea lui Agur, care se pare că a fost agnostic!
A şaptea secţiune (cap. 31) este lucrarea lui Lemuel (pseudonim pentru Solomon?) şi vorbeşte
despre soţia ideală care l-a evitat pe Solomon (cf. Ecl. 7:26-29).
Pe scurt, cartea Proverbe a fost destinată lecturii conducătorilor, pentru ca să poată conduce cu
înţelepciune şi să nu repete greşelile lui Solomon. El ne invită, atât în Proverbe, cât şi în
Eclesiastul, să învăţăm din greşelile sale.
Cartea Proverbe, deşi foloseşte un limbaj concret, formulează totuşi nişte principii generale.
Dacă nu înţelegem acest lucru, riscăm să aplicăm greşit aceste principii. Adesea trebuie să
transpunem unele proverbe, folosind echivalentele lor actuale, pentru a putea înţelege corect
mesajele lor. Din păcate, acest gen de literatură este adesea aplicat greşit de către creştini, astfel:
i. Contextul proverbelor este ignorat, astfel mesajul autorului nu mai este înţeles corect.
ii. Termenii folosiţi sunt interpretaţi greşit: de pildă, nebunul nu este omul prost, ci cel
necredincios. Înţelepciunea nu înseamnă acumularea de cunoştinţe, ci modalitatea de a avea o
viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu (savoir-faire). În esenţă, este vorba despre o teologie
practică. Frica nu înseamnă teroare, ci acel respect faţă de Dumnezeu care se traduce printr-o
trăire corectă.
iii. Firul argumentării autorului este înţeles greşit. De exemplu, un anumit pasaj poate folosi
un stil ironic. Pe de altă parte, mult din ceea ce spun prietenii lui Iov nu este adevărat, după cum
reiese la final.

69
 În cele din urmă, trebuie să spunem ceva despre Proverbe capitolul 8. Poate că versetele 22-31
ar trebui traduse astfel:
22. „Domnul m-a avut la începutul lucrării Sale
Demult, înainte ca El să fi creat ceva.
23. Am fost numită în vremuri de demult,
La început, chiar înainte de a fi pământul.
24. Am fost activă înaintea oceanelor, când încă nu existau izvoare de apă.
25. Am fost pusă în acţiune înaintea munţilor, înainte ca dealurile să fie puse la locurile lor,
26. înainte ca Dumnezeu să facă pământul şi câmpurile sale
şi chiar primul pumn de ţărână.
27. Am fost acolo când a pus cerul la locul său, când a întins orizontul peste ocean,
28. când a pus norii pe cer, când a deschis izvoarele oceanului
29. şi a poruncit apelor mării să nu treacă mai departe de unde a zis El.
Am fost acolo când a pus temeliile pământului.
30. Am fost lângă El, ca un arhitect, am fost sursa Lui de bucurie în fiecare zi, întotdeauna
fericită în prezenţa Lui –
3l. mulţumită de lume
şi de rasa umană.
În Prologul Evangheliei după Ioan (1:1-3) se găseşte comentariul divin referitor la acest pasaj,
iar acolo termenul „Cuvânt” este echivalentul nou-testamentar al Înţelepciunii din Vechiul
Testament, ceea ce ne determină să traducem versetul 22 astfel: „La început a fost Cuvântul, nu a
fost creat.”
Verbul folosit acolo în original are atât sensul de „a crea”, cât şi de „a poseda, a avea”, însă în
lumina pasajului din Ioan 1:1-3 trebuie să-l traducem prin „a avea, a poseda”. Nu a existat
vreodată o vreme când Dumnezeu nu poseda înţelepciunea Sa, însă a venit momentul când a pus-
o în acţiune sau a activat-o, înainte de creaţie.

PSALMII: Psalmii reprezentau cartea de imnuri a Israelului antic şi au fost scrişi cu scopul de
a fi folosiţi în Templu, cu anumite ocazii, cum ar fi:
1. ceremonii naţionale,
2. sărbători populare,
3. devoţiuni individuale (când se aducea o jertfă de mulţumire, când se făcea o juruinţă, o
rugăciune sau o mijlocire pentru cineva).
Unii psalmi trebuiau să fie cântaţi de un cor, ceea ce explică structura lor antifonică.
Psalmii fac parte din genul liric ebraic care, spre deosebire de al nostru, nu foloseşte rimele, ci
paralelismul (repetiţia, contrastul, sinteza, punctul culminant).
Psalmii nu reprezintă nişte declaraţii sau porunci, nici măcar relatări despre Povestea lui
Dumnezeu, prin urmare rolul lor principal nu este acela de a da învăţătură în privinţa doctrinei
sau al comportamentului moral. În schimb, psalmii trebuie folosiţi aşa cum a fost lăsat de
Dumnezeu, care i-a inspirat, situaţie în care ne ajută să ne exprimăm înaintea lui Dumnezeu şi să
medităm la căile Sale. Aşadar, psalmii sunt de mare folos credinciosului care caută ajutor în
Scriptură în privinţa exprimării bucuriilor şi necazurilor sale, a succeselor şi eşecurilor, a
speranţelor şi regretelor.

Psalmii sunt grupaţi în cinci secţiuni, paralele cu cele cinci cărţi ale Torei:
Cartea 1: Psalmii 1-41 – Psalmi ai lui David. Tema: Paştele.
Cartea 2: Psalmii 42-72 – Psalmi ai lui David. Tema: Rusaliile.
Cartea 3: Psalmii 73-89 – Tema: Distrugerea Israelului.
Cartea 4: Psalmii 90-106 – Tema: Întoarcerea lui Israel (Mileniul).
70
 Cartea 5: Psalmii 107-150 – Tema: Eliberarea lui Israel.
Se poate ca aceste cărţi să reprezinte diferite colecţii de Psalmi care au circulat independent,
iar mai târziu au fost adunate într-un singur volum. Aşa s-ar explica de ce există psalmi duplicaţi.
Titlurile psalmilor se referă probabil la melodiile pe care erau cântaţi aceştia, iar adnotările din
textul lor (cum ar fi Sela [Oprire]) indică probabil locurile în care se schimba gama sau alte
indicaţii asemănătoare cu cele pe care le întâlnim în muzica de astăzi (fortissimo, de pildă).
Unii Psalmi sunt scrişi în formă de acrostih, fiecare vers începând cu o altă literă din alfabetul
ebraic; aceştia sunt: 9-10, 25, 34, 37, 111, 112, 119, 145. Psalmul 119 vorbeşte despre Lege
fiecare secţiune, însă un alt sinonim al Legii. Toate aceste mijloace literare sunt folosite pentru a
favoriza memorarea psalmilor.
Psalmii pot fi împărţiţi în câteva tipuri sau genuri: imnuri de laudă, plângeri naţionale, psalmi
regali, psalmi de mulţumire personală, cântece de pelerinaj, psalmi de mulţumire naţională,
poeme de înţelepciune, liturghii ale Torei, tipuri mixte.
În cele din urmă, trebuie să spunem că Psalmii au un conţinut profund profetic. Psalmistul
începe adesea să cânte despre ceva familiar, iar apoi Duhul Sfânt îl duce în afara timpului (sau
înainte în timp) şi acesta începe să vorbească despre lucruri care vor veni.

Hristos în Psalmi: în Noul Testament apar multe citate preluate din cartea Psalmilor, ceea ce
dovedeşte că aceştia sunt o sursă bogată de profeţii mesianice. Acestea pot fi grupate în câteva
categorii, pe baza temei tratate:
1) Unsul (i.e. Mesia), care este atât Mesia, cât şi Dumnezeu (cartea Evrei accentuează acest
lucru; cf. Ps. 110 şi 45) şi
2) Robul: Majoritatea referirilor făcute de Isus la cartea Psalmilor vorbesc despre: zelul Său
reformator (69:9a), jertfirea de sine benevolă (40:6-8), experienţa izolării (69:8), trădarea Sa, ura
şi respingerea din partea oamenilor (41:9; 69:4; 35:19; 118:22), ocara (69:9), batjocura (22:7;
69:21), dezbrăcarea (22:18) şi pironirea (22:16). Ultimele Sale cuvinte au fost citate Psalmul
22:1; 31:5).
3) Hristos este văzut şi ca omul reprezentativ (8:4), împăratul care este şi mare preot (110:4),
piatra lepădată de zidari (118:22) peste care cad oamenii şi sunt zdrobiţi (cf. şi cu Isaia 8:13-15)
şi piatra care a sfărâmat imperiile lumii (Dan. 2:34).
Cartea Psalmilor a fost, în primul rând, cartea de imnuri folosită la Templu în timpul slujbelor
religioase. Majoritatea psalmilor sunt stilizaţi şi printre ei se află plângeri, psalmi de mulţumire,
imnuri de laudă, psalmi ai istoriei mântuirii, psalmi de celebrare, psalmi de înţelepciune (care
laudă înţelepciunea şi trăirea înţeleaptă) şi cântece de încredere. Mai mult de 60 de psalmi sunt,
de fapt, nişte plângeri: plângeri individuale, cum ar fi: 3, 22, 31, 39, 42, 57, 71, 120, 139, 142);
plângeri colective: 12, 44, 80, 94, 137). Exemple de psalmi de mulţumire: 65, 67, 75, 107, 124,
136 (mulţumire colectivă) şi 18, 30, 32, 34, 40, 66, 116, 118, 138 (mulţumire individuală).
Exemple de imnuri de laudă: Dumnezeu este lăudat ca Dumnezeu al universului (8, 19, 104 şi
148), ca protector şi binefăcător al poporului Israel (66, 100, 111, 114 şi 149), ca Domn al istoriei
(33, 103, 113, 117, 145, 146, 147). Exemple de psalmi ai istoriei mântuirii: 78, 105, 106, 135,
136). Exemplele de psalmi de celebrare se împart în câteva categorii: liturghii pentru reînnoirea
legământului naţional (50, 81), psalmii legământului lui David (89, 132), psalmi regali (2, 18, 20,
21, 45, 72, 101, 110, 144). Împăraţii erau consideraţi a fi intermediarii lui Dumnezeu, care
ofereau stabilitate şi protecţie. Apoi, mai există psalmi pentru încoronarea regelui (24, 29, 47, 93,
95-99): probabil că aceştia erau cântaţi în timpul ceremoniei anuale de sărbătorire a întronării
regelui. Unii psalmi sunt cântece ale Sionului sau Cântecele Ierusalimului (46, 48, 76, 84, 87,
122). Ierusalimul, ca loc al Templului şi al scaunului de domnie davidic, a beneficiat de o atenţie
specială, poate că din perspectiva a ceea ce urmează să devină în timpul mileniului. Mai sunt apoi

71
şi psalmii de înţelepciune (36, 37, 49, 73, 112, 127, 128, 133) şi psalmii de încredere (11, 16, 23,
27, 62, 63, 91, 121, 125, 131), care ne arată cum ne putem încrede în Dumnezeu în vremuri grele.

Literatura apocaliptică
Cartea Daniel face parte din literatura apocaliptică, născută în mijlocul unui declin spiritual –
în cazul de faţă este vorba despre condiţia evreilor exilaţi în Babilon – cauzat de pierderea
independenţei naţionale, de răcirea credinţei celor mai mulţi dintre ei, precum şi de persecutarea
celor care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie poporului Său că, în ciuda a
tot ceea ce se întâmplă, El tot Îşi va duce la îndeplinire scopurile Sale suverane şi nu doar într-un
sens general, ci în mod specific: ceea ce se întâmplă nu este rezultatul întâmplării, ci este o etapă
din planul lui Dumnezeu care se întinde pe o perioadă de timp bine stabilită, hotărâtă de
Dumnezeu.
Caracteristicile acestui gen literar sunt următoarele:
1) Folosirea viziunilor care sunt consemnate cuvânt cu cuvânt.
2) Folosirea simbolurilor ca mijloc de transmitere a revelaţiei, acestea uneori fiind interpretate
(ţapul şi berbecul) , alteori nu (femeia îmbrăcată în soare din Apocalipsa 12).
3) Reprezintă o avanpremieră a viitorului poporului lui Dumnezeu, văzut în relaţie cu celelalte
naţiuni, venirea lui Mesia reprezentând punctul culminant al acestei avanpremiere.
4) Genul literar epic, spre deosebire de genul liric folosit de profeţii de mai târziu.
Scopul cărţii Daniel este acela de a da un răspuns la o anumită întrebare: cât vor mai dura
suferinţele poporului lui Dumnezeu până la venirea lui Mesia? Cartea lui Ieremia oferise un
răspuns parţial la această întrebare (70 de ani: până la sfârşitul exilului babilonian), însă cartea
Daniel oferă un răspuns care se referă la o perioadă de timp mult mai lungă (vor fi 7 x 70 de ani
până va veni Mesia pentru a-Și instaura împărăţia). În această carte găsim pentru prima dată în
Scriptură o persoană numită Fiul Omului (acesta fiind un titlu mesianic), El fiind singurul care Îşi
poate izbăvi poporul pentru totdeauna. Pe lângă aceasta, există aici o referire clară la învierea din
morţi, ceea ce reprezintă un răspuns la problema răsplătirii martirilor.
Cartea este împărţită în două secţiuni. Capitolele 1-6 reprezintă secţiunea narativă a cărţii.
1. Daniel şi cei trei prieteni ai săi în slujba lui Nebucadneţar.
2. Visul lui Nebucadneţar şi statuia alcătuită din diferite materiale.
3. Închinarea înaintea statuii de aur şi cei trei prieteni ai lui Daniel în cuptorul cu foc.
4. Nebunia lui Nebucadneţar.
5. Ospăţul lui Belşaţar.
6. Daniel în groapa cu lei.
În fiecare din aceste situaţii, Daniel şi prietenii săi ies victorioşi dintr-o încercare în care le
este pusă viaţa (sau cel puţin reputaţia) în pericol, iar păgânii aduc mulţumiri lui Dumnezeu
pentru aceasta. Aceste evenimente au loc în timpul domniei lui Nebucadneţar, a prinţului
moştenitor Belşaţar şi a succesorului său, Darius Medul.
Capitolele 7-12, pe de altă parte, constituie viziuni avute de Daniel.
7.Cele şapte fiare.
8. Țapul şi berbecul.
9. Cele 70 de perioade de 7 ani.
10-12. Marea viziune despre necazul cel mare şi vremea sfârşitului.
Detalii ale viziunilor
1.Cele şapte fiare sunt următoarele imperii:
a) Babilonian, 606-539 î.Hr.
b) Medo-persan, 539-331 î.Hr.
c) Grec, 331-168 î.Hr. (331-323 î.Hr. + 323-168 î.Hr.)

72
 d) Roman, 168 î.Hr.-476 d.Hr., acesta fiind urmat de câteva încercări de resuscitare a sa sub
Carol cel Mare, Napoleon, Hitler, iar acum prin înfiinţarea Uniunii Europene.
e) Cele zece degete de la picioare, parte de fier şi parte de lut (Dan. 2:42; Dan. 7:23; 9:27) –
este vorba aici despre versiunea reînviată a Imperiului Roman sub forma unei confederaţii
europene care va exista la întoarcerea lui Mesia.
2. Ţapul şi berbecul. Redăm mai jos interpretarea acestei viziuni:
Ţapul reprezintă Imperiul medo-persan (cele două coarne subliniază natura sa dualistă).
Ţapul reprezintă Imperiul grec al lui Alexandru cel Mare, care a fost divizat apoi în patru părţi,
conduse de generalii marelui conducător. Autorul sare apoi la descendentul unuia dintre aceşti
generali, conducătorul sirian Antioh Epifanul, care a persecutat poporul lui Dumnezeu.
Ţara cea minunată este Israelul, stelele sunt poporul lui Dumnezeu (evreii), prinţul este
Dumnezeu, iar cele 2.300 de seri şi dimineţi reprezintă perioada dintre anii 171-165 î.Hr., când
Templul a fost profanat de Antioh Epifanul.
3. Cele 70 de perioade a câte 7 ani încep cu edictul lui Artaxerxe I din anul 444/445, care a
permis evreilor să reconstruiască Ierusalimul, inaugurând astfel Israelul ca entitate politică ce va
exista până la aşezarea împărăţiei mesianice. Noi trăim încă în acea perioadă de timp dintre
sfârşitul celei de-a 69-a perioade de 7 ani (când Isus a intrat în Ierusalim în Duminica Floriilor) şi
începutul celei de-a 70-a. Afirmaţia biblică conform căreia Isus vine curând trebuie înţeleasă în
conexiune cu această profeţie: dacă punem săptămâna a 69-a lângă cea de-a 70-a (ca şi cum nu ar
fi pauză între ele), atunci venirea Lui va fi curând.
4. Perioada finală a încercărilor înainte de venirea sfârşitului: capitolul 11 este în mare
măsură o expunere mai detaliată a capitolului 8 şi vorbeşte despre comploturi, alianţe şi conflicte
între succesorii lui Alexandru (conducătorul Siriei, respectiv cel al Egiptului) – perioada dintre
domnia lui Cir II (559-530 î.Hr.) şi până la sfârşitul vremii, când va avea loc învierea pentru
judecată şi instaurarea împărăţiei mesianice (vezi Zah. 9:9; Mat. 21:5; 16:20; Luca 9:20). Autorul
arată un interes deosebit faţă de Antioh Epifanul, care a încercat să impună evreilor o religie
străină, precum şi faţă de Fiara din Apocalipsa 13:1-7 şi de invadarea Israelului înaintea
întoarcerii lui Mesia.

ESTERA
La sfârşitul perioadei de exil, numai aproximativ 50.000 de evrei s-au întors în Israel, în timp
ce alţii au rămas în Babilon din motive comerciale. În schimb, alţii au migrat înspre Orientul
îndepărtat, ajungând în oraşul Susa din Persia. Cartea Estera ne spune ce s-a întâmplat cu această
colonie de evrei între anii 483-473 î.Hr.: cum Dumnezeu i-a salvat de la moarte.
În acea vreme, Xerxes I era împăratul Persiei. Cartea începe descriind un mare ospăţ dat de
acest împărat în capitala Susa. Noi ştim astăzi că acest ospăţ şi festivităţile aferente au fost
prilejuite de campania militară împotriva Greciei care stătea să înceapă. Însă în anul 480, flota lui
Xerxes I a fost învinsă de greci, iar la scurt timp după aceea şi armata lui a fost învinsă. Xerxes s-
a întors în Persia demoralizat. Acesta a fost momentul în care a încercat să se consoleze cu
plăcerile de la palat şi a căutat o împărăteasă printre toate fetele frumoase din imperiul său. În
cele din urmă, a ales-o pe Estera şi s-a căsătorit cu ea. Estera era evreică, prin urmare a putut să-l
influenţeze pe soţul ei, salvându-şi astfel poporul de la genocid. În acest mod, Dumnezeu Și-a
păstrat poporul în viaţă, întorcând sorţul împotriva celor care au încercat să-i extermine. Această
eliberare remarcabilă este celebrată şi astăzi printre evrei cu ocazia sărbătorii Purim. Cartea
conţine un avertisment împotriva antisemiţilor: Lăsaţi-Mi poporul în pace; dacă încercaţi să le
faceţi vreun rău, acesta se va întoarce împotriva voastră (Est. 9:1).
La 16 ani după prima sărbătoare a Purimului, Ezra organizează călătoria sa la Ierusalim.
Câţiva ani mai târziu, Xerxes I moare şi este succedat la tron de Artaxerxes I Longimanus în anul
465 î.Hr.
73
 În anul 445 î.Hr., Artaxerxes I dă un edict prin care autorizează restaurarea zidurilor
Ierusalimului şi a Israelului ca entitate politică. Neemia este numit guvernator (de fapt, era al
treilea) al ţării lui Iuda de către împărat şi trimis la Ierusalim pentru a supraveghea îndeplinirea
edictului. Opoziţia este învinsă şi zidurile au fost refăcute în 52 de zile. După o perioadă de
aproximativ 150 de ani de la distrugerea oraşului de către babilonieni, Ierusalimul este din nou un
oraş înconjurat de ziduri şi protejat. Câţiva ani mai târziu, Neemia vine pentru a doua oară pentru
a-l ajuta pe Ezra. S-au aprobat legi care asigurau continuarea închinării în Templu, însă Ezra a
fost cel care s-a concentrat pe Legea lui Moise şi a făcut din respectarea acesteia responsabilitatea
fiecărui evreu.

CRONICI
Dintre toate cărţile vechi-testamentare, cartea Cronici redă cea mai selectivă versiune a
istoriei. Cronicarul prezintă lecţiile morale şi spirituale ce se desprind din istoria Israelului.
Cartea se concentrează în special pe perioadele de domnie a doi împăraţi: David şi Solomon. Din
exemplele pe care le redă în cartea sa, cronicarul ne spune nouă, celor de astăzi, cum trebuie să
trăim şi cum nu trebuie să trăim. Astfel, David, Solomon, Iosia şi Ezechia sunt prezentaţi ca
modele pozitive pentru rămăşiţa lui Iuda întoarsă din exil, modele care trebuie urmate pentru că
au susţinut închinarea la Templu a poporului lui Dumnezeu. Autorul scoate în evidenţă
momentele de cotitură din istoria Israelului şi împarte istoria acestui popor în două perioade: cea
a vechiului legământ mozaic şi cea a noului legământ regal, în cadrul căruia sunt evidenţiate
monarhia şi templul. Templul nu era doar un loc de închinare, ci şi un loc unde se înălţau
rugăciuni şi se primea răspuns la rugăciuni, în special rugăciuni de mărturisire şi pocăinţă. Locul
pe care a fost zidit templul comemora iertarea păcatului lui David care a constat în poruncirea
unui recensământ. Păcatul săvârşit cu Batşeba nu este menţionat deoarece nu are nicio legătură cu
templul. În 2 Cronici 30 întâlnim imaginea celor din regatul de nord închinându-se alături de cei
din regatul de sud în templu, ceea ce indică înspre reconcilierea şi unirea finală a celor două.
Ultimul cuvânt al cronicarului nu este despre Tora (care a fost atât de des încălcată), ci despre
iertarea şi mila, care pot fi găsite la templu.
Cartea Cronici prezintă o perspectivă escatologică, pe care nu o întâlnim în cărţile Samuel şi
Împăraţi.
Cronicarul (probabil Ezra) selectează acele cuvinte şi evenimente istorice din timpul domniei
lui David şi Solomon, care ajută la realizarea imaginii escatologice a împlinirii promisiunii în
noul David (Mesia). Domnia sa mult aşteptată va fi punctul culminant al vechii promisiuni şi
această perspectivă va reînvia speranţa în mijlocul întunericului înconjurător din perioada
postexilică.
Cronicarul a avut viziunea Israelului reunit într-o zi din viitor, cu capitala la Ierusalim, ca în
zilele lui David şi Solomon, însă va fi chiar mai bine, căci Mesia va fi cel care va domni atunci.
Atunci când a plasat cartea Cronici la sfârşitul canonului ebraic, Ezra privea înspre mileniu,
când închinarea la templu va fi restabilită şi la fel va fi şi împărăţia sub conducerea lui Mesia. Pe
de altă parte, Biserica, atunci când a schimbat ordinea şi a pus cartea Maleahi la sfârşitul
canonului, indică înspre prima venire a lui Mesia, ceea ce reprezintă o perspectivă diferită.

PERIOADA INTER-TESTAMENTARĂ

Vechiul Testament se încheie cu perioada în care Imperiul Persan era la putere în vestul Asiei.
Ultimul împărat persan menţionat este Darius II (423-404), amintit în cartea lui Neemia. Este
vorba despre vremea când Platon învăţa în Grecia, iar puţin mai târziu, Aristotel. Când ne uităm
în Noul Testament, vedem o lume dominată de Imperiul Roman. Ce s-a întâmplat între timp?
74
Perioada dintre cele două testamente este dominată de Imperiul Grec al lui Alexandru cel Mare şi
urmaşii săi. Se face referire la această perioadă atât în profeţiile lui Daniel, precum şi încă în una
sau două alte cărţi din Vechiul Testament. Din cauza spaţiului limitat, trebuie să ne limităm la o
examinare a acelor caracteristici a perioadei respective care au relevanţă pentru autorii biblici.
Prin urmare, vom examina următoarele:
1. Felul în care Dumnezeu Și-a păstrat poporul în mod miraculos.
2. Felul în care poporul Israel a respins compromisul şi asimilarea de către cultura greacă din
acea vreme.
3. Felul în care dezvoltările din acea perioadă determină caracteristicile lumii în care s-a
născut Isus din Nazaret.
Înspre sfârşitul perioadei persane, ţara lui Iuda era condusă de mari preoţi, care dădeau
socoteală guvernului persan şi care, din păcate, aveau tendinţa de a se lăsa corupţi de către
conducerea politică. Samaritenii, care erau rămăşiţa vechiului imperiu de nord, Israel, au
construit un loc de închinare care rivaliza cu Templul din Ierusalim. Există dovezi că secolul V
î.Hr. exista o colonie evreiască pe Insula Elephantine, la prima cascadă a Nilului, lângă oraşul
modern Aswan. Din corespondenţa lor cu cei din Iudeea şi cu samaritenii, reiese faptul că aceştia
aveau tendinţe înspre sincretism. Aceştia erau urmaşii acelor evrei care fugiseră în Egipt pentru a
scăpa de mânia babiloniană, după ce îl uciseseră pe Ghedalia, care fusese numit guvernator de
către conducerea babiloniană şi l-au forţat şi pe prorocul Ieremia să meargă cu ei.
În anul 333 î.Hr., Alexandru cel Mare a înfrânt armatele persane din Asia Mică şi a mărşăluit
prin Siria şi Palestina. O legendă spune că, pe când Alexandru se apropia de Ierusalim, a fost
întâmpinat de marele preot evreu, care i-a spus despre profeţiile lui Daniel, conform cărora
armata greacă va fi învingătoare, după cum se spune în capitolul 8. Ceea ce ştim însă cu
certitudine este faptul că Alexandru i-a tratat cu bunăvoinţă pe evrei, permiţându-le să-şi respecte
legile proprii şi acordându-le scutire de plata impozitelor în timpul anilor sabatici. Când a
construit oraşul Alexandria (unul din multele oraşe din imperiul său care i-au purtat numele) din
Egipt, în anul 331, el i-a încurajat pe evrei să se aşeze acolo, acordându-le şi lor aceleaşi
privilegii ca şi supuşilor săi greci. Când Alexandru a murit în anul 323 î.Hr., Iuda a fost preluată
de unul din generalii săi, Antigonus, care a fost detronat de un alt general, Ptolemeu I, care s-a
autointitulat stăpân al Egiptului şi a înaintat înspre nord, pentru a-şi supune ţara lui Iuda. Și el a
fost înţelegător cu evreii, la fel ca şi succesorul său, Ptolemeu II, sub domnia căruia a fost tradusă
Tora evreiască în limba greacă în Alexandria, fiind denumită Septuaginta, pentru că se presupune
că 70 de persoane au fost implicate în lucrarea de traducere. Această traducere a devenit „Biblia”
diasporei evreieşti şi pentru a fost citită de atât de mulţi neevrei, aceştia au fost deschişi faţă de
mesajul creştin atunci când acesta a apărut cu 300 de ani mai târziu.
După aproximativ încă un secol, un alt general care conducea peste partea siriană a ceea ce
fusese imperiul lui Alexandru, Antioh III (care şi-a dat numele oraşului Antiohia) a preluat
controlul asupra Palestinei în anul 198 î.Hr. La început, el le-a permis evreilor să-şi practice
religia, însă succesorul său, Antioh IV Epifanul, le-a interzis acest lucru şi a încercat să le impună
religia şi civilizaţia greacă. El a făcut acest lucru din raţiuni politice, deoarece voia ca Israelul să
adere la ideologia corectă şi să devină astfel o zonă intermediară între el (care se afla în Siria) şi
romanii care începuseră să controleze Egiptul. Aceasta a fost „revoluţia sa culturală”. El a
mărşăluit înspre Ierusalim, a jefuit Templul şi a ucis mulţi evrei. Libertăţile civile şi religioase au
fost suspendate, au fost interzise jertfele zilnice de la Templu, iar pe locul vechiului altar pentru
arderea-de-tot a fost ridicat un altar închinat zeului păgân Jupiter. Au fost arse copii ale Scripturii,
iar evreii au fost forţaţi să mănânce carne de porc, ceea ce era împotriva legii lor. Pe altar a fost
jertfită o scroafă, cu scopul de a-i insulta pe evrei, iar religia lor a fost suprimată pretutindeni.
Acest lucru a fost urmat de o mişcare de rezistenţă, iar apoi de un război de gherilă, condus de cei
trei fraţi Macabei, avându-l ca lider pe Iuda. Cuvântul „macabei” înseamnă „ciocan”. Sirienii au
75
trimis acolo armată după armată, toate fiind învinse de gherilele evreilor. Iuda a recâştigat
controlul complet al Israelului în anul 164 î.Hr. şi a rededicat templul lui Dumnezeu, eveniment
celebrat astăzi de către evrei sub denumirea de Sărbătoarea Hanukka (Sărbătoarea Luminilor).
Iuda a fost ucis, mai târziu, în bătălie, însă nu înainte de a încheia o alianţă importantă cu
romanii, ceea ce însemna că romanii au început să aibă un interes în acea zonă şi aveau astfel o
scuză pentru a interveni.
În această perioadă au apărut anumite facţiuni care aveau să joace un rol foarte important în
Israel în timpul vieţii lui Isus. Fariseii erau un grup de evrei ultra-religioşi, care au refuzat să se
compromită cu grecii şi „revoluţia lor culturală”. Ei sprijineau războiul de eliberare al
macabeilor, însă nu participau activ la luptă. Saducheii, pe de altă parte, erau colaboratorii acelei
vremi, ei fiind aristocraţii care s-au compromis cu duşmanii. Marele preot, Menelaus (un prototip
al anticristului) a promovat în mod activ politica lui Antioh Epifanul. Zeloţii erau adevăraţii
urmaşi ai macabeilor, fiind revoluţionari gata să recurgă la violenţă şi teroare. Baraba a fost un
astfel de om, la fel ca Simon, unul din ucenicii lui Isus.
După moartea lui Iuda Macabeul, fratele său Ionatan i-a luat locul. Iniţial, el a părut să fie
interesat doar de politică, însă atunci când s-a autointitulat mare preot şi conducător, mulţi evrei
pioşi au protestat împotriva acestui lucru, retrăgându-se în comunităţi izolate, cum ar fi
comunitatea eseniană de la Qumran, unde se poate să fi studiat pentru o vreme chiar şi Ioan
Botezătorul. Apoi Ionatan a murit şi locul său a fost preluat de Simon, fratele lui, care a fost
asasinat, fiind urmat la conducere de fiul său, Hyrcanus I, care a fondat dinastia ai căror membri
s-au numit haşmoneeni (după Haşmon, unul din numele de familie ale lui Iuda Macabeul).
Sirienii au fost înfrânţi în cele din urmă de armata parţilor, ceea ce a permis evreilor să-şi extindă
teritoriul. Astfel, sub conducerea lui Hyrcanus, imperiul evreu a avut cel mai extins teritoriu, de
la Solomon încoace. El le-a impus religia evreiască atât edomiţilor (inclusiv lui Antipater, tatăl
lui Irod), cât şi galileenilor. El a domnit între anii 134-104 î.Hr. Ca să scurtăm relatarea, mai
târziu a izbucnit un război civil între pretendenţii la tronul evreilor, iar romanii l-au sprijinit pe
unul dintre ei. Roma a intervenit pentru a pune capăt războiului, iar Antipater (tatăl lui Irod) a
primit un post foarte important. Ulterior, în timpul unei perioade mai tulburate când armata
parţilor a invadat Israelul, Irod a reuşit să devină omul de încredere al Romei şi astfel a devenit
împărat.
Rezistenţa din vremea macabeilor este amintită în Epistola către Evrei, unde anumite persoane
sunt lăudate pentru credinţa lor, pentru că au refuzat să capituleze în timpul „revoluţiei culturale”
a lui Antioh Epifanul, în ciuda torturii şi a maltratărilor. „Unii, ca să dobândească o înviere mai
bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea (ca preţ pentru credinţa lor) şi au fost
chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare […] Toţi aceştia, măcar că au fost
lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit (i.e. învierea şi împărăţia
mesianică); pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la
desăvârşire fără noi (i.e. să dobândească o înviere mai bună).”
Persecuţia din perioada macabeană este văzută şi ca o proiecţie a unei persecuţii viitoare în
care va fi implicat cineva ca Antioh, încercând să impună evreilor o religie străină, fiind ajutat şi
sprijinit de un mare preot renegat (anticristul) din Israel.

Metode de datare folosite de arheologi

Descoperirile arheologice, cum ar fi vasele ceramice sau alte vestigii ne pot sugera doar nişte
perioade, nu anii exacţi.
Tot aşa, marja de eroare în ce priveşte datarea materialelor organice cu carbon 14 (metodă
cunoscută sub denumirea de datare radiometrică) este de aproximativ 10%. Această metodă nu
poate fi folosită pentru datarea obiectelor a căror jumătate din vechime depăşeşte 5700 de ani.

76
 Apoi, mai există şi metoda termoluminescenţei, prin care se măsoară vârsta obiectelor care au
fost supuse unui proces termic. Această metodă constă în încălzirea materialelor respective într-
un laborator, proces în urma cărora ele vor emite lumină, a cărei intensitate variază în funcţie de
cantitatea de radioactivitate la care au fost supuse de când au fost încălzite ultima dată. Metoda
este folosită în special pentru datarea obiectelor de ceramică, precum şi a cremenii.
Metodele cele mai exacte implică şi compararea datelor obţinute cu cele regăsite în
documentele asiriene, care conţin date istorice foarte precise.

NOUL TESTAMENT

Noul Testament este, în esenţă, începutul împlinirii Vechiului Testament, iar învăţătura sa se
porneşte de la premisa că Mesia ne-a vizitat aici pe pământ, a murit ca să ne salveze de
consecinţele păcatelor noastre, iar Duhul Sfânt cel promis a fost dat, făcând posibilă viaţa la un
nivel mai înalt (etică, partea 2). Liantul dintre Vechiul şi Noul Testament este constituit din Ioan
Botezătorul, tatăl său, Zaharia, fecioara Maria, bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Atât ei, cât şi
autorii Noului Testament aşteptau împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, în care se regăsea în
formă concisă tot ceea ce Dumnezeu începuse să facă şi să spună în Vechiul Testament şi
continua să facă şi în vremea lor. Printre diferitele particularităţi regăsite în această promisiune se
aflau şi următoarele: binecuvântarea evangheliei pentru neamuri (Gal. 3:8, 14, 29; Efes. 1:13;
2:12; 3:6-7); doctrina învierii din morţi (Fapte 26:6-8; 2 Tim. l:l; Evr. 9:15; 10:36; 2 Pet. 3:4, 9; 1
Ioan 2:24-25); promisiunea Duhului Sfânt într-o nouă formă de plinătate (Luca 24:49; Fapte
2:33-39; Gal. 3:14); doctrina răscumpărării din păcat şi de consecinţele sale (Rom. 4:2-5, 9-10;
Iac. 2:21-23); şi, mai mult decât toate acestea, promisiunea venirii lui Isus, Mesia (Luca 1:69-70,
72-73; Fapte 2:38-39; 3:25-26; 7:2, 17-18; 13:23, 32-33; Gal. 3:12).
Noul Testament consemnează, de asemenea, prima mare împlinire a scopurilor lui Dumnezeu
faţă de neamuri, această fiind una din temele majore abordate de Pavel în epistolele sale.
Evangheliile sunt relatări ale vieţii şi învăţăturii lui Isus, Mesia cel promis, care Îşi va conduce
poporul către împlinirea destinului hotărât de Dumnezeu pentru ei. El este prezentat ca fiind un
proroc ca Moise (Deut. 18:15), care urma să întregească revelaţia lui Dumnezeu şi pe care Îl
aşteptase şi Moise însuşi.
Accentul fundamental în evanghelii cade pe împlinirea misiunii lui Isus ca Fiu al Omului (i.e.
Rob). La botezul Său, Isus a început să-Și îndeplinească rolul de Rob al Domnului. După
înălţarea la cer, el Și-a început domnia mesianică. El, care a fost întotdeauna Fiul lui Dumnezeu
prin natura Sa, a devenit „fiu” în sensul de Mesia (Fiul lui Dumnezeu era un sinonim pentru
Mesia).
Autorii evangheliilor au scris din perspective diferite şi au avut destinatari diferiţi pentru
scrierile lor. Matei şi Ioan au fost apostoli, pe când Marcu şi Luca nu au fost (însă ei au fost
purtătorii de cuvânt ai lui Petru şi Pavel). Este important să ştim cum este aranjat materialul şi ce
au încercat să surprindă autorii.
Poziţia Evangheliilor se explică în felul următor: prima dată evreilor (Matei era levit şi se pare
că a fost purtătorul de cuvânt al lui Iacov), Marcu (de Petru, un evreu din Galileea şi apostol al
evreilor), Luca (de Pavel, un evreu, apostol al neamurilor) şi Evanghelia după Ioan, care relatează
evenimentele trecute cu vederea de ceilalţi evanghelişti. Această ultimă evanghelie a fost
introdusă între Luca, partea I şi Luca, partea II, ceea ce ne arată că a fost scrisă mai târziu şi se
încheie cu afirmaţia (implicită) că „s-ar putea scrie mii de evanghelii despre Hristos, însă acestea
patru sunt de ajuns. Aşa că, fiţi mulţumiţi şi nu încercaţi să obţineţi informaţii despre Hristos şi
învăţăturile Sale mai multe decât v-am oferit eu.” Ultimul capitol anticipează, de asemenea, că lui
Ioan i-a fost dat privilegiul de a fi autorul cărţii Apocalipsa, în care are o viziune despre revenirea
77
lui Hristos, asemănătoare cu viziunea pe care el şi ceilalţi apostoli au avut-o pe Muntele
Schimbării la faţă.
Evanghelia este o interpretare completă a vieţii lui Mesia, care conţine prezentarea unei poziţii
teologice complete referitoare la fiecare eveniment major sau învăţătură a lui Hristos. Evanghelia
este în mod categoric diferită de acele concepţii materialiste care sunt adesea asociate cu
învăţătura tradiţională despre Mesia. Ioan oferă observaţii spirituale pentru aproape toate
învăţăturile lui Hristos.
Autorii epistolelor au continuat ceea ce începuseră scriitorii evangheliilor, dezvoltând şi
explicând mai pe larg ceea ce spusese Isus. Deşi epistolele au fost adresate în primul rând unor
biserici care se confruntau cu nişte probleme concrete, însă există cel puţin două care sunt
adevărate tratate teologice: Romani şi Evrei.

Structura Noului Testament: Ca şi Pentateuhul vechi-testamentar, Noul Testament are o

bază formată din cinci cărţi (Evangheliile + Faptele Apostolilor) care corespund celor cinci cărţi
ale Torei. Cartea Faptele Apostolilor aproape că poate fi numită Evanghelia Duhului Sfânt, cel
care a continuat lucrarea începută de Hristos. Cartea urmăreşte progresul Evangheliei din
Galileea la Ierusalim, de la Ierusalim la Roma, demonstrând astfel că Evanghelia a fost predicată
în toată lumea. Astfel, Tora creştină ocupa acum o poziţie centrală între cele 22 de cărţi (potrivit
canonului evreiesc) ale Vechiului Testament şi cele 22 ale Noului Testament, care urmau după
cele 4 Evanghelii + Faptele Apostolilor. Rezultă de aici un total de 49 de cărţi (7x7).
Epistolele sunt împărţite în 7 epistole generale adresate evreilor (Iacov, 1+2 Petru, 1, 2, 3 Ioan
şi Iuda) şi cele 14 ale apostolului Pavel, misionarul neamurilor.
Noul Testament conţine şi o carte apocaliptică sau vizionară, Apocalipsa, care corespunde
cărţii Daniel din Vechiul Testament.
Canonul Noului Testament a fost stabilit de apostolii înşişi: apostolul Ioan (şi asistenţii săi) a
fost cel care a făcut ultimele modificări, după ce probabil că moştenise celelalte scrieri nou-
testamentare după moartea lui Petru în Roma, asemănându-se, în acest sens, cu Ezra. Ideea
aceasta reiese şi din ordinea originală a cărţilor, care este tipic evreiască. De fapt, după moartea
lui Petru şi Pavel, centrul creştinismului s-a mutat în Efes, unde a trăit şi învăţat ultimul apostol.
De aici reiese că, la sfârşitul primului secol, când biserica evreiască nu se mai afla în prim-plan,
canonul era deja încheiat.
După grupajul de cărţi Evanghelii + Fapte urmează Iacov, ca cel mai mare dintre fraţii
Domnului, apoi Ioan, care venea pe o linie preoţească, Petru, ca lider al apostolilor, apoi Iuda,
fratele Domnului, urmat de Pavel, ultimul dintre apostoli. Se cuvine ca epistolele generale să fie
înaintea celorlalte, deoarece ele dau învăţătură cu caracter general pentru creştinii care sunt
prunci în credinţă… cei care au părăsit de curând iudaismul. Iacov, Petru şi Ioan au fost numiţi
stâlpii bisericii (Gal. 2:9). Scrierile lui Pavel erau mult mai sofisticate şi reprezintă „hrana tare” a
Cuvântului. Aşadar, rangul autorului şi tema tratată reprezintă principii de bază în stabilirea
ordinii acestor epistole.
Dintre autori, doi erau fraţi ai lui Isus (fiind, prin urmare, din linia genealogică a lui David):
Iacov şi Iuda, Ioan era din linia preoţească a lui Aaron, iar Petru era din seminţia lui Simeon.
Pavel era doar din seminţia lui Beniamin, fiind, din acest punct de vedere, cel mai puţin
important. Într-o anumită măsură, Pavel este un mediator între Israel şi neamuri, aşadar nu este
surprinzător faptul că una din temele majore tratate de Pavel este împăcarea dintre evrei şi
neamuri în contextul Bisericii.
Apocalipsa lui Ioan, care este de departe cea mai avansată dintre cărţile Noului Testament, din
punct de vedere al perioadei istorice la care se referă, este plasată ultima în canon.

78
 Probabil că Petru şi Pavel, cu puţin timp înainte de moartea lor, i-au trimis lui Ioan în Efes
scrierile canonice, iar el a adăugat la acestea şi scrierile sale, încheind astfel canonul. În această
etapă a avut loc plasarea evangheliei lui Ioan între Luca şi Faptele Apostolilor.

Epistolele lui Pavel: în canonul ebraic, acestea apar în aceeaşi ordine în care le avem şi noi
astăzi, cu excepţia epistolei către Evrei, care se afla între 2 Tesaloniceni şi epistolele pastorale.
Deşi a fost scrisă fie de Pavel, fie de secretarul său, Biserica de Apus a plasat-o ultima în canon,
deoarece considera că Pavel, ca apostol al neamurilor, nu ar fi putut scrie o astfel de epistolă.
Cele 14 epistole ale lui Pavel sunt împărţite în 3 secţiuni:
a) Cele care se adresează unor anumite biserici (9 epistole către 7 biserici)
b) O epistolă generală: Evrei (1)
c) Epistolele pastorale (4).

EVANGHELIILE

EVANGHELIA DUPĂ MATEI a fost scrisă de vameşul Matei, unul dintre apostoli. Fiind o
persoană cultă, se poate să fi fost secretarul grupului de apostoli. De asemenea, se poate să fi luat
notiţe atunci când Isus dădea învăţătură oamenilor.
Destinatarii iniţiali ai acestei evanghelii au fost evrei şi probabil palestinieni, ceea ce probabil
înseamnă că acele părţi care apar doar în această evanghelie se aplică în special poporului evreu.
Astfel, sintagma „cei aleşi” înseamnă probabil „poporul ales al lui Dumnezeu” (i.e. evreii aleşi).
În discursul escatologic, este important ca ei să supravieţuiască fizic necazului celui mare, ca să
formeze un popor regenerat special (însă nu glorificat încă), care să conducă celelalte popoare în
închinare înaintea lui Mesia. La sunetul trâmbiţei, aceştia sunt aduşi înapoi în Israel din cele patru
colţuri ale pământului pentru a se înfăţişa la judecată: doar cei care au crezut în Mesia vor putea
intra în mileniu.
Evanghelia lui Matei are şi o natură apologetică, urmărind diminuarea calomniilor aduse
persoanei lui Isus. Ceea ce era în special foarte greu de acceptat pentru evrei erau următoarele
lucruri:
1) naşterea din fecioară,
2) conceptul de Mesia crucificat,
3) scandalul produs de vestea învierii.
Matei acordă destul de mult spaţiu tratării acestor subiecte.
Dacă Isus s-a născut în Betleem, de ce Și-a petrecut majoritatea vieţii în Galileea?
Cum putem şti că nu a fost copilul nelegitim al Mariei?
În ce priveşte „învierea”, ne este adevărat că ucenicii Lui I-au furat trupul?
Pe măsură ce timpul trecea, interesul crescând faţă de biserica creştină s-a concentrat pe
personajele secundare. Oamenii au început să pună întrebări cum ar fi:
a) De ce l-a trădat Iuda pe Învăţătorul său?
b) De ce L-a condamnat Pilat pe Isus?
Matei acordă spaţiu extins învăţăturii lui Isus, pentru că evreii voiau în special să ştie de ce
parte se situa El în diferitele controverse legate de interpretarea legii evreieşti. Isus a intrat în
coliziune cu rânduiala evreiască, în special în ce priveşte interpretarea Legii, pe care o interpreta
prin prisma Sa, a lui Mesia, însă pe care ei o duseseră la extrem, până la excluderea lui Mesia din
gândirea lor. De fapt, ei Îi luaseră locul. În Evanghelia după Matei există material unic (care nu
apare în alte evanghelii), datorită faptului că se aplică în mod exclusiv naţiunii Israel şi evreilor.
Se arată foarte clar în această evanghelie faptul că Isus este Mesia al lui Israel: El este regele
din linia genealogică a lui David, moştenitorul tronului lui Israel (lucru scos în evidenţă prin
genealogia de la începutul cărţii); El este cel de-al doilea Moise, care aduce poporului Legea lui
79
Dumnezeu, interpretată acum în termenii Duhului Sfânt cel promis, pe care Mesia îl va trimite şi
care va permite trăirea la un standard moral mult mai înalt.
De fapt, Matei aranjează învăţătura lui Isus în cinci secţiuni, pentru a corespunde celor cinci
cărţi ale Torei. Isus a venit pentru a aduce o nouă Tora, care devine posibilă prin darul Duhului
Sfânt şi prin regenerare.
Evanghelia Sa este împărţită în cinci secţiuni de învăţătură, care corespund celor cinci cărţi
ale Legii.
1. Secţiunea etică: Predica de pe munte (5:1 – 7:27)
Manifestul celui mai mare decât Moise; Împărăţia cerurilor introduce un element escatologic
(vezi Isaia 65:13). Evlavioşii sunt cei sărmani, iar „pământul” este ţara promisă, ceea ce scoate în
evidenţă accentul evreiesc din fericiri. Acest lucru mai poate fi observat şi din faptul că aceasta
este o interpretare diferită de cea a fariseilor, iar făcătorii de pace ar putea fi cei care îi ajută pe
alţii să se împace cu Dumnezeu.
Etică, partea a 2-a: criticarea fariseilor şi avertizarea, totodată, împotriva antinomismului.
2. Secţiunea misionară: însărcinarea misionară a celor doisprezece (10:1-42). Predicarea
evangheliei pentru evrei acum/ în timpul necazului celui mare.
3. Secţiunea kerygmatică: pildele împărăţiei (13:1-52); explicarea unor aspecte ale împărăţiei.
Acesta este pivotul întregii Evanghelii.
4. Secţiunea ecleziastică: relaţiile în cadrul împărăţiei (18:1-35); autoritate, iertare, rezolvarea
conflictelor.
5. Secţiunea escatologică: cea de-a doua venire (24:1-25:46).
Acest material este transmis în aşa fel încât să poată fi reţinut cât mai uşor:
Genealogia: 14 x 14 x 14.
Fericirile: 8.
Antiteze: 6 (Mat. 5:21-48): „Aţi auzit că…”
Ritualuri religioase: 3 tipuri.
Vai-uri: 7 referitoare la învăţătorii Legii.
O colecţie de 10 miracole.
Discursuri în pilde: 8 pilde ale împărăţiei.
Matei are tendinţa de a renunţa la acele lucruri care sunt irelevante pentru ceea ce vrea el să
demonstreze (spre deosebire de Petru în Evanghelia după Marcu), deoarece el îşi concentrează
atenţia pe lecţia care trebuie învăţată.
Atunci când explică Legea, Isus corectează şi exegeza greşită a cărturarilor şi a fariseilor, care
adaptaseră legea la standardele umane. Isus este Robul care suferă (cf. Isaia 53), care a murit
pentru păcatele poporului Său, pentru a-i duce înspre destinul hotărât de Dumnezeu pentru ei.
Pentru că ei, ca naţiune, L-au respins, El a pus bazele unei comunităţi mesianice formate din evrei
şi neevrei, care se vor bucura de ceea ce a realizat El prin moartea şi învierea Sa, până când
poporul evreu Îl va accepta ca Mesia. Aşadar, Isus dă învăţătură referitoare la viaţa în cadrul
acestei comunităţi. Apoi, Isus este prezentat ca Mesia care se va întoarce la sfârşitul veacurilor
pentru a judeca poporul evreu şi pentru a hotărî cine poate intra în împărăţia Sa de împăraţi şi
preoţi pentru Dumnezeu şi cine nu. Cei care L-au respins nu vor putea intra în împărăţie. Matei
accentuează faptul că viaţa lui Isus a reprezentat împlinirea multor profeţii mesianice din Vechiul
Testament, iar în scopul acesta foloseşte adesea tipologii.
Aceste secţiuni de învăţătură se întrepătrund cu relatări ale minunilor înfăptuite de Isus,
acestea având rolul de a-L identifica pe El ca adevăratul Mesia cel promis. El este Cel care va
face în timpul mileniului ceea ce face acum, însă la o scară mult mai mare. De asemenea, dacă
poate face aceste minuni exterioare, înseamnă că El are autoritate deplină pentru a face şi minuni
interioare, cum ar fi iertarea păcatelor şi dăruirea Duhului Sfânt.

80
 Împlinirea profeţiei este o altă temă majoră în această Evanghelie. Misiunea lui Isus a fost
aceea de a împlini Legea şi Profeţii. El ne arată ce înseamnă acest lucru şi merge până la cele mai
mici detalii.
Tema judecăţii se evidenţiază, de asemenea, în această evanghelie: în Matei se vorbeşte
despre „întunericul de afară unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” mai mult decât în oricare din
celelalte evanghelii. Isus este văzut ca Judecătorul lui Israel, care se va întoarce pentru a hotărî
cine (în special dintre evrei) va intra în împărăţia Sa şi cine nu. Totul gravitează în jurul relaţiei
noastre cu El, adică cu Mesia.
Evanghelia după Matei are un puternic accent evreiesc, care reiese din următoarele lucruri:
1. Accentul pe împlinirea profeţiilor.
2. Referinţe la probleme legate de anumite dezbateri rabinice.
3. Folosirea sintagmei Împărăţia cerurilor în loc de Împărăţia lui Dumnezeu.
4. Ritualurile evreieşti şi termenii specifici limbii ebraice nu sunt explicaţi.
5. Misiunea lui Isus este văzută ca restrângându-se la poporul Israel.
6. Autoritatea învăţătorilor evrei este luată în serios.
7. În această evanghelie apare o condamnare vehementă a poporului evreu şi în special a
liderilor săi.
8. Se pune accentul pe rămăşiţa lui Israel (sfinţii, Biserica), care va fi extinsă pentru a cuprinde
şi celelalte popoare.
9. Din punct de vedere escatologic, relaţia unei persoane cu Isus, regele, este văzută ca având
un rol determinant în ce priveşte intrarea în împărăţie (prezentată ca o cină).
10. Este Evanghelia regelui (Mesia). Acest lucru reiese din:
a) împlinirea idealurilor legate de monarhie;
b) regele universal;
c) ispitirile şi batjocurile încearcă să conteste acest lucru;
d) Dumnezeu cu noi + EU SUNT cu voi întotdeauna.
11. Material escatologic care apare doar în Matthew, probabil datorită faptului că se referă în
special la poporul evreu.
Conţinutul Evangheliei după Matei este prezentat cu certitudine:
a) din punctul de vedere al unei persoane care trăieşte în Israel.
b) din punctul de vedere al profeţiei lui Daniel referitoare la cele 70 de săptămâni.

Escatologie: O mare greşeală pe care o fac mulţi comentatori este aceea că presupun că
discursul escatologic al lui Isus (care conţine referiri la căderea Ierusalimului) acoperă întreaga
perioadă dintre prima şi cea de-a doua Sa venire, pe când este mult mai probabil să se refere la
perioada ultimilor 7 ani (săptămână) din profeţia lui Daniel. Evenimentele din discursul lui Isus
care nu au loc chiar înainte de cea de-a doua venire se referă la prima jumătate a perioadei de 7
ani, iar în cea de-a doua jumătate are loc necazul cel mare. În această primă jumătate lumea o ia
razna, iar Evanghelia este predicată evreilor, aceştia având o ultimă şansă să o primească. Astfel,
poporul evreu reprezintă primul şi ultimul grup căruia i se vesteşte Evanghelia.
Mare parte din scenariul sfârşitului din 1 şi 2 Tesaloniceni are loc pe teritoriul Israelului şi îi
priveşte pe evrei. Aceleaşi lucruri pot fi citite şi în cartea Apocalipsa. La venirea lui Mesia, Biblia
spune că va avea loc o separare subită şi definitivă în ţara lui Israel (care va fi locaţia geografică a
împărăţiei lui Dumnezeu) între evreii regeneraţi şi cei neregeneraţi; astfel, doar cei regeneraţi pot
moşteni împărăţia, după cum Isus a spus de multe ori în predicile Sale (Mat. 13 şi Mat. 24-25).
Chiar şi sintagma „împărăţia lui Dumnezeu” se referă, înainte de toate, la regatul evreiesc, însă
în învăţătura lui Hristos apar câteva elemente noi, după cum urmează:
1. Împărăţia lui Dumnezeu este extinsă, cuprinzându-i şi pe neevrei, astfel încât evreii şi
celelalte popoare fac parte din acelaşi trup, lucru nu se limitează la dispensaţia actuală.
81
 2. Împărăţia a fost instaurată odată cu venirea lui Isus.
3. Împărăţia continuă într-o formă invizibilă până la venirea lui Mesia.
4. În timpul mileniului, membrii neevrei ai bisericii vor fi implicaţi în conducerea propriilor
popoare.
Dacă privim lucrurile mai în detaliu, atunci când Mesia va apărea pe norii cerului, vor avea loc
o serie de evenimente:
1. Armatele popoarelor venite împotriva Israelului vor fi anihilate. Cele două fiare vor fi
aruncate în iad.
2. Evreii neregeneraţi care trăiesc în Israel vor fi duşi de îngeri în iad, rămânând în Israel doar
cei regeneraţi.
3. Evreii din diaspora vor fi aduşi în Israel pentru judecată şi doar cei regeneraţi vor intra în
ţară (împărăţie). Semnificaţia ultimei trompete este anunţarea judecăţii.
4. Evreii care au murit vor fi înviaţi şi judecaţi şi doar cei regeneraţi vor putea face parte din
Noul Ierusalim.
5. Creştinii care au murit vor fi înviaţi, iar cei care vor fi în viaţă vor fi schimbaţi în mod
supranatural şi, împreună cu sfinţii înviaţi, vor ieşi în întâmpinarea Domnului, la revenirea Sa.
Acest lucru se va întâmpla atunci când va suna ultima trâmbiţă (chemarea Israelului la judecată).
Membrii bisericii vor fi aduşi în prezenţa Sa, atunci când El va înconjura pământul şi toţi îl vor
vedea pe Hristos împreună cu biserica Sa glorificată pe norii cerului. Procesiunea se încheie pe
Muntele Măslinilor, urmând apoi intrarea triumfală în Ierusalim. Este posibil ca acest lucru să
aibă loc cu doar 15 zile înainte ca Isus să coboare pe pământ împreună cu biserica Sa.
Apoi, va începe judecarea (evaluarea) creştinilor, cu scopul oferirii răsplătirilor, care vor
consta în oferirea de responsabilităţi în administrarea împărăţiei Sale.
Toate aceste evenimente (ordinea lor fiind nesigură) ar putea avea loc pe parcursul a 24 ore.

Locul scrierii: probabil Antiohia. Ignaţiu, episcop de Antiohia, este primul care menţionează
această evanghelie, însă se poate ca înainte să fi circulat prin Palestina părţi din ea, scrise în
aramaică, reprezentând poate o listă a profeţiilor împlinite sau relatări despre copilăria lui Isus ori
despre perioada de după înviere. Poate că la acest lucru se referă Papias atunci când spune că
Matei a compilat Zicerile în limba aramaică şi fiecare le-a tradus aşa cum a putut.
De asemenea, este posibil ca întreaga Evanghelie după Matei să fi fost scrisă la început în
ebraică şi tradusă apoi în greacă.
Au existat două versiuni ebraice (Shem Tov şi Crawford) ale Evangheliei după Matei care au
circulat printre evrei până în perioada Evului Mediu.

Relaţia cu celelalte Evanghelii: Matei pare să fi scurtat materialul găsit în Marcu, pentru a
include şi secţiuni de învăţătură. Matei mai introduce şi alte rostiri preluate dintr-o sursă comună
lui şi lui Luca. Pe lângă toate acestea, autorul mai adaugă şi alte relatări cu scopul de a combate
zvonurile iscate de evrei.

EVANGHELIA DUPĂ MARCU a fost scrisă de Ioan Marcu, tovarăşul mai tânăr al lui
Pavel, al lui Barnaba şi mai târziu al lui Petru. Prologul antimarcionit vorbeşte despre el, spunând
că are degete scurte, degetele lui fiind prea mici faţă de restul corpului său. Numele său era
Iohanan (prescurtat Ioan), iar numele său latin era Marcus. Mama sa, Maria, era rudă cu Barnaba
(un latifundiar bogat din Cipru), care avea o casă mare în Ierusalim, unde se întâlnea biserica
primară. Maria era bogată şi avea o anumită poziţie în societate. Marcu a fost adus mai târziu în
Antiohia de către Barnaba şi Pavel (Fapte 12:25), care se întorceau dintr-o călătorie făcută la
Ierusalim, cu scopul de a ajuta biserica de acolo. Ioan Marcu i-a însoţit mai târziu pe Pavel şi pe
Barnaba în prima lor călătorie misionară, însă i s-a făcut dor de casă şi s-a întors la Ierusalim.
82
Barnaba, unchiul său, a fost cel care i-a luat apărarea şi l-a luat sub aripa lui ocrotitoare. Mai
târziu a primit câteva însărcinări cu privire la apostolul Pavel, iar ulterior a devenit tovarăşul lui
Petru. El a avut relaţii apropiate cu Luca, Petru şi Pavel, care erau liderii Bisericii!
Papias (citat de Eusebius) ne spune că: „Marcu, traducătorul lui Petru, a pus în scris cu mare
acurateţe tot ceea ce şi-a amintit, atât ceea ce a spus, cât şi ce a făcut Hristos, însă nu în ordine
cronologică. Căci el nu a fost nici ascultător (ucenic), şi nici însoţitor (apostol) al Domnului; mai
târziu, însă, după cum am spus, el l-a însoţit pe Petru şi a adaptat învăţătura sa după cerinţe.”
După ce Petru a fost martirizat în Roma, Marcu a folosit materialul pe care îl avea pentru a-şi
scrie Evanghelia.
Irineu ne spune că: „după plecarea lor (a lui Petru şi Pavel), Marcu, ucenicul lui Petru, ne-a dat
în scris esenţa predicării lui Petru.”
Se poate observa acest lucru printr-o analiză atentă a acestei evanghelii. Evanghelia începe cu
momentul în care Petru a devenit ucenicul lui Isus, iar apoi se concentrează pe lucrarea lui Isus în
Galileea, de unde era Petru. De asemenea, evanghelia are toate semnele specifice unui martor
ocular. Apoi, elementele favorabile lui Petru lipsesc, în timp ce sunt scoase în evidenţă cele care
îl pun într-o lumină proastă (cum ar fi lepădarea sa de Isus).
Materialul din Evanghelia după Marcu pare să fie aranjat în funcţie de anumite teme, mai
degrabă decât cronologic şi omite multe detalii regăsite în celelalte evanghelii, deoarece acesta
este, în esenţă, un manual al învăţătorului, scris de apostolul Petru pentru catehumeni şi de aceea
conţine minimul necesar de informaţii.
În textul acestei evanghelii apar numeroase expresii aramaice, toate indicând înspre Petru ca
autor al evangheliei. Totuşi, este evident că Evanghelia se adresează unei audienţe din afara
Palestinei (i.e. în Roma). Autorul explică cu grijă expresiile aramaice folosite, precum şi tradiţiile
evreieşti (korban, adică: pus deoparte pentru Dumnezeu, Golgota, care înseamnă „locul
căpăţânii”). În text apar şi latinisme, pe care autorul le transcrie în greacă (praetorium,
flagellosas, kenturion). Învăţătura este aranjată într-o formă care favorizează memorarea (pentru
catehumeni). Secţiunile de învăţătură sunt, de pildă, unite prin termeni comuni (9:41-50…în
numele Meu…ocară…pricină de poticnire…foc…sare).
Evanghelia după Marcu conţine secţiuni lungi care vorbesc despre ucenicizare. După ce
descoperim care sunt temele abordate de Petru, va fi mult mai uşor să înţelegem felul în care
foloseşte materialul. De exemplu, în Marcu 8, un capitol care vorbeşte despre orbirea spirituală a
ucenicilor, incidentul cu orbul din Betsaida pare să fie plasat acolo cu scopul de a ilustra tema
tratată (ucenicii erau ca acel om orb). Probabil că primele versete din Marcu 9 nu au fost rostite în
acest context, însă Marcu le foloseşte pentru cu un alt scop, ca şi cum ar face un mozaic. De
aceea, înainte de a interpreta un pasaj, trebuie să ne întrebăm care este tema tratată în contextul
respectiv.
Scopul principal al autorului pare să fie acela de a arăta cum se poate ca Isus, care a fost
respins şi crucificat de poporul Său, să fie Mesia. Știm că Petru a fost preocupat în special de
această întrebare.
Evanghelia după Marcu a fost promovată curând de puternica Biserică de Apus şi a fost foarte
repede acceptată de publicul larg.
Până în secolul XIX, era acceptat în mod universal faptul că Matei a fost primul care şi-a scris
evanghelia (de aceea este plasată prima în canonul Noului Testament). Apoi, a apărut o
schimbare bruscă în opinia teologilor, iar la sfârşitul secolului XIX, majoritatea erau de acord că
Marcu, cea mai scurtă şi, într-un fel, cea mai simplă dintre evanghelii, a fost, de fapt, prima.
Această perspectivă a fost susţinută de majoritatea cercetătorilor moderni, însă începând cu anii
1960, o minoritate semnificativă a început încerce reafirmarea Evangheliei după Matei ca fiind
prima evanghelie scrisă. Deşi această perspectivă se află încă în minoritate, prioritatea lui Marcu
nu mai poate fi considerată o certitudine, aşa cum a fost până la jumătatea secolului XX.
83
 EVANGHELIA DUPĂ LUCA a fost scrisă de Luca, un doctor, care este şi autorul cărţii
Faptele Apostolilor. Luca s-a născut în Antiohia Siriei şi a fost un ucenic al apostolilor. Mai
târziu, l-a însoţit pe Pavel până la martirajul celui din urmă „slujindu-L pe Domnul fără abatere,
dat fiind faptul că nu a avut nici soţie, nici copii. A murit la Teba, în Grecia centrală, la vârsta de
optzeci şi patru de ani, plin de Duhul Sfânt. Apoi, după ce au fost scrise deja două Evanghelii – a
lui Matei în Iudeea şi a lui Marcu în Italia – Luca a scris această Evanghelie în regiunea Ahaia,
prin inspiraţia Duhului Sfânt.” (Eusebiu). Prologul anti-marcionit ne spune că el a venit din
Antiohia, unde este posibil să fi scris Evanghelia, având acces la aceleaşi documente pe care le-a
folosit şi Matei. Pare ca şi cum ar fi rescris Evanghelia după Marcu. Luca a fost un însoţitor
permanent al apostolului Pavel şi a vizitat Ierusalim de mai multe ori, unde a discutat probabil cu
cei ce aveau detalii referitoare la naraţiunea naşterii.
Contribuţia sa specială constă în lunga descriere a ultimei călătorii a lui Isus la Ierusalim.
Chiar dacă nu a fost un apostol, asocierea sa permanentă cu Pavel (precum şi darul profeţiei pe
care l-a avut) îl califică să fie potrivit pentru a scrie Evanghelia. Conform unei anumite teorii,
Luca ar fi unul din cei doi ucenici cu care s-a întâlnit Isus pe drumul spre Emaus şi care ar fi fost
prezent în casă la acea masă de seară.
În Evanghelia sa, Luca pune un accent deosebit pe împrejurările din contextul naşterii lui Isus,
cu scopul de a combate anumite fabule evreieşti, pentru a combate gnosticismul şi pentru a
sublinia continuitatea dintre Vechiul şi Noul Testament.
Există opinii împărţite dacă el ar fi fost un iudeu din Diaspora sau unul din rândul neamurilor.
Dacă, după susţine Clement din Alexandria, Luca a tradus epistola lui Pavel către Evrei din limba
ebraică în greacă (pentru a ajunge la o audienţă mai largă, dintre neamuri), atunci trebuie să fi
fost un evreu din Diaspora, din Antiohia. Faptul acesta ar însemna că toţi autorii Noului
Testament au fost evrei şi s-ar confirma principiul vechi-testamentar că evreii sunt rânduiţi de
Dumnezeu să fie păzitorii cuvintelor lui Dumnezeu (Romani 3:2).
Prologul Evangheliei poate fi interpretat în două moduri: fie le scrie celor ce au devenit
creştini pentru le arăta dimensiunea istorică a credinţei lor, fie scrie unor oameni care au auzit
zvonuri jignitoare la adresa creştinismului, căutând să îndrepte aceste lucruri. Varianta de pe
urmă este mai plauzibilă. Evanghelia sa are o natură apologetică faţă de o audienţă dintre
neamuri. Scopul său era să-i ofere lui Teofil sau altora (romani?) ca el adevăruri solide legate de
o mişcare căreia i s-a făcut mult rău. Erau creştinii condamnaţi ca infractori care-l urmau pe un
alt infractor deja executat? El arată că Isus şi ucenicii Săi au fost consideraţi în mod corect ca
fiind nevinovaţi de către reprezentanţii legii romane. Este creştinismul dispreţuit sub forma unei
superstiţii străine excentrice? Luca dovedeşte că de fapt este adevărata împlinire a aspiraţiilor
religioase din Vechiul Testament, meritând toleranţa pe care romanii o manifestă faţă de evrei.
Totodată dovedeşte că spre deosebire de crezul naţionalist al evreilor, creştinismul este o religie
mondială, adecvată să împlinească nevoile spirituale ale unui întreg imperiu. Acesta este motivul
pentru care Luca acordă atât de mult spaţiu naraţiunilor care preced naşterea lui Ioan Botezătorul
şi a lui Isus.
Au fost creştinii denunţaţi ca fiind revoluţionari care răstoarnă ordinea lumii? Luca arată
modul în care Isus a întors spatele revoluţiei politice cu scopul de a împlini o revoluţie mai
profundă, în zona ideilor şi a valorilor. Sunt creştinii suspectaţi ca având un comportament anti-
social? El îl prezintă pe Cel ce este sursa credinţei creştine ca pe un personaj nobil, plin de har şi
farmec, apt să reproducă aceleaşi calităţi în vieţile urmaşilor săi şi să ridice decenţa şi demnitatea
chiar şi a celor ce sunt excluşi din societate.
Accentele speciale din Evanghelia după Luca sunt:
1) Universalismul – Evanghelia este pentru toţi, 2) Istoricitatea – Luca este preocupat să
relaţioneze viţa lui Isus la profeţiile vechi-testamentare şi la biserica primară. Totul este relatat cu
84
atenţie într-un anumit cadru istoric. 3) Isus ca Domn – Tatăl este privit ca fiind la lucru în Isus,
Fiul, a doua Persoană din Trinitate, 4) Rolul Duhului Sfânt – aşa după cum Isus a fost dependent
de El, la fel a fost şi biserica primară, 5) Evanghelia predicată celor săraci şi nevoiaşi, 6)
generozitatea şi compasiunea lui Isus, în special pentru cei marginalizaţi, pentru samariteni femei
şi cei dintre neamuri, 7) sunt adresate avertismente pentru cei puternici şi bogaţi, 8) Importanţa
rugăciunii (extinsă şi în Faptele Apostolilor), 9) Evanghelia începe şi se sfârşeşte la Templu.
Evanghelia este brăzdată de o notă de mulţumire: Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea şi a deschis
Evanghelia şi pentru păgâni. Este ancorată ferm în religia iudaică. 10) Există şi un accent asupra
necesităţii divinităţii lui Hristos: Isus trebuie să fie în casa Tatălui Său (2:49), trebuie să predice
mesajul Împărăţiei (4:43), anumite semne trebuie să preceadă sfârşitul veacului (21:9), Fiul
Omului sau Mesia trebuie să sufere 9:22).
Faptele Apostolilor 2:2 – au fost sugerate mai multe soluţii pentru rezolvarea presupusei
inadvertenţe istorice: 1. În loc de Quirinius ar trebui să citim Saturninus, 2. Acesta a fost un
recensământ care trebuia să slujească ca bază pentru un impozit de mai târziu, însă oamenii au
plătit taxe de fapt doar sub domnia lui Quirinius (Fapte 5:37), 3. Luca nu vrea să spună că acesta
a fost primul recensământ ci că a avut loc înainte de recensământul lui Quirinius.

CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR: În cartea Faptele Apostolilor, Luca încearcă să

arate cum s-a născut biserica, în special ca un fenomen mondial, cu amploare între neamuri,
plecând de la origini iudaice, din Ierusalim, şi cum Duhul Sfânt a fost responsabil în mod direct
pentru acest fenomen de salvare a tuturor exclusiv pe baza harului. Aceasta este Biserica, aşa cum
a intenţionat Dumnezeu să fie: orientată pe evanghelizare, plină de bucurie şi împuternicită de
Duhul Sfânt. Dacă aceasta este o interpretare corectă, se potriveşte desigur, cu scrierile lui Pavel
care sunt în linii mari o justificare pentru misiunea între neamuri. Este aproape ca şi cum ambii
autori încearcă să justifice existenţa bisericii între neamuri în ochii autorităţilor iudaice care
aveau nevoie de argumentări. Prin urmare, înţelegem că anumite întâmplări din cartea Faptele
Apostolilor nu pot fi considerate a fi normative. De exemplu, nu este clar că Fapte 6:1-7 este
intenţionat ca un text normativ pentru alegerea diaconilor. Textul poate fi privit şi ca o apărare
(explicare) a creştinismului în faţa guvernării romane. Este aproape ca şi cum Luca răspunde la
întrebări care au fost adresate în timpul procesului lui Pavel.
Ce este creştinismul? Dacă este o sectă iudaică, atunci de ce se pare că toţi evreii sunt
împotriva lui şi atât de mulţi dintre neamuri de partea lui?
Dacă creştinismul este o religie, mai degrabă decât o chestiune are ţine de politică, de ce este
numit Isus „rege”, iar mişcarea Sa o „împărăţie”? Și, de ce pare să producă atâtea probleme şi
revolte?

EVANGHELIA DUPĂ IOAN a fost scrisă de apostolul Ioan, probabil după ce s-a mutat la
Efes, în anul 66 d.Hr., deşi este posibil ca Evanghelia să fi fost în lucru, încă pe când era în
Palestina. În această Evanghelie, Ioan se referă la sine ca la „ucenicul pe care l-a iubit Isus”, o
referire probabilă la faptul că Ioan era vărul lui Isus. Scopul Evangheliei sale este unul
evanghelistic – este de a demonstra, cu ajutorul a şapte semne mesianice alese de el, că Isus este
Mesia şi că prin credinţa în El şi supunere faţă de voia Sa, oamenii pot fi mântuiţi.
Evanghelia a fost scrisă, probabil, unor destinatari evrei din Diaspora. Contextul istoric pe care
Ioan îl împărtăşeşte cu textele de la Qumran şi legăturile care asociază structura cărţii cu
lecţionarul din sinagoga palestiniană, arată că această Evanghelie îşi are rădăcinile în Palestina
iudaică. Cele mai multe din ideile de bază ale Evangheliei sunt luate direct din Vechiul
Testament (Cuvântul , Viaţa, Lumina, Păstorul, Duhul, Pâinea, vinul, dragostea, mărturia).
Isus este prezentat ca fiind nu doar împlinirea Vechiului Testament ca întreg, ci se arată şi
faptul că El este Cuvântul, Cel ce împlineşte planul Tatălui în creaţie, Lumina (sursa revelaţiei
85
despre Dumnezeu). Mai este arătat şi ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Profetul,
EU SUNT.
Evanghelia are de asemenea şi un scop polemic. În Ioan 1:18-28 Ioan combate ideea că Ioan
Botezătorul ar fi fost Mesia: se pare că această idee era îmbrăţişată de unii dintre ucenicii săi,
unui despre care se presupune că erau încă în viaţă, în zona Efesului (Fapte 19:1-7). Ioan
combate şi mai multe idei gnostice. El spune că nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu (1:18)
în vreme ce gnosticii pretindeau că ei puteau avea o viziune directă asupra S prin experienţe
extatice. În Ioan 2:11, se spune că aceasta este prima minune pe care a făcut-o Isus, în vreme ce
gnosticii susţineau că Isus a făcut minuni şi în timpul copilăriei Sale.
În Ioan 19:34-35 se pune mare accent pe faptul că Isus a fost cu adevărat mort: gnosticii
afirmau că Isus nu a murit pe cruce, ci s-a dus să trăiască în India, unde a murit în cele din urmă
din cauze naturale. Alţi gnostici pretindeau că duhul divin a lui Isus l-a părăsit înainte ca El să
moară şi că persoana care a murit a fost doar un om (vezi, 1 Ioan 5:7-8). Ioan doreşte să
accentueze faptul că Isus a fost cu adevărat Dumnezeu-Om şi că a murit pentru a face ispăşire
pentru păcatele întregii lumi.
Alţi gnostici credeau că Simon din Cirena a murit pe cruce în locul lui Isus (idee adoptată în
islam). În mod semnificativ Ioan nici măcar nu-l aminteşte pe Simon din Cirena şi accentuează că
cel ce a murit pe cruce a fost cu adevărat Isus.

Astfel putem vedea că Evangheliile nu sunt o invenţie de la sfârşitul secolului al II-lea, ci sunt
ancorate ferm în ebraica primului secol, în mediul iudaic în care se vorbea limba aramaică.
Autorii, fie l-au cunoscut pe Isus în mod personal, fie şi-au bazat Evangheliile pe mărturia celor
care L-au cunoscut. Ele nu sunt un mit ci o înregistrare istorică plină de acurateţe.

Cina Domnului: Evanghelia după Ioan pare să implice că evenimentul nu a avut loc în ziua
de Paşti, ci cu o zi mai înainte. Aspectul acesta este consecvent cu realitatea că nu toate grupările
din cadrul iudaismului celebrau masa pascală în acelaşi timp. Sulurile de la Marea Moartă indică
faptul că existau calendare diferite (şi divergente) în uzul iudaismului heterodox. De exemplu,
fariseii celebrau masa în ziua de Paşti, în vreme ce saducheii şi posibil, comunitatea de la
Qumran (în a căror casă este posibil ca Isus să fi sărbătorit această masă), celebrau cu o zi mai
devreme. Este notabil că nu vorbeşte despre niciun miel în legătură cu această masă: ei erau
jertfiţi în ziua următoare, în timpul când Isus avea să fie crucificat.

SCRIERILE APOSTOLICE

Pe lângă faptul că au scris Evangheliile, apostolii au scris şi epistole. Aceste scrisori s-au
adresat fie anumitor biserici fondate de apostoli sau pe care aceştia sperau să le viziteze, fie unor
persoane importante pentru ei (împuterniciţi apostolici precum Timotei şi Tit). Adesea, astfel de
scrisori au fost concepute ca urmare a unei probleme apărute într-o biserică locală faţă de care un
apostol se simţea responsabil (Pavel, Petru sau Ioan). În multe cazuri, problema era o erezie
născută din influenţa unei filosofii străine de creştinism.
Uneori era vizată o problemă care ţinea de rânduiala bisericească sau epistolele au fost scris,
pur şi simplu fiindcă apostolul dorea să transmită nişte învăţături şi nu avea cum să viziteze
biserica în mod personal. Prin urmare, epistolele conţin în principal învăţături cu autoritate asupra
destinatarilor datorită faptului că erau scrise de un reprezentat al lui Isus, inspirat de Duhul Sfânt.
Totuşi, apostolii au reprezentat un fenomen unic şi autoritatea lor unică (încredinţare directă
din partea lui Isus şi faptul că au fost martori oculari ai învierii) a rămas întipărită în scrierile pe
care le-au lăsat aceştia. Faptul că autorii acestor epistole au fost nişte apostoli a determinat ca
oameni precum Petru şi mai târziu Ioan să fie incluşi în canonul Noului Testament.
86
 De aici înainte, toate pretenţiile la apostolicitate trebuia să fie testate în raport cu învăţătura
conţinută în această colecţie unică de scrieri. De exemplu, Pavel a cerut ca toate profeţiile să fie
măsurate în baza acestei autorităţi. La acest corp de scrieri nu se poate adăuga şi nici nu se poate
scoate nimic; este final şi definitiv în toate aspectele care ţin de credinţă şi practică.
Epistolele conţin învăţături referitoare la Persoana şi lucrarea lui Hristos care dezvoltă, sub
inspiraţia Duhului Sfânt, ceea ce a spus Isus în vremea când a fost pe pământ. Ele continuă şi
încheie aceeaşi revelaţie. Adesea, epistolele conţin o secţiune doctrinară legată de modul în care
învăţăturile apostolice ar trebui trăite în practică. Cele două păcate care i-au ispitit pe creştinii de
la început care proveneau dintr-un context păgân au fost comportamentul imoral şi certurile
(diviziunile). Prin urmare, nu este surprinzător că aceste două aspecte u primit o aşa de mare
atenţie.
Epistolele mai conţin şi multă învăţătură referitoare la biserică, fapt justificabil dacă ne
gândim că era vorba despre un concept nou pentru cititori, atât evrei cât şi dintre neamuri. În
epistola către Efeseni Pavel prezintă doctrina despre biserică. În alte epistole, în special cele
pastorale, se pune mult accent pe rânduiala bisericească. În 1 Corinteni are mult de spus şi despre
relaţia de căsătorie, despre lucrarea creştină, comportamentul în timpul celebrării Cinei Domnului
şi despre folosirea darurilor spirituale în biserică.
Scrierile (numite mai târziu epistole) plasate la sfârşitul Noului Testament (şi aranjate în
ordine cronologică) tratează din ce în ce mai mult tema persecuţiei. Apostolul Petru a scris două
epistole care conţin multe învăţături practice şi sfaturi pentru cei care trec prin încercări şi
persecuţie. Epistola către Evrei se adresează unor creştini evrei, care probabil că făcuseră parte
dintr-o biserică din Roma, care a fost împrăştiată, iar ei erau acum persecutaţi şi forţaţi să se
întoarcă la iudaism. De asemenea, şi cartea Apocalipsa se adresează acelora care au trecut deja
prin persecuţii şi aşteptau să mai vină şi alte valuri.
Epistola lui Iacov se adresează unei audienţe evreieşti, aflată probabil în Siria, şi este scrisă
sub forma unei predici, fiind o serie de îndemnuri morale în stil evreiesc. De fapt, epistola aceasta
aminteşte foarte mult de scrierile sapienţiale, cum ar fi cartea Proverbe.
Unele epistole au fost scrise ca răspuns la unele întrebări directe adresate de către bisericile
întemeiate de apostoli. Problemele legate de învăţături greşite cereau un răspuns doctrinal, iar
problemele de conduită aveau nevoie de un răspuns practic, bazat pe învăţătura Scripturii.
După cum putem observa, o mare parte din conţinutul epistolelor a fost scris pentru
combaterea ereziilor, provenite din idei greşite, moştenite de tinerii creştini din contextul păgân
din care proveniseră sau preluate de la învăţători eretici (în special cei la care se face referire in 2
Petru şi Iuda), care s-au strecurat în biserici în mod intenţionat şi s-au dat drept creştini ortodocşi.
Pe o astfel de cale a venit gnosticismul, precum şi tendinţele iudaizatoare (manifestate prin
legalism). Vom privi în continuare la aceste două curente, pentru a vedea cum au fost combătute
de către apostoli:

GNOSTICISMUL a fost un amalgam de idei preluate din platonism, zoroastrianism elenizat şi

iudaism apostat. Trebuie să ne amintim că filosofia grecească a fost un mijloc prin care au
pătruns în vest idei din spaţiul estic. Gnosticismul a fost un sincretism păgân amestecat cu
elemente de magie, astrologie, fiind asemănător destul de mult cu teozofia (învăţătura New Age)
din zilele noastre. Ce credeau gnosticii?
Creaţia: Fiinţa Supremă a generat (nu a creat) o serie de alte fiinţe spirituale, dar una dintre ele
(demiurgul = echivalentul gnostic pentru Logos), fiind foarte departe de Fiinţa Supremă a căzut
în greşeală şi a creat lumea materială. Creaţia a fost, deci, un rezultat al independenţei păcătoase
(o încercare de a se separa de unitatea spirituală a universului – a se vedea hinduismul). Șarpele
era văzut de mulţi gnostici ca un simbol al opoziţiei faţă de zeul răul al creaţiei. Deci, diavolul

87
este văzut ca şi cum ar fi bun: lucrează în vederea salvării umanităţii (o întoarcere la starea
spirituală pură)!
Gnosticii considerau că trupul este rău din cauză că este rezultatul creaţiei realizate de
Dumnezeul Vechiului Testament care era pus în contrast cu Dumnezeul Noului Testament.
Creştinii cred că creaţia este bună deşi este acum atinsă de păcat. De asemenea, ei mai cred că nu
există nicio contradicţie între Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament.
Gnosticii nu credeau în întrupare din cauză că vedeau trupul ca fiind rău. Ei nu credeau nici în
înviere, din aceleaşi motive. Creştinii cred atât în întrupare cât şi în învierea trupului.
Gnosticii mai considerau că principala problemă a omului era faptul că avea un trup. Prin
urmare, salvarea consta în descoperirea unei informaţii secrete (care se presupune ca a fost dată
de Isus unor puţini aleşi) şi eliberarea din robia trupului cu scopul de a fi reuniţi cu Dumnezeu
într-o stare de ne-creare. Biblia spune că problema omului este faptul că e un păcătos, adică într-
o relaţie greşită cu Dumnezeu, din cauza răzvrătirii sale. Prin jertfa lui Isus şi prin credinţa în El,
omul poate să fie aşezat într-o relaţie permanentă cu Dumnezeu şi în cele din urmă, poate moşteni
o nouă creaţie. În ceea ce priveşte comportamentul existau două categorii de gnostici:
1. Cei care credeau că lucrurile făcute la nivelul trupului (care oricum era rău) nu puteau
afecta duhul, credeau că nu au păcat şi că puteau face cu trupul tot ceea ce doreau (imoralitate).
2. Celălalt grup a negat orice fel de exprimare la nivelul trupului şi s-a axat pe ascetism
(yoga etc.). Aceştia refuzau căsătoria din cauză că ei considerau că femeile erau cauza răului.
Ideea aceasta se baza pe faptul că femeile au un rol important în procreare, adică aduce mai
multor suflete curate în această lume rea şi întemniţarea lor în trupuri.
În 1 Corinteni Pavel se opune ideilor gnostice ale supravieţuirii sufletului, existenţa unei clase
speciale a celor pneumatikoi (creştini extra-spirituali) care erau deosebiţi prin posedarea anumitor
darului spirituale. El combate şi ideea că ceea ce se face în trup nu afectează sufletul sau ideea că
starea de celibat este superioară căsniciei. Ca răspuns, Pavel subliniază învierea trupului,
maturitatea spirituală este văzută în termenii roadei Duhului Sfânt (nu neapărat a darurilor) şi
ideea că omul este o unitate psihosomatică creată în toate privinţele după chipul lui Dumnezeu.
De asemenea, aşează şi celibatul, respectiv căsătoria, într-o perspectivă corectă.
În epistola către Coloseni, Pavel opune suficienţa lui Hristos faţă de practicile ascetice,
legalismul iudaic şi închinarea la fiinţe intermediare.
Apostolul Ioan, în Evanghelia sa şi în prima epistolă se opune conceptului gnostic potrivit
căruia întruparea nu a avut niciodată loc cu adevărat. În prima sa epistolă se opune şi ideii de
perfecţiunii (fără păcat) a sufletului care nu este afectat de ceea ce se întâmpla la nivelul trupului.
El îi atacă pe gnosticii care pretind că „nu au păcătuit niciodată” şi pentru lipsa lor de preocupare
faţă de creştini. Îi acuză de faptul că nu au fost niciodată credincioşi adevăraţi şi, deci, vinovaţi de
păcatul care duce la moarte: opunerea constată faţă de Duhul Sfânt prin respingerea lui Hristos.
Aspectele acestea ne ajută să-i vedem pe gnosticii menţionaţi în 1 Petru şi Iuda într-o
perspectivă corectă: în ciuda unor aparenţe, cei despre care se vorbeşte nu au fost niciodată
creştini adevăraţi. Caracterul lor dovedeşte acest lucru. Iuda, în epistola sa şi Petru, în cea de-a
doua epistolă, îi condamnă pe gnosticii imorali pentru faptul că încercau să distrugă părtăşia
creştină. Cartea Apocalipsei conţine şi ea condamnări ale unei secte gnostice i morale numită
nicolaiţi. Este condamnată şi o profetesă gnostică pe nume Izabela.

IUDAISMUL APOSTAT a fost o altă erezie majoră pe care Pavel şi alţii au încercat să o
combată. În esenţă, erezia aceasta are la bază idei străine de Vechiul Testament şi totuşi acceptate
în iudaism devenind parte a tradiţiei iudaice. Concret, nu se accepta că Vechiul Testament
anticipează venirea lui Mesia şi darea Duhului Sfânt într-un mod nou. Nu au reuşită să înţeleagă
faptul că anumite aspecte din Vechiul Testament au fost provizorii şi, deci, s-a ajuns la
absolutizarea Legii. Salvarea avea să fie înţeleasă prin credinţă şi fapte.
88
 Pavel a scris epistola către Galateni pentru a contraataca astfel de învăţături. În Romani, se
preocupă de aceleaşi lucruri, dar mai în detaliu şi într-o formă sistematizată. El accentuează
faptul că toţi, evrei şi neamuri, au păcătuit şi s-au îndepărtat de planul lui Dumnezeu pentru ei.
Fiind sub sentinţa cu moartea, nimeni nu merită mântuirea. Singura cale de salvare este prin a
accepta darul lui Dumnezeu în persoana lui Mesia (prin jertfa sa ispăşitoare pentru păcatele
oamenilor) şi prin primirea Duhului Sfânt care ne împuterniceşte să trăim o viaţă nouă pentru
gloria lui Dumnezeu. Epistola către Evrei pune accent şi ea pe primatul lui Mesia şi pe jertfa lui,
în acord cu planul de mântuirea a lui Dumnezeu şi avertizează împotriva apostaziei şi a
legalismului iudaic.
Epistola lui Iacov pare la prima vedere să contrazică ceea ce spune Pavel în Romani şi
Galateni. Totuşi, la o privire mai atentă, este clar că el se opune unei credinţe put intelectuale şi
care nu manifestă nici un semn al naşterii din nou (fapte). Pentru Iacov, faptele sunt roada
Duhului (rezultatul salvării) şi nu contribuie la mântuire.
Din acest scurt studiu putem vedea că aşa-numitele biserici creştine s-au îndepărtat de credinţa
apostolilor şi au încorporat în credinţa şi practica lor, chiar ereziile condamnate de apostoli în
Noul Testament. Prin urmare ele s-au îndepărtat de credinţa apostolică şi este important să
subliniem că toată doctrina şi practica creştină trebuie evaluată prin Cuvântul lui Dumnezeu,
Biblia.

DETALII REFERITOARE LA EPISTOLE ŞI APOCALIPSA

ROMANI: a fost scrisă de apostolul Pavel, bisericii din Roma pe care nu a plantat-o el şi nici
nu a vizitat-o vreodată. Se pare că scopurile acestei epistole au fost:
1. Să se prezinte pe sine şi să facă o apărare (apologia) a Evangheliei sale, de vreme ce
doreşte să folosească Roma ca punct de lansare a misiunii în Spania, urmărind totodată sprijinul
financiar al creştinilor romani în vederea îndeplinirii acestui proiect.
2. Să-i contracareze pe iudaizatori şi zvonurile că ar predica o Evanghelia antinomiană.
3. Să promoveze unitatea între evrei şi neamuri, încurajând ambele părţi la împăcare.
Neevreii trebuia să fie aşezaţi la locul lor: era nevoie să înţeleagă că fără evrei nu ar fi fost o
Evanghelie, iar evreii trebuia să realizeze că nu puteau să-şi impună legalismul lor rabinic asupra
neamurilor. În anul 49 d.Hr. toţi evreii au fost exilaţi din Roma – incluzându-i aici pe evreii
creştini – şi deci biserica a fost formată în linii mari din neevrei.
Este clar că Romani nu este un tratat teologic scris în vid. Până şi părţile teoretice au referiri
specifice la biserica din Roma. Pavel a fost cu siguranţă îngrijorat despre anumite lucruri care se
întâmplau în Roma, dar nefiind el fondatorul bisericii a trebuie să fie diplomat în modul în care
le-a scris creştinilor de acolo.

Data şi locul scrierii: probabil că epistola a fost scris în timpul iernii dintre anii 56-57 d.Hr.
când apostolul Pavel s-a aflat într-o casă din Corint. A treia sa călătorie misionară se apropia de
sfârşit, iar pentru trei luni Pavel a fost oaspetele lui Gaius (Fapte 20:3). El i-a dictat epistola lui
Terţiu, scribul său.
Primele opt capitole (după salutul de deschidere) expun baza doctrinară a Evangheliei. Tema
acestei secţiuni este „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Aici găsim aspecte legate de păcat şi
moarte, specifice unei lumi păgâne şi religioase, dar şi cele legate de darul universal al lui
Dumnezeu al justificării şi a vieţii veşnice în Hristos, prin Duhul Său.
Pavel se ocupă mult de doctrina justificării prin credinţă, de vreme ce a fost înţeleasă greşit de
către vrăjmaşii săi, ca fiind o scuză pentru libertinism. De asemenea, se ocupă şi de doctrina
sfinţirii. Potrivit capitolului 7 identificăm experienţa sa de evreu pios, care încearcă să-l

89
mulţumească pe Dumnezeu dar eşuează. Capitolul 8 îl prezintă pe creştin – experienţa de după
convertire a lui Pavel, ca unul născut prin Duhul Sfânt.
În capitolele 9 la 11 Pavel argumentează pe baza Scripturii şi a experienţei sale misionare
diverse lucruri despre planul prezent şi viitor al lui Dumnezeu pentru evrei şi neamuri. În restul
epistolei el discută despre aplicarea concretă şi implicaţiile care decurg din Evanghelie, atât în
comunitatea creştină cât şi în societatea păgână.

1+2 CORINTENI
Pavel a scris o serie de epistole corintenilor, fiind păstrate numai două din ele. Epistolele
acestea au fost dublate de vizite personale ale apostolului în Corint. Când punem toate imaginile
laolaltă se conturează următorul tablou:
1. Prima vizită la Corint care duce la fondarea unei biserici acolo, ca urmare a separării de
marea sinagogă Steaua mării (Fapte 18:1-7).
2. Prima scrisoare (vezi 1 Cor. 5:9).
3. A doua scrisoare, cunoscută de noi ca 1 Corinteni.
4. Vizita dureroasă a lui Pavel, în timpul cărei a fost atacat.
5. A treia scrisoare: cu un ton sever (2 Cor. 2:4; 7:8) în care cere ca să se ia atitudine faţă de
atacatorii săi.
6. A patra scrisoare, cunoscută de noi ca 2 Corinteni.
7. A treia vizită.

Data şi locul scrierii: Efes (1 Cor. 16:8), în timpul celei de-a treia călătorii misionare a lui
Pavel, probabil în anul 55. Prima sa vizită a avut probabil loc în anul 52, când Galileo a fost
proconsul în Ahaia (conform unei inscripţii găsite în Delfi).
Ocazia scrierii:
1. Rapoarte despre diviziunile din biserică, primite de la cei din casa Cloei (1 Cor. 1:11)
2. O scrisoare adusă de Ștefana, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:7) din Corint în care se căuta
călăuzire privitor la mai multe probleme precum: căsătorie, mâncarea jertfită idolilor, daruri
spirituale, strângeri de ajutoare pentru creştinii evrei din Ierusalim şi o rugăminte pentru
întoarcerea lui Apolo (1 Cor. 7:1,25; 8:1; 12:1; 16:1,12).
Pavel a auzit de asemenea că existau şi probleme legate de dezbinare, incest, litigii civile,
imoralitate, femei care profeţeau cu capul dezgolit în biserică, abuzuri la Cina Domnului şi
negarea învierii trupeşti.
1 Corinteni este cea mai lungă epistolă pastorală din Noul Testament, deşi conţine şi cea mai
detaliată învăţătură despre înviere în Noul Testament.
După ce Pavel a părăsit Corintul, lucrarea lui a fost dusă mai departe de Apolo, un orator
iudeu capabil din Alexandria şi, mai recent, din Efes. Se pare că şi Petru a petrecut ceva timp în
Corint (1 Cor. 1:12).

2 CORINTENI
Această epistolă este împărţită în două (1-9 şi 10-13), a doua parte fiind adăugată probabil mai
târziu, dar înainte ca Pavel să trimită scrisoarea.
Partea 1 (1-9) are cuvinte de laudă la adresa bisericii pentru faptul că a urmat instrucţiunile
apostolului, explică în detaliu de ce acesta şi-a schimbat planurile de călătorie şi continuă prin a
vorbi despre natura slujirii care implică şi un atac la adresa iudaismului rabinic. De asemenea,
Pavel vorbeşte şi despre strângerea ajutoarelor pentru creştinii din Iudeea care au fost afectaţi de
foametea din anul 46 d.Hr. Se pare că în timp ce ajunsese pe la jumătatea scrisorii Pavel a primit
o veste rea din Corint legată de pagubele produse de pseudo-apostolii veniţi de la Ierusalim. Nu
doar că ei îl atacau pe Pavel, dar conduceau biserica departe de adevăr.
90
 În biserica din Corint existau două surse de opoziţie faţă de Pavel. Prima era o persoană care
se făcuse vinovată de comportament imoral şi despre care Pavel spusese bisericii să fie
excomunicat, până îşi va veni în fire. Însă, acest om, care crezuse ca imoralitatea era privilegiul
său de aristocrat, simţind că atacul este cea mai bună formă de apărare, la atacat ulterior pe Pavel
în mod personal, ca orice păgân.
Cea de-a doua sursă de opoziţie era un grup de oameni care pretindeau că sunt apostoli şi care
veniseră în Corint după plecarea lui Pavel, pentru a „pune lucrurile în rânduială” cu privire la
învăţătura sa despre justificarea prin credinţă. Se pare că aceşti oponenţi ai lui Pavel erau nişte
iudaizatori din biserica din Ierusalim, care adoptaseră idei răspândite printre corinteni, aşa încât
să-i întoarcă pe aceştia împotriva lui Pavel. Este dificil să înţelegem cum este posibil că aceşti
învăţători să fi fost ascultaţi de corinteni, dacă nu ar fi pretins că sunt trimişi de biserica din
Ierusalim. S-ar părea că până şi după decizia conciului de la Ierusalim existau încă în biserică
persoane problematice, pe care Iacov nu a putut să le ţină în frâu.
Pavel îi provoacă pe aceşti „apostoli” să-şi dovedească autenticitatea lor. El putea demonstra
că a zidit o biserică în urma slujirii sale, în timp ce falşii apostoli nu făceau nimic decât să
distrugă: ei au venit cu scopul de a strica lucrarea lui Pavel şi au folosit mijloace josnice în
privinţa aceasta: ei l-au judecat pe Pavel potrivit criteriilor lumeşti despre care ei ştiau că au un
impact asupra corintenilor lumeşti.
Cât au suferit ei pentru Evanghelie? Deloc, fiindcă ei nu predicau Evanghelia, ci pe un alt Isus
(2 Cor. 11:4), unul care nu era Fiul lui Dumnezeu. Predicau o altă Evanghelie (Gal. 1:6) –
mântuirea prin credinţă şi fapte. Pavel lasă să se înţeleagă că „prin roadele lor îi veţi cunoaşte”.
Se pare că aceşti apostoli falşi reprezentau o grupare din biserica din Ierusalim care în cele din
urmă s-a rupt, devenind o grupare eretică (ebioniţii). În secolul al II-lea, ebioniţii nu mai
respectau divinitatea lui Hristos şi nu au crezut niciodată în naşterea din fecioară. Doctrina despre
mântuirea prin credinţă şi fapte conduce în cele din urmă într-un astfel de punct. Daca faptele au
un rol în mântuirea noastră, atunci Isus nu a fost suficient de bun să plătească întregul preţ şi, în
consecinţă, trebuie să fi fost mai puţin decât Dumnezeu. De fapt, faptele sunt o mărturie (arată că
suntem justificaţi), însă nu ne îndreptăţesc (nu ne declară liberi de păcat – doar o jertfă este baza
în care se poate face o astfel de declaraţie).

GALATENI: După prima sa călătorie misionară, Pavel se întoarce la Antiohia şi se confruntă

cu o controversă generată de iudaizatorii din Ierusalim despre care ştim din Fapte 15:1 că au
vizitat oraşul cam în aceeaşi perioadă (Gal. 2:12). În timp ce este angajat în această dezbatere,
Pavel primeşte vestea că alţi învăţători falşi au vizitat bisericile pe care Pavel le-a fondat în
Galatia de Sud (Fapte 13-14), având succes în activitatea lor, stricând ceea ce a zidit apostolul.
Prin urmare, Pavel trimite epistola către Galateni în mare grabă. Ceva mai târziu (peste câteva
săptămâni) este convocat Conciliul de la Ierusalim pentru a rezolva această problemă. De aici
rezultă că vizita la Ierusalim, amintită de Pavel mai târziu, a avut loc înainte de acest eveniment,
fiind o vizită privată cu scopul de a se întâlni cu Iacov, Petru şi Ioan. Aceasta ar fi prima sa vizită
de după convertirea sa care trebuie să fi avut loc în anul 33 d.Hr., după cum citim în Fapte 9:26-
29. Fuga lui Pavel din Damasc trebuie să fie datată în anul 35 sau 36. Prin urmare, epistola către
Galateni, pe care o putem data în anul 48 sau 49 ar trebui să fie prima epistolă a lui Pavel.
Galatia de Nord este o destinaţie improbabilă din următoarele motive:
1. Nu se cunoaşte faptul că Pavel ar fi vizitat această zonă – de fapt, Petru a plantat biserici
acolo (vezi Petru 1:1).
2. Zona aceasta nu era un punct strategic cu multe linii de comunicare. O vizită acolo nu se
încadrează în planurile strategice ale lui Pavel.
3. Galatia de Nord conţinea o subcultură celtică care nu avea să se extindă şi era
caracterizată de puţine contacte în exteriorul ei.
91
 Pe de altă parte, Galatia de Sud era un punct strategic, cu multe linii de transport, cu o
populaţie iudaică mare aşezată acolo sub autoritatea conducătorilor seleucizi (urmaşii lui
Alexandru) şi mai târziu a celor romani.

Conţinutul epistolei: principalul subiect discutat este cel al Evangheliei. Nu se pune

problema doar dacă neamurile trebuia să respecte legile şi ceremonialurile iudaice sa nu, ci dacă
mântuirea depinde de credinţă sau de fapte. Cum galatenii au fost conduşi pe o pistă greşită în
această privinţă şi au abandonat vestea bună în favoarea unei veşti rele (salvarea depinde de
performanţe personale) Pavel este nevoit să-şi restabilească autoritatea.
Este posibil ca iudaizatorii să-l fi acuzat pe Pavel că este un rătăcit care acţionează
independent de biserica mamă din Ierusalim, pe baza unei experienţe a convertirii pe care
pretinde să o fi avut. Ceea ce nu puteau accepta ei este faptul că Pavel ar fi fost trimis direct de
către Hristos, fiind deci, un apostol adevărat. Pavel arată că într-adevăr a fost trimis de Hristos şi
nu era nevoie să fie trimis de biserica din Ierusalim pentru a fi un misionar adevărat. De fapt, el îi
acuză pe învăţătorii falşi că predică o Evanghelie distorsionată care, în ultimă instanţă, nici măcar
nu este o Evanghelie. La Conciliul din Ierusalim Iacov susţine că el nu le-a dat niciodată acestor
oameni autorizaţie pentru lucrarea lor. Trebuie să concluzionăm fie că Iacov nu a spus tot
adevărul (minte), fie că nu a avut control total asupra creştinilor din Ierusalim.
Pavel explică, apoi, Evanghelia în detaliu (pentru a fi cât se poate de clar în cazul în care
galatenii l-au înţeles greşit). El încheie prin a explica doctrina sfinţirii, de vreme ce este posibil ca
iudaizatorii să-l fi acuzat de antinomianism (justificarea înseamnă că poţi păcătui după dorinţa
inimii tale).

EFESENI
Context istoric: Pavel a scris această epistolă în timp ce se afla în închisoare la Roma,
aşteptând procesul său (circa 60 şi 62). În timpul acesta trebuie să se fi gândit la bisericile pe care
le-a fondat în Asia Mică. Ca apostol şi fondator a lor a rămas responsabil faţă de ele. Apoi, s-a
ivit o oportunitate neaşteptată să le trimită o scrisoare efesenilor. Un sclav pe nume Onisim a
devenit creştin prin mărturia lui Pavel, iar apostolul l-a sfătuit să se întoarcă la stăpânul său care
locuia în Colose. Pavel a decis să-i încredinţeze lui Onisim nu doar o scrisoare de însoţire
(Filimon), dar şi o scrisoare generală adresată bisericilor pe care el avea să le întâlnească în
drumul său din Efes până în Colose, capitala ecleziastică a acelei vremi. Natura generală a
epistolei este văzută şi prin faptul că la finalul ei nu se găseşte nicio listă cu persoane pe care
apostolul să le salute. Stilul epistolei este complex şi scrisoarea în sine conţine concepte pe care
neevreii aveau să le înţeleagă cu greu. Autorul epistolei este cu siguranţă, Pavel, rabinul tipic.

Teme principale:
1. Împăcarea universală cu Dumnezeu prin jertfa lui Mesia care trăieşte prin Duhul Sfânt în
cei ce sunt reconciliaţi. Pavel observă că ceea se întâmplă în biserică este parte din scopul mai
larg pe care Dumnezeu intenţionează să-l ducă la îndeplinire în viitor. Apostolul spune că în
viitor Dumnezeu intenţionează să împace toate lucrurile cu Sine prin Hristos. Aici trebuie să
explică două lucruri. Pavel nu spune că fiecare persoană va fi împăcată cu Dumnezeu, ci spune
„toate lucrurile” adică toate aspectele creaţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu va aduce totul sub
autoritatea unui singur Cap (Mesia), adică în supunere faţă de El. Aceasta înseamnă că cei care
refuză să I se supună vor fi despărţiţi de această nouă creaţie şi aruncaţi în iad. Contextul în care
se întâmplă toate aceste lucruri ţine de faptul că în urma căderii omului, creaţia s-a înstrăinat de
Dumnezeu.
Un aspect al acestei înstrăinări se vede în separarea care a apărut între Israel şi alte naţiuni,
simbolizată prin peretele despărţitor ridicat în Templul de la Ierusalim. Neamurile nu aveau voie
92
să treacă dincolo de anumite limite iar evreilor nu li se permitea să intre în casa cuiva dintre
neamuri. Dar, nici Israel nu a fost desăvârşit – în cadrul naţiunii alese existau grupuri ale
fariseilor, saducheilor, zeloţilor, evreilor nativi, a celor din Diaspora etc. Datorită lucrării lui
Mesia toate aceste lucruri pot fi schimbate. Barierele vechi pot fi dărâmate şi se creează o nouă
umanitate formată din evrei şi neamuri: toţi pot acum să se închine lui Dumnezeu, ca un templu
spiritual. Templul fizic, împreună cu ritualurile ceremoniale începe acum să-şi piardă din
relevanţă.
2. Credincioşii în Hristos au acum victorie asupra puterilor întunericului care a ţinut lumea
formată din neamuri în robie. Preocuparea faţă de astfel de puteri (ocultism, magie neagră,
vrăjitorie etc.) era foarte pronunţată în Efes şi posibil şi în alte părţi din Asia Mică. Credincioşii îi
aparţin lui Hristos care, prin învierea Sa, a biruit puterile răului de vreme ce ele domneau
odinioară peste o lume înstrăinată de Dumnezeu şi aflată sub puterea păcatului. Prin urmare,
Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să înţeleagă la ce au fost chemaţi ei, adică la o răscumpărare
desăvârşită a trupurilor noastre la învierea care va avea loc atunci când va reveni Hristos.
3. Doctrina principală este, fără îndoială, ecleziologia, adică relaţia lui Hristos cu Biserica.
Totuşi, trebuie să ne ferim să interpretăm doctrina aceasta într-un stil grecesc în care Hristos este
portretizat ca un fel de Budha cosmic răsfirat în ceruri, iar biserica precum un trup „mistic” pe
pământ.
Ceea ce vrea Pavel, de fapt, să spună este următorul lucru: datorită învierii şi înălţării la cer a
lui Hristos, El nu mai este supus limitărilor de timp şi spaţiu. Prin Duhul Sfânt, energia lui
Dumnezeu, care în perioada vechi-testamentară era concentrată la templu, este acum centrată pe
biserica formată din credincioşi. Biserica reprezintă acum trupul Său, în sensul că El se foloseşte
acum de credincioşi pentru a-şi duce planurile la îndeplinire. Aceasta include şi unitatea între
Hristos şi biserica Sa, care are la bază ideea vechi-testamentară de solidaritate prin legământ.
Acesta este un mister în sensul că nu a existat în Vechiul Testament, însă acum a fost descoperit
şi a devenit o realitate, chiar dacă noi, cu minţile noastre limitate, nu o putem înţelege.

FILIPENI
Epistola lui Pavel către Filipeni a fost scrisă probabil în Roma, în timpul detenţiei sale, în
aşteptarea procesului, care a dus la absolvirea sa. Cartea este datată în jurul anului 62 d.Hr.
Filipi era un oraş important în Macedonia şi era colonie romană, întemeiată pentru a fi
colonizată de legionarii pensionaţi. Era Roma în miniatură, o colonie romană în adevăratul sens
al cuvântului. Oraşul Filip fusese evanghelizat de Pavel în timpul celei de-a doua călătorii
misionare în anul 50 d.Hr. (Fapte 16:12-40). Pavel a mai trecut pe acolo de două ori: în toamna
anului 57 (Fapte 20:1-2) şi în anul 58, cu ocazia Paştelui (Fapte 20:3-6). Credincioşii de acolo au
păstrat întotdeauna o relaţie bună cu el şi chiar i-au trimis daruri pentru munca sa, pe când se afla
în Tesalonic (Fil. 4:16) şi, mai târziu, când era în Corint (2 Cor 11,9). Delegatul credincioşilor a
fost Epafrodit. El a fost încredinţat să-i ducă lui Pavel darul în timp ce acesta se afla la Roma.
Filipenii l-au trimis de asemenea pe Epafrodit să-l susţină în timp ce era în închisoare.
Epistola nu are mult conţinut doctrinar. Ea prezintă mai mult o deschidere de inimă din partea
lui Pavel, un schimb de informaţii, un avertisment ca filipenii să se păzească de iudaizatorii care
urmăresc să discrediteze lucrarea lui Pavel.
Principalul pasaj doctrinar este Filipeni 2:6-11, cel referitor la întrupare. Contextul pasajului
este îndemnul la unitate. Este posibil să fie vorba despre un imn, scris probabil la început în limba
aramaică. În acest imn se spune că Isus a renunţat la privilegiile ce rezultă din faptul că este
Dumnezeu (nu şi la atributele Sale). Drepturile la care a renunţat sunt acum reluate de Hristos, iar
în plus, cum El este şi Dumnezeu-Om. Deci este Mijlocitorul divin pentru poporul Său, biserica.
Pe lângă detalii referitoare la întrupare, Pavel reiterează centralitatea crucii (3:18), lucrarea
Duhului Sfânt (1:19) şi a doua venire a lui Hristos (1:6,10; 3:20). El arată că neprihănirea (o
93
relaţie dreaptă faţă de Dumnezeu) vine doar prin credinţa în Mesia, ca jertfă pentru păcat şi nu
prin merite sau realizări umane. Epistola este una practică şi pune accent pe unitatea în
Evanghelie şi pe loialitatea personală faţă de Mesia.
În încheiere, Pavel îi invită pe credincioşi să se bucure împreună cu el. Bucuria este o temă de
bază în epistolă (apare de 16 ori), în ciuda circumstanţelor în care se afla Pavel şi a posibilei
sentinţe care urma după proces. În vremea în care scrie epistola, Pavel nu mai crede că Isus poate
veni în timpul vieţii sale.

COLOSENI
Epistola către Coloseni, scrisă cam în acelaşi timp cu Filimon şi Efeseni este direcţionată
împotriva unei erezii care a început să apară în biserica din Colose – un amestec de iudaism
legalist şi gnosticism, asemănător cu kabala din iudaismul modern. Pavel se află în închisoare
(probabil în anul 59), Marcu, Luca şi Onisim fiind alături de el, în timpul în care compune trei
scrisori într-o succesiune rapidă: Filimon, Coloseni şi Efeseni.
Deşi biserica din Colose a fost fondată de o echipă de oameni, Pavel s-a simţit responsabil faţă
de ea şi a acţionat imediat ce a identificat o nouă ameninţare la adresa vieţii bisericii. Răspunsul
lui constă în prezentarea unei hristologii clare în care Mesia este privit ca fiind apogeul scopurilor
lui Dumnezeu care anunţă veacul viitor. Pentru a respinge ideile gnostice, Pavel foloseşte
propriul lor vocabular. De exemplu, cuvântul pleroma (plinătate) se referea la toţi intermediarii
dintre Dumnezeul suprem şi creaţie. Când Pavel spune că plinătatea este în Hristos, se referă la
faptul că Singurul mijlocitor divin între Dumnezeu şi omenire (2:9, 15). Într-un sens, Efeseni este
o versiune mai sistematizată a epistolei către Coloseni.
Pavel se ocupă şi de problema intermediarilor de natură angelică, atât pentru Israel (ei vegheau
asupra administrării Legii) cât şi pentru naţiuni unde aceste fiinţe funcţionau ca agenţii celui rău
care urmăreau ca oamenii să se închine înaintea lor şi astfel să fie condamnaţi. aceasta este o
dovadă clară că au depăşit limitele în ceea ce priveşte autoritatea lor. Colosenii nu au reuşit să
realizeze că au fost eliberaţi de sub acest întreg sistem – prin Mesia, ei se aflau acum sub directa
grijă şi călăuzire a lui Dumnezeu. Într-adevăr, conducerea îngerilor lui satan asupra neamurilor a
fost îndepărtată.

1 TESALONICENI
Această epistolă a fost scrisă de Pavel, probabil în timpul celei de-a doua călătorii misionare în
anul 50 d.Hr. După ce a plantat o biserică în Tesalonic, Pavel se îndreaptă spre Corint, de unde
scrie probabil această scrisoare în timpul iernii următoare, alături de el fiind Sila şi Timotei.
Pavel trece în revistă timpul petrecut cu tesalonicenii, apoi oferă o serie de instrucţiuni
practice pentru viaţa creştină, cu accent deosebit în zona escatologiei. Tesalonicenii au fost
îngrijoraţi de faptul că cei ce au murit vor rata marele eveniment (revenirea lui Hristos şi
învierea), atunci când va avea loc. Pavel îi linişteşte scriindu-le că atunci când va reveni Hristos,
va aduce împreună cu el şi pe credincioşii care au murit deja, aşa că şi ei vor fi martori la ceea ce
se va întâmpla: învierea, marea reuniune cu credincioşii din toate timpurile şi apariţia lor în
glorie, în văzduh, împreună cu Mesia. Evenimentul acesta va fi neaşteptat şi rapid şi deci,
necesită pregătire. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că tesalonicenii trebuia să renunţe la slujbele
lor şi să aştepte pur şi simplu acest eveniment.

II TESALONICENI: a fost scrisă la scurt timp după prima epistolă pentru a corecta o
posibilă înţelegere greşită a unora dintre cuvintele lui Pavel: el nu a vrut să spună că evenimentul
se poate întâmpla oricând, ci că atunci când se va întâmpla va fi repede. Într-adevăr, spune el, nu
se poate întâmpla înainte ca anumite evenimente să aibă loc, ca de exemplu apariţia lui antihrist
(mesia cel fals) în Israel, în timpul necazului cel mare care va urma. Mai spune că revenirea lui
94
Hristos nu va avea loc până ce acela care o împiedică nu va fi luat din calea ei. Se face referire
probabil la Imperiul Roman şi împăratul acestuia. Pavel a trebuit să fie atent în ceea ce spunea
pentru a nu fi acuzat de trădare. Este improbabil ca o astfel de referire să se aibă în vedere Duhul
Sfânt sau Biserica. Tesalonicenii au concluzionat că din cauză că sunt persecutaţi se află probabil
în timpul necazului celui mare, iar revenirea lui Hristos era foarte aproape. Ambele scrisori sunt o
inculpare serioasă a evreilor care s-au străduit din răsputeri să discrediteze lucrarea lui Pavel. El
vorbeşte despre soarta lor – se aflau într-o situaţie de confruntare cu romanii, fapt care în cele din
urmă va duce la învingerea naţiunii iudaice şi exilarea ei. Versetul din 1 Tes. 1:10 înseamnă că
prin opoziţia faţă de răspândirea Evangheliei ei şi-au pecetluit soarta. În 2 Tesaloniceni el
continuă să vorbească despre soarta evreilor car vor fi dominaţi de aceeaşi mentalitate: vor fi
înşelaţi de antihrist şi vor avea aceeaşi soartă ca el. Pavel nu are nicio iluzie referitoare la cei care
se opun Evangheliei – se îndreaptă spre pedeapsa eternă.

EPISTOLELE PASTORALE

Epistolele lui Pavel către Timotei şi Tit sunt legate unele din altele în privinţa contextului, a
formei şi a situaţiei istorice. Două dintre ele par să fi fost scrise în Macedonia, una adresată lui
Timotei care era în Efes (1 Tim. 1-3), unde Pavel intenţiona să-l întâlnească curând (3:14; 4:13)
şi cealaltă adresată lui Titus pe care apostolul l-a lăsat în Creta (Tit 1:5).
Pavel intenţionează să petreacă iarna în Nicopolis, acolo unde Tit (care evanghelia
Dalmaţia, capitala Solun, lângă zona Split din ziua de azi) avea să-l întâlnească (Tit 3:12).
Mai târziu, când Pavel scrie 2 Timotei, acesta se află închis la Roma (1:8, 16; 2:9), după
ce a trecut prin Troa (4:13) şi Milet (4:20). Situaţia sa este gravă (4:16) şi simte că va muri în
curând (4:6-8; 18). El este singur şi îl îndeamnă pe Timotei să vină cât se poate de repede (4:9,
16, 21). Este clar că împrejurările în care se află apostolul nu corespund cu cele din prima
întemniţare (61-63) şi nici cu călătoria de dinaintea acesteia.
Dacă Pavel a fost achitat după prima sa detenţie, atunci probabil că a mers în Spania, aşa cum
intenţionase de la început şi, de asemenea, şi înspre est (Filimon 22). Astfel, atât 1 Timotei, cât şi
epistola către Tit se potrivesc cu anul 65, când Pavel a călătorit prin Creta, Asia Mică, Macedonia
şi Grecia. Însă, epistola 2 Timotei vorbeşte despre o nouă întemniţare, care urma să se încheie cu
execuţia lui Pavel în anul 67, când creştinismul devenise o organizaţie ilegală.
Astfel, aceste epistole sunt scrise către doi din cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Pavel, care au
fost mâna lui dreaptă, acţionând ca intermediari între el şi biserici. Ei erau apostolici în sensul că
au transmis cu credincioşie mai departe ceea ce Pavel le încredinţase lor. Pavel subliniază faptul
că ei trebuie să fie foarte atenţi şi să se păzească de sincretismul dintre iudaismul apostat şi
speculaţia greacă, ce i-a influenţat pe mulţi evrei din diaspora, care chiar câştigau bani din
propovăduirea acestor idei.
În 1 Tim. 1 Pavel îi atacă pe iudaizatori din cauza teoriei lor greşite legată de sfinţire: nu ne
maturizăm spiritual respectând litera unui cod legal, ci prin puterea unei noi relaţii cu Dumnezeu,
făcută posibilă prin prezenţa lui Mesia înlăuntrul nostru, prezenţă la care se face aluzie în Ieremia
31:33-34 şi Ezechiel 11:19-20.
Epistolele pastorale ne arată începutul schimbării unei structuri bisericeşti. Când apostolii au
trecut la Domnul (cei ce supravegheau bisericile proaspăt înfiinţate care aveau o echipă de
prezbiteri condusă de un prezbiter cârmuitor) se ajunge ca prezbiterul cârmuitor din biserică să
aibă o autoritate tot mai mare, acesta devenind un pastor în sensul modern al cuvântului. Doar
mai târziu avea să devină episcop (în sensul actual al cuvântului), fiind vorba despre un singur
om care supraveghează (cuvântul episcop înseamnă supraveghetor) nu doar o adunare locală, ci
chiar mai multe.
95
 Pasaje enigmatice:
1 Timotei 3:16: „Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de
îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” Prima
frază face aluzie la întruparea lui Hristos, a doua la naşterea sa care a fost văzută de o oştire
cerească, a fost dovedit prin Duhul care i-a dat putere să facă minuni etc. Ultima frază se referă la
înălţarea Sa.
1 Timotei 4:9-10: „Iată un cuvânt adevărat şi cu totul vrednic de primit! Noi muncim, în
adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, care este Mântuitorul
tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.” 1. Au fost avansate două soluţii pentru
explicarea acestui text: moartea lui Hristos este suficientă pentru toţi, dar este eficientă doar
pentru cei care cred. 2. El este Mântuitor în sensul de Susţinător, dar această explicaţie nu
reuşeşte să păstreze simetria; cuvântul trebuie să aibă acelaşi sens pentru ambele jumătăţi de
propoziţie.

FILIMON
După cum am văzut, Filimon a fost scrisă în aceeaşi perioadă cu Efeseni şi Coloseni, pe când
Pavel se afla întemniţat la Roma. Astfel, am putea data epistola undea în anul 62 d.Hr. Epistola
oferă o perspectivă specială în ceea ce-l priveşte pe Pavel, ca persoană. În închisoare el este plin
de zel să câştige suflete pentru Hristos, având o inimă de tată pentru Onisim, un sclav fugar pe
care Pavel l-a ajutat să-l întâlnească pe Hristos. De asemenea, a avut un rol important şi în
convertirea lui Filimon. Acum, atât sclavul cât şi stăpânul sunt creştini, fapt care schimbă relaţia
dintre ei, deoarece amândoi sunt fraţi în Hristos. Astfel, s-au plantat seminţele unui eventual
sfârşit al sclaviei, nu prin mijloacele unei revoluţii violente, dar în contextul în care toată
societatea să fie afectată de etica creştină.
Vedem să vedem astfel de lucruri sub domnia împăratului Constantin, prin punerea în vigoare
a unei noi legislaţii mult mai favorabilă sclavilor. Procesul îşi atinge punctul culminant în Anglia
secolului al XIX-lea, ca rezultat al trezirilor religioase.

EVREI
Deşi lui Pavel i se neagă calitatea de autor al acestei epistole de către aproape toţi comentatorii
moderni, mărturia lui Clement din Alexandria (155-220), nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. În
opinia lui, Pavel a scris epistola către Evrei pentru o audienţă formată în totalitate din evrei, dar a
fost tradusă apoi într-o greacă deosebită de Luca, atunci când s-a constatat că ar putea benefica de
această lucrare mult mai mulţi oameni.
Aspectele acestea ar mai indica şi faptul că Luca a fost un evreu din Diaspora, de vreme ce
trebuie să fi ştiut limba ebraică pentru a putea face traducerea. Mai mult, se explică şi stilul
epistolei şi diferenţele faţă de celelalte epistole ale lui Pavel. Ordinea în care au fost aşezate
cărţile NT la început, reţinută de Biserica Ortodoxă, mărturiseşte şi ea pentru calitatea de autor a
lui Pavel.
Scrisoare este adresată probabil unei biserici de casă iudeo-creştine din Roma. Faptul că cel
care menţionează primul această epistolă este Clement din Roma, este o mărturie a destinaţiei
romane. În plus, persecuţia pe care au experimentat-o aceşti creştini a fost una tipic romană.
Acesta a fost genul de presiune (menţionată şi în 1 Petru) direcţionată împotriva creştinilor,
înainte de marele incendiu din Roman în anul 64, când s-a dezlănţuit o oprimare extrem de
violentă în care şi-au pierdut viaţa mulţi creştini romani.
Deci scrisoarea trebuie să fi fost scrisă înainte de anul 64. Se fac referiri la ritualurile de la
Templu ca şi cum acestea ar avea încă loc şi deci epistola a fost scrisă înainte de anul 70 când a
fost distrus Templul. Dacă a fost scrisă de Pavel, trebuie să o datăm înainte de întemniţarea lui
96
(61-63). Evreii (inclusiv creştinii evrei) au fost la început expulzaţi cu toţii din Roma de Claudiu
în anul 49 şi reprimiţi doar după accederea lui Nero la tron în anul 54. Deci, Evrei trebuie să fi
fost scrisă cândva mai târziu. Probabil că „cei din Italia la care se face referire în ultimul
capitol erau evrei care nu s-au întors încă în Roma.
Epistola este o expunere a doctrinei despre preoţia lui Hristos care include două aspecte. Întâi
de toate este vorba despre jertfa supremă care le depăşeşte pe toate celelalte (Hristos se jertfeşte
pe Sine), ia apoi se are în vedere şi lucrarea prezentă de mijlocire pentru cei credincioşi. Aceasta
ar trebui înţeleasă ca o mijlocire pasivă (el este ispăşire pentru păcatele noastre şi avocatul
nostru). Partea de încheiere a epistolei îi prezintă pe credincioşi ca fiind preoţi care slujesc sub
cârmuirea lui Mesia, Marele Preot.
Aceste subiecte se dezvoltă după cum urmează:
a) Superioritatea lui Isus Mesia faţă de îngeri (1-2), şi apoi faţă de Moise, precedentul
mijlocitor al legământului (3)
b) Superioritatea preoţiei lui Mesia (Melhisedec) faţă de cea a marelui preot evreu (5-7) şi a
preoţiei aaronice.
c) Superioritatea sanctuarului ceresc (unde Hristos a intrat pentru a ne reprezenta) faţă de
cel pământesc (templul de la Ierusalim) (8-9).
d) Superioritatea jertfei unice a lui Mesia faţă de jertfele repetate din sistemul vechi-
testamentar (10).
În Noul Testament avem un legământ mai bun (mai eficient) şi un Mijlocitor mai bun al
legământului, acestea garantându-ne o relaţie desăvârşită şi un log sigur în ceruri (Ierusalimul
Ceresc).
Cartea Evrei conţine şi o serie de avertismente care la prima vedere par să spună că creştinii îşi
pot pierde mântuirea. Primul pasaj este Evrei 6:1-12. În vreme ce persoana avută în discuţie are
toate aparenţele unui credincios, lipsa roadei dovedeşte că este creştin doar cu numele. O
alternativă este că se referă la respingerea Evangheliei de către naţiunea iudaică, chiar şi după ce
au fost martori la lucrarea lui Mesia în mijlocul lor. În al doilea pasaj, cel din Evrei 10:26-30, se
face un avertisment la adresa evreilor în general. În versetul 26 expresia „continuă să
păcătuiască” înseamnă „continuă să respingă Evanghelia”. Dacă, cum cred mulţi, este vorba
despre păcatul apostaziei, cel care este avut în vedere demonstrează de fapt că nu a fost niciodată
creştin cu adevărat.
Esenţa mesajului epistolei este o încurajare la perseverenţă în credinţă şi să nu renunţe
întorcându-se la iudaism. De vreme ce Mesia a venit şi a îndeplinit cerinţele veterotestamentare,
inaugurând un legământ nou şi mai bun, miza este cu mult mai mare. Apostazia înseamnă
dezastru. În capitolul 11, autorul prezintă o serie de eroi ai credinţei, adică cei care L-au crezut pe
Dumnezeu pe cuvânt şi nu au renunţat, mergând până la capăt, chiar dacă în anumite cazuri lucrul
acesta a însemnat ostracizare şi moarte.
Spre deosebire de celelalte scrieri ale lui Pavel unde găsim o aplicaţi şi o provocare directă la
sfârşitul epistolei, în Evrei există o provocare la finalul fiecărei secţiuni, fapt ce se datorează
probabil urgenţei îndemnurilor făcute de autor.

EPISTOLA LUI IACOV

Autorul acestei epistole este Iacov, fratele Domnului, care se pare că a venit la credinţă doar
după înviere şi căruia Isus i s-a arătat în mod personal (1 Cor. 15:7). El a devenit ulterior liderul
bisericii din Ierusalim, probabil în virtutea faptului că a fost fratele lui Isus şi, într-un sens,
succesorul Său. Iacov a fost martirizat în anul 62. Pietatea sa a fost admirată chiar şi de către
evreii necredincioşi, el primind porecla de „genunchi de cămilă”, datorită faptului că se ruga
adesea în templu.

97
 Această epistolă nu este un tratat teologic în stilul lui Pavel, ci o serie de îndemnuri morale,
legate printr-o temă comună sau prin jocuri de cuvinte. Cartea reflectă foarte mult stilul şi
conţinutul cărţii Proverbe. Și epistolele lui Petru urmează acelaşi tipar, însă la o scară mai mică,
ceea ce reflectă faptul că, spre deosebire de Pavel, nici Iacov, nici Petru nu au avut pregătire
teologică. De fapt, accentele teologice ale lui Iacov şi Petru ca evrei palestinieni nativi sunt foarte
asemănătoare: ambii dau impresia că sunt mai arminieni şi mai „catolici” decât Pavel (cf. Ar fi
fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se
întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată - 2 Pet. 2:21, botezul care vă mântuire – 1 Petru
3:21), cu toate că aspectele acestea ţin mai mult de aparenţă decât de realitate.
O altă caracteristică a acestei epistole este că uneori pare că ar fi adresată comunităţii iudaice
largi şi nu doar credincioşilor creştini. Este dificil de văzut cum creştinii ar putea fi acuzaţi de
nedreptate socială extrem şi chiar de crime (cauzând moartea altora).
Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos nici măcar nu este menţionată, iar Mântuitorul însuşi
este amintit cu două ocazii (1:1 şi 2:1). Aceste aspecte l-au determinat pe Luther să clasifice
epistola ca fiind una „de paie”. Deşi nu există citate directe din Evanghelii, găsim multe aluzii la
învăţăturile lui Isus. Pentru Luther epistola părea să fie slabă în ceea ce priveşte doctrina
justificării prin credinţă. Totuşi, trebuie să înţelegem că este posibil ca această epistolă să fi fost
scrisă, printre altele, pentru a corecta o înţelegere greşită de tip antinomian a Evangheliei
propovăduite de Pavel: tot ceea ce trebuie să faci este să crezi şi poţi face ceea ce vrei.
Iacov insistă pe faptul că credinţa în Mesia trebuie să ducă la o viaţă schimbată (fapte),
altminteri nu este o convertire autentică. Petru pare să aibă aceeaşi preocupare când spune că sunt
lucruri greu de înţeles în scrierile lui Pavel, pe care oamenii le răstălmăcesc spre pierzarea lor (2
Petru 3:16).
Pavel foloseşte expresia „îndreptăţit” cu sensul de „achitat, pronunţat nevinovat”, în vreme ce
Iacov foloseşte acelaşi termen cu sensul de „dovedit” sau „a fi arătat ca justificat”. Acest sens
secundar este folosit adesea în Vechiul Testament, în special în Psalmi.

1 PETRU
Epistola aceasta a fost scrisă cu siguranţă de Petru, pe când se afla la Roma, chiar înainte de
marele incendiu şi de martirajul său. Unii spun că stilul epistolei este prea elevat pentru un pescar
galileean. Totuşi, trebuie să ne amintim că galileenii vorbeau cel puţin două limbi şi că este foarte
posibil ca Petru să se fi folosit de serviciile lui Sila, un scrib experimentat (1 Petru 5:12). Există
puţine îndoieli că Babilonul era un cod pentru Roma. Creştinii foloseau un limbaj codat deoarece
trăiau într-o lume a informatorilor şi a persecuţiei.
Tradiţia îl asociază pe Petru cu fondarea bisericii din Roma, dar ar putea fi vorba de fapt
despre o re-fondare care a avut loc după expirarea edictului dat de Claudiu care i-a izgonit pe toţi
evreii din Roma. Petru scrie epistola sa creştinilor care aparţineau bisericilor fondate de el în
partea de nord a Turciei de astăzi. Se presupune ca a folosit Roma ca o bază din care să
evanghelizeze zonele acestea, unde Duhul Sfânt nu i-a permis lui Pavel să meargă.
Epistola tinde să sară de la un subiect la altul foarte asemănător cu epistola lui Iacov – uneori
este greu să urmăreşti linia de raţionament pe care o foloseşte Petru. Un astfel de exemplu este
referirea la faptul că Isus predică morţilor. Ceea ce vrea să spună probabil apostolul este că duhul
lui Isus a predicat Evanghelia prin Noe celor ce sunt acum morţi şi se află în hades (1 Petru 3:18-
20).
Într-un alt pasaj (1 Petru 4:6), se face referire la faptul că Evanghelia a fost predicată morţilor,
în sensul că Evanghelia a fost predicată celor ce sunt morţi acum şi dovediţi prin faptul că sunt în
rai. Batjocoritorii spuneau că nu are rost ca cineva să fie creştin, de vreme ce toţi trebuia să moară
la un moment dat. Petru răspunde că cei credincioşi sunt acreditaţi după moartea lor.

98
 Tema suferinţei este foarte proeminentă în contextul creşterii persecuţiei. Petru anticipează că
ceea ce a început în Roma se va extinde curând şi în provincie. Isus este văzut ca exemplul
suprem de suferinţă şi se pune mare accent în a-l vedea pe Isus ca Rob slujitor. Este semnificativ
că suferinţele lui Mesia au constituit un subiect pe care Petru l-a acceptat cu greu în primele zile
ale uceniciei sale.

II PETRU
Epistola aceasta pare să fi fost scrisă chiar înainte de marele incendiu din Roma succedat de
persecuţia declanşată de Nero. Este cât se poate de clar că autorul epistolei este Petru, de vreme
ce spune în partea de salut că a fost martor la schimbarea la faţă a Mântuitorului şi face referire la
o epistolă precedentă pe care le-a scris-o aceloraşi destinatari.
Scopul epistolei pare să aibă două componente:
1. Răspunde la întrebarea, de ce Mântuitorul întârzie să vină?
2. Îi avertizează pe cititori în privinţa învăţătorilor falşi.
Din punct de vedere doctrinar, există multe aspecte care pot fi menţionate. Petru vorbeşte
despre creştini ca fiind invitaţi să participe în natura divină, însemnând nu că vor deveni divini, ci
că vor primi viaţa veşnică despre care ştim că îşi are originea doar în Dumnezeu (1:4). Petru
vorbeşte despre inspiraţia Scripturii (1:20). Partea a doua a versetului nu spune că doar biserica
are dreptul de a interpreta Scriptura, ci că nicio profeţie adevărată nu are o sursă omenească.
Petru spune aceste lucruri pentru a pune un contrast între Scriptură şi rostirile învăţătorilor falşi,
care aveau în vedere revenirea Domnului.
Petru vorbeşte despre certitudinea revenirii lui Hristos, în ciuda aparentei întârzieri. Face aluzii
şi la evenimentele care vor distruge civilizaţia, aşa cum o cunoaştem acum, în contextul venirii
Mântuitorului – va fi o eră a lumii noi în care va locui neprihănirea (aluzie la mileniu). Mai mult,
Petru vede în schimbarea la faţă o garanţie şi o anticipare a cele de-a doua veniri, deoarece în acel
eveniment Isus a apărut aşa cum va apărea la revenirea Sa. Faptul că multe din profeţiile VT s-au
împlinit cu ocazia primei veniri a lui Isus, ne oferă o asigurare în plus că profeţiile rămase vor fi
împlinite la cea de-a doua venire.
Petru vorbeşte împotriva învăţătorilor falşi, cei care odată au cunoscut calea adevărului, dar
mai târziu s-au depărtat de ea. Și-au pierdut ei mântuirea sau nu au fost de fapt niciodată
credincioşi adevăraţi? Observaţia lui Ioan privitoare la acelaşi grup de oameni pare să susţină cea
de-a doua perspectivă (1 Ioan 2:19). Chiar şi Pavel a spus că numai Domnul îi cunoaşte pe cei
care sunt cu adevărat ai Lui (2 Tim. 2:19). Dacă lucrurile acestea sunt adevărate, Petru nu ar fi
putut şti cum stăteau lucrurile în privinţa mântuirii acestor oameni – el poate emite judecăţi
doar pe baza observaţiilor externe. Acelaşi principiu este valabil şi pentru Evrei 6:4-8.

IUDA
Autorul este unul din fraţii lui Isus şi scrie probabil din Siria. Multe texte antice atestă
îndelunga lui asociere cu această ţară. Eusebiu, un istoric al bisericii, citează dintr-o lucrare scrisă
de Hegesippus unde se spune că nepoţii lui Iuda au fost aduşi înaintea împăratului Domiţian şi tot
ei au devenit mai târziu episcopi în timpul domniei lui Traian. Există multe similarităţi între 2
Petru şi Iuda, aşa încât unii cred că unul l-a copiat pe celălalt. Ceea ce pare mai probabil este că
ambii autori au o sursă comună – o colecţie de texte (folosite de predicatori) privitoare la judecată
şi la cea de-a doua venire.
Mare parte din epistola lui Iuda constituie un atac împotriva învăţătorilor gnostici care s-au
infiltrat în multe biserici. El dă o listă cu exemple de oameni care au ajuns sub judecata lui
Dumnezeu din cauza aceleiaşi aroganţe spirituale şi decăderii în imoralitate. Iuda face referire şi
la două cărţi necanonice (Înălţarea lui Moise şi Cartea lui Enoh) însă acest lucru nu înseamnă că

99
Iuda a fost de acord cu tot ce este scris în aceste cărţi. Procedeul este asemănător cu modul în
care Pavel alege să citeze din poeţi păgâni.
Iuda vorbeşte şi despre îngerii care au căzut iar lucrul acesta pare a fi o referire la Geneza 6:1-
5. Punctul acesta de vedere confirmă că Petru se referă la acelaşi incident în 1 Petru 3:18-20.

1 IOAN
Epistola a fost scrisă cu siguranţă de apostolul Ioan. În anul 66 a părăsit Palestina împreună cu
Maria, mama lui Isus şi s-a aşezat în Asia Mică. Curând a devenit episcop în Efes având
responsabilităţi faţă de cele 7 biserici menţionate în Apocalipsa 2-3. Scrisoarea a fost adresată
acelor biserici ameninţate de erezia docetistă, un fel de gnosticism care nega întruparea.
Cunoaşterea acestei erezii este cheia înţelegerii multor aluzii regăsite în epistole.
Docetiştii considerau că de vreme ce materia este rea, este imposibil ca un Dumnezeu curat să
intre în contact cu materia şi, deci, întruparea nu putea să aibă loc. După părerea lor, Isus a fost
un om care avea Duhul lui Dumnezeu peste el (nu în el): acest Duh divin a venit peste el la botez,
dar l-a părăsit exact înainte de răstignire. Prin urmare, cele ce a murit pe cruce a fost un simplu
om. Isus pare a fi ceva mai bun decât un profet din Vechiul Testament şi schimbă sensul
Evangheliei, de vreme ce un simplu om nu ne putea salva. Ioan contracarează această învăţătură
în mod special în capitolul 5 unde spune că lucrarea lui Hristos ca Rob a lui Dumnezeu nu a
început doar la botez (a venit cu apă), ci s-a extins şi la moartea Sa (sângele), aşa că Persoana
care s-a botezat – Mesia cel divin – este identică cu Cel ce a murit pe cruce.
Cerint a susţinut şi el că a fi salvat înseamnă să fii eliberat de orice fel de preocupare faţă de
viaţa din lumea aceasta: salvarea nu avea nimic de-a face cu aspecte legate de moralitate şi
dragoste practică faţă de alţii. Când privim la 1 Ioan în lumina acestei erezii, aluziile la care face
referire apostolul devin mult mai clare.
Capitolul 1 atacă ideea că Isus a fost o iluzie optică – nu o întrupare reală! Continuă şi atacă pe
gnosticii care pretindeau că sunt fără păcat. Ei pretindeau că duhul lor era fără păcat şi curat,
nefiind afectat de ceea ce făceau cu trupurile lor. Există câteva versete în capitolul 1 care sunt
adesea înţelese greşit şi necesită explicaţie. Curăţirea în limbajul preoţesc evreiesc înseamnă
iertare. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu
alţii; şi sângele lui Isus Hristos (odată vărsat), Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” Aceasta
înseamnă că ne păstrează într-o stare de iertare. Ioan vorbeşte aici despre o stare permanentă care
rezultă din justificare. Nu este nevoie ca sângele să fie vărsat din nou sau re-aplicat de fiecare
dată când păcătuim. Deci, Ioan vorbeşte despre convertire, act pe care gnosticii nu aveau cum să-l
experimenteze atât timp cât nu recunoşteau nevoia lor de iertare.
În capitolul 2, Ioan se ocupă de problema păcatelor de după botez. Fiind mijlocitorul nostru
divin şi ne luându-ne apărarea, acuzaţiile lui satan sunt în mod automat respinse de fiecare dată
când le face. Mai mult, putem să-l chemăm pe Marele nostru Preot să ne ajute în vreme de necaz
şi ispitire.
În concluzie, Ioan atacă erezia gnostică pentru lipsa de preocupare faţă de fraţii credincioşi,
fapt care arată lipsa naşterii din nou a gnosticilor. De asemenea se ridică împotriva negării
întrupării fără de care mântuirea nu ar fi posibilă. Mai târziu atacă şi forma lor de antinomianism,
incompatibilă cu adevăratul creştinism.

APOCALIPSA
Ca în oricare altă literatură apocaliptică principalul scop urmărit în această carte este să-i
încurajeze pe creştinii care trec sau urmează să treacă prin persecuţie. Apocalipsa este exact
lucrul de care biserica avea nevoie pentru următoarele două secole în care avea să treacă prin
persecuţii sporadice şi severe din partea statului roman. În această carte, Babilonul poate fi
100
identificat uşor ca fiind Roma, iar prostituata poate fi identificată cu cultul împăratului. Această
interpretare nu exclude, ci include un eveniment cu o împlinire mai târzie faţă de care Cel de-al
treilea Reich nu a fost decât o repetiţie.
Conţinutul cărţii: viziunea iniţială slujeşte pentru a-l identifica pe vorbitor cu Fiul Omului din
cartea Daniel: El a venit să facă ceea ce a promis în Daniel, adică să pedepsească lumea pentru
răzvrătirea ei, să-i răsplătească pe martiri şi să stabilească împărăţia mesianică.
Scrisorile adresate celor şapte biserici în capitolele 2-3 sunt răspunsul pe care îl dă Isus
delegaţilor celor 7 biserici pe care Ioan le avea în grija sa. Se descoperă că principala problemă a
acestor biserici era constituită de erezia gnostică care a dus la compromis moral cu sistemul
lumesc păgân. Totodată, a dus şi la slăbirea credinţei creştinilor şi capacitatea de a rămâne tari
sub persecuţie.
Un alt fapt revelat în aceste scrisori este că cei credincioşi erau dispreţuiţi şi persecutaţi chiar
de către comunităţile iudaice locale, pe care Isus se simte obligat să le numească „o sinagogă a lui
satan”. Isus avertizează anumite biserici că dacă nu se pocăiesc şi nu se întorc la credincioşia
dintâi (dragostea) faţă de El (punând capăt compromisului), acestea riscă să cadă atunci când
persecuţia va atinge intensitatea ei maximă. Isus concluzionează fiecare scrisoare, încurajându-i
pe credincioşi să rămână tari, indiferent de cost deoarece răsplata care-i aşteaptă este mare.
Provincia Asiei a fost evanghelizată în timpul lucrării efesene a lui Pavel (52-55 d.Hr., Fapte
19:10), şi toate cele şapte biserici amintite în Apocalipsa au fost fondate atunci. În vreme ce
motivele pentru care au fost selectate aceste biserici ţin descrise în cele şapte scrisori (2:1-3:22),
folosirea numărului simbolic (şapte) în cartea Apocalipsa face trimitere la faptul că deşi sunt
numite în mod specific 7 biserici, mesajele sunt relevante şi bisericilor de pretutindeni.
1:3 Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile
scrise în ea! Căci vremea este aproape! Această dublă fericire furnizează direcţia în care ar trebui
să fie citită cartea în adunările publice – în primul rând ea trebuie citită în cele şapte biserici din
Asia care urmează să fie numite, iar apoi se arată că ascultătorii trebuie să fie atenţi la conţinutul
acestei cărţi şi să-şi schimbe viaţa în funcţie de mesajul primit.
1:13 Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o
haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. „Umblarea” Lui în mijlocul
sfeşnicelor poate să implice inspectarea acestora unul câte unul.
În aceste versete introductive din Apocalipsa, Isus este prezentat în lumina celor trei oficii ale
Sale de preot profet şi rege – ca Cel ce primeşte revelaţia lui Dumnezeu (versetul 2), ca „domn
peste regii pământului” (versetul 5) şi ca cel ce poartă hainele preoţeşti (versetul 23). Roba lungă
şi brâul de aur care era încins peste pieptul Său (pe diagonală), îl prezintă ca pe un preot regal.
1:14 Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; aici
găsim din nou ecouri din Daniel 7, doar că acolo este descris Cel îmbătrânit de zile (versetul 9),
pe când aici este vorba despre Hristosul înviat. Acest transfer total de atribute divine lui Isus este
ceva caracteristic în Apocalipsa, dar şi în multe alte părţi din Noul Testament. Faptul în sine
atestă o recunoaştere spontană a divinităţii lui Isus din partea bisericii primare.
1:17 Eu sunt Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă: titlurile conferite Dumnezeului lui Israel (v. 8)
sunt purtate şi de Hristos, care a fost ridicat şi a primit de la Dumnezeu „numele mai presus de
orice nume” (Flip. 2:9). „Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui,
Domnul oştirilor: "Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe Urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.”
(Isaia 44:6) – vezi şi 41:4; 48:12. Nu există niciun titlu pe care să nu-l împărtăşească acum liber
şi cu Fiul Său răstignit şi glorificat.
2:4 Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Toată răbdarea lor lăudabilă,
zelul pentru dragostea dintâi – dragostea pentru toţi sfinţii, cum scrise în Ef. 1:15

101
 – s-au răcit acum. Nimic, nici multe fapte bune şi nici doctrina sănătoasă, nu pot lua locul lui
agape într-o comunitate creştină; dacă nu are loc o schimbare a inimii şi o întoarcere la faptele şi
la dragostea dintâi, zilele acele biserici erau numărate. Sfeşnicul ei avea să fie îndepărtat.
2:7 Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul: "Celui ce va birui ii voi da sa
manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu." Aceasta înseamnă „îi voi da viaţa
veşnică”. Originea acestor imagini poate fi văzută în Geneza 2:8; 3:22. Pomul din Eden, în
Geneza, era un corespondent terestru al pomului vieţii din Edenul de sus (cf. Cap. 22). De fapt,
toate promisiunile de la sfârşitul acestor scrisori se referă fie la viaţa veşnică, fie la realitatea că
cel credincios va domni împreună cu Hristos.
2:13 Știu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tronul unde şade satan
se referă probabil la cultul împăratului, întrucât cel mai timpuriu altar al cultului provincial din
Roma şi August, a fost aşezat în anul 29 î.Hr. Având în vedere toate celelalte aluzii din
Apocalipsa făcute cu privire la cultul imperial, este posibil ca şi în versetul analizat să fie vorba
despre acelaşi lucru.
2:17 Celui ce va birui ii voi da sa mănânce din mana ascunsa. Este vorba despre o
compensare din abundenţă pentru reţinerea de la mâncarea asociată cu idolii. După cum pomul
vieţii avea un arhetip ceresc (versetul 7), aşa are şi mana pe care israeliţii au mâncat-o în pustie.
Între evrei existau multe învăţături cu privire la această mană, ascunsă în ceruri dar descoperită la
sfârşitul vremurilor şi dată ca hrană pentru cei credincioşi (2 Baruh 29:8). Este numită pâinea
îngerilor (Ps. 78:25) sau „pâinea lui Dumnezeu” (Ioan 6:33). În lumina învăţăturii din Ioan 6:27
şi a versetelor următoare putem înţelege că „mana ascunsă” este o altă expresie pentru
desemnarea vieţii veşnice.
...si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni
decât acela care-l primeşte. Semnificaţia acestui dar este nesigură, dar ar putea descrie o piatră
inscripţionată (lb. gr. Psephos) care serveşte ca un fel de bilet pentru accesul la ospăţul ceresc.
„Numele nou” din 3:12 este cel al lui Hristos (cf. 22:4), cunoscut doar de către cel care-l
primeşte. Furnizorii de amulete magice ştiau că un nume asociat cu puterea ar trebui ţinut secret;
puterea numelui lui Isus nu este la lucru prin procedee magice, ci este cunoscut în experienţa de
zi cu zi a slujitorilor Săi.
2:20 Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă.
Numele ei nu era cu adevărat Izabela dar este descrisă ca „femeia aceea ca Izabela”, din cauză că
atitudinea ei faţă de învăţăturile apostolice şi compromisul cu păgânismul (cf. Versetul 14), o
aşează pe linia persoanelor de tipul Izabela din Vechiul Testament, a cărei cult baalic era marcat
de idolatrie şi prostituţie ritualică.
2:24 „adâncimile Satanei”. După cum există o înţelepciune cerească orientată spre explorarea
„lucrurilor ascunse ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10), este şi o înţelepciune contrafăcută. Această
promită să reveleze „lucruri ascunse”, doar că sunt „adâncimile lui satan”. Aici se face referire
probabil la o învăţătură gnostică.
Nu pun peste voi altă greutate – altă greutate decât cele impuse de conciliul de la Ierusalim;
este un ecou al limbajului din Fapte 15:28.
2:28 Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă. Acest verset trebuie înţeles în relaţie cu 22:16, unde
Isus se numeşte pe Sine „Luceafărul de dimineaţă” – probabil, o aluzie la „steaua regală... din
Iacov” prezisă de Balaam în Numeri 24:17. Credinciosul biruitor, se înţelege deci, va lua parte la
cârmuirea împărătească a Domnului său biruitor (3:21).
3:6 Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din
Cartea vieţii. În „Cartea vieţii” din acest verset – spre deosebire de alte locuri din Apocalipsa
unde se vorbeşte despre Cartea vieţii (131: 8; 17: 8; 20:12, 15; 21: 27) – se pare că sunt incluse la
început toate numele celor ce apar şi în registrele unei biserici locale de pe pământ, dar cei a celor
calitate de membru este doar nominală vor avea numele şterse – Domnul declară că nu i-a
102
cunoscut niciodată (Luca 13:25, 27). În alte locuri din Apocalipsa cei a căror nume sunt în cartea
vieţii sunt cei care rezistă cu perseverenţă ispitei apostaziei şi vor sta în picioare în marea zi a lui
Dumnezeu.
În anul 85 d.Hr. în liturghia de la sinagogă a fost inclusă o anatemă formală împotriva
creştinilor: „Fie ca nazarenii (creştinii) şi ereticii să fi distruşi imediat şi şterşi din Cartea Vieţii”.
În lumina acestui fapt, anumite pasaje din Apocalipsa capătă un sens nou (2:9; 3:5): Ştiu necazul
tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci
sunt o sinagogă a Satanei… Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea
îngerilor Lui. Câteva decade mai târziu, evreii din Smirna au jucat un rol proeminent în atacul
îndreptat împotriva episcopului Policarp.
3:11 Eu vin curând. Dacă se ia în considerare profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel 9 şi se
lasă deoparte veacul bisericii (pauza dintre săptămâna 69 şi 70), atunci venirea Lui este într-
adevăr curând.
3:12 Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi
afară din el. Metafora este caracterizată de o schimbare bruscă; stâlpul care susţinea acoperişul
devine un închinător sau slujitor la altar; ideea ar fi că acest stâlp nu va fi mutat niciodată din
locul lui spre deosebire de mulţi stâlpi afectaţi de cutremurul din Filadelfia. Voi scrie pe el...
După cum biruitorul are inscripţionat pe el trei nume – cel al lui Dumnezeu, cel al cetăţii lui
Dumnezeu şi numele lui Hristos, Domnul (2:17; 14:1)
Capitolul 4 ne oferă o viziune a lui Dumnezeu din ceruri, acolo unde primeşte închinare.
Capitolul 5 este o încredinţare a unei slujiri pentru Mesia, primind instrucţiuni scurte: este vorba
despre o carte pecetluită a cărei conţinut doar El îl poate pune în aplicare.
5:9 Și cântau o cântare nouă: Este nouă în comparaţie cu vechiul cântec al creaţiei din 4:11
(Iov 38:7). Tu eşti vrednic: Împăraţii romani erau aclamaţi prin expresii precum „tu eşti vrednic”
şi „vrednic este el să moştenească împărăţia”. Totuşi, doar unul este vrednic să domnească peste
întreaga lume, câştigându-şi acest drept prin ascultare şi jertfă. Capitolul 6 este o avanpremieră a
perioadei necazului celui mare, până la venirea lui Mesia.
6:2 …un cal alb! Faptul că acest călăreţ este echipat cu un arc (precum arcaşii din armata
parţilor) sugerează o invazie de dincolo de frontiera de est a Imperiului Roman.
6:13 stelele din ceruri au căzut pe pământ (Marcu 13:25) – se face referire la căderea
autorităţii de drept.
6:14 Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul – din Isaia 34:4. Şi toţi munţii şi
toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Aici este vorba despre zdruncinarea cerului şi al
pământului – folosirea unui astfel de limbaj este foarte prezent în profeţiile biblice (imaginea
haosului descris în Ieremia 4:23-26, unde se vorbeşte despre dezastrul provocat de invaziile
străine).
6:17 căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare? (conf. Ioel 2:11).
Această „mânie” este o retribuţie care operează într-un univers moral, aşa cum este cel creat de
Dumnezeu. Chiar dacă o numim „retribuţie” mai degrabă decât „mânie”, nu este vorba despre un
principiu care să opereze independent de Dumnezeu, ci este răspunsul sfinţeniei Sale faţă de
perseverenţa în răutate. Este într-adevăr lucrarea Sa neînţeleasă (Isaia 28:21) pe care o duce la
îndeplinire cu reţinere, în contrast cu lucrările îndurării Sale; dar acolo unde mila sa este respinsă
în mod categoric, oamenii rămân cu consecinţele liberei lor alegeri.
Capitolul 7 ne duce înapoi la începutul capitolului 6 dar ne vorbeşte despre pecetluirea
slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca urgiile descrise în cap. 6 să înceapă. Unii văd că cei 144.000
(12x12x1.000) şi „mulţimea pe care nimeni nu putea să o numere” ca fiind acelaşi grup, biserica
prezentată în mod simbolic. Alţii cred că cei 144.000 reprezintă Israelul iar marea mulţime nu
este biserica (care spune ei, a fost deja răpită), ci este vorba despre cei salvaţi în timpul necazului.
103
Probabil că cei 144.000 reprezintă totalitatea celor din Israel care-l vor accepta pe Mesia, atunci
când El va reveni. Ei sunt păstraţi pentru acest eveniment, aşa încât să poată intra în perioada
mileniului ca evrei regeneraţi, chiar dacă nu încă glorificaţi. Imaginile sunt luate din Ezechiel
9:4-6, unde cei neprihăniţi sunt pecetluiţi înainte de începerea măcelului. Ceea ce putem spune
este că Apocalipsa pune un accent deosebit pe martiri (şi în special pe martirii evrei), care vor
suferi la sfârşitul vremurilor. Ei sunt adevăraţii eroi ai cărţii şi desigur că aceste aspecte au fost
deosebit de relevante şi pentru biserica primară care trecea prin persecuţii. Un imn creştin
timpuriu Te Deum face referire la „nobila armată de martiri”.
Învierea lor (în cap. 20) nu îi exclude pe alţi creştini, după cum aflăm din alte pasaje ale
Noului Testament (1 Cor. 15). Motivul pentru care ei sunt prezentaţi ca fiind în cer se datorează
probabil faptului că au fost martirizaţi. Acest aparent exclusivism este un procedeu tipic ebraic;
când în limba ebraică se spune „aceasta şi nu cealaltă” sensul este de fapt „nu doar aceasta, ci şi
cealaltă”. Nu doar că martirii evrei vor avea parte de înviere şi domnie (o temă prezentată deja în
cartea Daniel), ci împreună cu ei şi restul bisericii. Urmează alte manifestări ale judecăţii în urma
cărora imperiul şi fiara sunt în vizor. Totuşi cetăţenii imperiului refuză cu încăpăţânare să se
pocăiască.
Capitolul 8 începe cu un interludiu în care rugăciunile poporului lui Dumnezeu pentru
răzbunare sunt adunate şi aduse înaintea Sa.
8:2 Aşa după cum noul an evreiesc era inaugurat prin sunet de trâmbiţă (Lev. 23:24; Numeri
29:1), la fel şi ziua Domnului este anunţată prin sunetul escatologic de trâmbiţe (Isaia 27:13; Ioel
2:1; Mt. 24: 31; 1 Cor. 15: 52; 1 Tes. 4: 16). Acest capitol şi capitolul 9 acoperă urgiile anunţate
prin sunet de trâmbiţe şi sunt rezultatul rugăciunilor sfinţilor.
Capitolul 10 conţine un interludiu până când este anunţată trâmbiţa a şaptea, ceea ce ne duce
în punctul în care ne aflam la sfârşitul capitolului 6 (pecetea a şaptea), adică chiar înainte de
venirea lui Mesia.
Capitolul 11 ne duce la Israel, după ce se sună din trâmbiţa a şaptea (v. 15-19). Ni se spune
pentru prima dată despre perioada de 3 ani şi jumătate, în timpul căreia va exista o mărturie
pentru Israel, iar poporul lui Dumnezeu este separat de cei care nu-l acceptă pe Domnul.
Capitolul 12 continuă să fie centrat asupra evenimentelor din Israel. Vorbeşte despre păstrarea
unei rămăşiţe credincioase din Israel, în timpul persecuţiei îngrozitoare orchestrată de un dictator
european şi partenerul său israelit, antihristul. Satan este aruncat jos astfel că acum este posibil
ca Israel să devină naţiunea care în cele din urmă va conduce întreaga lume în închinare faţă de
Dumnezeul adevărat, naţiunea din mijlocul căreia Mesia va domni peste întregul pământ.
12:6 Femeia a fugit în deşert: Deşi această menţiune vizează aspecte din viitor (3 ani şi
jumătate), ceva asemănător s-a întâmplat şi bisericii palestiniene. A fugit în cea ce este acum
Iordania şi a scăpat de cele mai ostile acţiuni ale puterii imperiale în timpul campaniei dezlănţuite
împotriva creştinilor din Roma şi Asia Mică, în primul secol.
În capitolul 13 ni se prezintă cele două fiare – dictatorul din Uniunea Europeană şi antihristul,
conducătorul Israelului, care-l susţine şi-i îndeamnă pe evrei să i se închine ca unui binefăcător.
13:1 prezintă pretenţiile de onoare divină făcute de sau pentru acest împărat roma al zilelor de
pe urmă.
13:18 O explicaţie populară a numărului 666 susţine că acesta reprezintă suma literelor din
„Cezar Nero”, în limba ebraică sau aramaică. Concret, modul de scriere a acestui nume apare
într-un document aramaic despre domnia lui Nero aflat în Iordania la Wadi Murabba'at. O altă
sugestie atractivă este că Ioan a avut în minte un tip de monedă care circula în provincia Asiei şi
pe care erau inscripţionat în limba greacă (în formă prescurtată) numele lui Domiţian (Împăratul
Cezar Domiţian Augustul Germanicus). Și în acest caz, suma literelor din acest nume este tot
666. Totuşi nu putem şti cu siguranţă ce înseamnă acest număr. Poate să însemne pur şi simplu un
om (6) care pretinde că este dumnezeu (3).
104
 În capitolul 14 se formează un interludiu. Mesia este văzut ca stând pe muntele puterii regale,
în timp ce în jurul său se află o mulţime de 144000 de israeliţi mântuiţi plini de bucurie. Apoi,
căderea Babilonului – imperiul fiarei – este anunţată. Capitolul se încheie cu o imagine a două
secerişuri. Ambele implică distrugerea puterilor păgâne care au venit împotriva lui Israel (Ioel
3:13). Bătălia are loc în ţara lui Israel, ceea ce corespunde cu dimensiunile descrise la sfârşitul
acestui capitol (300 km în lungime).
Capitolul 15 prezintă o imagine a poporului lui Dumnezeu care se află în siguranţă în prezenţa
Sa, după ce s-a împotrivit fiarei. Se fac apoi pregătiri pentru o nouă rundă de manifestări ale
judecăţii. 15:8 Templul este inaccesibil, din cauză că timpul de mijlocire a trecut.
Capitolul 16 descrie aceste judecăţi care se termină în acelaşi punct ca şi celelalte serii de
pedepse, în lupta finală de la Armaghedon. 16:15 Potrivit Mishnei căpitanul Templului din
Ierusalim a făcut o inspecţie în jurul sanctuarului, iar dacă cineva din cei ce erau de gardă era
găsit dormind în post, i se luau hainele şi i se ardeau, iar el era alungat gol şi în dispreţul
semenilor (3:18).
Capitolul 17 o descrie pe marea prostituată care reprezintă cultul imperial roman şi
echivalentul său din zilele de pe urmă. 17:2 Cu ea au curvit împăraţii pământului - s-au încheiat
tratate politice şi economice care au avut şi consecinţe religioase implicând adoptarea cultului
împăratului... şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! (cf. 14:8 – se face referire
la stăpânirea Romei asupra lumii meditraneene).
17:5 Pe frunte purta scris un nume, o taină: „taină” indică faptul că numele pe care-l poartă
(după cum prostituatele romane îşi purtau numele pe frunte) nu ar trebui înţeles în sens literal, ci
alegoric: Babilonul cel mare este de fapt „Roma” (cf. 17:9, 18).
....mama curvelor şi spurcăciunilor pământului – o referire la idolatrie, superstiţii şi vicii în
capitala imperiului.
17:9-11 Aici este mintea plină de înţelepciune – cele şapte capete sunt şapte dealuri (ale
Romei) pe care femeia (cultul imperial idolatru) se află pe tron. Mai reprezintă, de asemenea şi pe
şapte împăraţi – cinci au căzut deja (Augustus, Tiberiu, Gaiu, Claudiu şi Nero), unul se află pe
tron (Vespasian), iar celălalt (Tit) nu a domnit încă. Când se va ridica să domnească, va fi doar
pentru puţină vreme. În ce priveşte fiara care trăia şi nu mai este în viaţă, aceasta este un al
optulea (un Titus al zilelor din urmă) – şi totuşi unul din cei şapte, dictatorul din UE fiind o
însumare a celorlalţi. Acest va porni o campanie de distrugere (vezi Daniel 9:26-27: „După aceste
şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va
veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că
războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile.” Acel conducător, Titus din zilele
din urmă (probabil un dictator din UE), va face o alianţă cu mulţi oameni (în Israel) pentru şapte
ani, iar când va trece jumătate din acest timp, va stopa jertfele aduse la Templu (care va fi fost
reconstruit). Urâciunea pustiirii (statuia dictatorului) va fi aşezată pe cel mai înalt loc din templu
şi va rămâne acolo până când cel care a aşezat-o (antihristul) va avea parte de sfârşitul pe care i l-
a pregătit Dumnezeu.
Capitolul 18 detaliază căderea Babilonului, simbol al imperiului fiarei. Tema căderii marelui
Babilon continuă şi este prezentată în termenii distrugerii unui mare oraş axat pe negoţ. În
vremea lui Ioan, Roma era centrul comerţului mondial.
Capitolul 19 prezintă inaugurarea erei mesianice – prezentată ca un ospăţ de nuntă al Mielului.
Urmează apoi descrierea intervenţiei lui Mesia în vederea înfrângerii puterilor neamurilor şi
restaurarea Israelului în locul său şi în scopurile lui Dumnezeu.
Capitolul 20 vorbeşte despre edictul ceresc prin care se decretează restaurarea lui Israel, care
include domnia lui Mesia împreună cu biserica, deşi lumina cade asupra martirilor. Descrierea
mileniului este lăsată pentru capitolele 21-22, din cauză că ceea ce urmează este o descriere
răzvrătirii de la sfârşitului mileniului şi apoi a Judecăţii din urmă.
105
 Atât capitolul 21 cât şi o parte din 22 descriu mileniul, cu o atenţie deosebită asupra Noului
Ierusalim, de unde Mesia va domni asupra întregului pământ, împreună cu sfinţii Săi. Doar în
21:1-8 avem o descriere a ceea ce numim „starea finală”, unde nu va mai exista moarte sau
oameni neregeneraţi spiritual.
21:1 Marea era pentru evrei un simbol al separării (nu ca şi pentru greci, un mijloc de
comunicare). Mai mult, în Biblie marea simbolizează nesupunerea (Iov 38: 8-11; Ps. 89: 9; Isa.
57: 20).
21:8 Cât despre fricoşi, necredincioşi… În modul său caracteristic, Ioan începe lista celor ce
sunt excluşi de la binecuvântările noii creaţii cu cei care din cauza fricii au negat credinţa în faţa
persecuţiei.
21:16 Oraşul descris de Ioan este un cub, precum Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon (1
Împ. 6:20), iar Ierusalimul ceresc este descris şi în Baba Bathra 75b.
Capitolul 22 se sfârşeşte cu un ultim apel la împăcarea cu Dumnezeu acum, până când nu este
prea târziu. Când sfârşitul va veni deodată, va fi prea târziu pentru schimbări de loialitate (22:11).
Din cauză că timpul este scurt, este puţin timp pentru schimbare şi pocăinţă: cei răi îşi confirmă
răutatea lor, iar cei drepţi, neprihănirea lor (Daniel 12:10).

DICŢIONAR ARHEOLOGIC
(De la Wikipedia, enciclopedia liberă)

IMPERIUL ASIRIAN

Asirienii au trăit în nord-estul Mesopotamiei. Au creat un imperiu puternic, fiind unul dintre
cele mai puternice şi mai războinice imperii din Orient. Au fost printre primii care au
utilizat cavaleria în război, fiind experţi în folosirea carelor de luptă. De asemenea, au fost
comercianţi îndrăzneţi, profitând de toate căile comerciale care treceau prin ţinuturile lor pentru a
se îmbogăţi. În mileniul III î.Hr., pe cursul mijlociu şi superior al râului Tigru întemeiază o serie
de oraşe-state: Assur, Ninive, Urbilum (Arbela), Dur-Şarrukin, Nimrud.
Zeul lor principal era Assur, al cărui nume a fost împrumutat capitalei imperiului.
Asiria a devenit un imperiu puternic, distrugând Babilonul, cucerind Egiptul, Siria şi Anatolia,
capitala imperiului fiind Ninive. Sub domnia regelui Tiglatpalasar I si a lui Asurbanipal hotarele
imperiului atingeau Golful Persic şi Marea Mediterană, devenind principala putere a Orientului
mijlociu. Regele Sennaherib cucereşte Babilonul în anul 689 î.Hr., oraşul fiind distrus, iar în anul
671 î.Hr., succesorul său Asarhaddon cucereşte Egiptul. În anul 609 î.Hr., imperiul asirian a fost
cucerit de babilolieni, capitala Ninive fiind distrusă, iar în Babilon, principele caldeean
Nabopalasar se proclamă rege al Babilonului. În anul 614 î.Hr., mezii cuceresc oraşul Assur, iar
în anul 612 î.Hr., Ninive şi Kalakh sunt ocupate. În cele din urmă, un an mai târziu, ultimele
rezistenţe ale asirienilor sunt spulberate de către mezi.
Origini
Ca şi vecinii lor babilonienii, asirienii erau amoriţi, adică urmaşi ai popoarelor semitice, care
în mileniul al III-lea î.Hr. au ieşit din Peninsula Arabică şi au subjugat oraşele Sumer şi Akkad.

106
 Forţa militară
Spiritul lor militar se datora în primul rând poziţiei geografice: deoarece nu aveau hotare
naturale, ţărmuri sau lanţuri muntoase, erau vulnerabili din orice direcţie. De aceea, au devenit
mari războinici, cu o armată bine organizată, capabilă de acţiune în orice moment, pentru a putea
menţine imperiul. Foloseau care de luptă, din care arcaşii trăgeau în inamic din fuga cailor şi
foloseau praȘtii, scuturi, arcuri şi berbeci de luptă.

IMPERIUL BABILONIAN
Imperiul Babilonian (sau Babilonia) a fost
un stat în Mesopotamia Inferioară (Irak), Babilon fiind capitala sa. Imperiul Babilonian a apărut
atunci când regele Hammurabi cel Mare (circa 1728 – 1686 î.Hr.) a creat un imperiu din
teritoriile fostelor regate Sumer şi Akkad.
107
 Imperiul Babilonian a adoptat limba akkadiană semitică ca limbă oficială şi a păstrat limba
sumeriană pentru uz religios, care în acel moment nu mai era o limbă vorbită. Tradiţiile
akkadiană şi sumeriană au jucat un rol major în cultura babiloniană de mai târziu, iar regiunea va
rămâne un important centru cultural, chiar şi în afara statului, în toată epoca bronzului,
precum şi în epoca fierului timpurie.
Cea mai veche menţiune a oraşului Babilon poate fi găsită într-o tabletă din timpul domniei
lui Sargon din Akkad, datând din secolul al XXIII-lea î.Hr. După căderea ultimei dinastii
sumeriene Ur-III în mâinile elamiţilor (2002 î.Hr. sau 1940 î.Hr.), amoriţii au preluat controlul
asupra celei mai mari părţi din Mesopotamia, unde au format o serie de mici regate. În primele
secole a ceea ce se numeşte Perioada Amoriţilor, cele mai puternice state oraş au
fost Isin şi Larsa, deşi Shamshi-Hadad I aproape a reuȘit să unească regiunile mai nordice în
jurul oraşelor Assur şi Mari. Una dintre aceste dinastii ale amoriţilor s-a stabilit în oraşul-
stat al Babilonului, care în cele din urmă îşi va extinde supremaţia şi asupra celorlalte, astfel încât
apare primul imperiu babilonian în timpul a ceea ce se numeşte Perioada Vechiului Babilon.
În timpul mileniului al III î.Hr., s-a dezvoltat o simbioză culturală foarte intimă
între sumerieni şi akkadieni, care a inclus răspândirea bilingvismului [1]. Influenţa limbii
sumeriene asupra celei akkadiene (şi vice versa), este evident în toate domeniile, de la
împrumutul lexical la o scară masivă, la convergenţe sintactice, morfologice şi fonologice. Acest
lucru a determinat oamenii de ştiinţă să se refere la sumerienii şi akkadienii din al treilea mileniu
folosind termenul sprachbund.
Akkadiana a înlocuit treptat sumeriana ca limbă vorbită în Mesopotamia, undeva în jurul
sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr. - începutul mileniului al II-lea î.Hr. (datarea exactă fiind doar o
chestiune de dezbateri)[3], dar sumeriana a continuat să fie folosită ca limbă sacră, ceremonială,
literară şi ştiinţifică în Mesopotamia până în primul secol.

Extinderea maximă teritorială a imperiului Babilonian în timpul lui Hammurabi

Oraşul Babilon a obţinut dominaţia asupra Mesopotamiei, sub conducerea celui de-al şaselea
conducător al său, regele Hammurabi (1728 - 1686 î.Hr.). El a fost un conducător foarte eficient,
care a instituit birocraţia, cu impozitări şi cu un guvern centralizat, oferind stabilitate regiunii,
după vremuri tulburi, astfel încât a transformat statul într-o putere centrală din Mesopotamia. În
timpul său, s-a elaborat o culegere de legi, păstrată într-o lungă inscripţie cu litere cuneiforme şi
cunoscută sub denumirea Codul lui Hammurabi.

108
 Religia babiloniană considera pe rege ca fiind trimisul lui Marduk, iar oraşul Babilon ca pe
un oraş sfânt, locul în care orice conducător legitim al Mesopotamiei trebuia să fie încoronat.
Babilonienii, la fel ca predecesorii lor, erau angajaţi în comerţ regulat cu oraşele-stat din vest,
cu oficialii babilonieni sau uneori cu trupele care se îndreptau înspre Siria şi Canaan, precum şi
cu negustori amoriţi care operau în întreaga Mesopotamie. Conexiunile monarhiei babiloniene
spre vest au rămas puternice o perioadă. Un amorit numit Abi-Ramu sau Avram (posibil Avram
cel menționat în Biblie) a fost tatăl unui martor al datării unui document din timpul domniei
bunicului lui Hammurabi; Ammi-Ditana, strănepotul lui Hammurabi, încă se auto-intitula rege
din ţara Amoriţilor. Tatăl lui Ammi-Ditana şi fiul său, de asemenea, aveau nume canaanite: Abi-
Eshuh şi Ammisaduqa.
Armatele din Babilon erau bine-disciplinate. Ele au cucerit oraşele-stat
din Isin, Eshnunna, Uruk şi regatul Mari. Dar Mesopotamia nu avea limite naturale, care să poată
fi apărate uşor, făcând regiunea vulnerabilă la atacuri. Comerţul şi cultura au prosperat aproape
150 de ani, până la domnia celui de al 15-lea rege din prima dinastie, Samsu-Ditana, fiul
lui Ammisaduqa. El a fost răsturnat în urma unei lovituri la palat, dată de către regele hitit Mursili
I, iar Babilonul a fost predat kasiţilor, cu care Samsu-iluna intrase deja în conflict în anul al
şaselea al domniei sale.

Dinastia kasiţilor

Dinastia kasiţilor a fost fondată de Kandis sau Gandash de Mari. Kasiţii au redenumit
Babilonul Kar-Duniash şi l-au stăpânit timp de 576 ani. Această domnie străină oferă o analogie
izbitoare cu stăpânirea din acelaşi timp asupra Egiptului antic de către hiksoşi. Babilonia a
pierdut imperiul său din Asia de Vest, marele preot Ashur autointitulându-se rege al Asiriei. Cele
mai multe atribute divine atribuite regilor semiţi din Babilon au dispărut în acest moment, titlul
de Zeu nu a fost niciodată atribuit vreunui suveran din dinastia kasiţilor. Cu toate acestea,
Babilonul a continuat să fie capitala regatului şi să fie considerat oraşul sfânt din vestul Asiei,
unde preoţii erau atotputernici şi singurul loc în care dreptul la moştenirea vechiului imperiu
babilonian putea fi acordat.
În ciuda pierderii de teritorii şi reducerea evidentă a educaţiei şi culturii, dinastia kasiţilor a
fost dinastia cu cea mai lungă durată din Babilon. Această dinastie a durat până în anul cca. 1155
î.Hr., când Babilonul a fost cucerit de Shutruk-Nahhunte de Elam, şi a fost recucerit câţiva ani
mai târziu de către Nabucodonosor I, evenimente ce aparţin de colapsul epocii bronzului.
Epoca de Fier Timpurie
În Epoca de Fier Timpurie, din 1125 î.Hr. până în 732 î.Hr., Babilonul a fost din nou condus
de dinastii native, începând cu Nabucodonosor I din Dinastia a IV-a de Isin. Dinastia a IX-
a începe cu Nabonassar, a cărui conducere (din 748 î.Hr.), deschide Canonul lui Ptolemeu, o listă
cu diferiţi regi. În 729 î.Hr., Babilonul a fost cucerit de Imperiul Neo-Asirian condus de Tiglat-
Pileser al III-lea şi a rămas sub stăpânire asiriană timp de un secol, până în anii 620 î.Hr., când a
avut loc o revoltă condusă de regele Nabopolassar.

109
 Noul Imperiu Babilonian (Monarhia caldeeană)
Noul Imperiu Babilonian sau Imperiul Neo-Babilonian a renăscut prin
încoronarea regelui chaldeian Nabucodonosor al II-lea, care a cucerit Asiria, Siria, Fenicia
şi Iudeea. În anul 587 î.Hr., Nabucodonosor al II-lea a reprimat revolta iudeilor conduşi
de Zedechia, a dărâmat Ierusalimul, iar pe locuitori i-a dus în aşa-numita "robie"; însă dominaţia
Babilonului a durat numai o jumătate de secol: "Au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc
tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei care au scăpat de sabie,
Nabucodonosor al II-lea i-a dus prinşi la Babilon. Ei au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la
stăpânirea împărăţiei Perşilor" (II Cronici 36, 19-20).
În timpul secolelor de dominaţie asiriană, Babilonia s-a bucurat de un statut proeminent sau s-
a revoltat la cel mai mic indiciu că nu ar mai avea acest statut. Asirienii întotdeauna au reuşit să
restabilească loialitatea babilonienilor, ori prin acordarea mai multor privilegii, ori militar. Totul
s-a schimbat în 627 î.Hr., când a murit cel mai puternic conducător asirian, Ashurbanipal, şi
Babilonia s-a răzvrătit în anul următor sub conducerea lui Nabopolassar Caldeeanul. Cu
ajutorul mezilor, capitala asirienilor, Ninive, a fost devastată în 612 î.Hr., iar conducerea
imperiului a trecut din nou în mâinile Babiloniei.
Nabopolassar a fost urmat la domnie de fiul său Nabucodonosor al II-lea, sub domnia căruia
Babilonul a devenit încă o dată centrul lumii civilizate, inclusiv prin cucerirea Feniciei în 585
î.Hr.[7]. Doar un mic fragment din analele sale a fost descoperit, cel cu privire la invazia sa
în Egipt în anul 567 î.Hr., în care se face referire la „Phut al Ionienilor”.

Orientul Mijlociu, cca. 600 î.Hr. - Imperiul mezilor (galben) şi în stânga lui - Noul Imperiu
Babilonian (sub monarhie - caldeeană)
Despre domnia ultimului rege babilonian, Nabonidus (Nabu-na'id) şi despre cucerirea
Babiloniei de către Cirus cel Mare, există o mare cantitate de informaţii disponibile, cum ar fi
tăbliţele cronologice din analele lui Nabonidus, completate de o altă inscripţie a regelui
Nabonidus unde descrie restaurarea Templului de la Harran închinat Zeului Lunii. La aceste
informaţii se adaugă cele din Cartea lui Daniel din Biblia ebraică; şi cele din proclamaţia lui
Cirus, dată la scurt timp după recunoaşterea sa oficială ca rege al Babilonului.
În 539 î.Hr., Cirus a invadat Babilonia. O bătălie a avut loc la Opis, în luna iunie, unde
babilonienii au fost învinşi, şi imediat după aceea cetatea Sippar s-a predat invadatorilor.

110
Nabonidus a fugit spre Babilon, unde a fost urmărit de generalul Gobrias, şi în ziua de 16 Tamuz,
la două zile după capturarea oraşului Sippar, soldaţii lui Cirus au intrat în Babilon, fără luptă.
Nabonidus a fost scos din ascunzătoarea lui, iar Cirus nu a ajuns decât în a 3-a zi a lunii
Marchesvan (octombrie), timp în care Gobrias a condus în absenţa acestuia. Gobrias a devenit
apoi guvernator al provinciei Babilonului. Câteva zile mai târziu, fiul lui Nabonidus a murit. S-a
decretat doliu public timp de şase zile, iar fiul regelui Cirus al II-lea cel Mare, Cambyses al II-
lea a participat la înmormântare.
În această situaţie, Cirus a pretins că este succesorul legitim al regilor antici babilonieni şi
trimisul lui Bel-Marduk, susţinând că zeul este mânios din cauza necredinţei regelui Nabonidus,
cel care poruncise distrugerea tuturor zeilor din vechile temple babiloniene. Nabonidus, de fapt, a
atras un puternic sentiment împotriva lui, deoarece încercase să centralizeze religia
babiloniană în templul lui Merodach (Marduk).
Fără îndoială, invazia în Babilonia a fost facilitată de existenţa unei grupări nemulţumite în
stat, precum şi de prezenţa unor exilaţi străini, exilaţi fără voia lor, ca de exemplu evreii, care au
fost aşezaţi în mijlocul ţării. În consecinţă, unul dintre primele gesturi ale lui Cirus a fost acela de
a permite acestor exilaţi să se întoarcă la casele lor, permiţând să ia cu ei imaginile zeului lor şi
vasele lor sacre. Toate acestea s-au făcut printr-o proclamaţie, prin care proaspătul cuceritor s-a
străduit să justifice pretenţia sa la tronul babilonian. Exista încă o credinţă puternică, cum că
niciun om nu avea dreptul să conducă Asia de Vest fără a fi hirotonit de Bel şi preoţii lui. Prin
urmare Cirus şi-a asumat în continuare titlul imperial de rege al Babilonului.
Imperiul Babilonian Persan
Imperiul Babilonian a fost absorbit de Imperiul Ahemenid (Persan) în 539 î.Hr.
Potrivit Bibliei, proorocul Daniel i-a prezis în visul nepotului lui Nabucodonosor sau într-o
minune a lui Dumnezeu, decăderea Imperiului Babilonian. În cele din urmă, după moartea
lui Nabucodonosor, a urmat la tron regele Belşaţar. Perşii şi mezii au atacat Babilonul şi l-au
cucerit. Prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid, a fost ucis în 539 î.Hr. de trupele lui Cirus cel Mare.
Cu un an înainte de moartea sa, Cirus l-a numit pe fiul său Cambyses al II-lea rege al
Babilonului, în timp ce pentru sine a rezervat titlul mai amplu de „rege al (altor) provincii” din
imperiu. În momentul în care Darius I a devenit rege al Persiei, fiind adeptul zoroastrianismului,
a încălcat vechea tradiţie şi astfel pretenţia Babilonului de a conferi legitimitate conducătorilor
din Asia de Vest a încetat să mai fie recunoscută.
Pentru scurt timp, Babilonia şi-a recuperat independenţa sa, Nidinta-Bel luându-şi numele
de Nabucodonosor al III-lea şi domnind din octombrie 522 î.Hr. până în august 520 î.Hr., an în
care Darius a luat cu asalt oraşul. Câţiva ani mai târziu, probabil în 514 î.Hr., Babilonul s-a
revoltat din nou sub conducerea lui Arakha (Nabucodonosor al IV-lea). După recucerirea sa de
către persani, zidurile Babilonului au fost parţial distruse.
Moştenire

Babilonia, şi în special capitala sa, oraşul Babilon, au fost pentru mult timp un simbol în
religiile avraamice datorită puterii nemăsurate şi destrăbălării (prostituţia şi vrăjitoria erau
practici obişnuite). Sunt multe referinţe la Babilon în Biblie, atât literal cât şi alegoric. Menţiunile
din Tanakh tind să fie istorice şi/sau profetice. Cele din Noul Testament sunt figurative sau
referinţe criptice spre Roma păgână sau alte arhetipuri. Legendarele grădini suspendate din
Babilon şi Turnul Babel sunt văzute ca simboluri ale puterii luxuriante şi, respectiv, ale aroganţei.
111
Un festival important al babilonienilor era Mishtkaru Buylshu, festival în care se alungau spiritele
rele. Mulţi babilonienii, mai ales bărbaţi, au participat la acest festival, încă de la o vârstă fragedă.
La acest festival, preoţii ucideau sau sacrificiu un animal, (de obicei un bou) în cinstea zeilor. În
schimb, zeii promiteau protecţie oamenilor oferindu-le câte o amuletă.

EGIPTUL ANTIC

Egiptul antic a fost o veche civilizaţie din nord-estul Africii, aȘezată de-a lungul cursului
inferior al fluviului Nil, ceea ce este acum statul modern Egipt. Civilizaţia egipteană a prins viaţă
în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană convenţională ), odată cu
unificarea politică a Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Istoria
Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile, separate prin perioade de instabilitate
relativă, cunoscute sub numele de perioade intermediare: Vechiul Regat Egiptean, Regatul
Mijlociu Egiptean şi Noul Regat Egiptean. Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul
Noului Regat, în perioada Ramesside, care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian şi Imperiul
Mitanni, după care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat şi cucerit de o
succesiune de puteri străine (canaaniţii / hyksoşii, libienii, nubieni, asirienii, babilonienii, perşii,
macedonenii şi romanii ), în a treia perioadă intermediară şi Perioada târzie. În urma morţii
lui Alexandru cel Mare, unul din generalii lui, Ptolemeu I Soter, s-a stabilit ca noul conducător al
Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.Hr., când, sub domnia
Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani şi a devenit o provincie romană. Succesul civilizației
egiptene antice a provenit de pe urma capacităţii sale de a se adapta la condiţiile văii fluviului
Nil. Inundaţiile previzibile şi irigarea a produs recolte excedente, ceea ce a dus la dezvoltare
socială şi culturală. Cu resurse la schimb, administraţia a exploatat mineralele din vale şi din jurul
regiunilor deşertice, dezvoltându-se un sistem de scriere timpuriu, ce a condus la organizarea
construcţiilor colective şi proiectelor agricole, deschizând astfel comerţul cu regiunile din jur,
precum şi dezvoltarea forţelor militare pentru a învinge duşmanii străini şi a afirma dominaţia
egipteană. Motivarea şi organizarea acestor activităţi a fost o birocraţie de elită formată din
cărturari, preoţi şi administratori sub controlul unui faraon care a asigurat colaborarea şi unitatea
poporului egiptean în contextul unui sistem elaborat din convingeri religioase. Cele mai multe
realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracţie, topografie şi tehnici de construcţie
care au facilitat construirea unor monumente grandioase ca piramidele, templele şi obeliscurile,
un sistem de matematică şi de medicină, sisteme de irigaţii şi tehnici de producţie agricolă,
producţie navală, tehnici de producere a faianţei şi sticlei, noi forme de literatură şi primul tratat
de pace cunoscut. Egiptul a lăsat o moştenire durabilă. Arta Și arhitectura i-au fost preluate pe
scară largă de către greci şi romani. Ruinele sale monumentale au inspirat şi îmbogăţit imaginaţia
multor călători şi scriitori timp de multe veacuri. Călătorii veneau să găsească mai cu seamă
„înţelepciunea egipteană” pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora,
Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh. Lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală
scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau, precum fac azi mulţimile
de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.
Pasiunea pentru antichităţi şi săpăturile în perioada modernă timpurie a dus la investigarea
ştiinţifică a civilizaţiei egiptene şi o apreciere mai mare a moştenirii sale culturale, punându-se
bazele unei noii ştiinţe: Egiptologie.

112
 Istorie

Nilul a fost un element vital al regiunii de-a lungul istoriei. Lunca fertilă a Nilului a oferit
oamenilor posibilitatea de a dezvolta o economie agricolă stabilă şi o societate complexă,
centralizată, care a devenit o piatră de temelie în istoria civilizaţiei umane. Nomazii vânători-
culegători s-au mutat în valea Nilului până la sfârşitul Pleistocenului Mijlociu în urmă cu 120 de
mii de ani. Până la sfârşitul paleoliticului, climatul arid din Africa de Nord a devenit tot mai cald
şi uscat, forţând populaţia din zonă să se concentreze de-a lungul regiunii. Istoria propriu-zisă
începe prin unirea sub conducerea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din
Deltă (Egiptul de Jos) şi a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus). Apariţia statului egiptean –
primul stat din lume – trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe
întreg spațiul Văii Nilului, a sistemului de irigaţii şi îndiguiri care aveau să domolească furia
inundaţiilor anuale ale fluviului şi să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care
locuiau în regiunile aflate de o parte şi de alta a Văii Nilului, în deşerturile arabice şi libice, dar şi
cele ce erau în Nubia, putea invada şi jefui ţinuturile bogate ale Egiptului.
Aceşti factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state,
apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul
domniei faraonilor – prin particularităţile, păstrate cu grijă, ale regimului lor şi prin
administraţiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul,
care era şi rege al sudului şi al nordului. De altfel, la moartea lor, faraonii din imperiul vechi
aveau două morminte dintre care unul nu conţinea mumia defunctului rege,deci era cenotaf – dar
exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De
câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii străine, Egiptul avea tendinţa să se despartă
iarăşi în cele două regate, care renăşteau fiecare sub alt faraon.
Originile
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul încă fiind controversat.
Studii genetice recente arată că populația actuală a Egiptului este caracterizată de o linie
paternală comună cu zona Africii de Nord in primul rând Și ceva influențe din Orientul Mijlociu.
Studiile bazate pe linia maternă leagă egiptenii moderni de locuitorii actuali
ai Eritreei Și Etiopiei. Vechii egipteni îȘi plasau originile intr-o zonă pe care ei o numeau Punt
sau "Ta Neteru" (Tărâmul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plasează într-o arie ce
cuprinde Eritreea Și Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentale
caracteristice Africii de Nord, Și într-o măsură mai mică populației din sud-vestul Asiei. Studiul
confirmă Și continuitatea biologică de la Perioada Predinastică până după perioada faraonică. Un
studiu bazat pe statura Și proporția corporala sugerează unele influențe ale caracteristicilor
antropomorfice tropicale în unele grupuri, in perioada târzie, odată cu extinderea imperiului.
Epoca predinastică
Acum aproximativ 7500 de ani, triburile mici, care trăiau în valea Nilului au dezvoltat o serie
de culturi care au demonstrat un control ferm al agriculturii şi creşterii animalelor, asupra
tehnicilor de olărit şi producerii obiectelor personale, cum ar fi pieptenii, brăţările şi colierele.
Cea mai mare dintre aceste culturi timpurii a fost în Egiptul de Sus (Sud), denumită cultura
Badari care, probabil, îşi avea originea în Deşertul de Vest, fiind cunoscută pentru ceramica de
înaltă calitate, uneltele de piatră şi utilizarea cuprului.

113
 Stilul de viaţă al badarienilor se baza pe agricultură, pescuit şi creşterea animalelor. Artefacte
străine indică legături cu populaţii îndepărtate (până in Siria). În această perioadă apar mobila,
vasele decorate, tacâmurile, pieptenele şi figurinele. Existenţa stratificării sociale este dedusă din
descoperirea mormintelor membrilor înstăriţii ai comunităţii într-o anume secţiune a cimitirelor.
Ritualurile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide şi El-Omari,
dar în cultura de la Nagada aceste ritualuri evoluează repede. Atunci când coliba devine
dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine şi el dreptunghiular şi se
menţine astfel în toată perioada predinastică. În acelaşi timp groapa este căptuşită cu cărămidă
nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolţi şi celule laterale în care se aşază alimente,
apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză,
ci aşezat mai întâi într-un fel de coş lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coşciug
lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coşciug lucrat din
scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai
mare parte dintre defuncţi erau culcaţi pe o parte, în poziţia fetală (cu picioarele la piept), cu
capul către sud, dar faţa întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Cultura Badari a fost urmată de culturile Amratian (Naqada I) şi Gerzeh (Naqada II), care au
adus o serie de îmbunătăţiri tehnologice. Încă din perioada Naqada I, egiptenii predinastici au
importat obsidian din Etiopia, folosit pentru a modela lame şi alte obiecte pentru cioplit. Cultura
Naqada apare în jurul anului 4500 î.Hr., constând în vase ceramice cu forme geometrice, umane
şi animale atat pictate cât şi sculptate. Forma vaselor a devenit specializată în funcţie de loc,
precum modelele de case dreptunghiulare (incluse în elementele funerare). Există dovezi că
alchimiştii egipteni au descoperit mortarul în jurul anilor 4000 î.Hr. prin una din cele mai vechi
reacţii chimice cunoscute (acidul de calciu).
În perioada Naqada II, există dovezi precoce de contact cu Orientul Apropiat, în special cu
coasta Canaanului şi Byblosului. De-a lungul unei perioade de aproximativ 1.000 de ani, în
timpul culturii Naqada, s-au dezvoltat câteva mici comunităţi agricole care au evoluat într-o
civilizaţie puternică, ai cărei lideri au deţinut control complet asupra oamenilor şi resurselor din
valea Nilului. [9]Stabilirea unui centru de putere la Hierakonpolis, iar mai târziu la Abydos, liderii
din timpul perioadei Naqada III au extins controlul spre nordul Egiptului de-a lungul Nilului. De
asemenea, au practicat negoţ cu Nubia la sud, cu oazele de deşert de la vest, şi culturile din estul
Mediteranei şi Orientului Apropiat la est. Mormintele regale nubiene şi artefactele de la Qustul
poartă cele mai vechi exemple cunoscute de simboluri egiptene dinastice, cum ar fi coroana albă
a Egiptului de Sus şi şoimul. Cultura Naqada a produs o serie variată de bunuri materiale,
reflectând creşterea puterii şi bogăţiei elitei, precum şi a producerii de produse de uz personal,
care au inclus piepteni, statui mici, ceramică pictată de înaltă calitate, vase de piatră decorative,
palete cosmetice şi bijuterii din aur, din lapis lazuli şi din fildeş. Ei au dezvoltat, de asemenea
faianţa, care a fost folosită şi în perioada romană, pentru a decora căni, amulete şi figurine. În
ultima fază predinastică, cultura Naqada a început să utilizeze simboluri scrise, care în cele din
urmă au evoluat într-un sistem complet de hieroglife pentru a scrie limba Egiptului antic.
Perioada Dinastică Timpurie/ Epoca thinită
Această epocă este numită şi thinită după numele oraşului Thinis, din apropiere de Abydos
unde s-au găsit, la sfârşitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartuşul regilor
din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor
ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei
noastre).

114
 După anul 3600 î.Hr., societatea şi cultura neolitică egipteană de-a lungul fluviului Nil s-a
bazat pe agricultură şi creşterea animalelor.[12] Societatea egipteană a început să se dezvolte şi să
avanseze rapid spre stadiul de civilizaţie rafinată. Un nou tip distinct de ceramică care a fost
înrudită cu ceramica din sudul Levantului, apare în această perioadă. Folosirea pe scară largă a
cuprului a devenit comună în acest timp. Procesul uscării cărămizilor la soare preluată de la
sumerieni, inclusiv utilizarea arcului şi pereţilor încastraţi pentru elemente decorative au devenit
populare. Concomitent cu producerea acestor bunuri culturale, un proces de unificare a
societăţilor şi oraşelor din Egiptul de Sus a avut loc. În acelaşi timp, societăţile din Delta Nilului,
sau Egiptul de Jos au suferit, de asemenea, un proces de unificare. Conflicte dintre Egiptul de Sus
şi de Jos au avut loc de multe ori. Practicile funerare ale ţăranilor au fost similare cu cele din
timpurile predinastice, pe când riturile funerare ale nobililor au devenit tot mai luxoase. Astfel,
egiptenii au început să construiască mastabale. Centralizarea culturii cerealelor a contribuit la
succesul civilizaţiei egiptene pentru următorii 800 ani. Egiptul a devenit unitar şi ca un domeniu
cultural şi economic cu mult înainte ca primul rege să se urce pe tron în oraşul Memphis din
Egiptul de Jos. Procesul de unificare a durat multe secole. Unificarea politică s-a desfăşurat
treptat, probabil, pe o perioadă de un secol, astfel încât districtele locale au stabilit reţele de
comercializare pentru a organiza agricultura pe o scară mai largă, regalitatea divină a luat
amploare spirituală, iar cultul zeilor ca Horus, Set şi Neith a luat naştere. În această perioadă,
sistemul de scriere egiptean a fost dezvoltat în continuare. Scrisul iniţial egiptean a fost compus
în principal din câteva simboluri ce denotă cantităţi de diverse substanţe. Până la sfârşitul celei
de-a treia dinastii, acesta a fost extins pentru a include mai mult de 200 de simboluri, cât
fonograme şi ideograme. Sacrificiul uman a fost practicat ca parte a ritualurilor funerare dedicate
tuturor faraonilor din prima dinastie. Este clar demonstrat prin existenţa osemintelor umane
îngropate lângă mormântul fiecărui faraon precum şi a animalelor sacrificate pentru
înmormântare. Mormântul lui Djer este asociat cu morminte de 338 persoane. Oamenii şi
animalele sacrificate ca măgarii,, erau aşteptaţi pentru a-l servi pe faraon în viaţa de apoi. Din
motive necunoscute, această practică s-a încheiat la sfârşitul primei dinastii, când figurinele
shabtii au luat locul de persoane reale pentru a-l servi pe faraon în viaţa de apoi.
În secolul al III-lea î.Hr., preotul egiptean Manetho a grupat lista lungă a faraonilor de la
Menes la timpul său în 30 dinastii, un sistem folosit şi astăzi. El a ales să înceapă istoria oficială
cu regele numit " Meni " (sau Menes în limba greacă), despre care se credea că au unit cele două
regate ale Egiptului de Sus şi de Jos (în jurul 3100 î.Hr. ). Unii cercetători cred că miticul Menes
ar fi de fapt, faraonul Narmer, care este înfăţişat pe o paletă purtând ambele coroane, participând
la un ceremonial ce pare să reprezinte un act simbolic de unificare. În perioada timpurie a dinastie
I, primii faraoni au consolidat controlul asupra Egiptul de Jos, prin stabilirea unei capitale la
Memphis, de unde se putea controla forţa de muncă şi regiunea Deltei fertile, precum şi rutele
comerciale profitabile spre Levant. Puterea în creştere şi bogăţia faraonilor în primele două
dinastii s-au reflectat în mormintele lor – Mastabale, şi structurile de cult mortuare de la Abydos,
care au fost utilizate pentru a sărbători divinizarea faraonului după moartea sa. Puternica instituţie
de domnie dezvoltată de către faraoni a servit pentru a legitima controlul de stat asupra
terenurilor, forţei de muncă şi asupra resurselor care au fost esenţiale pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea civilizaţiei egiptene antice.

Regatul Vechi
Progrese majore în arhitectură, artă şi tehnologie au fost făcute în timpul Vechiului Regat,
alimentate de productivitatea agricolă crescută printr-o administraţie centrală bine dezvoltată.
Unele dintre vechi realizări ale Egiptului, Piramidele de la Giza şi Sfinxul, au fost construite în
115
timpul Vechiului Regat. Sub supravegherea vizirului, funcţionarii de stat colectau taxele,
coordonau proiectele de irigaţii pentru a îmbunătăţi randamentul culturilor, organizau ţăranii
pentru proiectele de construcţii şi stabileau un sistem de justiţie pentru a menţine pacea şi
ordinea.
Împreună cu importanţa tot mai crescută a administraţiei centrale a apărut o nouă clasă de
scribi educaţi şi oficiali. Faraonii făceau donaţii de pământ cultelor lor mortuare şi templelor
locale pentru a se asigura că aceste instituţii au avut resurse pentru a se închina faraonului după
moartea sa. Se crede că după cinci secole de aceste practici, puterea economică a faraonului s-a
erodat şi economia nu mai putea permite să sprijine o administrare centralizată mare. Pe măsură
ce puterea Faraonului s-a diminuat, nomarhii locali au început să contesta supremaţia faraonului.
Aceasta, împreună cu secetele severe, între 2200 şi 2150 î.Hr., au cauzat intrarea ţării într-o
perioadă de 140 de ani de foamete şi lupte civile cunoscute sub numele de prima perioadă
intermediară.

Prima perioadă intermediară

După ce guvernul central al Egiptului s-a prăbuşit la sfârşitul Vechiului Regat, administraţia
nu a mai putut susţine sau stabiliza economia ţării. Guvernatori regionali nu a putut să se bazeze
pe rege pentru ajutor în vremurile de criză, şi ca urmare a crizei alimentare şi disputelor politice,
s-a degenerat la foamete. anarhie şi războaie civile la scară mică. Totuşi, în ciuda problemelor
dificile, liderii locali, pentru că nu mai aduceau niciun tribut Faraonului, îşi foloseau
independenţa lor dobândită pentru a stabili o cultură înfloritoare în provincie. Preluând controlul
resurselor proprii, provinciile au devenit din punct de vedere economic mai bogate, un fapt
demonstrat prin mormintele tot mai mari. Artizanii provinciali au adoptat şi adaptat motivele
culturale anterior limitate de Vechiul Regat, iar cărturarii au dezvoltat noi stiluri literare.
Conducătorii locali au început să concureze pentru controlul teritorial şi puterea politică. De 2160
î.Hr., conducătorii din Herakleopolis au controlat Egiptul de Jos, în timp ce un clan rival cu
sediul la Teba, familia Intef a preluat controlul Egiptului de Sus. Când familiei Intefi i-a crescut
puterea şi şi-a extins controlul lor spre nord, o ciocnire între cele două dinastii rivale a devenit
inevitabilă. În jurul anului 2055 î.Hr., forţele Tebanilor nordice sub Nebhepetre Mentuhotep al II-
lea, au învins în cele din urmă conducătorii Herakleopolitanieni, reunind cele două ţări şi
inaugurând o perioadă de renaştere economică şi culturală cunoscută sub numele de Regatul
Mijlociu.
Regatul
Faraonii din Regatul de Mijloc au restaurat prosperitatea şi stabilitatea ţării, stimulând astfel o
renaştere a artei, literaturii şi proiectelor de construcţii monumentale. Mentuhotep al II-lea şi
succesorii dinastiei a Xl-lea au condus din Teba, dar vizirul Amenemhat I, la asumarea regalităţii
la începutul dinastiei a XII-a în 1985 î.Hr., a mutat capitala ţării în oraşul Itjtawy situat în
Faiyum. Faraonii dinastiei a XII-a s-au implicat într-o serie de îmbunătăţiri funciare şi construirea
unui sistem de irigaţii pentru a creşte producţia agricolă în regiune. Mai mult decât atât, pe
teritoriul militar recucerit, Nubia, bogată în cariere şi mine de aur, muncitorii au construit o
structura defensiva în Delta de Est, numită " Zidul Conducătorilor ", pentru a se apăra împotriva
atacurilor externe. Având securitate militară şi politică şi marea bogăţie agricolă şi minieră, arta
şi religia au înflorit. Spre deosebire de atitudinea elitistă a Vechiului Regat faţă de zei, Regatul
Mijlociu a cunoscut o creştere în expresii de pietate personală şi ceea ce ar putea fi numit o
democratizare vieţii de apoi, în care toţi oamenii posedau un suflet şi putea fi bineveniţi în
compania zeilor după moarte. Literatura Regatului Mijlociu prezenta teme sofisticate şi caractere
116
scrise într-un nou stil încrezător, elocvent, reliefat si portretizat într-o perioadă ce a captat
detaliile subtile, individuale, care au atins noi culmi de perfecţiune tehnică. Ultimul mare rege al
Regatului Mijlociu, Amenemhat III, a permis coloniştilor semiţi şi canaaniţi din Orientul
Apropiat să vină în regiunea Deltei pentru a se angaja ca forţă de muncă pentru minerit şi în
proiectele de construcții ambiţioase. Cu toate acestea, inundaţiile grave ale Nilului au încordat
economia şi a precipitat declinul lent în a doua perioadă intermediară în timpul dinastiilor XIII-
XIV. În timpul acestui declin, coloniştii canaaniţi au început să preia controlul regiunii Deltei, în
cele din urmă venind la putere în Egipt, ca Hyksoşi.
A II-a perioadă
Ostaşii mercenari hiksoşi au primit de la nomarhi mari loturi de pământ şi puteau să se
grupeze mai temeinic în cete şi formaţii militare care să cucerească treptat oraşele şi nomele.
Cunoaştem nume de regi hiksoşi şi ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o
populaţie amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoşii îşi clădesc un mare oraş fortificat, Avaris, în partea de răsărit a
Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului şi al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoşilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kamesporneşte
război contra lor şi împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I,
este cel care îi învinge pe hiksoşi pe deplin şi îi izgoneşte din Deltă.
Pe de altă parte influenţele exercitate de cultura egipteană asupra civilizaţiilor mediteraneene
apărute mult mai târziu şi în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul
studiilor multor învăţaţi. Aceste studii vor elucida relaţiile dintre Egipt şi civilizaţiile din lumea
Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la ţara faraonilor în artă, literatură, religie
şi filozofie.

Regatul
Regatul Nou (1550-1070 î.Hr.) sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria
Egiptului, cu cei mai faimoşi conducători. Arta şi spiritualitatea atinge apogeul, iar ţara
dobândeşte cea mai mare întindere, prin cuceriri. Locul complexelor funerare regale este mutat în
sud, pe partea opusă Thebei, într-o zonă de dealuri stâncoase, pe malul vestic al Nilului, în Valea
Regilor. Regatul Nou a stabilit o perioadă de prosperitate fără precedent de securizarea a
frontierelor şi consolidarea legăturilor diplomatice cu vecinii lor, inclusiv Imperiul Mitanni,
Asiria, şi Canaan. Campanii militare purtate sub Tuthmosis I şi nepotul lui, Tuthmosis al III-lea,
au extins influenţa faraonilor la stadiul de mare imperiu. Între domniile lor, Hatshepsut a
promovat pacea şi a extins rutele comerciale şi expediţii în noi regiuni. Când Tuthmosis III a
murit în 1425 î.Hr., Egiptul era un imperiu care se întindea de la Niya din nord-vestul Siriei până
la a patra cascada a Nilului, în Nubia, cimentând loialitatea şi deschiderea accesului la importuri,
cum ar fi bronz şi lemn.
Printre cei mai reprezentativi faraoni ai acestor timpuri sunt celebra femeie-faraon Hatchepsut,
Amenhotep III, cel care a înălţat nenumărate temple şi palate, Akhenaton, faraonul reformator, şi
dinastia ramesizilor, cu Ramses II, cel care a extins cel mai mult printr-o politică militară activă
frontierele statului şi a rămas celebru pentru bătălia de la Kadesh cu hitiţii pentru controlarea
Siriei. Ramses II a construit monumente măreţe precum Marele Coridor din templul lui Amon de
la Karnak şi multe dintre templele de la Abu Simbel, statuile de aici ale faraonului având
dimensiuni uriaşe.
117
 Bogăţia Egiptului a devenit o ţintă tentantă pentru invazii, în special pentru berberii libieni de
la vest, şi pentru popoarele Mării, o confederaţie puternică de piraţi în mare parte greceşti,
luwieni şi fenicieni / canaaniţi din Marea Egee. Iniţial, forţele egiptene au reuşit să respingă
aceste invazii, dar Egiptul a pierdut în cele din urmă controlul asupra teritoriilor sale rămase din
sudul Caananului, mare parte din ea fiind preluată de asirieni. Impactul ameninţărilor externe a
fost agravat de probleme interne, cum ar fi corupţia, jefuirea mormintelor şi tulburările civile.
După recâştigarea puterii, marii preoţi Templului lui Amun din Teba au acumulat suprafeţe mari
de teren şi bogăţie şi puterea lor extinsă a scindat ţară în a treia perioadă intermediară.
A Treia Perioadă Intermediară
După această perioadă de apogeu, din cauza luptelor dintre faraoni şi cler, ajuns din ce în ce
mai puternic, la începutul Dinastiei XXI (1070 î.Hr.) Egiptul intră într-o nouă perioadă de
tranziţie, A Treia Perioada Intermediara, care durează până în 712 î.Hr.. Această perioadă este
marcată de rivalităţi interne şi de prezenţa libiană în Egipt. Ea se continuă cu Dinastia XXV
kushită (nubiană) şi prezenţa străina în Egipt se accentuează.
Perioada târzie
După dominaţia asiriană, urmează ocupaţia persană (525 î.Hr.), iar în 332 î.Hr. Egiptul este
ocupat de macedoneni, care în 305 î.Hr. instaurează Dinastia Ptolemeilor. Cleopatra VII (ultimul
faraon) se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către romani, la Actium în 31 î.Hr. Anul
următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman.
Religia
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităţilor de ordinul sutelor. Religia
egipteană a fost o succesiune de credinţe ale poporului egiptean începând din perioada
predinastică până la apariţia creştinismului şi islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile
se făceau sub conducerea preoţilor sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială).
Toate animalele înfăţişate şi venerate în artă, scrierile şi religiile Egiptului Antic (pentru peste
3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul aşezărilor egiptene, servind ca centre
administrative, şcoli, biblioteci, fiind folosite şi în scopuri religioase.
Credinţele în zei şi în viaţa de apoi s-au înrădăcinat în civilizaţia Egiptului antic de la
începuturile sale, regulile faraonilor fiind bazate pe dreptul divin al acestora. Panteonul egiptean a
fost populat de zei care au avut puteri supranaturale şi erau convocaţi în ajutor sau pentru
protecţie. Cu toate acestea, zeii nu au fost întotdeauna priviţi ca binevoitori. Și egiptenii credeau
că furia acestora trebuia să fie atenuată cu ofrande şi rugăciuni. Structura acestui panteon s-a
schimbat în continuu, adăugând noi zeităţi ce au fost promovate în ierarhie, dar preoţii nu a făcut
nici un efort pentru a organiza miturile şi poveştile contradictorii într-un sistem coerent. Aceste
concepţii diferite ale divinităţii nu au fost considerate de ei ca fiind contradictorii, ci mai degrabă
privite ca perspective din mai multe faţete ale realităţii.
Zeii erau veneraţi în templele de cult administrate de preoţi care acţionau în numele regelui. În
centrul templului se afla statuia de cult al zeului într-un altar. Templele nu erau locuri de cult
publice şi numai în anumite zile de sărbătoare statuia zeului era scoasă din altar pentru venerare
publică. Altarul zeului era izolat de lumea exterioară şi accesibilă numai funcţionarilor templului.
Cetăţenii se puteau închina statuilor din casele lor şi amuletelor ce ofereau protecţie împotriva
forţelor rele. După Regatul Nou, rolul Faraonului ca intermediar spiritual a fost tot mai ignorat,
trecându-se la venerarea directă a zeilor. Ca rezultat, preoţii au dezvoltat un sistem de oracole
pentru a comunica voinţa zeilor direct prin oameni.
118
 Egiptenii credeau că fiecare fiinţă umană era compusă din componente fizice şi spirituale.
Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate sau suflet), un KA
(forţa vitală) şi un nume. Inima, şi nu creierul, era considerată a fi organul de gânduri şi emoţii.
După moarte, spiritul se elibera din trup şi putea umbla în voie, dar era necesară păstrarea
rămăşiţelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o statuie), ca o locuinţă permanentă. Scopul final al
decedatului a fost de a se alătura lui KA şi BA şi pentru a deveni un "binecuvântat mort", ce
trăieşte pe un AKH. Pentru ca acest lucru să se întâmple, defunctul avea să fie judecat printr-un
proces, în care inima persoanei era cântărită pe balanţa justiţiei faţă de pana din capul lui Ma'at.
Dacă se considera demn, decedatul putea să-şi continue existenţa pe pământ în formă spirituală.

Obiceiurile funerare

Vechii egipteni au menţinut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că erau necesare
pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru mumificare, efectuarea
ceremoniilor funerare şi de inhumație cu bunurile persoanei decedate îi puteau folosi în viaţa de
apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deşert care se
conservau natural prin uscare. În condiţii aride, deşertul a fost un avantaj în întreaga istorie a
Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu îşi puteau permite pregătirile de
înmormântare elaborate şi disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogaţi au început să-şi
îngroape morţii în morminte de piatră şi să le mumifice artificial, implicând îndepărtarea
organelor interne, ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu răşină , şi îngropându-l într-un
sarcofag de piatră dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn. Începând cu dinastia a IV-a, unele
părţi au fost păstrate separat în borcane canopice. Din Regatul Nou, vechii egipteni au
perfecţionat arta mumificării, care dura 70 zile si implica îndepărtarea organelor interne,
scoaterea creierul prin nas cu un cârlig şi umpleau corpul cu o soluţie de sare de natron. Inima era
lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra sufletul (Ka).După aceia
toate organele interne erau puse în vase canopice acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu
corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou spălat cu vin şi amestecuri
de mirodenii, după care se înfăşura în bandaje umede şi apoi era uscat, prin acest proces se
obţinea garanţia că trupul defunctului îşi va păstra forma şi dimensiunile sale. Îmbălsămătorii
adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri şi bijuterii pe corp, amulete protectoare inserate între
straturi, după care era pus în cosciug şi îngropat.
Practicile de conservare au scăzut în epoca Ptolemeilor şi cea Romană, în timp ce accentul era
pus pe aspectul exterior al mumiei, care era decorat. Egiptenii bogaţi erau îngropaţi cu cantităţi
mari de produse de lux . Începând din Regatul Nou, cărţile decedaţilor erau incluse în mormânt,
împreună cu statui shabti care erau considerate a fi servitori ce vor efectua muncile pentru
decedat în viaţa de apoi. După înmormântare, rudele în viaţă erau aşteptate să aducă ocazional
alimente la mormânt şi să recite rugăciuni în numele persoanei decedate.
Limba

Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai
apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica şi Beja. [32] Documentări scrise ale
limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi
documentate(după sumeriană) fiind vorbită şi scrisă din c. 3200 î.Hr. până în Evul Mediu.
Scrierea egipteană pentru hieroglife:

119
 sau mai simplu:

(adesea tradus medew-netjer "Cuvintele Divine").

Evoluţia istorică
Limba egipteană este împărţită în şase diviziuni cronologice:

• Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)

• Egipteană veche (3000–2000 î.Hr.)
• Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
• Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
• Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
• Egipteană coptică (sec III-XVII d.Hr.)

Limbajul egiptean, iniţial sintetic, a devenit analitic mai târziu. Egipteana hieroglifică ,
hieratică şi demotică au fost în cele din urmă înlocuite cu alfabetul copt . Copta este încă folosită
în Biserica Ortodoxă Egipteană, şi se găsesc urme în limba arabă vorbită în Egiptul modern.
Fonetică şi gramatică

Egipteana antică conţine 25 de consoane similare cu cele ale altor limbi afro-asiatice. Acestea
includ faringiene şi categoric consoane, consoane fricative şi affricative. Are trei vocale lungi şi
trei scurte, care s-au extins la nouă în egipteana târzie. Cuvintele de bază în egipteană, similare cu
cuvintele semite şi berbere, sunt o rădăcina triliterală sau biliterală de consoane şi
semiconsonante. Sufixele sunt adăugate pentru a forma cuvinte. Conjugarea verbelor corespunde
persoanei . De exemplu, scheletul triconsonantal S-D-M este nucleul semantic al cuvântului
"auzi"; conjugarea de bază este "smd"- "aude". În cazul în care subiectul este un substantiv,
sufixele nu se adaugă la verb: "sdm hmt" , "aude o femeie". Adjective sunt derivate din
substantive printr-un proces pe care egiptologii îl numesc "nisbation" din cauza asemănării sale
cu limba arabă. Ordinea cuvintelor sunt predicat - subiect în fraze verbale şi adjectivale, şi subiect
- predicat în propoziţii nominale şi adverbiale. Subiectul poate fi mutat la începutul propoziţiilor
în cazul în care acesta este lung şi este urmat de un pronume resumptiv. Verbele şi substantivele
sunt negate de particule "n" , dar "nn" este folosit pentru fraze adverbiale şi adjectivale. Stresul
cade pe final pe ultima sau penultima silabă, care poate fi deschis (CV) sau închis (CVC).

Scrisul
Scrierea hieroglifică datează din 3000 î.Hr., şi este compusă din sute de simboluri. O
hieroglifă poate reprezenta un cuvânt, un sunet, sau un determinant tăcut, şi acelaşi simbol poate
servi unor scopuri diferite, în contexte diferite. Hieroglife au fost scrise pe monumente de piatră
şi în morminte, care pot reprezenta lucrări individuale de artă. În scrierea de zi cu zi, scribii au
120
folosit o formă cursivă de scriere, numită hieratică, care a fost mai rapidă şi mai uşoară. În timp
ce hieroglifele oficiale pot fi citite în rânduri sau coloane, în orice direcţie (deşi de obicei scrise
de la dreapta la stânga), hieratica a fost întotdeauna scrisă de la dreapta la stânga, de obicei, în
rânduri orizontale. O nouă formă de scriere, demotica , a devenit stilul de scris predominant.
În jurul primului secol al erei noastre, alfabetul copt a început să fie utilizat în paralel cu
scrierea demotică. Copta este un alfabet grecesc modificat cu adaos de unele semne demotice.
Deşi hieroglifele oficiale au fost utilizate într-un rol ceremonial până în secolul al IV-lea, spre
finalul antichităţii, doar un mic grup de preoţi puteau să le citească şi să le interpreteze. Când
unităţile religioase tradiţionale au fost desfiinţate, cunoştinţele de scrierea hieroglifică au fost în
mare parte pierdute. Încercările de a le descifra s-au întâlnit în timpul perioadei bizantine şi
islamice în Egipt, dar numai în 1822, după descoperirea Pietrei de la Rosetta şi ani de cercetare
făcute de Thomas Young şi Jean-François Champollion , hieroglifele au fost aproape complet
descifrate.[37]
Literatură

Scrierea a apărut pentru prima dată în asociere cu regalitatea. Aceasta a fost în primul rând o
ocupaţie a scribilor, care au lucrat în afara instituţiei Per Ankh sau Casa vieţii. Acestea din urmă
(numită Casa Cărții) cuprinse birouri, biblioteci, laboratoare si observatoare. Unele dintre cele
mai cunoscute piese ale literaturii antice egiptene, cum ar fi textele de pe piramide şi sarcofage ,
au fost scrise în egipteana clasică, care a continuat să fie limba de scriere până în aproximativ
1300 î.Hr. Mai târziu , egipteana a fost vorbită din Regatul Nou şi era reprezentată în
documentele administrative Ramesside, prin poezii de dragoste şi poveşti, precum şi în textele
demotice şi copte. În această perioadă, tradiţia de scriere a evoluat în autobiografia persoanelor
decedate prin textele scrise în morminte , cum ar fi cele ale lui Harkhuf şi Weni. Genul cunoscut
sub numele de Sebayt ("instrucţiuni") a fost dezvoltat pentru a comunica învăţături de orientare
de la nobilii celebri, ca Papirusul lui Ipuwer , un poem de lamentări ce descriu dezastrele naturale
şi revolte sociale. Povestea lui Sinuhe, scrisă în Regatul Mijlociu , ar putea fi o operă a literaturii
clasice egiptene.[39] De asemenea, Papirusul lui Westcar cuprinde un set de poveştile spuse lui
Khufu de către fiii săi cu privire la minunile realizate de preoţi. Instrucţiunile lui Amenemope este
considerată o capodoperă a literaturii orientale. Spre sfârşitul Noului Regat, limba vernaculară a
fost mai des folosită pentru a scrie piese populare, cum ar fi Povestea lui Wenamun şi
Instrucţiuni de orice, care relatează povestea unui nobil, jefuit pe drum pentru a cumpăra cedru
din Liban şi luptă să se întoarcă în Egipt. Din anii 700 î.Hr., poveştile narative şi instrucţiunile,
cum ar fi Instrucţiunile de Onchsheshonqy, precum şi documente personale şi de afaceri au fost
scrise în demotică . Multe povestiri scrise în demotică în timpul perioadei greco-romane au fost
preluate din epocile istorice anterioare, când Egiptul a fost o naţiune independentă condusă de
faraoni mari, cum ar fi Ramses al II-lea.
Administrare şi comerţ
Faraonul era monarhul absolut al ţării şi, teoretic, deţinea controlul complet al terenurilor şi
resurselor Egiptului. Regele era comandantul militar suprem şi şef al guvernului, bazat pe o
birocraţie de funcţionari pentru gestionarea afacerilor sale. Al doilea la comandă era vizirul, care
avea rol administrativ, care acţiona în calitate de reprezentant al regelui şi coordona inspecţia
terenurilor, trezoreriei, proiectelor de construcţie, sistemului juridic şi arhivelor. La nivel
regional, ţara a fost împărţită în 42 regiuni administrative numite nomes, fiecare guvernată de un
nomarh, care era responsabil în faţa vizirului pentru jurisdicţia sa.

121
 Templele formau coloana vertebrală a economiei. Nu numai că erau case de cult, dar au fost,
de asemenea, responsabile pentru colectarea şi stocarea bogăţiei ţării într-un sistem de hambare şi
trezorerii administrate de supraveghetori, care redistribuiau cereale şi produse. O mare parte a
economiei a fost organizată la nivel central şi strict controlată. Cu toate că vechii egipteni nu au
folosit moneda până în perioada târzie, ei au utilizat trocul, care consta în saci standard de cereale
şi unitatea de Deben, o greutate de aproximativ 91 de grame de cupru sau argint, formând un
numitor comun. Lucrătorii erau plătiţi în cereale, un muncitor simplu putând câştiga 5 ½ de saci
(200 kg sau 400 kg) cu cereale pe lună, în timp ce un şef de echipă putea câştiga 7 ½ saci cu
cereale (250 kg sau 550 kg) pe lună. Preţurile erau fixate în întreaga ţară şi înregistrate pe liste
pentru a facilita tranzacţionarea, de exemplu, un veşmânt costa cinci debeni din cupru, în timp ce
o vacă costa 140 debeni. Cerealele puteau fi schimbate cu alte produse, conform listei preţurilor
fixate. Din secolului V î.Hr., moneda a fost introdusă în Egipt din străinătate, provenită de la
greci şi romani. La început, monedele au fost folosite ca piese standardizate din metal preţios,
mai degrabă decât bani adevăraţi, dar în secolele următoare comercianţii internaţionali care
veneau tranzacţionau în monede.
Ierarhia
Societatea egipteană a fost extrem de stratificată. Fermierii au constituit cea mai mare parte a
populaţiei, dar produsele agricole erau deţinute direct de către stat, temple sau de o familie nobilă
care deţinea pământul. Fermierii erau supuşi unui sistem de muncă forţată şi neplătită impusă de
stat pentru executarea unor lucrări la proiecte publice, fiind nevoiţi să lucreze la proiectele de
irigaţii sau de construcţii. Chiar şi aşa, şi cel mai umil ţăran avea dreptul de a adresa petiţii
vizirului şi curţii. Artiştii şi meşteşugarii aveau un statut mai înalt decât fermierii, dar şi aceştia se
aflau sub controlul statului, lucrând în atelierele de lângă temple şi plătiţi direct de la trezoreria
statului. Cărturarii şi oficialii formau clasa superioară în Egiptul antic, aşa-numita "clasă de kilt
alb", cu referire la veşmintele lor de in albit, care reprezentau un semn al rangului lor. Clasa
superioară îşi afişa vizibil statutul lor social în artă şi literatură. Nobilimea mai era formată din
preoţi, medici şi ingineri calificaţi şi specialişti în domeniul lor. Sclavia era cunoscută în Egiptul
antic, dar amploarea Și prevalența practicii sale sunt neclare. Sclavii erau utilizaţi în mare parte
ca servitori. Ei puteau să cumpere şi să vândă, puteau să-şi câştige drumul lor spre libertate sau de
nobleţe, şi, de obicei, erau trataţi de medici la locul de muncă. Atât bărbaţii, cât şi femeile aveau
dreptul să deţină şi să vândă proprietăţi, să încheie contracte, să se căsătorească şi să divorţeze, să
primească moşteniri şi să urmărească litigiile în instanţă.
Cuplurile căsătorite puteau să deţină proprietăţi în comun şi să divorţeze printr-un acord care
prevedea obligaţiile financiare ale soţului pentru soţia şi copiii săi. Comparativ cu omologii lor
din Grecia antică sau Roma, femeile egiptene au avut o gamă mai mare de opţiuni personale şi
oportunităţi de realizare. Femei, cum au fost Hatshepsut şi Cleopatra, au devenit chiar faraoni, în
timp ce altele deţineau puterea în calitate de soţiile divine ale lui Amon. În ciuda acestor libertăţi,
femeile egiptene nu preluau de multe ori roluri oficiale în administraţie, servind doar roluri
secundare în temple, şi nu au fost la fel de educate ca Și bărbaţii.
Sistemul juridic
Şeful sistemului juridic era faraonul, care era responsabil de adoptarea legilor şi menţinerea
legii şi ordinii, un concept menţionat de vechii egipteni ca Ma'at. Deşi nu există coduri juridice
din Egiptul antic ce au supravieţuit, documente judiciare arată că legea egipteană a fost bazată pe
o vedere de bun-simţ al binelui şi răului, care a subliniat în a ajunge la acorduri şi rezolvarea
conflictelor, mai degrabă decât aderarea la un set complicat de statuturi. Consiliile locale ale
bătrânilor, cunoscute sub numele de Kenbet, erau responsabile de guvernarea în procese care
122
implicau cererile mici si dispute minore. Cazuri mai grave care implicau crimele, tranzacţiile cu
terenuri mari şi jefuirea mormintelor erau menţionate la marele Kenbet, unde prezidau vizirul sau
faraonul. Reclamanţii şi pârâţii erau aşteptaţi să se prezinte şi li se cereau să depună un jurământ
că au spus adevărul. În unele cazuri, statul a preluat atât rolul de procuror cât şi judecător, şi
putea tortura acuzaţii prin bătaie pentru a obţine o mărturisire şi numele tuturor conspiratorilor.
Dacă acuzaţiile erau triviale sau grave, cărturari şi scribii depuneau în instanţă un document cu
plângere, mărturie şi verdictul cazului ca referinţă pentru viitor.
Pedepsele pentru infracţiuni minore implicau amenzi, bătăi, mutilări faciale sau exilul, în
funcţie de gravitatea infracţiunii. Infracţiuni grave, cum ar fi crima sau jefuirea unui mormânt
erau pedepsiţi prin execuţie, efectuate prin decapitare, înec, sau tragerea în ţeapă. Pedeapsa putea
fi extinsă şi aplicată şi familiei criminalului. Începând din Regatul Nou, oracolele au jucat un rol
major în sistemul juridic, de a face dreptate în ambele cazuri civile şi penale. Procedura a fost să
ceară zeilor un " da " sau " nu" în privinţa deciziilor. Zeii, prin intermediul preoţilor, pronunţau
hotărârea de a alege zeul, se deplasau înainte sau înapoi, sau arătau spre una din răspunsurile
scrise pe o bucată de papirus sau ostracon. Pedepsele nu se aplicau în cazul tuturor claselor
sociale, mai ales nobilii de rang înalt care erau pedepsiţi doar "simbolic".
O combinaţie de caracteristici geografice favorabile au contribuit la succesul culturii antice,
cea mai importantă dintre acestea fiind solul fertil şi bogat care rezulta în urma inundaţiilor
anuale ale fluviului Nil. Vechii egipteni au fost astfel capabili să producă o varietate de produse
alimentare, care să permită populaţiei să se dedice mai mult timp şi activităţilor culturale,
tehnologice şi artistice. Gestionarea terenurilor era crucială în Egiptul antic, deoarece taxele erau
evaluate pe baza cantităţii de teren a persoanei pe care îl deţinea. Agricultura în Egipt a fost
dependentă de ciclul anual al fluviului Nil. Egiptenii recunoşteau trei anotimpuri : Akhet
(anotimpul revărsării), Peret (plantarea şi însămânţarea) şi Shemu (recoltarea). Sezonul de
inundaţii dura din iunie până în septembrie, depunând pe malul fluviului un strat de mâl ideal,
bogat în minerale pentru recolte. După ce apele potopului s-au retras, sezonul de creştere dura din
octombrie până în februarie. Fermierii arau şi puneau seminţe pe terenuri,care erau irigate de
şanţuri şi canale.
Egiptul primea puține precipitații, astfel încât agricultorii s-au bazat pe Nil pentru udarea
culturilor. Din martie până în mai, fermierii foloseau seceri pentru a recolta culturilor lor, care
erau bătute cu un ciocan pentru a separa paiele de cereale. Treceau boabele de cereale prin
vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălţime pentru ca vântul să împrăştie impurităţile
uşoare. Măcinau apoi cerealele obţinând făină, preparată pentru a face bere sau o stocau pentru o
utilizare ulterioară. Vechii egipteni cultivau grâu şi orz folosite pentru a prepara pâine şi bere.
Culegeau plantele de in pentru a ţese foi de lenjerie de pat şi de a face haine. Papirusul crescut pe
malurile fluviului Nil era folosit pentru a face hârtia. Legumele si fructele au fost cultivate în
parcele de grădină, aproape de locuinţele lor, şi trebuia să fie udate cu mâna. Legumele includeau
praz, usturoi, pepeni, dovleci, leguminoase, salată verde, şi alte culturi. Cultivau struguri, din care
făceau vin
Egiptenii credeau într-o relaţie echilibrată dintre oameni şi animale, fiind un element esenţial
al ordinii cosmice. Astfel, s-a considerat că oamenii, animalele şi plantele erau membri ai unui
singur întreg. Animale, atât domestice şi sălbatice, prin urmare, erau o sursă vitală de
spiritualitate, companie şi erau destinate pentru susţinerea vechilor egipteni. Bovinele care erau
considerate ca cele mai importante animale, administrația colecta impozitele pe animale în
recensăminte regulate, iar dimensiunea unui şeptel reflecta prestigiul nobililor şi importanţa
bunurilor sau templului pe care le deţineau. Vechii egipteni creşteau ovine, caprine, porcine şi
123
păsări cum ar fi raţe, gâşte şi porumbei capturaţi în plase şi crescute în ferme, unde erau hrănite
forţat cu aluat pentru a le îngrăşa. Nilul furniza o sursă abundentă de peşte. Albinele au fost, de
asemenea, domesticite din Vechiul Regat, şi au oferit atât miere şi ceara. Egiptenii din antichitate
foloseau măgari şi boi ca animale de povară, fiind responsabile pentru ararea câmpurilor şi
călcarea în picioare a seminţelor din sol. Sacrificarea unui bou îngrăşat era o parte centrală a unui
ritual de ofrande.
Caii au fost introduşi de către Hyksoşi în a doua perioadă intermediară, şi cămilă, deşi
cunoscută din Regatul Nou, nu a fost folosită ca un animal de povară până în perioada târzie. De
asemenea, există dovezi care sugerează că elefanţii au fost utilizaţi pentru scurt timp, în ultima
perioadă, dar în mare măsură abandonaţi din cauza lipsei de teren pentru păşunat. Câinii, pisicile
şi maimuţele erau animale de companie comune, în timp ce animalele de companie mai exotice
importate din inima Africii, cum ar fi leii, erau rezervaţi pentru nobili şi curtea regală. Herodot
observa că egiptenii au fost singurii oameni care creşteau animalele în casele lor. În timpul
perioadelor predinastice şi târzii, a fost inclus cultul zeilor cu forme zoomorfe, cum ar fi Bastet-
zeiţa pisică şi Thoth cu cap de ibis, aceste animale fiind crescute în număr mare în ferme cu
scopul de a fi sacrificate.
Resursele naturale
Egiptul este bogat în construcţii şi obiecte din piatră, cupru şi minereuri de plumb, aur, şi
pietre semipreţioase. Aceste resurse naturale le-au permis vechilor egipteni să construiască
monumente, statui sculptate, să producă unelte şi bijuterii la modă. Sarea a fost o resursă vitală
pentru mumificare. Ghipsul era măcinat pentru producerea ipsosului. Formaţiuni de rocă au fost
găsite în îndepărtatele şi neprimitoarele wadis-uri din deşertul de Est şi Sinai,care necesitau
expediţii mari, controlate de stat pentru a obţine resurse naturale găsite acolo. Au fost construite
mine de aur în Nubia, şi una dintre primele hărţi egiptene cunoscute reprezintă o mină de aur din
această regiune. Wadi Hammamat a fost o sursă remarcabilă de granit, gresie şi aur. Silexul a fost
primul minereu colectat şi utilizat pentru a face instrumente, lame şi vârfuri pentru săgeţi şi
topoare din silex, fiind cele mai vechi dovezi de locuire în valea Nilului. Egiptenii antici utilizau
sulful ca substanţă cosmetică. Egiptenii au lucrat în depozite de plumb pentru a extrage minereuri
de galenă de la Gebel Rosas pentru a produce figurine mici. Cuprul a fost cel mai important metal
pentru producerea uneltelor în Egiptul antic si era topit în cuptoare din minereu malachit
exploatat în Sinai. Lucrătorii colectau aur din sedimente aluvionare sau prin procesul intensiv de
măcinare şi spălare a cuarţitului aurifer. Rezervele de fier găsite în Egiptul de Sus au fost utilizate
în ultima perioadă, atunci când construcţiile de piatră erau abundente în Egipt. Carierele de calcar
se găseau de-a lungul Nilului, granitul era extras de la Aswan, şi bazaltul şi gresia erau extrase
din wadi-urile din deşertul de est. Rezervele de pietre decorative, cum ar fi porfirul, gresia,
alabastrul şi carneolul din Deşertul de Est erau colectate chiar înainte de prima dinastie. În
perioada lui Ptolemeu şi cea romană, minerii colectau smaralde în Wadi Sikait şi ametist în Wadi
el-Hudi.
Comerţul
Vechii egipteni se angajau în comerţul cu vecinii lor străini pentru a obţine bunuri rare,exotice
ce nu se găseau în Egipt. În perioada predinastică, ei au stabilit comerţul cu Nubia pentru a obţine
aur şi tămâie. Au stabilit comerţul cu Palestina, după cum reiese din ulcioarele de stil palestinian
găsite în mormintele faraonilor din prima dinastie. O colonie egipteană staţionată în sudul
Canaanului datează cu puţin timp înainte de prima dinastie. Narmer avea vase egiptene de
ceramică produsă în Canaan şi exportată înapoi în Egipt. În dinastia a II-a, comerţul cu Byblos i-a
oferit Egiptului o sursă esenţială de lemn de calitate ce nu se găsea în Egipt. Din dinastia a V-a,
124
comerţul cu Punt îi furniza aur, răşini aromatice, abanos, fildeş şi animalele sălbatice, cum ar fi
maimuţe şi babuini. Egiptul s-au bazat pe comerţul cu Anatolia pentru cantităţi esenţiale de
staniu, precum şi livrările suplimentare de cupru, ambele metalele fiind necesare pentru
fabricarea bronzului. Vechii egipteni apreciau piatra lapis lazuli, care a trebuit să fie importată
chiar din Afganistan. Partenerii comerciali mediteraneeni ai Egiptului erau Grecia şi Creta, care
livrau ulei de măsline. În schimb pentru importurile sale de lux şi de materii prime, Egiptul
exporta în principal cereale, aur, lenjerie şi papirus, inclusiv sticlă şi obiecte de piatră.
Armata
Forţele militare egiptene erau responsabile pentru apărarea Egiptului împotriva invaziei
străine, şi pentru menţinerea dominaţiei Egiptului în Orientul Apropiat antic. Trupele au protejat
expedițiile miniere din Sinai şi au purtat războaie civile în cele două perioade intermediare.
Armata a fost responsabilă pentru menţinerea fortificaţiilor de-a lungul rutelor comerciale
importante, cum ar fi cele găsite în oraşul Buhen pe drumul spre Nubia. Forturile, de asemenea,
au fost construite pentru a servi ca baze militare, cum ar fi cetatea de la Sile, care a fost o bază de
operaţiuni pentru expediţii în Levant. În Regatul Nou, o serie de faraoni au folosit armata
egipteană pentru a ataca şi a cuceri Kush şi părţi din Levant.
Echipamentul militar tipic egiptean includea arcuri şi săgeţi, suliţe, scuturi în formă de
semicerc făcute din piele de animal pe un cadru de lemn. În Regatul Nou, armata a început sa
utilizeze carele care au fost anterior introduse de către invadatorii Hyksoşi. Armele şi armurile au
fost în continuare îmbunătăţite după adoptarea bronzului: scuturile erau realizate din lemn masiv,
cu o cataramă de bronz, suliţele au fost dotate cu vârfuri din bronz, şi Khopesh-ul a fost adoptat
de la soldaţii asiatici. [30] Faraon era capul armatei. Soldaţii erau recrutaţi, dar în timpul Regatului
Nou, mercenari din Nubia, Kush, şi Libia s-au angajat să lupte pentru Egipt.
Limba
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai
apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica şi Beja. Documentări scrise ale
limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi
documentate(după sumeriană) fiind vorbită şi scrisă din c. 3200 î.Hr. până în Evul Mediu.
Scrierea egipteană pentru hieroglife:

125
 GRECIA ANTICĂ

Caracteristici generale
Bazele solide ale civilizaţiei europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate
de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, ştiinţă, artă etc. Colonizând
bazinele Mediteranei şi Mării Negre, ei contribuie la răspândirea civilizaţiei şi la interferenţele
etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere
– oligarhic şi democratic –, promovează individualismul şi drepturile civice şi încearcă să edifice
statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetăţenilor –, pe baze raţionale.

126
 Prin epoca elenistică, grecii au dat naştere celei dintâi civilizaţii de sinteză, de cuprindere
„universală” din istorie.
Atena şi Sparta: viaţa publică şi privată
Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a
„inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere
reprezentativă şi libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerţului,
meşteşugurilor, a circulaţiei monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu,
locuire, instituţii, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga viaţă publică şi privată a vechilor
greci se derula în jurul ideii de cetate, garanţie a drepturilor civile, a averii şi persoanei fizice. În
legătură cu cetatea-stat, a luat naştere şi s-a împlinit şi calitatea grecilor de cetăţeni, mai exact de
oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunităţi de tradiţii, valori
materiale, morale şi religioase, de aspiraţii etc. „Polisul este acolo unde se află corpul
civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituţii dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu
dreptul cutumiar al strămoşilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloţii
(populaţii dependente de Sparta) şi sclavii (prizonieri de război, datornici etc.), folosiţi la muncile
agricole în mine, ateliere meşteşugăreşti, flotă, erau consideraţi aproape animale; celelalte
populaţii neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizaţi în triburi, fratrii, familii (génos) şi
vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat de la autoritatea
regilor la cea a aristocraţilor agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se va impune în locul
originii sociale şi a prestigiului religios şi militar.
În acest context de instituţii şi tradiţii, s-au întemeiat şi polisurile de referinţă ale
Greciei, Sparta şi Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de-a doua în Attica.
Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază
economică agricolă, dominată de aristocraţia funciară tradiţională, Atena – ca democraţie, mare
putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă
de o aristocraţie cu putere financiară.
Viaţa publică în ambele oraşe-stat se desfăşura în cadrul cetăţii (activităţi politice, religioase,
sportive, spectacole, războaie). Instituţiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare
erau aproape identice şi porneau de la:

• obligaţia tuturor cetăţenilor de a presta serviciul militar;

• organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib şi teritoriale;

• divizarea armatei în infanterie (grea – hopliţi), cavalerie şi flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetăţii), spectacolelor,
ceremoniilor de iniţiere, teatrului. Spaţiul public al cetăţii era dominat la spartani de război şi zei,
la atenieni de politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbaţii liberi aveau dreptul de a alege şi de a fi
aleşi, de a deţine şi transmite proprietăţi.
Viaţa privată în Sparta şi Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbaţi. Femeile
aveau în grijă gospodăria şi educaţia copiilor, mai ales a fetelor, şi, uneori, purtau armele.
Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale şi comportamente fixate
de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.
Democraţia ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
(isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la

127
guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea
demosului. Era o democraţie directă, cu întrebuinţarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui
oraş-stat şi la categoria bărbaţilor liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc.
Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta şi Atena se regăsesc, cu adaosuri
originale, desigur, şi în alte polisuri greceşti. În Grecia propriu-zisă, oraşele-stat mai puternice
erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe ţărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăţi
prospere precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părţi ale Mediteranei se
evidenţiau: Cumae, Crotona, Tarent,Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră
fiinţau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume
grecească împărtăşea valori culturale, instituţii şi aspiraţii politice comune. Pentru prima dată în
istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane şi ale Mării Negre, o asemenea unitate de
înaltă civilizaţie; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele
alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” şi o piaţă de desfacere stimulativă
pentru metropole. Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra-venituri”.
Difuzarea valorilor vechii Elade pe spaţii întinse, în Antichitate, a fost rezultatul şi unei „mari
colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre oraşele-stat, creşterea populaţiei,
conflictele sociale au determinat contingente de cetăţeni să-şi părăsească locurile natale şi să
întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu
popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale,de Est şi de Vest, au stimulat relaţiile dintre culturi,
până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigaţie şi pieţe comerciale; procesele de
întrepătrundere etno-culturală şi de civilizaţie au început, în consecinţă, să se intensifice pe
Vechiul Continent.
Totuşi, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forţe exclusiv proprii. Rivalităţile
dintre polisuri şi dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” greceşti.
La un moment dat, această tendinţă părea să fie stimulată din exterior de ameninţarea persană. În
faţa ei, Atena şi Sparta, urmate de majoritatea cetăţilor elene, şi-au pus în comun resursele
militare, câştigând aşa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de
la Marathon (490 î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.),
purtat de Atena şi Liga de la Delos (alianţă patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei
şi a Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria
Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei şi, în final, afirmarea
Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.
Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea şi Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin
cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de
Sud-Est, Asia şi Africa de Nord avea să dea naştere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor
fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta şi Atena îşi vor pierde atunci
definitiv importanţa politică, dar vor rămâne şi după cucerirea romană (secolul II î.Hr.)
simbolurile a două moduri de organizare şi exercitare a puterii politice: oligarhia şi democraţia.
Pericle (495–429 î.Hr.) a fost un om de stat atenian. Descendent al familiei aristocratice a
Alcmeonizilor, s-a afirmat de timpuriu ca lider al „democraţilor” atenieni în lupta împotriva
conservatorilor. A condus cetatea în funcţia de strateg. A încercat să impună hegemonia Atenei în
Mediterana de Est şi să creeze un adevărat „imperiu maritim”; totodată, a sprijinit artele, ca unul
dintre cei mai străluciţi protectori ai culturii din istorie. Sub conducerea sa, Atena atinge apogeul
dezvoltării economice şi al democratizării instituţiilor de stat.
Alexandru cel Mare, (n. 20 iulie 356 î.Hr. – d. 10 iunie 323 î.Hr.), rege al Macedoniei (336
î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie.
128
Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea
sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
Căderea Imperiului Persan
Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul
lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela.
Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în
frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar
Darius este nevoit să-şi abandoneze carul şi armele în luptă şi să fugă. Lupta a avut loc la data
de 2 octombrie 331 î.Hr.
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate
capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă
obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o
rezistenţă sporită în jurul Persepolisului (probabil, din cauza beţiei), unde va incendia palatele ca
represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-
lea cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe,
înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un
marş forţat şi extenuant, până când Darius moare, ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau,
Bessus, care se proclamă rege. Soldaţii macedoneni l-au găsit pe Darius inconştient, iar când a
cerut apă şi a băut, a murit din cauza rănilor provocate de ucigaşii săi. Alexandru l-a jelit atunci,
căci nu dorea să-l ucidă, ca să nu atragă antipatia perşilor. I-a urmărit pe ucigaşi şi, în cele din
urmă, l-a ucis pe Bessus.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius.
Aflat la Babilon, Alexandru îl cumpără pe Bagoas, eunucul, care îl servise şi pe Darius al III-
lea, cât şi pe Artaxerxes III (pe care l-a şi otrăvit). După spusele lui Plutarch, Bagoas, cel mai
iubit eunuc a lui Alexandru, a câştigat un concurs de dans organizat după traversarea cu succes a
deşertului Gedrossian. Trupele macedonene, în rândul cărora Bagoas era foarte popular, i-au
cerut lui Alexandru să-l sărute în faţa mulţimii de invitaţi, ceea ce acesta a şi făcut.[4]
Totuşi, Alexandru nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală,
(Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de
aproape 3 ani (330 î.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat torid şi pe un teren dificil. Alexandru a avut de
furcă şi cu bandiţii si beduinii care îi atacau frecvent armata.
Odată, calul său preferat, Bucefal, i-a fost furat. Alexandru a jurat că îi va pedepsi crunt pe
bandiţii perşi. Bandiţii, auzind vestea, i-au înapoiat calul regelui, iar acesta a fost atât de bucuros
că şi-a recuperat calul, încât i-a cruţat pe hoţi, ba chiar i-a iertat şi i-a răsplătit.
Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde
Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes.
Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii
să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

129
 Alexandru a strâns bunuri şi o avere în valoare de 160.000 talanţi persani ($ 280.000.000), s-a
ales după bătălia de la Issus cu soţia lui Darius, cu cele două fiice ale sale şi cu un harem regal
format din 360 concubine şi 400 eunuci.
Soldaţii macedoneni au fost bine răsplătiţi pentru serviciul militar, mulţi îmbogăţindu-se. Dar
li s-a impus să se căsătorească cu femei persane, atunci când Alexandru a decis unirea dintre cele
două popoare prin căsătoria dintre soldaţii macedoneni şi femei persane, decizie nu foarte bine
primită de generalii lui Alexandru, ba chiar fiind criticată şi declarată ca fiind josnică şi
umilitoare, ca un grec sau macedonean să se căsătorească cu o barbară din afara ţinuturilor
greceşti. Mulţi soldaţi duceau dorul de casă.
Totodată, Alexandru a decis să construiască librării, biblioteci, şcoli, răspândind educaţia şi
cultura greacă de-a lungul Orientului. A început chiar să recruteze perşi în armata macedoneană.
Aceasta în timp ce el adopta obiceiurile şi chiar şi vestimentaţia persană. Chiar dacă prin aceste
acte a atras simpatia perşilor, el a atras şi duşmănia propriilor săi generali macedoneni.

130
 IMPERIUL HITIT

Originile
Originea indo-europeană a hitiţilor e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având
părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum şi de afinităţile limbii lor cu cea tracă.
Aşezarea
Aşezaţi în mileniul al III-lea î.Ch., în noua lor patrie, teritoriu cunoscut azi ca Anatolia, hitiţii
au format în scurt timp unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Primele oraşe-cetăţi ş
importante, Hattuşaş, Neşa, Zalpa şi Kuşşara, au apărut încă din secolul al XX-lea î.Ch, când
unele triburi hitite au început să se impună în lupta pentru supremaţie. Regele Anitta din Kuşşara,
a fost primul din cei 29 de regi hitiţi care s-au remarcat în mileniul al II-lea în campaniile de
cuceriri. Tabarna (cca 1670 î.Ch.) a întins statul hitit spre Marea de sud, reuşind cucerirea
cetăţii Arzawa. Hattuşil I (1600 î.Ch.) a dus o importantă campanie în zona Eufratului şi
al Siriei de sud şi a reuşit să aducă o enormă pradă de război.
Soldaţi hitiţi
Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Hr.) şi s-a menţinut
până în timpul domniei lui Suppiluliuma II (cca. 1200 î.Hr.). În perioada 1200-1000 î.Ch. a avut
loc invazia „Popoarelor Mării”, triburi războinice venite dinspre Europa. Suppiluliuma II a fost
trădat de regele vasal Medduwata şi a rămas singur în faţa valului de triburi care au trecut
Bosforul revărsându-se spre răsărit, încât capitala hitiţilor, Hattuşa, a căzut în jurul anului 900
î.Hr.

131
 După destrămarea imperiului hitit au apărut formaţiuni statale ale câtorva popoare: în apus –
lidinii, cu capitala la Sardas; frigienii, cu centrul la Gordion; în sud – filistinii; în nord-vest -
tracii şi misienii.
Dispariţia
În sud, în zonele neatinse de invazia "popoarelor mării", s-au menţinut mici state hitite care au
căzut pe rând, pradă asirienilor. Regele acestora Sargon II, a cucerit în anul 717 î.Ch. ultima mare
cetate hitită, Karkemiş, pentru ca 6 ani mai târziu să cadă şi statul Maraş. Hitiţii înşişi au preluat
limba arameilor semitici şi, în final, dispar din istorie.

Imperiul Hitit

HURIENII

132
 Hurienii au fost un popor din Orientul Apropiat antic care a trăit în epoca bronzului în
Mesopotamia de Nord şi în regiunile adiacente. Naţiunea Hurriană cea mai mare şi cea mai
influentă a fost regatul Mitanni. Populaţia din Imperiul Hitit din Anatolia era alcătuită în mare
parte din Hurienii şi aceştia au exercitat o influenţă semnificativă asupra mitologiei hitite.
În Epoca Fierului timpurie, Hurienii au fost asimilaşi de alte popoare, cu excepţia, probabil, a
regatului Urartu. Potrivit lui I. M. Diakonoff şi S. Starostin, Hurienii şi limbile Urarteene sunt
precursoarele limbilor caucaziene de nord-est.

MITANNII
Mitannii a fost un stat vorbitor de limbă hurriană în nordul Siriei şi la sud-est de Anatolia,
existând între anii 1500-1300 î.Hr. Fiind fondat de o clasă conducătoare indo-ariană care stăpânea
peste o populaţie predominant hurriană, Mitannii a devenit o putere regională după distrugerea
hitită a Babilonului amorit şi în contextul în care o serie de regi asirieni ineficienţi au creat un vid
de putere în Mesopotamia. La începutul istoriei sale, rivalul major al statului Mitannii a fost
Egiptul, sub conducerea lui Tutmosid.
Cu toate acestea, odată cu ascensiunea imperiului hitit, Mitannii şi Egiptul au încheiat o alianţă
pentru a-şi proteja interesele reciproce în faţa ameninţării hitite. În timpul domniei lui Şutarna, la
începutul secolului al XIV-lea î.Hr. relaţia dintre cele două state a fost una de prietenie, regele
trimiţându-şi fiica Gilu-Hepa în Egipt pentru a se căsători cu faraonul Amenhotep III. Mitanni
ajunsese acum la apogeul puterii sale.
Când a fost un stat puternic, în secolul al XIV-lea î.Hr., Mitanni a avut avanposturi aşezate în
jurul capitalei sale, Waşukani, a cărei locaţie a fost determinată de către arheologi a fi în amonte
de râul Kabur. În cele din urmă, Mitanni a pierdut în faţa atacurilor hitite şi, mai târziu, a celor
asiriene, fiind redus la statutul unei provincii a Imperiului Asirian Mijlociu. Probabil că cei care
au invadat India, instaurând acolo religia lor şi sistemul castelor au fost o ramură din Mitanni.

Limba: numele aristocraţiei Mitanni sunt adesea de origine indo-ariană, dar aceste rădăcini
sunt puse cu adevărat în evidenţă de zeităţile lor (Mitra, Varuna, Indra, Nasatya). Unii cred totuşi
că aceştia sunt legaţi mai direct de caşiţi. Limba comună a oamenilor, cea hurriană, nu este nici
indo-europeană, nici semitică. Hurriana este asemănătoare cu urartiana, limba din Urartu, ambele
aparţinând familiei de limbi hurro-urartiene.

133
 Mitanni

IMPERIUL PERSAN

Imperiul Persan a fost un imperiu iranian ce a dominat Asia de Sud şi de Sud-Vest între 550
î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în 330 î.Hr., când ultimul împărat
Ahemenid moare şi imperiul este cucerit de Alexandru cel Mare.
La apogeul întinderii sale teritoriale, teritoriul său cuprindea Iranul,
Afganistanul, Irakul, Turcia, Siria Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul şi porţiuni
din România, Bulgaria, Grecia, Arabia Saudită, Libia, Sudanul de Nord,Caucaz, India, Asia
Centrală şi chiar din China, cu o suprafaţă totală de 8.000.000 km2. Cirus cel Mare creează dintr-
un stat vasal un vast imperiu cucerind Imperiul Medic, primul mare stat monarhic
iranian, Imperiul Neo-Babilonian şi Regatul Lidian, deschizând cale fiului său, Cambyses al II-
lea, spre cucerirea Egiptului.
Războaiele medice, dintre polisurile greceşti şi Imperiul Persan, au arătat acestuia că nu este
invincibil, înfrângerile suferite la Marathon, Salamina şi Plateea umilindu-l pe Regele Regilor în
faţa întregii lumi.
După cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare, vastele sale teritorii încep să
facă parte din lumea elenistică.
Origini
Perşi sunt un popor indo-iranian stabiliţi în Iran (Persia) în jurul anului 1000 î.Hr. Triburile
perşilor sunt unificate, potrivit tradiţiei, către 700 î.Hr., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei
Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte
suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr. – 559 î.Hr.) pe a Mediei.

134
 Imperiul
Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr. - 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi
ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi
puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine
provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele
sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. – 539
î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală -
Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului
Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând
apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului
Faraonic.
Cambyses II (529 î.Hr. – 522 î.Hr.), fiul lui Cyrus cel Mare, personalitate controversată
în istoriografie datorită excentricităţii deciziilor sale, transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-
o satrapie a Imperiului Ahemenid.
Darius I cel Mare (522 î.Hr. – 486 î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după
cucerirea Punjabului (519 î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5.000.000 km². El
creează un sistem modern de drumuri, care să asigure transmiterea rapidă a informaţiilor, a
trupelor şi mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes măsura 2400 km), împarte imperiul în
cca. 20 de unităţi administrative (satrapii), creează o monedă de auretalon (dareicul), începe
zidirea unei noi reşedinţe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice întreprinsă
împotriva sciţilor (513 î.Hr.), cu care prilej Darius este înfruntat de geţii din Dobrogea, se încheie
fără niciun rezultat. Cu un eşec se termină şi cele 2 expediţii vizând cucerirea Greciei, din 492
î.Hr. şi 490 î.Hr.
Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr., cu forţe
impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăţilor greceşti, în fruntea
cărora se aflau Atena şi Sparta, face ca lumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.
Declinul
Începând cu domnia lui Artaxerxes II (465 -424 î.Hr.), Imperiul Ahemenid alunecă pe panta
declinului. Fiul său, Xerxes II (424 î.Hr.), după o domnie de 45 de zile este ucis de fratele
său, Sogdianus (424 – 423 î.Hr.), care la rândul său este asasinat. Darius II (423 – 405 î.Hr.) se
aliază cu Sparta în Războiul peloponesiac împotriva Atenei. Artaxerxes al II-lea înfrânge revolta
fratelui său, Cirus cel Tânăr, în bătălia de la Cunaxa din 401 î.Hr. Este confruntat şi cu
tentativa Spartei, victorioasă în Războiul Peloponesiac, de a se erija în apărătoare a cetăţilor
greceşti din Ionia. Ca răspuns la ofensiva corpului expediţionar spartan, condus de generalii
Tibron (399 î.Hr.) şi Dercilide şi, din 396 î.Hr., care acţionează în Asia Mică, Artaxerxes al II-lea
subvenţionează şi încurajează rezistenţa antispartană a cetăţilor greceşti, Teba, Atena, Argos,
declanşând războiul corintic (395 – 387 î.Hr.). De asemenea, Artaxerxes al II-lea sprijină
reconstrucţia flotei ateniene care obţine în 394 î.Hr. victoria de la Cnidos asupra celei spartane.
Sprijină încheierea, la Susa, a păcii lui Antalcidas (387/386 î.Hr.), numită şi "pacea regelui", care
punea capăt luptelor din Grecia şi confirma suzeranitatea Imperiului Persan asupra oraşelor
greceşti din Asia Mică şi a insulei Cipru.
Artaxerxes al III-lea (358 – 338 î.Hr.) înăbuşe în 343 î.Hr. revolta Egiptului începută după
moartea lui Darius al II-lea. Urmat la tron de fiul său mic Artaxerxes al IV-lea (338 – 336 î.Hr.)
care şi-a asasinat fratele mai mare.

135
 În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei
modeste armate, Hellespontul. În pofida uriaşelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330
î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se dovedeşte incapabil să facă faţă impetuozităţii lui Alexandru,
pierzând bătăliile decisive de la Issos (333 î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.). Darius al III-lea este
asasinat în Bactria de către un general al său care va fi torturat şi ucis de Alexandru.
Întregul Imperiu Persan este cucerit de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.

IMPERIUL ROMAN

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convenţional, pentru a descrie statul roman
post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică şi de stăpânirea unui imens
teritoriu în jurul Mării Mediteraneene. Ultimul împărat roman din Italia a fost detronat în 476,
dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat roman, ce se afla
în capitala imperială de est, Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a continuat să
existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul până la dispariţia sa efectivă, în 1453, când
Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi Sfântul
136
Imperiu Roman şi din est (ţaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile romane chiar şi
până în perioada modernă.
Influenţa Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum şi în multe alte
aspecte ale vieţii de zi cu zi a devenit inevitabilă.
Imperiul Roman antic (27 î.Hr. – 395 d.Hr.)
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, şi-a consolidat poziţia prin înfrângerea
rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanşat
un amplu proces de restructurare a tuturor instituţiilor statului, fiind conştient că anii de război
civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie şi că societatea romană nu era încă pregătită să accepte
controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a ştiut să câştige simpatia
tuturor. Mai întâi a desfiinţat armatele sale şi a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în
funcţia de consul. În 27 î.Hr., a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să
renunţe şi la supremaţia militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a
dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat şi titlul
de Augustus (tradus „cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convenţional
drept începutul Imperiului Roman, deşi numele de "Republica Romana" a fost folosit mai
departe, în mod oficial, timp de câteva secole. Augustus a reuşit să mai acapareze şi funcţia
de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să-i stabilească agenda. În afară
de aceasta a inventat şi o nouă funcţie, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această
funcţie era pe viaţă şi îi oferea controlul întregii armate romane. Totuşi el folosea adesea titlul
civil Princeps, sau „Primul Cetăţean”. La 19 august 14 d.Hr., Augustus a fost succedat
de Tiberius (14-37), fiul soţiei sale Livia Drusilla dintr-o altă căsătorie.
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză
în vremea împăratului Nero (54-68) imperiul şi-a atins maxima întindere în vremea
împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia.
Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia şi
părţile Daciei de est (care fuseseră incluse în provincia Moesia Inferior). După aceasta a urmat o
perioadă de pace, cu excepţia unor conflicte militare din vremea împăratului Marcus
Aurelius (161-180). În anul 212 împăratul Caracalla (211-217) a oferit cetăţenia romană tuturor
oamenilor liberi din imperiu. În pofida acestor măsuri, secolul III a fost dominat de o perioadă de
anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut
loc foarte multe războaie civile. În această perioadă împăratul Aurelian (270-275), care a avut
meritul să restaureze integritatea imperiului (deoarece în urma conflictelor civile se formase în
vest un imperiu galo-roman şi în est unul palmyrean), a decis să abandoneze, în 271, provincia
Dacia. Aceasta se justifica strategic, prin ideea scurtării frontului plin de conflicte cu populaţiile
migratoare barbare de pe linia Dunării de Jos. Criza secolului III se consideră că a luat sfârşit
cu Diocleţian (284-306). Acesta a iniţiat o serie de reforme care au schimbat fata imperiului. Cu
el se consideră că începe perioada dominatului (marcând sfârşitul perioadei principatului, care
începuse cu Augustus), împăratul devenind în mod oficial un monarh autocrat. A reorganizat
administraţia in mai multe prefecturi şi dioceze, şi va împarţi imperiul (în 286), el luând răsăritul
(linia de împărţire fiind între Italia şi Dalmaţia), având capitala la Nicomedia. Va instaura
şi Tetrarhia, prin care, imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti şi 2 Cezari, câte un
August şi un Cezar pentru fiecare parte (apus şi răsărit). În urma unor războaie
civile împăratul Constantin I (306-337) va reunifica imperiul. În 313, el va da un edict de
toleranţă religioasă, la Mediolanum, în urma căruia creştinismul va deveni o religie favorizată
(până atunci fusese persecutată de foarte multe ori, în special în vremea lui Diocleţian), iar

137
în 325 la Niceea, s-a ţinut primul sinod ecumenic, la care arianismul a fost recunoscut
ca erezie (deşi se pare ca la acea vreme, Constantin îi favoriza mai mult pe arianişti). În 330, el va
înfiinţa de asemenea o noua capitală, pe locul vechiului oraş Bizanţ, aceasta capitala va avea
iniţial numele oficial "Roma Secunda" (a doua Roma), mai târziu va deveni "Roma Nova" (Noua
Romă), însă oraşul va deveni cunoscut popular cu numele de "Constantinopol" (oraşul lui
Constantin). În 332, Constantin va duce o campanie contra vizigoţilor la nord de Dunăre,
restaurând pentru o vreme nişte părţi din fosta provincie romană Dacia. În 337, Imperiul va fi
împărţit între fiii lui Constantin I, Constant (337-350), care va lua Italia şi Illyricum (includea
atunci şi Moesia de vest, Macedonia şi Grecia), Constantin al II-lea (337-340) care va lua restul
provinciilor occidentale (vestice), iar Constanţiu al II-lea (337-361) care va lua orientul şi în cele
din urmă întreg imperiul. În 364, imperiul a fost iar împărţit de Valentinian I (364-375), care a
luat occidentul (care includea şi Illyricum) şi a dat orientul fratelui sau Valens (364-378). În
vremea lui Valens, vizigoţii fiind atacaţi de huni, au cerut azil în imperiu, dar apoi datorită
modului de viaţă migrator şi dificultăţilor de adaptare la condiţiilor grele de aprovizionare de la
sud de Dunăre, s-au revoltat contra romanilor, învingându-i în 378 în bătălia de la Adrianopol.
Ultimul împărat care va conduce o scurtă vreme întreg imperiul, va fi Theodosius I (379-395),
numai din anul 394. Acesta va proclama Creştinismul ortodox (adică nearianist), ca religie
oficială în 380, iar în 381, va fi ţinut la Noua Romă, Constantinopol, al doilea sinod ecumenic. În
395, imperiul va fi împărţit fiilor lui Theodosius, Arcadius (395-408) în Răsărit (est),
iar Honorius (395-423) în Apus (când, Illyricum a fost atribuit părţii de răsărit, dar fără
Dalmaţia).
Declinul Imperiului Roman de Apus (395 – 476)
După 395, niciun împărat nu va mai conduce singur un imperiu, care să se întindă din Britania
până în Egipt. Însă, oficial nu erau două imperii, ci un imperiu cu doi împăraţi. Imperiul din
occident va intra în declin, în 410, vizigoţii conduşi de Alaric vor devasta Roma, care n-a mai
fost devastată din 387 î.Hr. (însă Roma nu mai era capitala imperiului încă din 285, capitala fiind
la Mediolanum, iar apoi în vremea lui Honorius mutată la Ravenna). Declinul imperiul de vest se
va accentua în vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuând să piardă din teritoriu, iar
în 439 vandalii conduşi de Gaiseric au cucerit Cartagina şi o parte considerabilă din nordul
Africii. În anul 451, generalul Flavius Aetius a reuşit să-i învingă pe hunii conduşi
de Attila în bătălia de la Chalons, dar declinul imperiului de vest a continuat, împăraţii ajungând
sa fie nişte marionete ale unor comandanţi germanici. În anul 476, un comandant german din
armata romană, pe nume Odoacru l-a înlăturat pe împăratul de la Ravenna, Romulus
Augustulus (475-476), şi a refuzat să mai pună o alta marionetă, preferând să-l recunoască pe
împăratul din răsărit Zenon (474-491) ca singurul împărat roman şi să conducă Italia romană în
numele lui, deşi un alt împărat din occident, Iulius Nepos (474-480), continua să
conducă Dalmaţia. În anul 487, după nişte neînţelegeri cu Odoacru, Zenon îl va convinge pe
regele ostrogot Theodoric (care se afla în Balcani, în partea imperiului de răsărit), să plece şi să-l
înlocuiască pe Odoacru, ca guvernator al Italiei.
Imperiul Roman de Răsărit (476 – 1453)
Imperiul roman din orient a reuşit să scape de pericolele barbare din secolul V, orientându-
i pe mulţi dintre barbari spre occident. Însă în secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565)
a decis să încerce să recucerească occidentul roman. El se va baza în special pe
generalul Belisarius, iar apoi pe Narses. Romanii au reuşit să recucerească Nordul Africii de
la Vandali în 534, însă războaiele cu ostrogoţii din Italia vor fi mult mai lungi, ele durând
din 535 până în 554. În cele din urmă romanii au recucerit Italia, dar efortul de război a ruinat

138
economia romană. În afară de Nordul Africii şi Italia, va mai fi recucerita şi o parte din sudul
Spaniei, şi pentru o vreme şi câteva teritorii la nord de Dunăre. În vremea lui Iustinian, a fost
dat un nou cod de legi, care va rămâne cunoscut cu numele de "Codul lui Iustinian", şi a fost
reconstruită catedrala Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) în forma ei actuală, între ani 532-
537.
Recuceririle din vremea lui Iustinian nu vor dura, Italia va fi atacată de lombarzi în 568, iar
sudul Spaniei, va fi pierdut din nou, în câteva decenii, iar conflictele cu perȘii vor reîncepe (în
vremea lui Iustinian, romanii au plătit un tribut scump ca să păstreze pacea), orientând atenţia
imperiului la est. Însă împăratul Mauricius (582-602) a reuşit sa restabilească pacea cu perȘii
(ajutându-l pe regele perşilor Chosroes al II-lea într-un război civil), şi a reorganizat apărarea
Balcanilor contra avarilor şi slavilor. Dar, în 602, soldaţii lui Mauricius, nemulţumiţi că au fost
obligaţi să petreacă iarna la nord de Dunăre, s-au revoltat, şi l-au pus împărat pe Phocas (602-
610). Conflictele cu perȘii vor reîncepe, ceea ce va duce la ignorarea apărării din Balcani, iar
astfel vor intra slavii. Phocas va fi înlăturat în anul 610 de Heraclius (610-641), care va reuşi în
cele din urmă să-i învingă pe perȘi. Heraclius va schimba de asemenea limba oficiala a
imperiului în greacă (totuşi, multe din provinciile imperiului erau multi-etnice). Însă în secolul
VII vor începe atacurile arabilor islamici care vor cuceri întreaga Persie, apoi provinciile romane
Siria, Palestina, Egipt (cucerirea lor a fost atât de uşoară şi datorită faptului că aici erau majoritari
ca religie miafiziții) şi Nordul Africii, iar în secolul al VIII-lea aceştia au cucerit şi regatul vizigot
din Spania ajungând pana în Francia. În 751, lombarzii vor cucerii Ravenna (capitala exarhatului
roman din Italia), acest lucru a fost grăbit şi datorită confruntărilor religioase din
cauza iconoclasmului care duseseră la rebeliunea (vechii) Rome. Deşi, iconoclasmul a fost
condamnat în 787 la al şaptelea sinod ecumenic de la Noua Romă, imperiul nu va mai recăpăta
(vechea) Roma, aceasta ajungând sub influenta francilor. În 800, papa de la Roma, Leo al III-
lea îl va încorona pe regele francilor Charlemagne ca împărat al romanilor, ceea ce va duce la
formarea Imperiului Romano-german (800-1806). Imperiul Roman (de răsărit) va începe să-şi
revină în vremea dinastiei macedonene (867-1056), atingând apogeul în vremea lui Vasile al II-
lea (976-1025). În această perioadă, vor fi recucerite părţi din estul Anatoliei, Siria, Armenia,
toată peninsula Balcanica, sudul Italiei, şi insule din Mediterana (Creta, Cipru). În secolul al XI-
lea, va începe iar un declin, ce va duce la pierderea Italiei de sud în favoarea normanzilor şi a
Anatoliei care a fost cucerită de turcii selgiucizi (cu excepţia unor părţi din vest şi nord), dar
împăratul Alexius I Comnen (1081-1118) a reuşit să salveze imperiul. De asemenea, în această
perioadă au început cruciadele contra musulmanilor, deşi imperiul iniţial a profitat, în cele din
urma vor începe conflictele dintre occidentul medieval şi imperiu. În 1204, cruciada a patra a
devastat Constantinopolul şi a fondat Imperiul Latin al Romaniei (1204-1261), capitala
imperiului roman fiind mutata la Niceea acuma, însă alte doua state romane s-au desprins
acum, Despotatul Epirului (1204-1337) şi Imperiul din Trapezunt (1204-1461). Cei din Niceea,
vor reuşi în 1261 să recucerească Constantinopolul, dar imperiul nu-şi va mai reveni şi va
continua să cadă în declin. În secolul al XIV-lea, Anatolia va fi pierdută la turci, iar otomanii vor
trece în Europa în 1354, ocupând Gallipoli. În 1453, după mai multe conflicte, otomanii reuşesc
sa cucerească Constantinopolul, iar apoi în 1461 şi Trapezuntul.

139
140