Clasa a IX-a: " Monahismul, forma de manifestare a spiritualitatii

crestine".
In cartile de Catehism crestin Ortodox, la lectiile despre Biserica, se mentioneaza ca aceasta institutie
divino-umana este alcatuita din 3 categorii de membri: clericii sau ierarhia bisericeasca sacramentala cu
cele 3 trepte: episcop, preot si diacon, monahii sau calugarii si credinciosii, laaucii sau mirenii.
Aceasta impartire reia oarecum, cum afirma un profesor al meu din facultate impartirea societatii
medievale: bellatores-razboinicii, nobilii ce aparau cetatea , laboratores, cei care lucrau pamantul sau
practicau un mestesug, asigurand prosperitatea cetatii sioratores, cei ce se rugau pentru bunastarea
materiala si spirituala a cetatii.
Altfel spus, pentru a parcurge drumul vietii si a castiga vesnicia, Dumnezeu a lasat crestinilor calea
casatoriei si amonahismului. Fiecare om, in viata sa, merge pe una din aceste cai, la fel de bune sai la
fel de mantuitoare. Totul se reduce insa la chemare sauvocatie , deoarece fiecare om are o vocatie fie
spre casatorie fie spre calugarie sau monahism.
In limba greaca monachos= persoana singura, insingurata. Monahii sunt deci persoane care isi dedica
viata, retragandu-se din tumultul lumii sau al aglomerarilor urbane, adorarii lui Dumnezeu, printr-o viata
plina de privatiuni in fruntea carora stau cele 3 fagaduinte sau voturi monahale: castitatea, fecioria
sau virginitatea, saracia de buna voie si ascultarea de conducatorul manastirii de care apartin.
Monahismul apare in viata Bisericii, in secolul IV, in Egipt, datorita dorintei unor crestini ferventi de a
se reintoarce la simplitatea evanghelica, denaturata dupa ce crestinismul devenise o religie libera(313
Edictul de la Milan) si oficiala a Imperiului roman(380 edictul "Cunctos populos").
Fondatorii sunt 2 sfinti ai Bisericii crestine: Antonie cel Mare-fondatorul vietii de obste-adica in
manastiri si Pahomie cel Mare,-fondatorul vietii ascetice retrase in izolare sau solitudine. Scopul
monahismului este deci atingerea desavarsirii, lucrare la care sunt chemati de altfel toti crestinii.
Monahul traieste in lume, dar departe de lume, ferindu-se de pacatele si placerile materiale.
Astazi exista 3 moduri de vietuire monahala: chinonia(din gr. koinonie=comuniune), caracteritic
monahilor ce traiesc intr-o obste monahala ce alcatuieste un schit sau manastire, chinonia mica, adica
coabitarea a cativa monahi doar(-2-3) si sihastria sau pustnicia, adica viatuirea retrasa de lume, in
singuratate totala(munti, desert sau pesteri retrase).
Biserica ortodoxa il considera pe Sfantul Vasile cel Marefondator al regulilor monahale, dupa cum
Biserica ROmano catolica il considera pe Sfantul Benedict de Nursia-fondatorul vietii monahale prin
fondarea celebrei Manastire de la Monte Cassino.
Inima monahismului este asceza adica exercitiul facut in mod constient si sistematic, pentru
desprinderea de patimi si dobandirea de virtuti. Ea presupune exercitii fizice, cu scopul de a stapani
trupul, prin eliminarea inclinatiilor spre rau si cultivarea virtutilor, exercitarea puterilor pssiho-fizice si
intregul efort uman pentru a ajunge la starea de contemplare. Desi asimilata monahismului asceza nu
este exclusiv monahala, caci pentru a atinge desavarsirea fiecare crestin trebuie s apractice abstinenta si
sa fie biruitor in lupta cu patimile. Asceza poate atinge desavarsirea doar in monahism.
Virtutea cea mai inaalta spre care tinde monahul este IUBIREA neincetata catre Dumnezeu, care il
conduce la o rugaciune permanenta, caci viata de rugaciune este temelia intregii vieti manastiresti.
Monahii insa nu sunt doar oameni ai rugaciunii, impletind armonios rugaciunea cu munca("ora et
labora"), cu preocuparile literare, cultural-artistice sau mestesugaresti(multi monahi fiind literati, filoofi,
oameni de cultura sau iscusiti mestesugari).
Primele scoli, spitale sau azile au fot in incinta manstirilor, care au fsot secole dea- randul, ca si astazi
focare culturale si laboratoare de fecunda creatie literar-artistica sau teologica. MAri oameni de cultura
din trecutu nostru au fsot calugari(mitropolitii:Varlaam-Autorul celebrei Cazanii. sau Dosoftei,
versificatorul Psalmilor davidici, Veniamin Costachi sau Grigorie Dascalul), air alti oameni de cultura au
imbratisat ulterior viata monahala(Gala Galactio sau Nicolae Steinhardt)
In concluzie monahismul ramane o forma a spiritualitatii crestine, destul de prezenta in Biserica
ortodoxa, care considera monahismsul o poarta de intrare in imparatia cerurilor iar pe monahi niste sfinti
ai contemporaneitatii.

Monahism
Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură/însingurată) este vechea
practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia,
urmărind unirea cu Iisus Hristos.

Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemați toți
creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în
scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalia, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un
monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai
poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice (i.e. "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei,
castității/curăției, statorniciei și ascultării). Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viață sunt:
"Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".

Astfel, monahii sunt isihaști, angajați în lupta duhovnicească pe

calea despătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeiriisau unirii cu Dumnezeu (θεωσις),
prin rugăciune, Sfintele Taine și ascultare.

Precursori ai idealului monastic creștin

Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Israel. Un nazireu era o
persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.

"Vorbește fiilor lui Israel și zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduință de nazireu, ca să
se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de vin și de sicheră; oțet de vin și oțet de sicheră să nu
bea și nimic din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeți sau uscați să nu mănânce. În
toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de la sâmbure
până la pielită. În toate zilele făgăduinței sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea
zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt și trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru
care s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său,
sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui
Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului. (Numeri 6,2-8)

Profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință. Unii din ei trăiau în condiții foarte
grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl
purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar
despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin. Proorocii dinainte
de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilieși ucenicul acestuia, Elisei sunt
importanți pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model" al vieții monastice (și în
special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul Ioan Botezătorul, mazireu și prooroc în același timp. Și
Ioan a avut ucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de
viață asemănător cu al său:

În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiți-vă că s-a apropiat
împărăția cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți
calea Domnului, drepte faceți cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, și cingătoare
de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste și miere sălbatică. Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată
Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.
(Matei 3,1-6)

Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele SfântuluiDiacon
Filip (din cei șapte) :
Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând pe frați, am rămas
la ei o zi. Iar a doua zi, ieșind, am venit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre
cei șapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau. (Fapte 21,7-9)

Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, despre care se crede că nu s-a căsătorit
și care, pentru a se întreține, făcea corturi:

Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa,
altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. (I
Corinteni 7,7-8)

Dar adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc,este Iisus Hristos:

Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a
fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor,
și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă
moarte pe cruce. (Filipeni 2,5-8)

În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în comun, împărțind
tot ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor.

Originile monahismului creștin

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a
trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au
avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel
Mare la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus
capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea
numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze
intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața
în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și
că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că asceza a început să devină un mod de viață distinct.

Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși
primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și
pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului.
SfântulBenedict de Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat
întemeietorul monahismului apusean.

Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -, după exemplul celor
patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, și
mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind
de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu
foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah
desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie,
fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe
Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic
("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie).

Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în
care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) - individuale, dar munceau în comun, mâncau
în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială
cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a
mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în
română avva.

În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să
părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format
duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea
în înșelare sau amăgire spirituală.

Locul monahismului în societate

Întemeiat în Egipt (cu sfinți ca avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul) și răspândit în Orientul Mijlociu, apoi
în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu
occidental și până în perioada târzie a Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin). Primul loc în care a
fost adoptat monahismul în afara celor legate într-un fel sau altul de Roma a fost Irlanda. Aici, monahismul
a luat o formă specifică, strâns legată de structura socială tradițională a clanurilor, într-o formă care s-a
răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei (mai ales în Franța).

Epoca de aur a monahismului creștin a durat cam din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea d. Hr.
Mănăstirile au devenit o parte esențială a societății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și
la clarificare disputelor doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor
vremuri și tot atunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.

În Vest, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a transformărilor religioase
care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetat progresiv să mai fie apanajul unei elite
religioase. Acest lucru s-a datorat în special apariției ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii,
care își propuneau să răspândească învățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor.
Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștia începând să ia parte mai
des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelor naționale și monarhiile timpului au
subminat puterea și bogăția ordinelor monahale. În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod
masiv al membrilor ordinelor monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală.În
ansamblu, monahismul se află într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică. Totuși, monahismul a
lăsat o puternică amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne au
încercat să imite monahismul creștin în diferite feluri. Chiar și în Lumea Nouă, unde monahismul nu a fost
niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construite în stilul gotic al mănăstirilor din
secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile elaborate și uniformele se inspiră extensiv din
tradiția monastică.

În Est, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă din secolul al XI-lea, devenind piatra
de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștinii din Imperiul Roman aflat în declin și chiar
după Căderea Constantinopolului.

Monahismul ortodox astăzi

În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile
centre monastice precum Muntele Athos și Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt) cunosc astăzi o
renaștere, atât din punctul de vedere al numărului de monahi care vin aici, cât și al vieții
duhovnicești. Pelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre
monahale avansează rapid.

Clerul monahal

Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine, asimilați clericilor, ci
făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele Taine de la bisericile parohiale). Totuși, în
cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să
accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Un preot-călugăr este
numit ieromonah, iar acum ei sunt parte integrantă din viața mânăstirească de obște (comunitară). Există și
destul de mulți monahi-diaconi, numiți ierodiaconi

Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie, candidații sunt
monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt căsătoriți (înainte de hirotonia pentru
treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați
necăsătoriți care să aibă și maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh.
Mulți sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale acestei practici.

Misiunea şi rolul monahismului în viaţa

Bisericii. Trecut şi actualitate
Tematica „Misiunea şi rolul monahismului în viaţa Bisericii” ne cheamă la o reflecţie asupra cadrului
spiritual şi pastoral privind responsabilitatea monahilor şi a instituţiilor monastice în contextul misionar
actual al societăţii contemporane.
Într-o lume în plin proces de secularizare, care şi-a pierdut reperele morale autentice, în care
confruntările de ideologii, chiar şi cele de natură religioasă, tind să ne arunce în derută şi haos, cunoaşterea
teologiei, dar şi a misiunii Sfinţilor Părinţi în viaţa Bisericii, pot contribui la o înţelegere mai bună a
credinţei ortodoxe şi la capacitatea de a discerne mai bine între adevăr şi eroare în exprimarea credinţei
creştine.
Teologia şi misiunea Bisericii trebuie să cuprindă, în primul rând, pe toţi martorii învăţăturii ortodoxe
din primele veacuri, a căror viaţă şi ale căror scrieri sunt, în general, în conformitate cu învăţătura Bisericii
şi cărora Tradiţia creştină le atribuie o autoritate în privinţa doctrinei. Or, monahii au jucat un rol
primordial în această privinţă.

În decursul veacurilor şi a cristalizării tezaurului doctrinar al Ortodoxiei, monahismul prin exponenţii

săi a îndeplinit un mare şi sfânt rol. S-a avântat în lupta pentru păstrarea neştirbită a credinţei, combătând
ereziile şi schismele ce se iveau în viaţa Bisericii, abuzurile împăraţilor sau stăpânitorilor şi apărând
drepturile celor fără de apărare, uneori chiar cu sacrificiul vieţii multor monahi. Cele mai alese personalităţi
teologice, care au ridicat gândirea şi cultura pe culmile cele mai înalte, au crescut şi s-au format în climatul
de evlavie şi de muncă din Mănăstirile Răsăritului Ortodox, acestea fiind forme concludente ale
misionarismului monahal.

Având în vedere cele expuse mai sus observăm că monahii s-au remarcat nu numai ca apărători ai
evlaviei, ci şi ai dogmei ortodoxe. În special, atunci când credinţa ortodoxă e în pericol, ei arată o foarte
mare sensibilitate. „Suntem luptători pentru moştenirea comună, a credinţei celei părinteşti”, notează
formatorul vieţii monahale, marele Capadocian. Ortodoxia mărturisitoare şi misionară a monahilor, a
strălucit în primul rând în timpul apariţiei ereziilor. Astfel, în primii ani ai ivirii arianismului s-au distins în
chip deosebit pentru lupta lor atât Sfântul Antonie cel Mare în Alexandria, cât şi Sfinţii monahi Iulian în
Antiohia şi Ilarion în Palestina. Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, prezenţa Marelui Antonie a avut mare
ecou în rândul credincioşilor încercaţi, care „se bucurau auzind de la un astfel de bărbat anatematizând
erezia cea luptătoare împotriva lui Hristos”. În duhul acestei mustrări s-a mişcat cu mult succes şi Sfânta
Melania, o mare misionară a timpului. După cum ne informează Paladie, Sfânta Melania, prin acţiunile sale
de filantropie, rabdare şi dialog, a activat în mod energic, în Ierusalim şi a reuşit întoarcerea în Biserică a
pnevmatomahilor.

Din lupta antieretică a Bisericii face parte împreună cu monahii desertului egiptean şi organizatorul
vieţii cenobitice, Sfântul Pahomie. Caracteristică este şi situaţia Sfântului Ipatie, egumen în Constantinopol,
care şterge din diptice numele lui Nestorie şi rupe comuniunea cu el înainte de judecarea sa de către
Biserică, pentru că nu-l considera episcop, ci eretic.

Apărători ai credinţei ortodoxe se disting în continuare Sfinţii Sava şi Teodosie, în lupta pe care au
dus-o pentru apărarea dogmei Sinodului IV Ecumenic. Sfântul Eftimie, ca de altfel şi monahii care erau cu
el, rămân apărători ai dogmei de la Calcedon şi nu se împărtăşesc cu anticalcedonienii în contradicţie cu
autoritatea bisericească locală.

Mari apărători şi misionari ai învăţăturii Bisericii s-au arătat a fi Sfinţii Ioan Damaschin şi Teodor
Studitul.
 În secolul al XIV-lea, teologul vederii lui Dumnezeu, Sfântul Grigore Palama, ca ieromonah, apără cu
îndărjire experienţa dumnezeiască a isihaştilor împotriva umanismului apusean şi se luptă împotriva teoriei
lui Filioque a latinilor cu argumente imbatabile, demonstrând că apusenii s-au îndepărtat nu numai de
credinţa în Dumnezeul – Treimic, dar şi de trăirea nemijlocită a lui Dumnezeu, atâta vreme cât nu pot să
primească îndumnezeirea harismatică a omului de către harul dumnezeiesc necreat. Este relevant de altfel,
pentru actualitatea sa, sfatul marelui isihast de a avea loc dialogul teologic cu romano-catolicii numai după
exluderea lui Filioque din Simbolul de credinţă.

În sfârşit, şi în vremea noastră, chipuri harismatice ale monahismului devin elemente de referinţă în
privinţa unui misionarism stabil al credinţei şi al vieţii, în confuzia pe care o creează diversele erminii ale
conţinutului credinţei, în special în cadrul dialogului desfăşurat al ortodocşilor cu eterodocşii.

Revenind la rolul misiunii monahismului în societatea contemporană, trebuie să remarcăm faptul că

monahul sau monahismul în genere, constituie o latură a Bisericii în care tot accentul cade pe misiune.
Mulţimea de oameni care vine la mănăstire trebuie educată în spiritul creştin autentic, dar în acelaşi timp
trebuie păstrate şi tradiţiile fiecărei comunităţi în parte. Monahul, aflându-se în mănăstire, are rolul
fundamental de a răspândi Adevărul dumnezeiesc pretutindeni şi fiecăruia în parte. Dacă preotul datorită
unor nevoi personale cum ar fi familia, parohia, etc., scapă din vedere latura aceasta a misiunii, monahul în
schimb, trebuie să se îngrijească de mântuirea sa, dar şi de cea a credincioşilor care calcă pragul mănăstirii,
printr-o misiune clară şi precisă prin care se pot dobândi elementele esenţiale ale ortodoxiei.

Mănăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii permanente.
Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar. Duhovnicii îmbunătăţiţi ai mănăstirilor
sporesc zestrea misionară a acestora.

Prima lucrare misionară a monahismului rămâne a fi rugăciunea, deoarece pentru călugări timpul
rugăciunii, este timp înveşnicit, timp în care intră veşnicia şi care conduce către veşnicie, spre viaţa eternă a
Preasfintei Treimi şi spre comuniunea sfinţilor din ceruri. Rugăciunea are o mare putere de transfigurare şi
înnoire a vieţii. Ea aduce pe om în sine şi pe oamenii rugători în comunitatea Bisericii.

O altă lucrare misionară a monahismului este munca unită, de asemenea cu rugăciune şi caritatea,
generozitatea. În acest sens, monahismul ortodox este în acelaşi timp liturgic, filocalic, dar şi filantropic,
devotat Tradiţiei apostolice şi patristice şi atent la nevoile actuale ale Bisericii şi societăţii. Părinţii
îmbunătăţiţi ai mănăstirilor au devenit misionari statornici în mănăstire, arătând într-un fel minunat cum
poate cineva să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească suflete, nu
cutreierând lumea, nu bătând din uşă în uşă, ci deschizând cu dragoste părintească uşa sufletului şi ajutând
pe fiecare credincios răvăşit să-şi deschidă propriul său suflet în spovedanie pentru a se întilni cu iubirea lui
Dumnezeu cea vindecătoare.
 Un alt aspect misionar caracteristic monahilor de odinioară şi cu precădere pentru cei de azi este şi
promovarea culturii prin intermediul cultului ortodox. Aici facem referinţă la editarea lucrărilor cu caracter
eclesial şi cultural.

În ultimii zece-cincisprezece ani, din cauza emigraţiei şi secularizării a diminuat numărul persoanelor
care vin la mănăstire pentru a deveni monahi sau monahii, a diminuat şi numărul celor care rămân
statornici în mănăstiri. Duhul individualismului şi materialismului devine o dificultate în menţinerea
comuniunii frăţeşti prin ascultare duhovnicească şi conlucrare în obşte. A început o nouă perioadă de
cernere şi de încercare spirituală tacită, dar vizibilă.

În acest context remarcăm că Ortodoxia şi monahismul ortodox se trăiesc în timpul şi în cultura în care
se află. Monahismul trebuie să constituie avangarda în lupta pentru unitatea Ortodoxiei, atât la nivel
administrativ cât şi la nivel teologic, încât să putem propovădui Evanghelia, cu o voce şi un suflet.

Ca şi concluzie, putem constata că viaţa îngerească – monahismul – poate şi trebuie să constituie o

parte integrantă a credinţei ortodoxe evanghelice de pretutindeni. De asemenea, putem vedea că
propovăduirea cuvântului evanghelic este o parte necesară, între multe altele, a vieţii monahale şi ne dăm
seama de semnificaţia vieţii evanghelice în promovarea, ocrotirea şi transmiterea credinţei apostolice. Toţi
trebuie să ne rugăm pentru o viaţă monahală autentică – să ne rugăm pentru bărbaţii şi femeile afierosite,
care urmează învăţăturile ortodoxe autentice, ca să fie ascultători, să-i sprijine pe ierarhi, să lucreze
armonios cu preoţii şi să fie devotaţi misiunii celei mari a Domnului Iisus Hristos, după viaţa îngerească
evanghelică.