MONAHISMUL

 În secolul al IV-lea, asistăm la apariţia şi înflorirea unei instituţii noi:

monahismul (μονάζειν, „a trăi singur”). Condiţia monahală apare ca
fiind cea mai propice pentru a atinge desăvârşirea; fuga mundi, solitudinea,
asceza, contemplaţia, deplina stăpânire asupra patimilor, privaţiunile de
tot felul, fecioria, trezvia şi rugăciunea pregătesc pentru experienţa
mistică. Această instituţie apare în Egipt, la sfârşitul secolului al
III-lea, primii săi reprezentanţi fiind anahoreţii.
 Părintele anahorezei a fost Sfântul Antonie (cca. 251-365). Retras în
deşert, anahoretul copt a practicat o asceză deosebit de riguroasă, felul
său de viaţă inspirând pe foarte mulţi creştini.
 Cu Sfântul Pahomie apare un nou tip de monahism, cenobitismul, care
pune accentul pe viaţa de obşte (koinos bios). Întreaga comunitate se află
sub autoritatea spirituală a unui hegoumenos, asistat de un adjunct
(deuteros), dispune de un regulament monastic care stabileşte ritmul vieţii
cotidiene a monahului, munca, rugăciunea în comun, disciplina.
 ἀναχώρησις – retragere, retragere din lume, moarte, moarte pentru
lume.
 ἔρημος, oς ον – (despre locuri), pustiu, deşert, nepopulat; (despre
persoane), solitar, izolat.
 κοινὸς βίος – viaţă comunitară, κοινόβιον – comunitate, obște, mănăstire.
 Sfântul Antonie (251-356), fondator al monahismului (al
monahismului eremitic), figură emblematică a monahismului
egiptean, s-a născut la anul 251 în localitatea Kome, în Egiptul de
Mijloc, din părinţi creştini copţi, destul de înstăriţi.
 Rămâne orfan la 18 ani, împarte averea săracilor (Matei 19, 21) şi se
dedică vieţii ascetice în anul 269.
 Începe viaţa ascetică în propria locuinţă, se retrage apoi la marginea
satului, apoi într-un mormânt părăsit, unde rămâne timp de 35 de
ani. Înconjurat de ucenici, se retrage apoi în deşert, într-o fortăreaţă
abandonată în pustiul egiptean, la Pispir. unde s-a împotrivit
ispitelor şi a luptat contra demonilor care luau înfăţişarea de
animale sălbatice.
 În timpul persecuţiilor lui Diocleţian, merge în Alexandria, pentru a
primi martiriul trupesc. Se retrage apoi pe muntele numit astăzi al
Sfântului Antonie, între Nil şi Marea Roşie, şi întemeiază o
comunitate de eremiţi. Astăzi aici se ridică încă mănăstire Dayr Mārī
Antonios.
 A sprijinit partida ortodoxă împotriva arienilor, colaborând
îndeaproape cu Sfântul Atanasie. Mărturii despre viaţa lui se
găsesc în lucrarea Sfântului Atanasie cel Mare, Viaţa Sfântului
Antonie. I s-au atribuit mai multe lucrări păstrate în latină
(Migne, vol. 40): Cuvântări despre deşertăciunea lumii şi învierea
morţilor, Cuvântări către fiii săi monahi etc.
 Fericitul Ieronim menţionează existenţa a şapte scrisori către
diferite mănăstiri din Egipt (De viris illustribus, 88), care sunt
probabil autentice. Cele 20 de scrisori păstrate prin
intermediul limbii arabe par a nu fi autentice.
 Este prăznuit la 17 ianuarie.
 Alături de anahoreză sau semi-anahoreză care a păstrat o oarecare
atracţie, a apărut încă din veacul al IV-lea o altă formă de vieţuire
monahală: chinovialismul, cenobitismul, viaţa de obşte.
 Întemeietorul monahismului cenobitic este Pahomie (cca 290-
346), el este iniţiatorul acestei noi maniere de a practica asceza
monahală. Numele său copt înseamnă „vultur”. S-a născut la
Esneh, în Egiptul de Sus, în Thebaida, din părinţi necreştini.
 Se încreştinează la vârsta de 20 de ani, în timpul serviciului militar
(312-313), devenind apoi ucenicul anahoretului Palamon.
 Trăieşte ca anahoret până în jurul anului 321, când pune temeliile
primei comunităţi monahale cenobitice la Tabennisi
(Tabennesa), un sat abandonat pe valea Nilului, lângă Dandera în
Thebaida, pe malul drept al Nilului. O veritabilă comunitate se
constituie treptat sub îndrumarea sa.
 Către 330, o a doua mănăstire este fondată la Phboo (Pbow,
Pabau), la câţiva km în aval pe valea Nilului, unde Pahomie se
aşază în 336-337.
După 340, alte mănăstiri răsar tot pe valea Nilului, între Latopolis
(Esneh) şi Panopolis (Akhmin). La moartea lui Pahomie (mai 346),
există un adevărat ordin monahal din care fac parte nouă aşezăminte
pentru bărbaţi şi două pentru femei.
Numărul pahomienilor (tabennesioţilor) este foarte important: în
timpul vieţii întemeietorului, 600 de monahi vieţuiau în mănăstirea de
la Phboo şi alte 200-300 în celelalte mănăstiri care recunoscuseră
conducerea lui Pahomie.
Ordinul avea şi proprietăţi importante, terenuri şi chiar ambarcaţiuni
care circulau pe Nil.
Acesteia Parohie îi impune o regulă, parţial inspirată de organizarea
materială a satelor copte şi de cea a taberelor militare (Pahomie era
un fost soldat). Regula pahomiană, care s-a elaborat treptat, a devenit
cadrul juridic care regla existenţa cotidiană a fraţilor. Redactată în
limba coptă, a fost tradusă în greacă şi latină, traducerea greacă s-a
pierdut, aşa-numitele extrase greceşti fiind o adaptare a textului pravilei
la un mediu din afara celui egiptean. Traducerea în latină, efectuată de
Fericitul Ieronim, a fost făcută după cea greacă, în anul 404.
 Regula pahomiană moderează rigoarea practicilor ascetice ale
anahoreţilor în privinţa posturilor sau a privegherilor.
 În interiorul mănăstirii, ansamblul de edificii care are în centru
biserica, înconjurat de ziduri de incintă, monahii se adună la
rugăciune de două ori pe zi, dimineaţă şi de seara (Sfânta Liturghie
se celebra de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica);
îndrumările duhovniceşti sunt mai numeroase; odihna şi mesele
sunt, de asemenea, în comun.
 Comuniunea bunurilor era completă; la admiterea în comunitare,
se renunţa la orice bun personal, monahul nu avea la dispoziţie
decât câteva veşminte ‒ între care o tunică fără mâneci, un
acoperământ al capului, o mantie şi o centură.
 Îndeletnicirile zilnice ale monahilor erau stabilite în funcţie de
capacităţile fizice şi intelectuale ale monahului şi de nevoile
comunităţii. Fiecare monah trebuia să ştie să citească, de aceea erau
organizate cursuri speciale de instruire a novicilor.
 Prin acest set de reguli stricte de viaţă comunitară, s-a impus o
uniformitate de trăire în mănăstirile care au acceptat să se aşeze
sub îndrumarea lui Pahomie; virtuţile cultivate cu precădere în
cenobitismul pahomian sunt: ascultarea faţă de stareţ, sărăcia şi
smerenia.
 Înflorirea acestui tip de monahism a continuat după moartea
întemeietorului (Pahomie adoarme în Domnul în anul 346, este prăznuit la
15 mai).
 Succesorii lui Pahomie au fost: Petronios, care a murit la trei lui după
Pahomie, Orsisios, care în 351, contestat fiind, a trebuit să cedeze
conducerea efectivă a ordinului lui Teodor, unul dintre primii discipoli ai
Sfântului Pahomie; acesta, cu titlul de vicar al lui Orsisios, a condus ordinul
până la moarte (368); după 368, Orsisios a devenit superior până la
moartea sa (post 386). Numărul mănăstirilor pahomiene a continuat să
crească; în timpul îndrumării lui Teodor, 12 obşti monahale masculine şi trei
feminine urmau regula pahomiană.
 Către 390, Teofil al Alexandriei a înlesnit instalarea tabennesioţilor la
Canope, unde a fost ocupat un templu al lui Serapis, transformat în
mănăstirea Metanoia, în obştea acesteia intrând chiar şi latini, ceea ce
explică influenţa pahomiană asupra monahismului latin (regula lui Benedict
de Nursia este influenţată de cea pahomiană).
 În secolul al V-lea informaţiile despre mănăstirile pahomiene sunt rare. Se
pare că ele au recunoscut hotărârea de la Calcedon, spre deosebire de
eremiţii din Sketis. În secolul al VI-lea apar tensiuni în sânul comunităţilor
pahomiene, însă calcedonenii, cu sprijinul imperial, reuşesc să alunge din
obşti pe monahii necalcedoneni. Câţiva dintre cei alungaţi întemeiază alte
comunităţi cărora le impun regulile lui Pahomie.
 Pahomie este singurul conducător monahal care a conceput o regulă
monahală ale cărei principii s-au răspândit în întreaga lume creştină, dând
tărie şi vigoare vieţii monahale până în zilele noastre. Ghenadie de Marsilia
reţine sub numele lui Pahomie următoarele lucrări: Regula pentru monahi şi
monahii, scrisă în limba coptă şi tradusă în greacă şi latină.
 Traducerea greacă s-a pierdut, aşa-numitele Extrase greceşti fiind o adaptare a
textului la un mediu din afara celui egiptean. Traducerea în latină, efectuată de
Ieronim, a fost făcută după cea greacă în anul 404, pe când se afla la Betleem.
În prezent există două redactări sau versiuni. Deşi s-a crezut că redactarea
prescurtată este cea autentică, descoperirea unor fragmente copte în 1919 a
dovedit că redactarea lungă păstrează textul original.
 Regula a influenţat, în Răsărit, Rânduielile Sf. Vasile cel Mare, iar în Occident,
Regula Orientalis sau Regula Vigilii, scrisă în Galia în jurul anului 420. Regula i-a
mai influenţat şi pe Cezar de Arelate şi mai ales pe Benedict de Nursia. În
esenţă, Regula lui Pahomie se referă la modul de organizare a vieţii monahale,
concentrându-se asupra vieţuirii în comun (koinos bios sau vita communis) ca
temei spiritual al monahismului.
 De la Pahomie a rămas şi un număr de 11 scrisori adresate unor stareţi şi
fraţi din mănăstirile din subordinea sa. Două dintre aceste scrisori, adresate
stareţilor Corneliu şi Syrus, sunt scrise într-un cod încă nedescifrat. Există un
mare număr de Vieţi ale sale, scrise în greacă, copta sahidică şi latină. Cea mai
interesantă dintre aceste vieţi este cea redactată în limba greacă (Quasten),
traducerea latină aparţinând lui Dionisie Exiguus are la bază o altă viaţă
greacă.
 La începutul veacului al IV-lea, vedem născându-se în Egiptul de
Jos, la vest de Deltă, un al treilea focar al monahismului, într-o
formă semi-anahoretică (monahii vieţuiesc în chilii individuale,
destul de îndepărtate una de cealaltă, uneori un avva/gheron este
înconjurat de câţiva ucenici). Trei situri, învecinate, vor deveni
celebre pentru densitatea monahilor.
 Primul este „muntele” Nitria, o modestă colină în apropiere
de actuala localitate El-Barnuji, la circa 50 de km sud-vest de
Alexandria; la originea primului aşezământ de acest tip se află
Sfântul Ammoun.
 În 312-313, un adolescent rămas orfan, originar din Deltă,
Ammoun, a fost silit să se căsătorească; în noaptea nunţii, el şi-a
convins soţia să trăiască în feciorie. După 18 ani în care au
vieţuit în înfrânare, soţia şi-a convins soţul să se despartă, pentru
ca el să-şi urmeze vocaţia.
 Între 320-330 (după Guillaumont, 325), Amoun, şi-a construit
aici o chilie ‒ era actul de naştere al viitoarei comunităţi.
Reputaţia lui de sfânt a atras o mulţime de ucenici, astfel încât
situl a fost suprapopulat; la sfârşitul veacului al IV-lea,
comunitatea număra 3000 de monahi.
 S-a retras atunci la Chilii (Kellia), la 18-19 kilometri mai la sud de
Nitria, împreună cu monahii dornici de o mai mare solitudine.
Apoftegma a 34 atribuită lui Antonie descrie modul în care a
fost hotărât de către Sfinţii Amoun şi Antonie amplasamentul
noului aşezământ.
 Desigur, decizia a fost determinată de suprapopularea Nitriei şi de
faptul că anahoreţii iubitori de isihie au simţit nevoia de a se izola
mai mult.
 Viaţa comunităţii de la Chilii este mai bine cunoscută graţie
descoperirii sitului, ceea ce a oferit o informaţie arheologică bogată
ce a întregit informaţiile oferite de sursele literare. Pentru prima
dată situl a fost descoperit în anii 30 ai veacului al XX-lea (1932,
1937), însă a căzut în uitare până la redescoperirea sa de către
Antoine Guillaumont în 1964, moment care a coincid cu
începutul distrugerii, astăzi aproape totale.
 Mai puţin de 5% din sit a fost investigat sistematic înainte de
distrugerea sa; pânza freatică la „chilii” se află la o adâncime medie
de 7 m, în plus, deşertul se ridică la doar câţiva metri de nivelul
mării, ceea ce face această regiune destul de lesne irigabilă.
 Antoine Guillaumont, studiind ruinele chiliilor, remarcă asemănarea
dintre chiliile monahilor şi celulele de închisoare. Construite la o
distanţă mult mai mare decât cele din Nitria, astfel încât monahii să
nu se poată vedea, nici auzi, fiecare chilie era înconjurată de o mică
grădină de zarzavaturi, împrejmuită cu un perete de cărămidă în aşa
fel încât să nu se poată privi înăuntru sau în afară. Porţile, foarte
solide, erau încuiate. Aproape fiecare curtea avea câte un puţ, de
unde se scotea apa de băut şi de irigat acea mică grădină de
zarzavat, de asemenea, apa era folosită şi la fabricarea cărămizilor, în
compoziţie cu nisip şi argilă.
 Chiliile avea, de regulă, două încăperi, una pentru rugăciune şi
meditaţie, alta pentru primirea oaspeţilor, încăperea destinată
rugăciunii poate fi identificată printr-o nişă, în care se afla o icoană
sau o cruce. Dacă bătrânul locuia împreună cu un ucenic, şi acesta
avea propria încăpere.
 „Mobilierul”, invariabil, era alcătuit dintr-o rogojină, ce servea drept
masă (numită trapeza), şi mănunchiuri de trestie, folosite drept
scaune (embrimia), iar noaptea drept pernă. Călugării dormeau, de
obicei, pe rogojină, pe un strat sau două de plante, direct pe
pământul gol sau rezemaţi de perete.
 Masa se lua o singură dată pe zi, la ceasul al nouălea, se consumau
pesmeţi, pregătiţi în brutăriile din Nitria, sare şi puţin ulei. Bătrânii
şi bolnavii puteau consuma şi fierturi şi legume. O masă mai
bogată, însoţită chiar de un pahar sau două de vin, era pregătită
atunci când se primeau oaspeţi.
 Cei mai mulţi monahi îşi câştigau pâinea din împletituri, ramurile
de palmier şi trestii erau înmuiate într-un vas, erau cusute cu
ajutorul unei andrele şi împletite.
 Monahii „intelectuali” îşi câştigau traiul caligrafiind scrieri creştine,
mai cu seama Sfânta Scriptură. Sâmbătă seara, monahii se adunau
pentru o agapă frăţească, participau la Liturghie în noaptea de
sâmbătă spre duminică, se împărtăşeau, după care cei mai mulţi, pe
durata zilei de duminică, purtau convorbiri duhovniceşti, alţii se
retrăgeau la chilie.
 Dacă, pentru început, Kellia a fost înfiinţată de Avva Ammon ca
„metoc” al Nitriei, în timp ea a trecut sub influenţa Părinţilor
din Pustia sketică, fiind situată, din punct de vedere geografic, între
cele două centre.
 Cel mai cunoscut grup de la Chilii este cel al lui Evagrie
Ponticul (a vieţuit la Chilii între 382-399), din care făceau
parte monahi cărturari, elenofoni, origenişti, care au avut o
dispută cu grupul monahilor „antropomorfiţi”, în majoritate
egipteni.
 În jurul anului 400, a apărut o frământare între monahii din
pustie în privinţa învăţăturii lui Origen, unii erau admiratori ai
teologului alexandrin, alţii ‒ numiţi în izvoare antropomorfiţi ‒
erau ostili lui Origen. Episcopul Teofil al Alexandriei, după unele
ezitări, ameninţat de antropomorfiţi, a declanşat o persecuţie a
monahilor „intelectuali”, grupuri de beţivi plătiţi au incendiat
chiliile lor şi au ucis fără milă, mai mult de 300 de monahi
origenişti au părăsit regiunea şi s-au îndreptat spre Palestina şi
Constantinopol. După secolul al IV-lea, sursele literare nu mai
spun nimic despre centrul de la Chilii.
 Întemeietorul comunităţii de la Sketis, cel de-al treilea centru
monahal, este Sfântul Macarie cel Mare, numit şi cel Bătrân
sau Egipteanul (300-390), care nu trebuie identificat cu Macarie
Alexandrinul sau Orăşeanul.
 Sketis-ul se află într-o depresiune lungă de 30 de km şi lată de 6
în care se află numeroase puţuri de salpetru, folosit de egipteni
în procesul mumificării (ne amintim şi apoftegma despre Karion
şi fiul său Zaharia, care s-a îmbăiat într-un lac de salpetru, pentru
a se desfigura şi a nu mai fi ţinta calomniilor).

 Către 330, Macarie cel Mare s-a stabilit în cel mai celebru sit,
Sketis, „marele deşert”, la mai bine de 50 de km sud de Chilii, „la
o zi şi o noapte de Nitria”, aici a rămas pentru 60 de ani. Sfântul
Macarie ne explică modul în care a ajuns să vieţuiască în Sketis
(apoftegma Macarie 1).
 A primit mari harisme: primise putere asupra duhurilor și darul
vindecărilor. Dobândind curăţia şi nevinovăţia asemenea
pruncilor, era numit „copilul bătrân”.
 Au strălucit la Sketis alături de Macarie cel Mare: Arsenie cel Mare (354-449),
fost demnitar al lui Teodosie I cel Mare, care a ajuns la Sketis în ultimii ani ai
veacului al IV-lea, în 394, şi a părăsit situl definitiv în 434, şi Pimen, mort după 450,
şi el departe de Sketis, Ioan cel Pitic (Kolobos). Foarte probabil, colecţia de
Apoftegme a fost constituită de ucenici ai celui din urmă, dat fiind locul său
privilegiat.
 Ultimele trei decenii ale veacului al IV-lea constituie vârsta de aur a Nitriei şi a
Sketis-ului. În 375, are loc o scurtă prigoană a monahilor niceeni, poruncită de
Valens.
 În cursul veacului al V-lea, Sketis-ul a fost de mai multe ori atacat şi devastat de
nomazii deşertului. În 407-408 situl a fost pustiit de mazici, a fost ucis atunci avva
Moise Etiopianul, cel care era „preavestit între Părinţii din Sketis”, cel care
condusese o bandă de tâlhari, pildă de pocăinţă, smerenie şi iubire pentru fraţi. Mai
mulţi asceţi sketioţi s-au refugiat prin împrejurimi: Ioan Kolobos s-a refugiat la
Klysma, Teodor la Ferme, Arsenie s-a îndreptat către muntele Troe, în
apropiere de Memphis. În 407, după prima pustiire, Avva Arsenie cel Mare a
grăit: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut Sketis”, dorind să spună că Sketis-
ul fusese pentru monahismul egiptean o veritabilă capitală.
 După o perioadă, viaţa a reintrat în normal, însă, către 434, a urmat o nouă
devastare. Mai mulţi monahi au fost ucişi şi situl, pentru o perioadă, a fost părăsit.
 Informaţiile sunt mai sărace pentru a doua jumătate a veacului al V-lea şi începutul
celui de-al VI-lea. Se menţine modul de viaţă semi-anahoretic; sursele vorbesc
despre patru mănăstiri - cea a avvei Macarie, a lui Ioan Colovul, a lui Baramus şi a
avvei Bischoi, însă între zidurile de incintă ale acestora se află risipite chiliile
anahoreţilor.
 După sinodul de la Calcedon, majoritatea monahilor din Sketis
au fost ostili hotărârii acestuia, iar în epoca lui Iustinian I
teoriile lui Iulian de Halicarnas au fost îmbrăţişate de unii
dintre ei.
 Egumenul Daniel a fost alungat din Sketis de către Iustinian,
pentru că nu a dorit să subscrie hotărârea de la Calcedon, a
revenit la moartea acestuia.
 A urmat o nouă incursiune a barbarilor, mai mulţi monahi au
fost ucişi, alţii au fost luaţi în captivitate. Un nou raid a avut loc
la sfârşitul secolului, în timpul patriarhului Damian (578-605),
mai multe mănăstiri au fost părăsite.
 În 637, izvoarele amintesc o persecuţie violentă a patriarhului
melkit Kyrus, care a încercat să-i forţeze pe monahi să accepte
dogma de la Calcedon, care a provocat alte distrugeri şi noi
exoduri. Situl a fost astfel părăsit treptat şi a căzut în ruină.
 Viaţa Părinţilor pustiei este, totodată, extrem de simplă, dar şi foarte diversă.
Simplă, pentru că renunţau la absolut tot ceea ce nu era absolut necesar pentru
subzistenţă. Hrana consta, pentru majoritatea, în pâine şi sare, raţia medie
cotidiană era de 300 de grame. Mulţi nu mâncau în fiecare zi, alţii înlocuiau
pâinea cu fructele sau legumele. Practicile individuale variau în funcţie de
persoane, dar şi de momentele anului. Mediile anahoretice nu au cunoscut
niciodată uniformitatea care se întâlneşte în comunităţile pahomiene. Existau
numai reguli generale, pe care le respectau toţi, de pildă, obligaţia de a lucra.
 Activitatea lor principală rămânea ascunsă privirii: rugăciunea, meditaţia care
întreţineau relaţia lor de intimitate cu Dumnezeu, ceea ce implica o mare
vigilenţă pentru a îndepărta gândurile pătimaşe şi sugestiile demonice. Pentru a-şi
păstra atenţia fixată asupra lui Dumnezeu, meditau continuu la cuvântul
dumnezeiesc care era, totodată, şi o rugăciune: „Doamne, miluieşte-mă cum vrei şi
cum ştii!”. Ispitiţi câteodată de demonul amiezii (akedia), eremitul trebuie să-şi
intensifice rugăciunea şi înăsprească asceza.
 Toţi practică un anahoretism atenuat, fiecare trăieşte în chilia sa în timpul
săptămânii, însă sâmbăta şi duminica se întâlnesc pentru a se împărtăşi de două
ori şi pentru agapa frăţească. Există edificii care au o destinaţie comunitară:
biserica, brutăria şi chiar bibliotecă.
 Așa face avva Macarie Egipteanul când este întrebat cum trebuie să ne rugăm:
„Nu trebuie să rostiți vorbe multe, ci întindeți mâinile și spuneți: Doamne,
miluiește-mă cum vrei și cum știi! Iar dacă ai vreo ispită: Doamne, ajută-mă! El știe
ce ne este de folos și se milostivește de noi”.
 Monahismul feminin.
 Trebuie subliniat că monahismul egiptean face loc şi
ascezei feminine. Până atunci fecioarele trăiau în lume, în
sânul propriilor familii, fiind adesea căsătorite cu un
bărbat care depusese şi el votul fecioriei.
 Pahomie a fondat două mănăstiri feminine, o a
treia a fost înfiinţată de succesorul său, Teodor.
Numeroase mănăstiri feminine sunt atestate la Antinoe
şi Oxyrrhynchos.
 Sunt excepţionale cazurile de femei care au mers în
deşert, puţinele apophtegme care aparţin unor maici
duhovniceşti (amma) aparţin unor conducătoare ale
comunităţilor feminine din Valea Nilului şi din
împrejurimile Alexandriei.
 Siria
 Originile monahismului în Siria şi Palestina prezintă trăsături
particulare. Influenţa egipteană nu se resimte la începuturile
monahismului sirian, ci ulterior, în particular în secolul al V-lea.
În această regiune, începând cu secolul al II.-lea, înfloriseră
mişcările encratite, care dispreţuiau căsătoria şi practicau o
asceză severă. Şi în zona Edessei, dar şi mai la răsărit, în Persia,
dar şi în zona Antiohiei, sunt atestate grupuri de bărbaţi şi de
femei care trăiau în feciorie, se puseseră în slujba Bisericii,
îndeplinind toate slujirile clerului inferior şi care nu optaseră
nici pentru anahoreză, nici pentru chinovialism. Existau chiar
situaţii în care doi asceţi de sex diferit locuiau sub acelaşi
acoperiş, situaţie care a fost condamnată de Sfântul Ioan Gură
de Aur.
 În veacul al V-lea informaţiile despre monahismul sirian devin
mai bogate. Eremiţii s-au îndreptat mai cu seamă spre munţii
de la nord şi de la est de Antiohia (Amanos, Silpios),
către deşertul Chalcis, împrejurimile Cirului şi ale Edessei.
 Anahoretismul sirian, deşi îmbracă forme foarte diverse,
prezintă o trăsătură comună: asceza extremă. Anahoreţii sirieni
poartă lanţuri, resping orice igienă corporală, stau în picioare
perioade îndelungate, ţin posturi foarte severe, fac privegheri
îndelungate. Unii rătăcesc pretutindeni, sunt eremiţi itineranţi-
vagabonzi, sunt monahi migranţi, destul de numeroşi în Siria şi
Palestina, care suscită imediat neîncrederea autorităţilor civile şi
bisericeşti. Alţii se stabilesc într-un loc şi refuză să-l părăsească:
se zăvorăsc în chilie sau grotă, alţii trăiesc în aer liber,
expunându-se capriciilor vremii. Alţii fac o sinteză între cele
două moduri de viaţă şi se zăvorăsc într-o împrejmuire fără
acoperiş.
 Între cei care vieţuiesc în aer liber îi amintim de dendriţi, care
vieţuiesc în arbori, şi pe stiliţi (stylites) sau stâlpnicii, care trăiesc în
vârful unei coloane, suportând arşiţa soarelui, ploaia sau vântul.
Primul stâlpnic este Simeon cel Bătrân, care după ce a făcut
experienţa vieţii cenobitice şi eremitice, a dorit să nu fie
tulburat de mulţimea curioşilor atraşi de faima sa şi a ales acest
mod de vieţuire. Între 423 şi 459, a vieţuit în vârful a trei
coloane, din ce în ce mai înalte. La moartea sa, s-a ridicat lângă
coloana sa o basilică, iar aşezământul a devenit centru de
pelerinaj.
 Pilda sa a fost urmată, modul de viaţă stilit este o altă
particularitate a monahismului sirian. În secolul al V-lea, un alt
Simeon vieţuia în vârful unei coloane nu departe de Alep,
Iosua se nevoia în vârful unui alt stylos lângă Amida, iar în secolul
al VI-lea exemplele se înmulţesc: Simeon cel Tânăr, instalat pe
o coloană înălţată în centrul unei basilici cruciforme, ridicate pe
Muntele Minunat, în apropiere de Antiohia, este cel mai
cunoscut din această generaţie de stâlpnici. Rămân numeroşi în
secolul al VII-lea: Ioan Moschos aminteşte mai multe nume, dintre
care unii sunt monofiziţi.
 În secolul al VI-lea sunt încă menţionaţi monahii rătăcitori,
sarabaiţii, care trăiesc din milostenie şi nu se află sub ascultarea
niciunui superior.
 Este atestat şi primul caz de „nebunie pentru Hristos”, primul
salos se numeşte Simeon din Edessa, care, după 28 de ani de
viaţă monahală în deşertul Iuda, a vieţuit în Emesa, unde simula
nebunia.
 Teodoret de Cir, autorul unei Istorii a monahilor din Siria,
susţine că existau mii de mănăstiri, de comunităţi monahale
organizate şi aminteşte câteva dintre acestea (Zeugma,
Apameea, Cir). Fondatorii dotează uneori aceste mănăstiri
cu reguli, de cele mai multe ori orale, mai rar scrise
(fragmentar se păstrează regulile lui Rabula din Edessa). Cu
timpul, există tendinţa ca aglomerarea de chilii din jurul chiliei
părintelui duhovnicesc să dispară şi să fie înlocuite cu un
singur corp de clădiri. Vieţii liturgice i se acordă o importanţă
cu totul particulară: de pildă, în mănăstirea din Osrhoene
rugăciunea era perpetuă, ceea că nu le dădea monahilor
posibilitatea de a-şi câştiga traiul, ei trăind din milosteniile
credincioşilor. Înmulţirea numărului monahilor i-a obligat de
vieţuitori să-şi reconsidere atitudinea şi să valorizeze lucrul
manual.

 Asia Mică
 Noua instituţie nu rămâne în limitele Egiptului, se răspândeşte
progresiv în întregul Orient şi se propagă în toată lumea creştină.
Apariţia monahismului în Asia Mică este legată de numele Sfântului
Eusthatios, atingând în 382 Constantinopolul, unde sirianul Isaac
întemeiază mănăstirea tou Dalmatou.
 Rolul Sfântului Vasile cel Mare ca organizator şi legiuitor monahal a
fost esenţial; regulamentele sale monastice reflectă o concepţie
foarte originală asupra instituţiei monastice. Viaţa de obşte este
considerată cadrul optim pentru atingerea desăvârşirii, anahoreza are
mai puţin adepţi.

 Monahismul s-a difuzat şi în Occident, chiar dacă în forme mai
moderate; monahismul latin se alimentează din modelele sale
egiptene. Difuzarea idealului monastic în mediul roman este strâns
legată de numele Fericitului Ieronim. Prin Sfinţii Honoratus, Martinus,
Eusebius de Vercelli, Augustin de Hippona, Ioan Cassian, monahismul
a continuat să se răspândească în Italia,Africa, Spania, Gallia.