Monahismul creștin

Monahismul ( termenul grec care înseamnă persoană singură/însingurată) este vechea

practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți
conforme cu Evanghelia.
Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt
chemați toți creștinii.
Astfel, monahii sunt creștini, angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii,
contemplației și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu, prin rugăciune, Sfintele Taine și
ascultare.

Treptele călugăriei
În Biserica Ortodoxă Română și în Bisericile Ortodoxe de tradiție slavă, treptele călugăriei
sunt trei: Rasofor - Monah - Schimonah.
Precursori ai idealului monastic creștin

Cel mai frecvent citat ca "model" al vieții monastice (și în special pustnicești), închinat
Domnului este Sfântul Ioan Botezătorul. Și Ioan a avut ucenici care stăteau împreună cu el
și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de viață asemănător cu al său:
În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiți-
vă că s-a apropiat împărăția cerurilor. Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă,
și cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste și miere sălbatică. Atunci
a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezați de
către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. (Matei 3,1-6)
Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele
Sfântului Diacon Filip (din cei șapte) :
Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând
pe frați, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieșind, am venit la Cezareea. Şi intrând în casa
lui Filip binevestitorul, care era dintre cei șapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea
patru fiice, fecioare, care prooroceau. (Fapte 21,7-9)

În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în
comun, împărțind tot ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor.

Originile monahismului creștin

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un
alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această
perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a
convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism și al transformării
creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției
creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea
numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care
doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit
în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea
lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin
probabilă, astfel că asceza a început să devină un mod de viață distinct.
Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai
monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost
Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al
regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia,
a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul
monahismului apusean.
Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o
comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii - individuale, dar munceau în
comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică
se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață
de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei
mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în română egumen sau sinonimul
,slavon stareț.
În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața
comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești, fiind cunoscuți
sub numele de pustnici,schivnici,anahoreți sau sihaștri.

Monahismul ortodox astăzi

În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-
ortodoxe, iar marile centre monastice precum Muntele Athos și Mănăstirea Sfânta
Ecaterina (Sinai, Egipt) cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului
de monahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. Pelerinii sunt din ce în ce mai
numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre monahale avansează rapid.
Muntele Athos (în greaca modernă Άγιοv Όρος - Sfântul Munte) cuprinde un munte (2033
m) și o peninsulă (cu lungimea de 60 km și o lățime ce variază între 8 și 12 km, aria totală
fiind de 360 km pătrați) în nordul Greciei, în regiunea Macedonia, unde își au locul
douăzeci de mănăstiri, patrusprezece schituri și o mulțime de chilii călugărești, în care
trăiesc mai mult de 1500 de monahi ortodocși. Regiunea este autonomă din punct de vedere
administrativ, alcătuind un stat monastic cu capitala la Careia (Karyes).
Imperiul Bizantin s-a prăbușit în secolul al XV-lea, astfel că noul Imperiu Otoman, de
religie islamică, a preluat conducerea. Otomanii au devastat câteva mănăstiri, dar în mare
parte acestea au rămas intacte. Populația de călugări s-a redus, iar bunăstarea lor a fost
periclitată în următoarele secole, însă în jurul secolului al XIX-lea și prin donațiile noilor
veniți din țările est-ortodoxe, precum Rusia, Bulgaria, România și Serbia, fiecare țară
exercitându-și influența asupra unor mănăstiri individuale. În 1912, în timpul Primului
Război Balcanic, otomanii au fost forțați să părăsească zona și, după un scurt conflict între
Grecia și Rusia asupra suveranității, peninsula a primit autonomie în cadrul Greciei după
Primul Război Mondial.
O așezare monastică românească din Muntele Athos este Schitul românesc Sfântul Ioan
Botezătorul (sau Prodromu) aparține Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre. Este locuit de 25 de
călugări de origine română și urmează principiul vieții monastice cenobitice (de obște).
O altă așezare monastică românească este Schitul Sfântul Dumitru (Lacu) situat la o
jumătate de oră distanță de mers pe jos față de Mănăstirea Sfântul Pavel, de care aparține.

Clerul monahal
Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine,
asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele Taine
de la bisericile parohiale). Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul
obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca
starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți.
Un preot-călugăr este numit ieromonah, iar acum ei sunt parte integrantă din viața
mânăstirească de obște (comunitară). Există și destul de mulți monahi-diaconi, numiți
ierodiaconi.

Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie,
candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt
căsătoriți (înainte de hirotonia pentru treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie
celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și
maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh. Mulți
sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale acestei practici.