Sunteți pe pagina 1din 9

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție - Izvoarele De Transmitere

Ale Revelației

Revelaţia este descoperirea de către Dumnezeu a unui lucru ascuns. Revelaţia


dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a fiinţei şi planurilor Sale.
Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al descoperitorului, cât şi din
punctul de vedere al privitorului. Unul vrea să se descopere din iubire faţă de
oameni, iar celălalt este creat să primească revelaţia.
Revelaţia s-a dat pe trei căi: - pe cale naturală;
- pe calea credinţei;
- prin descoperirea slavei lui Dumnezeu.
Revelaţia mai poate fi:- publică;
- particulară.
Revelaţia dumnezeiască s-a încheiat găsindu-ţi expresia ultimă în persoana
Mântuitorului. Revelaţia divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta
Tradiţie, care sunt cele două tezaure ale ei. Mai recent, numeroşi teologi, spre a
exprima cât mai bine ideea unităţii Revelaţiei, afirmă că Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie sunt două modalităţi sau două moduri de fixare, păstrare şi
transmitere a Revelaţiei. Ele nu se deosebesc ca fond, între ele existând o
strânsă legătură, ci diferă numai cu privire la modul în care Revelaţia ni s-a
transmis şi este cuprinsă între ele. Căci întregul conţinut al revelaţiei se
cuprinde în amândouă una fiind strâns legată una de cealaltă, de aceea ele au o
valoare egală ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei., neputându-se acorda
uneia faţă de cealaltă o superioritate sau o valoare în plus.

SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sfânta Scriptură sau Biblia este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de
prooroci, apostoli si alţi oameni aleşi, sub inspiraţia duhului Sfânt. Ea cuprinde

1
adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care
Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în
scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu i s-a
spus şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură se compune din două părţi şi anume: Vechiul Testament
şi Noul Testament. Vechiul Testament ne înfăţişează istoria revelaţiei de la
Adam până la Hristos şi cuprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se
mai adaugă încă 13 cărţi şi fragmente de cărţi necanonice, neinspirate, dar bune
de citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, toate
canonice sau inspirate. Ambele Testamente sunt normative pentru credinţă şi
purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde
descoperirea dumnezeiască făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de
Sfinţii Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos, referindu-se adeseori la profeţiile acestuia despre
Sine. El a declarat în mod expres: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau
proorocii. N-am venit să stric ci să-mplinesc.” (Mt. 5,17). În alt loc numeşte
legea lui Moise „pedagog spre Hristos” (Gal. 3,24). Sfinţii Părinţi de asemenea
arată clar care este deosebirea între cele două Testamente şi superioritatea
Noului Testament faţă de Noul Testament. Raportul dintre ele îl arată Fericitul
Augustin prin următoarele cuvinte: „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus
Testamentum in novo patet”(Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul
Testament se deschide în cel Nou).
Inspiraţia Sfintei Scripturi. Întreaga Scriptură este o operă inspirată de
Duhul Sfânt. Deşi în cărţile Vechiului Testament nu se afirmă nicăieri că ele
sunt cărţi inspirate, din numeroase locuri rezultă că autorii acestora le-au scris
după porunca lui Dumnezeu. „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis…”
mărturiseşte proorocul
Ieremia (Ier. 2,1), iar Isaia zice: „Şi a zis Domnul către mine: Ia o carte mare şi
scrie deasupra ei cu slove omeneşti…” (Is. 3,1). În Noul Testament avem însă

2
numeroase dovezi cu privire la inspiraţia sau insuflarea întregii Sfinte Scripturi.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei: „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre povăţuire întru dreptate” (2 Tim. 3,16).
Inspiraţia sau insuflarea Duhul Sfânt este acţiunea dumnezeiască asupra
unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a
cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli
în timpul scrisului. Această acţiune nu trebuie înţeleasă ca o inspiraţie verbală în
sensul că Duhul Sfânt i-a dictat autorului sfânt cuvânt de cuvânt, cele pe care
acesta le-a scris, ci numai că acesta a primit de la Dumnezeu conţinutul de idei
al Revelaţiei, dar nu i-a fost anulată cugetarea, voinţa ori felul în care el a redat
cele descoperite. E vorba deci de o inspiraţie reală, dinamică: Dumnezeu i-a
respectat scriitorului sfânt personalitatea şi libertatea de a reda în felul său
propriu cele descoperite. Inspiraţia divină nu este deci efectul magic al unei
lucrări divine al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării dintre factorul divin
şi uman.
Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi. Biserica ortodoxă nu numai că
permite, dar şi recomandă, credincioşilor ei citirea Sfintei Scripturi, dar aceasta
nu înseamnă că ea îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după mintea şi priceperea
sa. Aceasta cu atât mai mult cu cât în Sfânta Scriptură avem recomandări clare
în această privinţă. Astfel, Sfântul Apostol Petru spune despre unele scrieri ale
sfântului Pavel că „în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles pe care cei
neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şipe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzanie. ” (2Ptr. 3,16). De asemenea diaconul Filip în drum spre Gaza,
întâlnindu-l pe famenul etiopian citind, în căruţă, din proorocul Isaia, l-a
întrebat: „Oare înţelegi cele ce citeşti?”, la care famenul a răspuns: „Cum voi
putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva?” (FA 8,27-31), aşadar, credincioşii
care citesc Sfânta Scriptură vor trebui să se menţină pe linia tâlcuirii pe care le-
o dă Biserica, fără a se abate de la aceasta.

3
SFÂNTA TRADIŢIE
Al doilea izvor al Revelaţiei divine sau a doua modalitate de fixare,
păstrare şi transmitere a Revelaţiei divine este Sfânta Tradiţie.
Cuvântul tradiţie este de origine latină şi înseamnă predare, transmitere,
de unde şi numirea de Predanie ce i se dă Tradiţiei. Termenul tradiţie este
folosit în mod curent şi în limbajul profan, înţelegându-se prin el totalitatea
învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale, moştenite de
la o generaţie la alta.
În sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor relevate
care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către
Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris şi păstrate de
către Sfânta Biserică până în zilele noastre.
În ce priveşte conţinutul Tradiţiei, el este exprimat prin mai multe
formule; ceea ce o arată a fi o transmitere a adevărului relevat şi memorie vie a
Bisericii. Prima formulă accentuează temelia Tradiţiei ca învăţătură a
Mântuitorului şi Sf. Apostoli care n-a fost scrisă de ei înşişi. Cea de-a doua pune
accentul pe rolul activ al Bisericii în dezvoltarea şi transmiterea ei. O a treia
formulă are o dimensiune pnevmatologică şi înseamnă că Tradiţia este viaţa
Duhului în Biserică.
Dat fiind faptul că Sfânta Scriptură a fost scrisă mai mult ocazional, este
de la sine înţeles că ea nu cuprinde întreaga învăţătură revelată, o mare parte a
acesteia rămânând nescrisă, dar fiind predată prin grai viu şi păstrată de Sfânta
Biserică. În această privinţă, cele scrise de Sfântul Evanghelist Ioan sunt
edificatoare: „Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă
s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea
cărţile ce s-ar fi scris” (In. 21,25).

4
Este deci uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde numai o parte
din Descoperirea dumnezeiască faţă de mulţimea celor săvârşite şi propovăduite
de
Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, cealaltă parte a acestei Descoperiri, care n-a
fost consemnată în Sfânta Scriptură dar s-a păstrat prin grai viu, formează un
tezaur la fel de preţios ca şi cel al Sfintei Scripturi, ea purtând numele de Sfânta
Tradiţie sau Predanie.
Pe de altă parte, Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să
propovăduiască Evanghelia prin grai viu „Mergând, învăţaţi toate
neamurile…învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt.
28,19-20), căci El Însuşi le-a dat acestora învăţătura şi poruncile Sale tot prin
grai viu.
Ceea ce trebuie reţinut este că învăţările transmise şi păstrate în Sfânta
Tradiţie au aceeaşi valoare şi importanţă ca şi cele înscrise în Sfânta Scriptură
deoarece ele provin tot din aceeaşi Descoperire dumnezeiască.
Dar ceea ce trebuie reţinut şi subliniat este faptul că însăşi Sfânta
Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiţii, căci la început a fost numai
Tradiţia şi apoi s-a a scris Scriptura ca o parte a acesteia. Cea mai veche carte a
Sfintei Scripturi s-a scris abia în anul 43, deci după un deceniu de propovăduire
orală a Evangheliei lui Hristos de către Apostoli, iar scrierile Sfântului Apostol
Ioan s-au scris abia la sfârşitul veacului I d.H. Marcu şi Luca şi-au scris
Evangheliile lor pe temeiul Sfintei Tradiţii, care a existat mai înainte de a fi fost
scrisă vreo carte a Noului Testament.
Aspectul dinamic şi statornic al Tradiţiei. Sfânta Tradiţie dumnezeiască,
apostolică are două aspecte: un aspect s t a t o r n i c, în care Biserica
recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti, apostolice preluate de ea, şi un aspect
d i n a m i c¸ în care Biserica, preluând Tradiţia apostolică şi rămânând
statornic în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile ei lăuntrice şi exterioare, ca
răspuns la probleme fiecărei epoci.

5
Aspectul s t a t o r n i c al Tradiţiei poate fi delimitat în timp, ea
începând la Cincizecime şi ţinând până la moartea ultimului Apostol, fiind
fixată apoi în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor ecumenice.
Aspectul d i n a mi c al Tradiţiei este în continuare şi nu se va termina
până la sfârşitul veacurilor, întrucât Biserica călăuzită continuu de Duhul Sfânt,
răspunde mereu tuturor problemelor din fiecare epocă, stând ferm în Tradiţia
apostolică. În Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura care corespunde unor
nevoi temporare ale Bisericii şi care e numită de regulă „tradiţia bisericească”,
ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credinţă, catehisme,
canoane, practici de cult etc..
Monumente sau documente ale Sfintei Tradiţii. Sfânta Tradiţie s-a păstrat
în epoca apostolică prin grai viu, şi în practica bisericii, dar începând cu veacul
al doilea, numeroase învăţături şi practici ale ei au fost fixate sau consemnate de
Biserică într-o serie de monumente sau documente. Acestea sunt următoarele:
- Hotărârile Sinoadelor ecumenice şi particulare, definiţiile lor dogmatice;
vechile simboluri şi mărturisiri de credinţă; canoanele apostolice; canoanele
Sfinţilor Părinţi;
* Viaţa bisericească oglindită în datinile, obiceiurile şi practicile sale;
* Cultul divin oglindit în cărţile de cult şi îndeosebi în cele trei Sfinte Liturghii;
* Scrieri ale Sfinţilor Părinţi;
* Monumentele de artă bisericească (inscripţii, arhitectură, pictură, sculptură,
monumente funerare etc.);
* Mărturisirile de credinţă mai noi ale Bisericii, catehisme şi alte lucrări în care
se oglindeşte tradiţia dinamică bisericească.
Nu toate aceste documente sau monumente au aceeaşi valoare. Dar ţinând
seama de cele două criterii după care putem cunoaşte adevărata Tradiţie,
vechimea şi ecumenicitatea, vom putea descoperii în fiecare dintre acestea unele
sau altele dintre învăţăturile revelate, păstrate şi transmise prin Sfânta Tradiţie.

6
Scrierile anterioare în care s-au consemnat unele din învăţăturile Sfintei Tradiţii
nu s-au scris sub inspiraţia Sfântului Duh, deci ele nu au valoare de Scriptură.
Criteriile Sfintei Tradiţii. Dacă Tradiţia s-a păstrat şi transmis pe cale
orală, nu este de mirare dacă alături de tradiţiile adevărate au apărut şi tradiţii
false, unele având la temelie o pietate sau evlavie cu totul exagerată a unora
dintre creştini, iar altele, create
în mod interesat de către unii dintre eretici, n scopul de a-şi justifica, pe baza
Tradiţiei, învăţătura lor greşită. Ca exemplu putem da o serie întreagă de false
tradiţii în legătură cu copilăria lui Iisus, cu viaţa Sfintei Fecioare Maria, cu
viaţa unora dintre Apostoli şi altele care ulterior au stat la temelia multor cărţi
apocrife, care s-au răspândit printre creştini.
Dar Biserica este în stare şi în măsură să deosebească Tradiţia adevărată
de tradiţiile false. Criteriile de deosebire a fost formulat de scriitorul bisericesc
Vincenţiu de Lerin (sec. IV), care a precizat că tradiţia adevărată constă în „ceea
ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”. Aşadar, ca urmare a
acestui principiu Tradiţia adevărată trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut totdeauna în Biserică,
începând cu Biserica Veche;
2. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie crezut în toate Bisericile creştine
de pretutindeni;
3. Ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie la fel consemnat de către părinţii
şi scriitorii bisericeşti, de către cea mai mare parte dintre ei.
Rezultă deci că Sfânta Tradiţie sau Tradiţia adevărată cuprinde toate
învăţăturile care s-au păstrat neştirbite şi nealterate în Bisericile creştine de
peste tot locul şi întotdeauna, iar cele cuprinse în ea au aceeaşi valoare cu cele
cuprinse în Sfânta Scriptură.
Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Sfânta Scriptură, de aceea faţă de
aceasta ea este completivă şi explicativă. Exemple de tradiţie completivă: cele

7
nouă cete îngereşti, numirea lor erarhică; diverse ierurgii în legătură cu Tainele:
împărtăşirea copiilor după botez; invocarea sfinţilor; cinstirea icoanelor şi a
moaştelor ş.a. Exemple de tradiţie explicativă: colegialitatea apostolică, ierarhia
bisericească sacramentală, naşii la botez şi la nuntă; ritualul săvârşirii tainelor
etc.
Deosebiri interconfesionale. Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică
mărturisesc împreună că forma de credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în
Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Protestanţii susţin că unicul izvor al credinţei şi
principiul formal al ei este Sfânta Scriptură, Tradiţia neavând nici o valoare
dogmatică, şi cel mult una istorică. Unii dintre ei admit într-o anumită măsură
tradiţia explicativă, dar cu toţii resping tradiţia completivă. În privinţa Sfintei
Scripturi, protestanţii se deosebesc de ortodocşi şi de romano-catolici. Căci în
timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică susţin că numai autoritatea
bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi aceasta numai în
spiritul Tradiţiei. Protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să
tâlcuiască Sfânta Scriptură, ea însăşi fiind unicul izvor şi unica normă de
credinţă, ea interpretându-se singură. Teologii protestanţi mai vechi învăţau că
Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui credincios care citeşte
Scriptura, spre a o înţelege corect.
Şi între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică există deosebiri în
privinţa modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia
este învăţătura apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în epoca Sinoadelor
ecumenice (primele opt veacuri), care în parte a fost expusă şi formulată oficial
în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica n-a adăugat nimic. Biserica
Romano-Catolică extinde Tradiţia peste epoca celor şapte Sinoade ecumenice,
incluzând în ea hotărârile conciliilor ei aşa-zise ecumenice, până în zilele
noastre. După ea Tradiţia nu-i necesar să poarte pecete apostolică, nici să fie
întărită de Sfinţii Părinţi.

8
Scriptura, Tradiţia şi Biserica.

Ar fi o mare greşeală să se creadă că atât Scriptura, cât şi Tradiţia ar putea


exista fără Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai strânsă legătură cu
comunitatea creştină, care este Biserica. Fără Biserică, Tradiţia n-ar fi putut
exista, încetând de a mai fi practicată şi transmisă. Dar nici Biserica n-ar fi putut
exista fără Tradiţie, căci ca aplicare continuă a conţinutului Revelaţiei, Tradiţia
este un atribut al Bisericii. Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic
prin Tradiţia apostolică, păstrată în ea neschimbată.
Scriptura există, e aplicată şi interpretată de Biserică. Însăşi Scriptura n-ar
fi existat fără Biserică, căci canonul Scripturii a fost stabilit în Biserică, iar
Biserica este cea care a dat mărturie despre autenticitatea apostolică a Scripturii.
Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din
tradiţia apostolică, deci a unei părţi a Revelaţiei. Tradiţia apostolică apare o dată
cu Biserica şi Biserica o dată cu Tradiţia apostolică. Această împletire între
Scriptură, Tradiţie şi Biserică e rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui
Hristos.