NIŞCOVEANU, G., Wycliff PDF

George NIŞCOVEANU
John Wyclif: viața și opera. 630 de ani de la moartea reformatorului englez
Abstract. John Wyclif (c. 1330 - 1384) a fost una dintre figurile marcante ale Evului Mediu,
remarcându-se atât ca teolog dar și ca filosof și reformator religios. Influența de netăgăduit pe care a
avut-o asupra Reformei prin ideologia sa politică și mai ales prin ideile sale cu privire la Biserică,
Sfânta Scriptură și Euharistie i-au adus mai târziu renumele de Luceafărul Reformei. Acest studiu
urmărește prezentarea biografiei reformatorului englez, aducând lămuriri asupra contextului în care
s-a dezvoltat și a activat acesta.
Keywords: John Wyclif, Oxford, John Gaunt, Papality, England.
Introducere
Contextul politic și social atât în Europa cât mai ales în Anglia sec. al XIV-lea a fost unul cu
totul special. În Anglia lunga domnie a regelui Edward al III-lea (1327-1377) și intrarea
acestuia într-o lungă și anevoioasă campanie de cucerire a Franței (cunoscută mai apoi în
istorie ca Războiul de 100 de ani 1337-1453) ce punea la grea încercare economia regatului,
pretențiile crescânde ale Papalității al cărei scaun se afla la Avignon în Franța și mai târziu
Schisma Apuseană din 1378, epidemia de ciumă care a ucis mai mult de o treime din
populația Europei, sunt doar câteva dintre aspectele importante ale cadrului în care s-a
desfășurat activitatea teologului și reformatorului englez John Wyclif, care cu aproape 150 de
ani înainte de reforma lui Martin Luther schițează cele mai importante idei care vor sta la
baza Reformei și va da Angliei prima mișcare prereformatoare: mișcarea lollardă.
1. Primii ani
Asupra primei părți a vieții lui John Wyclif1 planează încă o serie de incertitudini. Deși există
foarte multe izvoare și documente referitoare la ultima parte a vieții lui, cele referitoare la
primele patru decenii sunt aproape inexistente. Nu există nicio mărturie clară în legătură cu
anul sau locul nașterii lui Wyclif. Dificultatea procesului de stabilire a datei nașterii este dată
1Cel mai complet studiu despre viața lui John Wyclif este încă lucrarea lui Herbert Brook WORKMAN, John Wyclif:
A Study in the English Medieval Church, Clarendon Press, Oxford, 1926, dar având aproape 90 de ani de la scriere
prezintă destule minusuri. Aceleași lipsuri le prezintă și lucrările importante pe această temă din sec. al XIX-lea
dintre care amintim: Reginald Lane POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, Longmans, Green, and Co., London,
1889; Robert VAUGHAN, Life and Opinions of John de Wycliffe, D. D., vol. I, Holdsworth and Ball, London, 1831;
Gotthard Victor LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, translated from the German, with additional notes,
by the late Professor Peter Lorimer, Kegan Paul, Trench, & Co., London, 1881. Prima biografie cu caracter
academic de la cea a lui Workman din 1926 este lucrarea lui Gillian EVANS, John Wyclif: Myth and Reality, IVP
Academic, Downerʼs Grove, 2005. Pentru o imagine de ansamblu asupra lui Wyclif – teologie, legătura cu
mișcarea lollardă, impactul în istorie – articolul lui Anthony KENNY și Anne HUDSON despre John Wyclif în Oxford
Dictionary of National Biography, Oxford University Press, Oxford, 2004, este de mare ajutor și are o listă
bibliografică detaliată. Alte lucrări importante sunt: Joseph DAHMUS, The Prosecution of John Wyclyf, Yale
University Press, New Haven, 1952; K.B. MCFARLANE, John Wycliffe and the Beginnings of English Nonconformity,
English Universities Press, London, 1953; John Adam ROBSON, Wyclif and the Oxford Schools, Cambridge
University Press, Cambridge, 1961; Stephen E. LAHEY, John Wyclif, Oxford University Press, New York, 2009;
Andrew LARSEN, „John Wyclif”, în: Ian Christopher LEVY (ed.), A Companion to John Wyclif, Late Medieval
Theologian, coll. Brill’s Companions to the Christian Tradition 4, Brill, Leiden, 2006.
1
și de existența în epocă a mai multor persoane cu acest nume (pot fi identificate patru
persoane diferite2), neputându-se face o afirmație definitivă în acest sens.
Prima dată atestată cu siguranță este anul 13563. În primăvara acelui an Wyclif devine
licențiat în litere și filosofie4 la Oxford. Data nașterii lui nu se cunoaște cu exactitate, aceasta
fiind așezată de cercetători în intervalul 1320-1335. Majoritatea cercetătorilor converg spre
ideea că părinții lui John Wyclif, Roger și Catherine, s-au căsătorit în 1319, au făcut parte din
nobilimea de jos și au deținut domeniul Wycliffe, pe care l-a moștenit și reformatorul englez
începând cu 1363.
De-a lungul timpului au existat două curente: unul inițiat de John Lewis care considera că
John Wyclif s-a născut în 1324 (variantă acceptată printre alții și de Robert Vaughan5 și
Dyson Hague6); iar un altul inițiat de H.B. Workman care propunea ca dată plauzibilă anul
1328 (variantă acceptată și de Matthew Spinka7 și Stephen Lahey8). Alte variante sunt
propuse de: Lechler – o dată anterioară anului 1324, fără a face vreo prezumție în acest sens9,
Reginald Lane Poole – 132010 și Ian Christopher Levy - 132711. Cea mai bună argumentare o
face Andrew Larsen care, plecând de la durata studiilor de atunci – respectiv 5 ani – și de la
faptul că înscrierea la facultate se făcea la 14-15 ani, plasează data nașterii lui John Wyclif în
intervalul 1331-133512. Tot la această datare se opresc și K.B. McFarlane13 și G.R. Evans14.
John Wyclif s-a născut în ținutul nordic Yorkshire (o zonă de frontieră), într-unul din orașele
Hipswell, Wycliffe-on-Tess sau Teesdale (azi Richmondshire). Cele mai vechi informații în
acest sens le oferă John Leland, care redă două variante ale originii și locului unde s-a născut
John Wyclif. El spune că acesta s-a născut la Spreswell sau Ipreswell, la o milă de Richmond
în Yorkshire15 și că își are originea în satul Wycliffe aflat la 10 mile de Richmond16. În 1342
întregul domeniu Richmond trece în stăpânirea lui John Gaunt, duce de Lancaster și
protectorul de mai târziu al lui Wyclif17.
Robert Vaughan propune ca etimologie a numelui lui John Wyclif cuvântul saxon „Wye”
însemnând „a locui” dar cu o triplă semnificație, făcând referire fie la un sat, la un târg sau la
o așezare aflată lângă un golf creat de o apă. Localitatea Wycliffe are legătură cu cea din
urmă, desemnând faleza (cliff) de pe marginea acestei ape curgătoare18. În ceea ce privește
2 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 12, n. 38.

3 O dată încă destul de controversată, existând numeroase ipoteze greu de susținut în ceea ce privește perioada în
care John Wyclif a studiat la Oxford.
4 J.A. ROBSON, Wyclif and the Oxford Schools, p. 10, n. 5.
5 R. VAUGHAN, Life and Opinions of John de Wycliffe, D.D., vol. I, p. 229.
6 Dyson HAGUE, Wycliffe: an Historical Study, Church Record S.S. Publication, Toronto, 1935, p. 3.
7 Matthew SPINKA, Advocates of Reform. From Wyclif to Erasmus, The Wesminster Press, Louisville, 2006, p. 21.
8 S.E. LAHEY, John Wyclif, Oxford University Press, New York, 2009, p. 4.
9 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, p. 92.
10 R.L. POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, p. 62.
11 Ian Christopher LEVY, John Wyclif: Scriptural Logic, Real Presence and the Parameters of Orthodoxy, Marquette
University Press, Milwakee, 2003, p. 17.

12 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 10.
13 K.B. MCFARLANE, Wycliffe and English Non-Conformity, Penguin Books, Harmondsworth, 1972, p. 3.
14 G.R. EVANS, John Wyclife. Mith and Reality, p. 15.
15 John LELAND, The Intinerary, Thomas HEARNE (ed.), Oxford, 1744, p. 112: «Wiclif a meane Gentilman dwellith at
a litle Village caulid Wiclif. They sey that John Wiclif Haereticus was borne at Spreswel a poore Village a good
Myle from Richemont».
16 John LELAND, Collectanea, vol. I (II), Gul. et Jo. Richardson, London, 1770, p. 329: «Wigclif unde Wigclif
haereticus originem duxit».

17 H.B. WORKMAN, John Wyclif …, vol. I, p. 36.
18 R. VAUGHAN, Life and Opinions of John de Wycliffe, D. D., p. 236, n. 12.
2
modul de scriere a numelui, acesta prezintă mai multe variații (între acestea: Wyclif, Wycliff,
Wycliffe, Wiclef, Wicliffe, Wickliffe). Cel mai vechi document referitor la Wyclif folosește
scrierea „Wiclif”, adoptată de John Lewis și de majoritatea istoricilor germani. Cea mai
întâlnită scriere de-a lungul timpului este cea care transferă numele localității asupra
reformatorului, adică „Wycliffe”. „Wyclif” are suportul lui Walter Shirley, T. Ardnold și a
Wyclif Society și tinde să fie generalizat în ultima perioadă, variantă pe care am adoptat-o și
în prezenta lucrare.
2. Oxford
Oxford-ul anilor 1340-1350 era o instituție în plină tranziție. Dacă pe parcursul sec. al XIII-lea
s-a aflat în umbra Universității din Paris, la începutul sec. al XIV-lea cunoaște o înflorire fără
precedent. Astfel apar câteva nume importante precum: William Ockham, Walter Chatton,
Richard FitzRalph și Adam Woodham. Perioada între 1315-1340 este cunoscută drept „epoca
de aur a scolasticismului englez”19. Dar după 1340 Universitatea intră iar în declin. Printre
cauzele acestuia se numără: ciuma (circa 20% dintre studenți au murit); lipsa recrutării de
studenți din rândul franciscanilor; dezvoltarea altor centre de studiu - Cambridge, Londra,
Norwich, York; posibilitatea de a ajunge episcop doar cu Facultatea de Drept, fără a studia
Litere și Filosofie în prealabil.
În acel timp la Oxford existau șase colegii: Colegiul Universității (1249); Colegiul Balliol (1263
– pentru studenții din nordul Angliei - boreales); Colegiul Merton (1264 – pentru studenții din
sudul Angliei - australes); Colegiul Exeter (1314 – până în 1355 au fost admiși numai studenți
din acea dioceză); Colegiul Oriel (1326) și Colegiul Queen (înființat în 1341 de Robert
Eglesfield, capelanul reginei Philippa, pentru studenții din Westmorland și Cumberland).
Ca oricare Universitate medievală, Oxford avea patru facultăți: Litere, Teologie, Medicină și
Drept. Dintre acestea Facultatea de Litere avea cea mai mare influență, fiecare student
trebuia să obțină mai întâi licența în cele 7 arte liberale (trivium: gramatică, dialectică, retorică
și quadrivium: aritmetică, geometrie, astronomie, muzică) înainte de a continua studiul
teologiei sau a uneia din științele aplicate. Durata studiilor era de 16 ani la Paris în 1366 și
probabil la fel era și la Oxford. Timp de 7-8 ani se studia pentru a obține licența în litere și
filosofie și apoi tot atât pentru cea în teologie.
Din cauza diferențelor existente la stabilirea datei nașterii, nu s-a putut ajunge la un numitor
comun nici în ceea ce privește data la care John Wyclif ajunge la Oxford. Este cert faptul că în
acel moment Wyclif avea în jur de 15-16 ani, aceasta fiind vârsta la care tinerii acelor vremuri
își începeau studiile universitare, deși există și varianta ajungerii lui Wyclif la Oxford la o
vârstă mai înaintată din cauza epidemiei de ciumă și a drumurilor extrem de nesigure 20. Data
înmatriculării este plasată de istorici în intervalul 1335-1350. Dintre cele șase colegii de la
Oxford, nu mai puțin de trei îl revendică pe Wyclif: Queen, Merton și Balliol. Prima variantă,
susținută și de Stephen Lahey21 printre alții, unde Wyclif ar fi ajuns în 1340, este dificil de
susținut. Mai mult chiar, Herbert Workman o consideră imposibilă22. În primul rând colegiul
a fost înființat abia în 1341 și cu toate că se cunosc numele primilor membri, Wyclif nu face
19 William J. COURTENAY, Schools and Scholars in Fourteenth Century England, Princeton University Press, Princeton,
1987, p. 153.
21 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 4.
22 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 65.
3
parte dintre ei. Examinarea documentelor cu bursieri de la Colegiul Queen nu-l menționează
pe Wyclif până în 1363, când acesta ocupa o cameră la acest colegiu23.
Teza general acceptată, pe bază documentară, este că John Wyclif a devenit licențiat în litere
și filosofie la Colegiul Merton în 135624 (este menționat aici ca econom al săptămânii 28 mai –
4 iunie, figurând cu o cheltuială de 4£ 7s. 5d. pentru masa a 18 invitați ai colegiului în ziua
Înălțării Domnului25), iar apoi devine master26 la Colegiul Balliol în 1360. De-a lungul istoriei
aceste două revendicări au fost mai greu de împăcat din cauza caracterului diferit al celor
două colegii. Rivalitatea foarte mare pe considerente geografice ce exista între ele (Merton
înrola studenți din sud, iar Balliol din nord), făcea ca uneori să se ajungă și la conflicte. John
Wyclif, un nordic, ar fi studiat în mod normal la Collegiul Balliol. Această poziție este
susținută cu argumente și de Lechler, care stabilește o conexiune între familia lui Wyclif și
colegiu, acesta fiind înființat de familia Balliol de la Castelul Barnard, situat la distanță mică
de locul nașterii lui John Wyclif27. Foxe înaintează ideea că Wyclif și-a început studiile la
Colegiul Queen, iar apoi s-a transferat la Colegiul Merton, unde obține licența în 1356. În
același an începe studiile teologice la Colegiul Balliol (conform aceluiași istoric, Wyclif ar fi
fost promovat pentru studii la Colegiul Balliol în semn de recunoștință pentru publicarea
unui tratat împotriva cerșetoriei în care a atacat ordinele de călugări cerșetori și a dovedit că
ei erau un motiv de rușine atât pentru religie cât și pentru societate28. O astfel de idee nu
poate fi susținută deoarece Wyclif a scris împotriva ordinelor de călugări cerșetori abia în
ultima perioadă a vieții sale, moment până la care s-a bucurat de sprijinul lor). Walter Shirley
în articolul Note on the two John Wyclifs29 vorbește de existența a două persoane cu același
nume la Oxford: John Wyclyve - preot în Mayfield, Sussex, care ar fi obținut licența în 1356 la
Merton și care mai târziu ajunge director la Canterbury Hall și John Wyclif – reformatorul,
care a studiat la Colegiul Balliol.
Dacă acceptăm anul 1356 ca dată la care Wyclif obține licența, luând în considerare durata
studiilor - 5 ani și considerăm ciuma ca factor influențabil, putem deduce că Wyclif a ajuns la
Oxford în intervalul 1346-1350. În anul 1360 Wyclif obține titlul de Master în Litere și
Filosofie30, lucru confirmat de un document în care este scris: „Luni, după sărbătoarea
Înălțării Domnului, John Wyclif, master al scolasticilor...”31.
La 12 mart. 1351 Wyclif a fost hirotesit ipodiacon la St. Mary - Yorkshire, iar mai apoi
hirotonit diacon pe 18 apr. și preot pe 24 sept., de arhiepiscopul William de Zouche la
catedrala din York32. Deși această informație se bucură de suportul mai multor cercetători
(Anne Hudson, Ian C. Levy, Jeremy Catto, Michael Wilks, Anthony Kenny), totuși ea nu
23 Arthur Robert PENNINGTON, „Wiclif and his Works”, în: Quarterly Review, CLXVIII (1889), p. 504.
24 Documentul care atestă acest eveniment este analizat cu atenție de J.A. ROBSON, Wyclif and the Oxford Schools,
pp. 10-12.
25 Anne HUDSON, Anthony KENNY, „Wyclif, John (d. 1384)”, în: Oxford Dictionary of National Biography, Oxford
University Press, 2004; ediția online, sept. 2010, <http://www.oxforddnb.com/view/article/30122>, 20 aug. 2014.
26 Făcea parte din conducerea colegiului și din corpul academic.
28 John FOXE, Acts and Monuments, Stephen Reed CATTLEY (ed.), vol. II, R.B. Seeley and W. Burnside, London, 1837,
p. 796.
29 Walter SHIRLEY, „Note on the two John Wyclifs”, în: Thomas NETTER, Fasciculi Zizaniorum Magistri Johannis
Wyclif cum Tritico: ascribed to Thomas Netter of Walden, Provincial of the Carmelite Order in England, and Confessor to
King Henry V, Rev. Walter WADDINGTON SHIRLEY (ed.), Longman, Brown, Green, Longmans, and Roberts, London,
1858, pp. 513-528.
30 Matthew Spinka propune totuși anul 1358. A se vedea M. SPINKA, Advocates of Reform..., p. 21.
4
poate fi susținută cu certitudine. Andrew Larsen arată că este vorba de două persoane care
au fost hirotonite în anul 1351: John, fiul lui William Wykliff și John, fiul lui Simon Wykliff,
niciuna neputând fi identificată cu reformatorul englez, despre care știm că era fiul lui Roger
Wycliffe33. Este posibil ca John Wyclif să fi fost înaintat în treapta de preot înainte de 1361,
când pe 14 mai este instalat ca preot paroh la Fillingham - Lincolnshire, fiind hirotonit de
John Thoresby34.
Anul următor depune cerere în vederea obținerii unui post în Yorkshire pentru a fi mai
aproape de casă, dar îi este respinsă. În schimb i se dă o altă parohie în Bristol - Aust la
Westbury-on-Trym, pe care a deținut-o împreună cu cea din Fillingham. Pentru câțiva ani, cu
excepția vacanțelor, Wyclif va fi un cleric absent atât din parohia din Fillingham dar și din
cea din Aust, deși mai târziu va ataca cu determinare absenteismul din parohii35.
Pe 29 aug. 1363, ca urmare a unei cereri depuse de Wyclif, episcopul Buckingham de Lincoln
îi acordă acestuia o autorizație de non-rezidență pentru a-și continua studiile teologice la
Oxford. Drept urmare, în toamna aceluiași an, John Wyclif își începe pregătirea teologică,
care în sec. al XIV-lea dura 7 ani. Pe 13 apr. 1368 permisiunea de non-rezidență îi este
prelungită pentru încă doi ani. În nov. 1368 schimbă parohia Fillingham cu Ludgershall în
Buckinghamshire, situată la numai 15 mile de Oxford. Acest lucru s-ar fi datorat atât
distanței mai mici dintre Ludgershall și Oxford, dar și procesului pierdut de Wyclif în cazul
îndepărtării sale din funcția de director al Colegiului Canterbury, prezentat mai departe.
Diferența de bani obținută din schimbul celor două parohii ar fi fost folosită de Wyclif pentru
acoperirea costurilor de judecată36.
În mart. 1369 obține licența în Teologie și doctoratul la sfârșitul anului 1372. Între dec. 1372 și
ian. 1376 Wyclif este numit preot la catedrala din Lincoln, post pe care îl deține pentru scurt
timp, fiind mai apoi înlocuit. Evenimentul este relatat chiar de acesta pe un ton plin de
dezaprobare la adresa Papei37.
În 1361 Arhiepiscopul Simon Islip de Canterbury a fondat Colegiul Canterbury la Oxford
(atât pentru monahi – în special benedictini, cât și pentru clerici) și l-a numit pe Wyclif
director în dec. 136538. Acum reapare problema identificării acestui Wyclif cu reformatorul de
mai târziu. Tot în articolul amintit, Walter Shirley consideră că este vorba despre John
Wyclyve, paroh în Mayfield – Sussex39, lucru confirmat și de Reginald Lane Poole care
găsește o conexiune între arhiepiscopul Islip și acesta din urmă. Se pare că fiind paralizat în
ultimii ani de viață, Islip și-a petrecut timpul chiar în această localitate40. Există însă două
contra-argumente solide. Primul este consemnat în Chronicon Angliae, o scriere contemporană
cu evenimentele, care vorbește despre deposedarea pe bună dreptate a lui John Wyclif de
33 A. LARSEN, „John Wyclif”, pp. 11-12.

36 K.B. MCFARLANE, Wycliffe and English Non-Conformity, p. 18.
37 Iohannis WYCLIF, De Civili Dominio, vol. III, with critical and historical notes by Iohann Loserth, Trübner & Co.,
London, 1903, p. 334: «Et fidem istius sentencie vellem cum humilitate michi inprimere, cum dominus papa dedit
michi prebendam in ecclesia Lyncolniensi et, facta sollicitudine ad colligendum sibi primos fructus quadraginta
quinque librarum, contulit uni iuveni transmarino eandem prebendam per viam reservacionis abdite, non facta
inquisicione de inhabilitate persone mee, nec facta instancia ex parte mea pro huiusmodi dispensacione».
39 W. SHIRLEY, „Note on the two John Wyclifs”, p. 507.
40 R.L. POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, p. 68, n. 1.
5
anumite beneficii deținute la Oxford de către arhiepiscopul de Canterbury41. Al doilea este
chiar o relatare a lui John Wyclif, în care acesta face referire la cazul de la Colegiul
Canterbury, acuzându-l pe Simon Langham (îl numește pe acesta Anti-Simon în comparație
cu Simon Islip)42, o relatare care conform lui Lechler are valoarea unui „familiarum
exemplum”43. După numai un an Islip moare (26 apr. 1366), urmându-i în scaunul de
arhiepiscop Simon Langham. Acesta a vrut să-l îndepărteze pe Wyclif din funcția de director,
în special datorită tensiunilor existente provocate de nemulțumirea monahilor, dar John a
apelat la papa Urban al V-lea, ce avea scaunul la Avignon. După 4 ani, pe 11 mai 1370, papa
ia hotărârea de a-l înlătura pe Wyclif, hotărâre confirmată și de rege printr-un act emis la 8
apr. 1372. Andrew Larsen este de părere că Islip a vrut la conducere un pure clerici saecularis,
iar Langham a greșit schimbând acestă hotărâre44. Se spune că fiind un simpatizant al
franciscanilor, cât timp a fost director la Canterbury, umbla doar într-o mantie lungă cafenie
și desculț. Această afirmație este făcută de Workman45 pe baza unui text din Collectanea46. Pe
seama acestui conflict este pusă animozitatea de mai târziu a lui Wyclif față de ordinele
călugărești.
Din această perioadă petrecută la Oxford datează și primele dispute avute de Wyclif cu alți
teologi ai vremii sale. Aceste cazuri sunt prezentate pe larg în Fasciculi Zizaniorum47. Cele mai
importante dispute sunt cele cu William Woodford, călugăr franciscan; Ralph Strode, călugăr
dominican, în jurul temei predestinației și a sărăciei apostolice; John Cunningham și Stephen
Patrington, călugări carmeliți, oponenți al lui Wyclif mai ales cu ocazia Sinodului de la
Blackfriars din 1381-1382.
Primele lucrări ale lui John Wyclif despre care avem cunoștință sunt tratatele de logică.
Primul dintre ele, De Logica (1360), este un manual în care sunt analizate fundamentele logicii
scolastice, având intenția să obișnuiască studentul începător cu complexitatea gândirii
formale pentru a permite elucidarea adevărurilor scripturistice. După acest manual au urmat
două tratate de logică publicate ca Tractatus de Logica, numite Logice Continuacio și De Logica,
Tractatus Tercius (scrise înainte de 1363). Alt tratat de logică este dedicat în întregime
insolubilia – De propositionibus insolubilibus (1365), unul din subgenurile logicii Evului Mediu
târziu. Insolubiles sunt propozițiile paradoxale sau antinomiile48.
41 Thomas WALSINGHAM, Chronicon Angliae, Edward Maunde THOMPSON (ed.), Longman & Co., London, 1874, p.
115: «eo quod juste privatus exstiterat per archiepiscopum Cantuariensem quodam beneficio, cui injuste
incubuerat, in universitate Oxoniensi situato».
42 Iohannis WYCLIF, Tractatus De Ecclesia, Iohann LOSERTH (ed.), Trübner & Co., London, 1886, p. 371: «Nam
dominus Symon Hyslep archiepiscopus Cantuariensis fundavit unum collegium in Oxonia, plus pia intencione,
ut evidencius creditur quam de fundacione cuiuscunque abbathie in Anglia, et ordinavit quod in ea sub forma
laudabili studeant ad utilitatem ecclesie pure clerici seculares, quod et factum est. Et cum ipso mortuo symoniace
cum commentis mendacii eversum est tam pii patroni propositum et illis expulsis pauci alii non egentes sed
diviciis affluentes irregulariter introducti contra decretum captum ex dictis beati Jeronimi, positum XII. Et cum
pretextu illius fuci sophistici episcopus et suum capitulum sunt una persona a qua non licet alienare bona illius
ecclesie, ista persona vendicat bona illius collegii proprietarie possidere. Unde consulendum videtur domino
Wyntoniensi ut caveat hanc cautelam. Credo autem quod dictus Symon peccavit fundando dictum collegium, sed
non tantum quantum Antisymon qui ipsum dissolverat, sed ut credo nunquam fuit ecclesia appropriata in Anglia
vel possessio in perpetuam elemosinam mortificata quin appropriacio sapuit peccatum altrinsecus».
43 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, p. 131, n. 16.
46 J. LELAND, Collectanea, vol. III, p. 409: «Wiclif studuit in collegio Cantuar & indutus russeta veste longa nudis
pedibus incedebat».
47 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., pp. 4-241.
6
Alte două lucrări abordează fizica și psihologia aristotelică. Comentariul lui Wyclif la a VIII-a
carte a Fizicii lui Aristotel nu a fost încă editat și nici nu se știe sigur dacă îi aparține. În De
actibus anime Wyclif examinează actele mentale (dacă sunt distincte de minte sau dacă sunt
calități ale minții. El rezervă o mare parte a tratatului pentru a respinge poziția unui
predecesor, al cărui nume nu e cunoscut, care credea că actele mentale sunt capabile de
existență de sine ca și trupurile. În schimb Wyclif argumentează că manifestările minții sunt
accidente și că nu sunt distincte de mintea care le formează49). Înțelegerea actelor mentale e
necesară pentru a evidenția legătura dintre gândirea divină și existența creată.
Treisprezece din cele șaptesprezece tratate rămase pe care Wyclif le-a scris înainte de a intra
oficial în serviciul regal compun Summa de Ente, o operă de artă a augustianismului din sec.
al XIV-lea. Summa de Ente este împărțită în două cărți: una cu subiecte filosofice care
abordează înțelegerea realității create, conținând șapte tratate (1. De Ente in Communi, 2. De
Ente Primo in Communi, 3. Purgans Errores circa Veritates in Communi, 4. Purgans Errores
circa Universalia in Communi, 5. De Universalibus – probabil cel mai important capitol,
arată foarte clar modul în care Wyclif înțelegea universaliile și relația dintre Dumnezeu și
timp, punând bazele doctrinei predestinației și a liberului arbitru, 6. De Tempore, 7. De Ente
Predicamentali); și una pe probleme de teologie care privesc realitatea divină, formată din 6
tratate (1. De Intellectione Dei, 2. De Scientia Dei, 3. De Volucione Dei, 4. De Trinitate, 5. De
Ydeis, 6. De Potencia Productiva Dei ad Extra)50.
Scrierile filosofice ale lui Wyclif includ De Materia et Forma – o discuție despre hilomorfismul
aristotelian; Postilla in totam Bibliam – un tratat care cuprinde un comentariu biblic
cuprinzător (singurul din a doua jumătate a sec. al XIV-lea), cu trimiteri la autori anteriori; și
De Composicione Hominis – o analiză a relației trup-suflet, importantă pentru că ea o explică
pe cea dintre senior și vasal51. Aceasta este un element semnificativ și pentru De Benedicta
Incarnatione – analiza relației dintre natura umană și cea divină în urma Întrupării. Pentru a
explica Întruparea și pentru a susține prezența umanității complete în Persoana
Mântuitorului, Wyclif afirmă că Hristos are trei naturi: El este Dumnezeu, trup și suflet
(deitas, corpus et anima52). Aceasta este prima operă pur teologică a lui John Wyclif, fiind un
comentariu scris la lucrarea lui Petru Lombard „Sentences” – textul standard pentru studiul
teologic în Evul Mediu. Tratatul, ortodox și neremarcabil53, ocupă în cariera teologică a lui
Wyclif locul unei lucrări de doctorat. După ce a finalizat această operă, a obținut titlul de
doctor în 1372.
3. Cariera politică. Bruges
Pentru a înțelege mai bine evenimentele ulterioare trebuie făcute câteva precizări. În 1213
regele Ioan „Fără Țară” (1199-1216) a recunoscut suzeranitatea papei, angajându-se la plata
unui tribut anual (Bulla Aurea). În 1309 papa Clement al V-lea a mutat scaunul papal la
Avignon, în Franța. În contextul izbucnirii în 1337 a „Războiului de 100 de ani” între Anglia
și Franța, cea dintâi sistează plata tributului convenit către papă. Pe 6 iunie 1365 papa Urban
al V-lea a cerut, pentru prima dată după 33 de ani, plata tributului anual ca semn al

52 Johannis WYCLIF, Tractatus de Benedicta Incarnacione, Edward HARRIS (ed.), Trübner & Co., Ludgate Hill, London,
1886, p. 3.
53 Anthony KENNY, Wyclif, Oxford University Press, Oxford, 1985, p. 43.
7
vasalității regatului. Această cerere a oferit oportunitatea pentru a ajunge la un rezultat final
în ceea ce privește disputa dintre Stat și Biserică, între Consiliul regal și Curia Papală de la
Avignon. Papii își susțineau dreptul de a taxa clerul din Anglia precum și de a a face
numirile pentru posturile importante din biserică. Episcopii, abații și clericii care aveau
posturi în catedrale sau biserici mari, aveau venituri substanțiale de pe urma acestor
beneficii. Dar pentru a primi aceste posturi, aveau nevoie de numire din partea Papei, iar în
schimbul acesteia trebuia plătită o taxă la Avignon, de cele mai multe ori constând din
venitul pe un an. În plus Papa avea dreptul de a taxa periodic clerul, deși acest lucru nu a
fost permis mereu de regii Angliei, sau era permis în schimbul unui procent important din
venituri. În timpul „Războiului de 100 de ani” clerul nu a mai fost taxat de papalitate, regii
preferând să folosească aceste resurse pentru a sprijini propriul efort de război. Deși fuseseră
adoptate măsuri legislative împotriva dreptului Papei de a face numiri în Biserica Angliei
(Statute of Provisors în 1351 și Statute of Praemunire în 1353), totuși acestea nu au fost puse
niciodată în aplicare54.
În nov. 1372 Wyclif a intrat în serviciul lui John Gaunt55, duce de Lancaster. Gaunt era cel mai
puternic, dar în același timp și cel mai impopular personaj în Anglia anilor 1370. Al treilea
fiu în viață al lui Edward al III-lea (1327-1377), era de asemenea și singurul membru al
familiei regale cu un viitor56. Bătrânul Edward suferea de demență, în timp ce fiul
moștenitor, Edward „Prințul Negru”, suferea de o boală incurabilă contractată în timpul unei
campanii militare pe continent. El aranjase ca fratele său mai tânăr, John, să aibă putere
suficientă pentru a proteja linia dinastică pentru fiul său Richard (viitorul rege Richard al II-
lea, 1377-1399), dar a unit nobilimea și prelații împotriva lui pentru a nu face vreo încercare
de a ocupa tronul. Deci John Gaunt avea doar custodia puterii regale, nu avea putere
suverană. Avea nevoie de savanți în suita sa, iar alegerea lui Wyclif nu este surprinzătoare 57.
Pe de altă parte însă, H.B. Workman consideră că este greu de găsit un motiv temeinic
pentru această alianță și că ea a fost o greșeală pentru ambii. Pe de o parte, dacă Gaunt se
aștepta ca prin aducerea lui Wyclif la Londra să obțină suportul populației s-a înșelat, căci
ura londonezilor față de duce era prea profundă. Pe de altă parte, Wyclif aliindu-se cu un
politician fără scrupule a pierdut suportul populației. Reforma sa, care la un moment dat
avea șansa să devină națională, a fost percepută doar ca un curent politic. El este convins că
„singura legătură între cei doi era ostilitatea față de puterea și bunăstarea ierarhiei” 58. K.B.
McFarlane susține posibilitatea ca Wyclif să fi fost protejatul lui Edward - Black Prince,
având în vedere ajutorul pe care i-l va acorda mai târziu văduva acestuia, unul cel puțin la
fel de mare ca cel oferit de John Gaunt59.
Wyclif redă un discurs din sesiunea Parlamentului din 1371 pe care susținea că l-a auzit
personal, aceasta fiind prima apariție a lui pe scena politică. În lucrarea De Civili Dominio,
făcând probabil trimitere la această sesiune a Parlamentului din febr.-mart. 1371, aduce
argumente în favoarea dreptului brațului secular de a folosi în caz de necesitate averea
54 A. KENNY, Wyclif, pp. 43-44.

55 Joseph Dahmus plasează acest eveniment abia după delegația de la Bruges din 1375. A se vedea J. DAHMUS, The
Prosecution of John Wyclyf, p. 7.
56 După moartea primei lui soții – Blanche, revendică pentru sine Provence, dar negocierile duse cu papalitatea nu
au avut rezultatul scontat. În sept. 1371 se căsătorește cu Constance, moștenitoarea lui Pedro de Castillia,
devenind astfel pretendent la tron.
8
bisericii. Această poziție este explicabilă prin situația în care se afla regatul Angliei la acel
moment: Coroana avea nevoie de noi subsidii în vederea contrabalansării situației din Franța
unde doar portul Calais mai era sub stăpânire engleză, exista pericolul iminent al unei
invazii60 și în plus trebuiau luate în calcul pretențiile Papei. Ceea ce deranja cel mai mult era
faptul că banii ceruți de papă urmau să sprijine Franța în lupta contra Angliei. Prin urmare
Parlamentul a refuzat plata subliniind că „nici regele Ioan, nici alt rege, nu se poate supune
pe sine, regatul sau poporul fără consensul nostru”61. Probabil pentru contribuția lui în acest
caz primește de la rege în luna mai a aceluiași an o parte mai importantă din veniturile
parohiei Ludgershall, pe care o deținea din 136862.
În mai 1373 are loc o nouă întrunire a Parlamentului și apoi a Consiliului, pentru a analiza
pretențiile papale care împovărau regatul. Uthred Bolton a susținut cauza papei. În lucrarea
Determinatio (scrisă cel mai probabil între 1374-1376) Wyclif răspunde atât acestuia cât și unui
alt teolog – William Binham63. Reacția lui Wyclif a fost una intransigentă subliniind că
stăpânirea supremă și finală a regatului nu este nici a regelui, nici a papei, ci a lui Hristos”.
Această temă este abordată și în lucrarea De Dominio Divino (1373-1374). Wyclif a formulat
principiul conform căruia toată stăpânirea își are temeiul în Dumnezeu, că puterea este
acordată de Dumnezeu și nu de altă persoană, așa cum pretinde papa – singurul lui vicar, că
regele este într-o măsură mai mare vicarul lui Dumnezeu decât papa, puterea regală fiind la
fel de sfântă ca cea ecclesială, iar Dumnezeu este tribunalul la care apelăm în mod personal.
Probabil pentru contribuția sa din cadrul sesiunii Parlamentului, pe 7 apr. 1374 John Wyclif
primește din partea Coroanei parohia Lutterworth, unde va rămâne până la moartea sa64.
Una din primele responsabilități ale lui Wyclif a fost participarea la întâlnirea dintre
reprezentanții Coroanei și cei ai Papei la Bruges, în Flandra, în iul. 1374. Funcția pe care o
ocupa era „pecularis regis clericus”65 – adică cleric aflat în slujba regelui. În 1373 papa
Grigorie al XI-lea (1370-1378) a cerut plata unei mari sume de bani, ce reprezenta datoriile
prelaților englezi. În același timp regele Angliei cerea plata taxelor pentru sprijinirea
eforturilor de război. Prelații, fiind constrânși, au declarat că nu pot plăti atât papei cât și
regelui. După un schimb de scrisori între rege și papă s-a decis ca ambele părți să trimită
reprezentanți pentru a discuta situația66. Din această comisie au mai făcut parte episcopul
John Gilbert, William Burton, Juan Guttierez – agentul lui John Gaunt, Simon Multon –
doctor în drept canonic, Robert Bealknap – judecător și John Henington. Negocierile nu au
ajuns la un numitor comun și, ca urmare, în sept. Wyclif se întoarce la Oxford. Nu este
cunoscută contribuția lui la discuții, dar nu mai participă la a doua serie de negocieri din
august 1375. Această nouă delegație, aflată sub îndrumarea arhiepiscopului Sudbury și a lui
John Gaunt – promotor al păcii cu Franța ce se preconiza a fi încheiată sub auspiciile papei
Grigorie al XI-lea67, avea ca sarcină ajungerea la o înțelegere cu reprezentanții papali.

61 Frank Scott HAYDON (ed.), Eulogium (historiarum sive temporis): chronicon ab orbe condito usque ad annum domini
M.CCC.LXVI., a monacho quodam Malmesburiensi exaratum, vol. III, Longman, Roberts and Green, Londra, 1863, p.
339: «Tunc domini temporales respondebant dicentes quod Johannes Rex dedit regnum Curiae Romanae sine
consesu regni et baronum, quod legitime facere non potuit; quare dixerunt quod illa carta sive donatio non
valuit».
62 A. HUDSON, A. KENNY, „Wyclif , John (d. 1384)”, <http://www.oxforddnb.com/view/article/30122>, 20 aug. 2014.
66 L.J. DALY, The Political Theory of John Wyclif, Loyola University Press, Chicago, 1962, pp. 39-40.
67 J.A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 18.
9
Rezultatele nu au fost satisfăcătoare pentru Coroana engleză, deoarece reprezentau un
compromis în avantajul Papei. Din cei 100.000 de florini ceruți, Papa a obținut 60.000 plătibili
în două tranșe pe 1 nov. 1375 și 24 iun. 1376. Trebuie menționat că în 1376 aurul plătit ca
tribut papei era de cinci ori mai mare ca suma plătită regelui68. Lechler este de părere că
„Bruges a fost pentru Wyclif ceea ce Roma a fost pentru Luther – un loc al revelației”69. La
întoarcere, el se pronunță împotriva războiului, arătând că „Marea Campanie care
devastează Franța este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”70.
Robert Hallum, episcop de Salisbury (†1417), este menționat de Thomas Netter (†1430) că ar
fi susținut ideea conform cărei Wyclif a fost dezamăgit pentru că nu a fost ales episcop de
Worcester71. Această relatare se referă cel mai probabil la perioada ce a urmat morții
episcopului William Lenn în 1373. Scaunul a fost vacant până în sept. 1375 și este posibil ca
prin aceasta Wyclif să fi sperat la o recunoaștere a participării la misiunea diplomatică de la
Bruges. Joseph Dahmus este însă de părere că Wyclif nu a dorit scaunul episcopal din
Worcester, ci în acea perioadă făcea eforturi pentru a obține prebenda (venitul bisericesc) de
la Caistor, însă fără succes72.
Concordatul încheiat la Bruges în 1375 a crescut impopularitatea lui John Gaunt. Acest lucru,
coroborat cu un nou val de ciumă, a dus la convocarea Parlamentului (apr. 1376), sesiune
care va fi cunoscută în istorie cu numele de „Good Parliament”. Episcopii Wykeham și
Courtenay73 au atacat propunerea reprezentaților regali pentru strângerea unei noi subvenții.
Are loc și o reacție a Camerei Comunelor împotriva lui Gaunt și a politicii pro-papale74.
Aceștia, sprijiniți și de Edward - Balck Prince, propun luarea mai multor decizii: expulzarea
colectorilor papali, înlăturarea tuturor prelaților din funcțiile de conducere ale statului (între
cele mai importante se numărau funcțiile de cancelar – episcopul William Wykeham de
Winchester, trezorier – episcopul de Exeter și lordul Micului Sigiliu - Privy Seal)75 și
înlocuirea lor cu laici, dar și includerea în Consiliul regal a unui număr de opt-zece lorzi,
urmând ca nicio hotărâre a regelui să nu intre în vigoare fără acordul a cel puțin patru dintre
ei. Lechler consideră că cel mai probabil aceste cerințe s-au datorat influenței lui John
Wyclif76. În iun. Black Prince moare77 și odată cu el și speranțele de reformă ale Camerei
Comunelor. John Gaunt capătă o poziție de autoritate asupra guvernării. Sub influența lui
Coroana respinge propunerile și dizolvă Parlamentul.
În sept. 1376 John Wyclif este chemat de Gaunt de la Oxford, pentru a se prezenta înaintea
Consiliului regal. Probabil din îndemnul acestuia, Wyclif rostește o serie de predici din
amvoanele bisericilor londoneze împotriva lui William Wykeham dar și a Bunului
Parlament. Wyclif a predicat împotriva conducerii clericale a Bisericii, criticând în special
decăderea vieții morale a preoților. O altă problemă o reprezentau ordinele de călugări

70 I. WYCLIF, De civili dominio, vol. IV, p. 412.
71 Thomas Netter of WALDEN, Doctrinale antiquitatum fidei catholicae ecclesiae, ad vetera Exemplaria recognitum &
Notis illustratum A Reverendo Patre F. Bonaventura Blanciotti, Bassani, Venetiis, 1757, p. 560.
72 J. DAHMUS, The Prosecution of John Wyclyf, pp. 5-6.
73 Courtenay, al patrulea fiu al contelui Hugh de Devon, având prin mama lui – Margaret legături cu familia
regală (era nepoata regelui Edward I), reprezenta în cadrul Bisericii interesele mai multor familii influente.
74 J.A.ROBSON, Wyclif and the Oxford Schools, p. 24.
76 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, pp. 172-173.
77 H.B. WORKMAN consideră că dacă Black Prince ar fi mai trăit, probabil ideile lui Wyclif, curățate de elementele
extremiste, s-ar fi dezvoltat într-o mișcare națională.
10
cerșetori. Monahii cerșetori marchează o etapă interesantă în evoluția ecclesială. Ei aveau ca
particularitate evanghelizarea. Ideea lor era de a merge între semenii lor, să caute și să îi
salveze pe cei pierduți, dar pe parcurs au devenit foarte bogați. Au crescut ca număr și ca
putere, au dobândit proprietăți foarte mari și au ocupat posturi de conducere în universități.
Cu cât a cercetat mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult a văzut discrepanța
dintre viața călugărilor și cea a lui Hristos și a apostolilor.
Walsingham consideră că Wyclif a fost doar o unealtă în campania îndreptată de Gaunt
împotriva bisericii78, iar Workman deplânge faptul că Wyclif a îngăduit să fie folosit în acest
mod79. Spre deosebire de cei doi, Robson este de părere însă că Wyclif a fost mai mult decât o
unealtă pentru John Gaunt, mărturii în acest sens fiind participarea lui Wyclif la Consiliul
regal, sprijinul primit în problema Westbury (parohie care deși aparținea lui Wyclif a fost
considerată în mod eronat vacantă. Cazul s-a rezolvat în urma intervenției lui Gaunt.
Reginald Lane Poole afirmă însă că Wyclif ar fi renunțat la această parohie imediat după
întoarcerea de la Bruges80), precum și, așa cum se va vedea, intervenția lui Gaunt la sinodul
din febr. 1377.
În 1377 Wyclif devenise deja o figură importantă atât între intelectuali, cât și între politicieni.
Începând cu 1374 Wyclif își dezvoltă teoria sa despre stăpânire (dominium). Tratatele sale
despre stăpânire, în care explică relația dintre creația lui Dumnezeu și stăpânirea ulterioară a
oricărei alte forme de conducere și servitute umană asupra creației, marchează un punct de
cotitură semnificant în cariera de scriitor a lui John Wyclif. Se pare că circumstanța care l-a
determinat pe Wyclif să se îndrepte spre probleme publice a fost probabil criza financiară
provocată de Războiul de 100 de ani81. Lucrările De Dominio Divino (1373/1374) și De Civili
Dominio (1376/1377)82 susțin idei ca: natura stăpânirii lui Dumnezeu asupra creației, trecerea
proprietăților ecclesiale sub stăpânirea regală, clericii ar trebui să se supună justiției seculare,
ieșirea de sub autoritatea papală, deținerea de proprietăți nu este benefică pentru Biserică,
nimeni aflat în păcat de moarte nu poate fi preot. Această din urmă lucrare este o operă
masivă în trei cărți, o expunere sistematică și o examinare radicală a chestiunilor care au
preocupat dezbaterile Parlamentului din 1371 și a negocierilor de la Bruges. Urmând aceeași
linie, Wyclif mai scrie alte două tratate: De Mandatis Divinis (1375) – despre fundamentarea
legii umane în cele 10 porunci; și De Statu Innocentie (1376) – despre starea de perfecțiune a
omului în Rai. Aceste concluzii, ce decurg logic din tratatele lui anterioare, au avut un efect
nefast în ceea ce privește relația cu papa și cu arhiepiscopul de Canterbury83.
În 1376 zvonuri despre învățăturile lui John Wyclif ajung și la Curtea Papală. Benedictinii, cel
mai bogat ordin religios și deci cel mai amenințat de poziția adoptată de Wyclif, și-au
informat omul de legătură de pe lângă Curia Papală – Adam Easton în legătură cu
învățăturile acestuia. În nov. 1376 Easton scrie starețului de la Westminster cerând mai multe
detalii despre învățăturile lui Wyclif84. Richard Rex consideră că acesta a fost sfârșitul carierei
politice a lui John Wyclif, toate celelalte informații existente despre legătura lui cu Gaunt
78 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, pp. 76-77.

80 R.L. POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, p. 76.
81 Takashi SHOGIMEN, „Wyclif’s Ecclesiology and Political Thought”, în: I.C. LEVY (ed.), A Companion to John
Wyclif..., p. 199.
82 Lucrarea se păstrează într-un singur manuscris la Viena, copiat cel mai probabil de un student ceh între 1407-
1410.
83 S.E. LAHEY, John Wyclif, pp. 16-17.
84 Richard REX, The Lollards, Palgrave, New York, 2002, p. 27.
11
fiind construite pe o falsă tradiție istorică, pe filonul Walsingham – Foxe – Workman, și
concluzionează că Wyclif nu a avut o carieră politică, deși nu a fost cu totul lipsit de
semnificație politică, ci doar s-a bucurat câțiva ani de protecția Coroanei, dar nu de
patronajul acesteia85.
4. Wyclif și Papalitatea
Pe 19 febr. 1377, după cum relatează Walsingham86, Wyclif s-a prezentat înaintea unei
adunări formată din arhiepiscopul Sudbury, episcopul William Courtenay al Londrei și din
alte personalități la capela Sfintei Fecioare a catedralei St. Paul pentru a da răspuns cu privire
la ideile sale eretice. A fost însoțit de John Gaunt, de mareșalul Henry Percy și de patru
teologi de la Oxford, câte unul din fiecare ordin călugăresc. Percy îi cere lui Wyclif să se
așeze, lucru interzis de Courtenay. Se naște un schimb dur de replici între acesta și John
Gaunt. Tumultul a produs o revoltă în rândul londonezilor din afara bisericii. Ostilitatea
acestora era îndreptată împotriva lui Gaunt și a lui Percy87. După plecarea acestora adunarea
s-a destrămat în dezordine și confuzie. Doctrinele condamnabile la care s-a făcut referire erau
numai întrebări care atingeau bunăstarea și puterea Bisericii: îngrădirea puterii papale (papa
nu poate excomunica pe nimeni) și dreptul lorzilor de a priva de averi pe clericii imorali88.
Nu se știe dacă s-a renunțat la acuzele aduse lui Wyclif după această întâlnire, Walsingham
menționând doar că arhiepiscopul i-a poruncit acestuia să păstreze tăcerea și să nu mai
susțină asemenea idei.
La 22 mai 1377 papa Grigorie al XI-lea inițiază o serie de 5 bule în care condamnă
învățăturile susținute de John Wyclif:
1. Regnum Angliae gloriosum – în aceasta îi dojenește pe Sudbury și pe Courtenay. Le
trimite și o listă de 19 propoziții89 atribuite lui Wyclif și considerate eretice (vizau
acuzațiile aduse abuzului de autoritate din partea Bisericii: excomunicarea papală,
validitatea pretențiilor asupra proprietăților obținute din donațiile laicilor și
refuzul Bisericii de a recunoaște autoritatea seculară asupra averilor ei). Toate
aceste propoziții sunt extrase din De Civili Dominio. Le cere să obțină o mărturisire
de la Wyclif și să-l închidă în așteptarea judecății Romei.
2. Nuper per nos – îi avertizează pe cei doi că Wyclif s-ar putea ascunde și le cere să-i
trimită o citație să se prezinte înaintea papei în termen de trei luni.
3. Super periculosis – le poruncește celor doi să vorbească cu regele Edward și cu
Joan, prințesa Țării Galilor, și să-i asigure că învățăturile lui Wyclif sunt contrare
credinței catolice.
4. Regnum Angliae quod altissimus – adresată regelui Edward. Îl informează despre
instrucțiunile date lui Sudbury și lui Courtenay și-i cere să-i susțină.
5. Mirari cogimur – trimisă cancelarului de la Oxford și Universității în general. Îi
mustră pentru că au permis apariția ereziilor și le cere să-l aresteze pe Wyclif și
să-l predea lui Sudbury și lui Courtenay90.
85 R. REX, The Lollards, p. 29.

86 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, pp. 117-121.
87 A. HUDSON, A. KENNY, „Wyclif , John (d. 1384)”, <http://www.oxforddnb.com/view/article/30122>, 20 aug. 2014.
89 Workman vorbește doar de 18 propoziții condamnate. A se vedea H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 293.
90 A. LARSEN, „John Wyclif”, pp. 32-33.
12
H.B. Workman consideră că cele cinci bule constituiau un efort deliberat de a instaura în
Anglia inchiziția papală. Prin legea țării, curțile clericale administrate de episcopi aveau
jurisdicție deplină în toate cazurile de erezie. Grigorie cere însă ca jurisdicția să-i fie
transferată lui91.
Pe 21 iun. 1377 Edward al III-lea a murit, iar în locul său a fost încoronat tânărul Richard al
II-lea, care conducea însă sub regența unchiului său, John Gaunt. Prima sesiune a
Parlamentului în timpul lui Richard s-a întrunit la Westminster pe 13 octombrie 1377.
Conciliul a cerut sfatul lui Wyclif legat de problema dacă regatul Angliei poate, în caz de
necesitate, să rețină legal, pentru apărarea ei, în trezorerie banii care ar trebui dați altor state,
incluzând aici și pretențiile financiare venite din partea papei. Wyclif a răspuns afirmativ
apelând la trei legi diferite. În primul rând a făcut referire la „legea naturală” în virtutea
căreia regatul Angliei are puterea de împotrivire pentru propria apărare. În al doilea rând a
apelat la „legea evangheliei” conform căreia toate donațiile în caz de necesitate nu mai au
susținere, fiind desființate de legea iubirii. În al treilea rând a făcut apel la „legea conștiinței”,
care e solicitarea regelui și a guvernatorilor pentru a se respecta datoria față de bunăstarea
națională. Susține de asemeni că strămoșii nu au împroprietărit Biserica Universală ci
Biserica Angliei, iar scopul acestor donații nu poate fi schimbat92. Walsingham menționează
însă că regele și Consiliul Regal i-au cerut lui Wyclif să nu mai atace biserica93. Se pare că tot
în timpul acestei sesiuni a Parlamentului (13 octombrie – 28 nov.) Wyclif a aflat de la
episcopul Thomas Brinton de Rochester despre condamnarea papală94.
Bulele emise de papa Grigorie au ajuns în Anglia abia în dec., când Edward deja murise. În
momentul în care bulele au fost publicate puțin înainte de Crăciun, Wyclif se afla în Oxford.
Vicecancelarul a ordonat să fie închis în temnița Black Hall, dar Gaunt l-a eliberat nu după
mult timp. Workman susține ideea că John Wyclif și prietenii săi s-au sfătuit cu membrii din
consiliul de conducere și au hotărât că ei nu vor închide un om al regelui Angliei la porunca
papei, căci nu vor da papei stăpânire și autoritate regală în Anglia. Dar din moment ce era
necesar să se ia unele măsuri la ordinele papei, vicecancelarul Universității i-a cerut lui
Wyclif să rămână în Black Hall și să nu plece pentru că nu dorea ca altcineva să-l aresteze.
Wyclif a acceptat această propunere, mai ales pentru că ceruse ca Universitatea să-i păstreze
toate privilegiile95. În același timp o adunare a teologilor a examinat la Oxford propozițiile
condamnate și le-a considerat a fi adevărate. De asemeni John Wyclif scrie o lucrare –
Protestatio, în care explică pe larg punctele vizate de condamnarea papală.
Arhiepiscopul Sudbury și episcopul Courtenay au acționat rapid și i-au ordonat lui Wyclif să
se prezinte la palatul Lambeth pentru un proces oficial, nu mai târziu de 27 mart.137896. Însă
nici de această dată nu s-a ajuns la niciun rezultat, deoarece Joan, regina mamă și văduva
Prințului Negru, a anunțat adunarea prin intermediul lui Sir Lewis Clifford că nu permite
niciunei curți clericale să-l judece pe Wyclif. Acesta a fost totuși chestionat în legătură cu
propozițiile condamnate, fiind interzisă discutarea lor în școli sau biserici. Walsingham este
de părere că Wyclif i-a păcălit pe cei ce-i investigau cazul97. Sinodul este întrerupt de

92 H.B. WORKMAN , John Wyclif..., pp. 302-303 și T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., p. 271.
93 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., p. 271: «Et hic fuit impositum sibi silentium super praemissis per dominum
Regem cum concilio regni».

94 Iohannis WYCLIF, Tractatus De Ecclesia, cap. XV, p. 354.
97 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, p. 183.
13
intervenția unei mulțimi de londonezi în sprijinul lui Wyclif. Ceea ce rămâne clar în urma
acestor evenimente e faptul că Wyclif nu l-a iertat niciodată pe Grigorie XI pentru că i-a
condamnat doctrinele, și mai târziu va zice despre papă că e un „diavol oribil”98.
Pe 11 aug. 1378 a avut loc un alt incident. Sir Alan Buxhall, supraveghetorul închisorii, a
intrat în Westminster Abbey cu scopul de a-i aresta pe Robert Haulay și pe John Shakyl,
amândoi fiind foști deținuți evadați din închisoare. Cei doi capturaseră un nobil spaniol cu
11 ani în urmă în lupta de la Najera în Castilia. Captivul, contele de Denia, și-a lăsat fiul în
locul său, pentru a putea strânge astfel banii de răscumpărare. În momentul în care celor doi
li s-a cerut să predea prizonierul, au refuzat și ca urmare au fost arestați. Au reușit să
evadeze și au intrat în sanctuarul de la Westminster Abbey. Buxhall a venit cu soldații săi și
l-au prins pe Shakyl fără violență. Pe Haulay l-au găsit ascultând Messa, a izbucnit o ceartă,
l-au urmărit și l-au omorât lângă altar, profanând astfel sanctuarul99. Trei zile mai târziu
arhiepiscopul Sudbury i-a excomunicat pe cei vinovați, Gaunt fiind socotit de către
londonezi a fi principalul vinovat de acest incident. Shakyl a predat prizonierul, dar și-a
obținut banii de răscumpărare, precum și suma de 100 de mărci pe an până la sfârșitul
vieții100. În timpul sesiunii Parlamentului de la Gloucester din octombrie a fost discutat și
acest subiect. Deși numele lui Wyclif nu e menționat, se pare că acesta a pregătit un act de
apărare101. Wyclif susține dreptul autorității civile de a urmări un suspect și de a intra în
sanctuar și de asemeni limitează drepturile celor care cer azil în biserici. După acest moment
este greu de urmărit implicarea lui Wyclif în probleme de politică, deși a păstrat legătura cu
John Gaunt.
Schisma Apuseană. În mart. 1378 Grigorie al XI-lea a murit, iar cardinalii au ales ca papă un
italian, în persoana lui Bartolomeo Prignano, devenit mai apoi papa Urban al VI-lea. Acesta
era bine cunoscut pentru cinstea și devotamentul său față de idealul apostolic al sărăciei.
Wyclif i-a scris pentru a-i explica ortodoxia gândirii sale102: „sunt bucuros să-mi declar
credința în fața oricărui om, cu atât mai mult în fața episcopului Romei; dacă Papa este
ortodox, atunci o va confirma, iar dacă se află în eroare atunci o va condamna. Dar presupun
că Evanghelia lui Hristos este fundamentul legii lui Dumnezeu...și că episcopul Romei, ca
vicar suprem al lui Hristos pe pământ este cel mai legat dintre toți de legea evangheliei.
Hristos, în timpul vieții Sale pământești a fost cel mai sărac om, renunțând la toată
stăpânirea lumească; și din aceasta înțeleg că Papa ar trebui să cedeze toată stăpânirea
temporală puterii seculare și ar trebui să îndemne și clerul să facă același lucru. Dar dacă prin
acestea mă aflu în eroare, atunci sunt pregătit spre împăcare, dacă e necesar și prin
moarte”103.
Dar la scurt timp după alegerea sa, papa Urban al VI-lea a dat pe față un comportament
violent care a contribuit la decizia cardinalilor francezi de a-l alege ca papă la Avignon pe
Robert de Geneva – Clement VII. Odată cu alegerea lui, a început schisma apuseană, iar
perspectivele pentru un dialog serios și obiectiv cu papalitatea au dispărut. S-a ajuns la o
98 L.J. DALY, The Political Theory of John Wyclif, p. 46.

99 L.J. DALY, The Political Theory of John Wyclif, pp. 46-47.
100 G.R. EVANS, John Wyclif, p. 179.
101 Iohannis WYCLIF, Tractatus De Ecclesia, cap. VII, pp. 142-157.
102 Workman consideră această scrisoare a fi una dintre lucrările lui Wyclif care arată cel mai bine măiestria
acestuia, fiind greu ca cineva să diferențieze pasajele în care reformatorul este sincer de cele în care este sarcastic:
H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 310.
103 Johannis WYCLIF, „Epistola Magistri Iohannis Wyclif missa pape Urbano”, în: Opera Minora, Johann LOSERTH
(ed.), C.K. Paul & Co., London, 1913, p. 1.
14
situație bizară. Fiecare susținea că e infailibil, fiecare susținea că e vicarul lui Hristos. Fiecare
promulga decrete, emitea bule, furniza anateme și juca rolul de cap vizibil al Bisericii lui
Hristos. În cele din urmă cei doi s-au excomunicat reciproc.
Ca reacție la acest eveniment Wyclif scrie tratatul Schisma Papae104. El prezintă întregul sistem
papal ca anticreștin. Papa era Antihristul, iar decretele promulgate erau legile inamicului lui
Hristos. Face un apel către suveranii Europei să profite de această oportunitate și să distrugă
structura papală. Considera că cea mai mare dintre toate erorile era doctrina romană a
Euharistiei – transsubstanțierea. K. B. McFarlane consideră anul 1378 un punct de cotitură în
viața lui John Wyclif. dacă până în acest moment Wyclif era doar un anarhist, de acum
înainte învățătura lui va căpăta un caracter eretic105.
Summa Theologie este o colecție de tratate despre fundamentarea întregii legi umane în legea
lui Dumnezeu precum și implicațiile ei pentru politica seculară, ecclesiologie și ermeneutică.
Tot din această perioadă datează și tratatele pentru care Wyclif este cel mai bine cunoscut106:
De Veritate Sacrae Scripturae (1377-78) - într-un mod scolastic Wyclif stabilește în această
lucrare adevărul Sfintei Scripturi (1-8), autoritatea ei (9-14), originea ei divină (16-19) și încă
trei teze (20-32): Scriptura este superioară tuturor celorlalte scrieri, toți creștinii au dreptul să
o citească, și Biblia este cel mai bun fundament pentru organizarea vieții omenești, atât
seculară cât și ecclesială107 (această lucrare i-a adus lui Wyclif mai târziu numele de „Doctor
Evangelicus”); De Ecclesia (1378-79), De Officio Regis (acordă regelui supremație asupra
tuturor supușilor săi, inclusiv asupra clerului), De Oficio Pastoralis și De Potestate Pape (scopul
lucrării este să arate că Biserica nu are nevoie de papalitate, ci ar fi mai bine dacă aceasta ar fi
condusă de un sinod, pentru că un papă ce are și stăpânire lumească este Antihrist108), toate
datând din 1379. În același an apare și De Eucharistia, în care își expune învățătura cu privire
la Euharistie.
5. Condamnarea la Oxford
La sfârșitul anului 1380, un conciliu de la Oxford a cenzurat două propoziții euharistice

aparținând lui John Wyclif. Prima susținea că substanța pâinii și a vinului rămâne după
consacrare; iar a doua că Hristos nu este prezent în Euharistie substanțial și corporal, ci
numai virtual și figurativ109. În mart.-apr. 1381, cancelarul de la Oxford, William Barton a
convocat un sinod oficial format din 12 scolastici – 8 călugări și 4 laici – pentru a analiza
ortodoxia învățăturii lui Wyclif despre Euharistie. Cinci au concluzionat că e ortodox. Ceilalți
șapte au hotărât că e eretic și au publicat o listă cu 12 concluzii 110, care includeau și cererea ca
învățăturile lui să fie interzise la Oxford. Barton a hotărât de asemeni ca oricine va susține, va
învăța sau va apăra aceste puncte să fie arestat, destituit din orice funcție universitară și
104 D. HAGUE, Wycliffe..., p. 31.

107G.R. EVANS, John Wyclif, p. 121.
108 Johannis WYCLIF, Tractatus de Potestate Pape, Johann LOSERTH (ed.), Trübner & Co., London, 1907, p. 321: «Ex
mille evidenciis patet quod nichil est infidelius isto porismate, quod post dotacionem ecclesia non potest rite
procedere sine tali papa cesareo. Nichil enim plus accusaret dotacionem vel caput huiusmodi de condicionibus
Antichristi...».
109 I.C. LEVY, John Wyclif: Scriptural Logic..., p. 13.
110 Pentru lista cu cele 12 concluzii a se vedea G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, pp. 406-407.
15
excomunicat111. În loc să apeleze la instituțiile academice acreditate, Wyclif a cerut ajutorul
lui John Gaunt112. Acesta l-a sfătuit ca de acum înainte să nu mai vorbească public despre
problema euharistică. Însă Wyclif nu s-a conformat și a publicat un răspuns oficial la 10 mai
1381 – Confessio, în care își apără poziția cu privire la Euharistie113. La scurt timp părăsește
Oxford-ul și se retrage în Lutterworth, Leicester unde va sluji ca preot paroh. Ultima
mențiune despre Wyclif la Oxford datează din 22 oct. 1381114.
Vara anului 1381 a fost una tumultoasă în sudul Angliei. La începutul lui iunie a izbucnit o
revoltă populară în Essex care s-a răspândit în 2 săptămâni în Kent, Middlesex,
Hertfordshire, Cambridgeshire, Norfolk și Suffolk, înaintând spre Londra115. Liderii ei, Wat
Tyler și un preot vagabond pe nume John Ball, care „a învățat doctrina stricată a perfidului
John Wyclif și opiniile lui și minciunile nebunești și multe alte lucruri care ar lua mult timp
să fie zise”116, au adunat o mulțime uriașă împotriva nedreptăților săvârșite atât de
conducerea seculară cât și de cea bisericească. Răzmerițele și incendiile provocate în Londra
și în periferii au dus la capturarea și uciderea mai multor personalități printre care și a
arhiepiscopului Simon Sudbury. În timp ce mulțimea a ars și palatul Savoy al lui John Gaunt,
ducele se afla în Scoția unde a rămas până la sfârșitul ostilităților. Sfârșitul de săptămână
între 15-17 iun. a dus la generalizarea evenimentelor în tot sudul Angliei. Dând dovadă de
un caracter puternic, Richard al II-lea a reușit să înăbușe răscoala în afara Londrei. După
executarea liderilor Tyler și Ball, revolta s-a stins.
Trebuie făcute câteva precizări despre mișcarea lollardă și despre presupusa legătură pe care
a avut-o cu John Wyclif. Până la revolta din vara anului 1381 nu se vorbește nimic despre
aderenții ideilor lui Wyclif. Apoi când arhiepiscopul Courtenay îl înlocuiește pe Sudbury,
care fusese ucis, au fost începute demersuri pentru a-i descoperi pe wyclifiți și în altă parte
decât în Universitate și atunci ei apar pentru prima dată cu numele de „lollarzi”. O mișcare
eretică și o mișcare socială în rândurile claselor de jos ale societății s-au născut în același
timp. Totuși lollardia a fost la origine și a rămas în esență o mișcare teologică, pentru aceasta
având ca mărturie literatura ei considerabilă117. După revolta din 1381 autoritățile bisericești
nu au avut îndoieli în atribuirea responsabilității pentru cele întâmplate, cu toate că Wyclif
nu se arată ca un susținător al mișcării ci mai degrabă ca un membru al instituției care a avut
de suferit. Cu referire la Sudbury el zice că „era o trădare a lui Dumnezeu și a Bisericii ca un
arhiepiscop să aibă și funcția de cancelar, dar asta nu era o scuză pentru felul în care a fost
omorât”118.
În lucrarea De Blasphemia, scrisă la scurt timp după revoltă, Wyclif zice că dacă i s-ar fi
acordat atenția cuvenită, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Dacă lorzii ar fi
111 Michael FRASSETO, Heretic Lives. Medieval Heresy from Bogomil and the Cathars to Wyclif and Hus, Profile Books,
London, 2007, p. 162.
116 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, II, p. 32 apud S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 166.
117 Margaret ASTON, Lollards and Reformers: Images and Literacy in Late Medieval Religion, Hambledon Press, London,
1984, p. 2.
118 John WYCLIF, De Blasphemia, Henry DZIEWICKI (ed.), Wyclif Society, London, 1893, p. 194, 196: «Quod, rogo,
pertinent ad archiepiscopum occupare cancelariam regis, que est secularissimum regni officium?”„Et licet clerici
mereantur puniri tali decapicione, et acrius, tamen videtur michi quod populus in hoc excedit quantitate,
qualitate et modo».
16
confiscat averile bisericii, poporul nu ar fi mai trebuit sa fie taxat dincolo de forțele sale119. Și
nu era prea târziu, căci Dumnezeu îngăduise întreaga tulburare ca regatul să fie reconstruit
pe principiile deja enunțate. În acest transfer de proprietate, nobilii trebuiau să fie
despăgubiți pentru pierderile suferite ca urmare a uzurpării clericale, dar în același timp
trebuiau lăsate și clerului mijloacele necesare subzistenței120.
De-a lungul istoriei au existat mai mulți cercetători care au considerat că Wyclif a fost
promotorul mișcării populare din 1381. Astfel, Walshingham consideră că prima cauză a
revoltei a fost eșecul arhiepiscopului Sudbury de a suprima erezia lui Wyclif și a ucenicilor
săi, care și-au propovăduit învățătura lor și au contaminat întreaga țară cu ideile eronate
despre Euharistie121. Tot el menționează despre John Ball că a avut o activitate predicatorială
de peste 20 de ani, timp în care a „învățat doctrinele greșite ale perfidului John Wyclif”122. De
asemeni, Henry Knighton vede în John Ball pe Ioan Botezătorul lui John Wyclif „pregătind
calea pentru stăpânul său”123. Se pare că în momentul în care a fost condamnat public, Ball a
mărturisit că era ucenicul lui Wyclif de doi ani, că învățase de la el toate învățăturile eronate
pe care le propovăduia și că se formase o anumită societate cu scopul de a merge în toată
Anglia pentru a propovădui învățăturile lui Wyclif124.
Nu există motive întemeiate să credem că a existat vreo asociere între John Ball și Wyclif și
nici nu există dovezi care să demonstreze că învățăturile lui Wyclif sau predica lollardă ar fi
avut vreun rol sau ar fi avut legătură cu revolta din 1381. Cu toate acestea nu poate fi trecută
cu vederea mulțimea considerabilă de contemporani care au avut credința că o astfel de
legătură a existat și au acționat în conformitate cu ea. Unul dintre ei menționează: „este
demn de menționat că a fost creată atâta dezbinare și disensiune peste tot în Anglia de John
Wyclif și ucenicii săi, încât catolicii se temeau că predica lor va duce la o nouă revoltă
împotriva nobililor și a bisericii”125. Astfel s-a născut convingerea că revolta din 1381 a fost
cauzată de lollarzi.
6. Ultimii ani
119 M. ASTON, Lollards and Reformers, pp. 3-4, n. 5.

120 John WYCLIF, De Blasphemia, pp. 190-191: «O quam gloriosa foret hec comutacio bonorum comunium, qua
reservato clero usque sufficienciam ad alimentum et tegumentum, satisfieret wulgo per bonum cleri residuum».
121 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, pp. 310-311. «Acciderunt haec omnia mala diversis provinciis uno eodem
tempore, iisdem fere diebus, quamquam itinere longissimo loca distarent, infra octavas videlicet festi Corporis
Christi; multis opinantibus propter remissam curam archiepiscopi, ceterorumque comprovincialium
episcoporum, hujus rei praecipue, quam curasse debuerunt, qua fides et stabilimentum Christianae religionis
consistit. Nempe cum novissent indigne agere filios suos, Johannem scilicet Wyclife et sequaces ejus,
dogmatizando perversam et dampnatam doctrinam Beringarii, de sacramento Corporis et Sanguinis Christi, et,
longe lateque per patrias populum maculando, suam praedicationem dilatasse».
122 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, pp. 320-321: «Hic per viginti annos, et amplius, semper praedicans in
diversis locis. Docuit et perversa dogmata perfidi Johannis Wyclife, et opiniones quas tenuit, et insanias falsas, et
plura, quae longum foret recitare».
123 Henry KNIGHTON, Chronicon Henrici Knighton, Joseph Rawson LUMBY (ed.), vol. II, H.M. Stationery Office,
London, 1895, p. 151: «Hic habuit precursorem Johannem Balle, veluti Christus Johannem Baptistam, qui vias
suas in talibus opinionibus praeparavit, et plurimos quoque doctrina sua, ut dicitur, perturbavit».
124 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., p. 274: «Qui etiam dixit quod erat certa comitiva de secta et doctrina
Wycclyff, qui conspiraverant quandam confoederationem, et se ordinaverant circuire totam Angliam praedicando
praedicti Wycclyf materias quas docuerat, ut sic simul tota Anglia consentiret suae perversae doctrinae».
125 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., p. 273: «Omissum est superius unum quod est notatione dignum, quod tanta
divisio fact est ubique, et disensio in Anglia per Johannem Wycclyff, et suos complices, ut etiam eorum
praedicationibus timebant catholici novam esse futuram insurrectionem contra dominos et ecclesiam».
17
William Courtenay, episcopul Londrei și oponentul de o viață al lui Wyclif, a fost ridicat la
rangul de arhiepiscop de Canterbury în ian. 1382 și a fost recunoscut de papa Urban al VI-lea
pe 6 mai. Parlamentul s-a reunit pe 7 mai, iar Wyclif a supus atenției acestuia un nou
document – Imprecationes, în care face iar referire la relația dintre Biserică și Regatul Angliei
aducând argumente în următoarele privințe: nu ar trebui făcute plăți către Roma, Anglia nu
trebuie să asculte de prelați dacă aceștia se îndepărtează de legea lui Hristos și că cei
excomunicați nu ar trebui arestați. Publică de asemeni un Complaint în care susține
desproprietărirea clerului, dreptul călugărilor de a părăsi ordinele religioase din care fac
parte și că doctrina sa referitoare la Euharistie ar trebui învățată în toate bisericile126.
Parlamentul nu a răspuns la niciuna din aceste lucrări.
Una din primele măsuri luate de Courtenay a fost convocarea unui sinod format din 7
episcopi, 16 masteri în teologie (dintre care 15 erau călugări, ceea ce arată clar orientarea anti-
Wyclif a sinodului), 14 doctori în lege civilă și canonică și 6 licențiați în teologie pe 17 mai
1382. Pentru mai multe zile, conciliul a deliberat ortodoxia a cel puțin 24 de propoziții alese
de Courtenay din scrierile lui Wyclif. Patru zile mai târziu sinodul s-a reunit și au început
discuțiile oficiale. În acea zi Londra a fost zguduită de un cutremur care a băgat spaima în
mai mulți membri ai sinodului, dar Courtenay a interpretat cutremurul ca pe un semn
favorabil. Wyclif se făcea vinovat că a negat transsubstanțierea, autoritatea papală și a fost
acuzat de donatism („Dacă un episcop sau un preot se află într-o stare de păcat de moarte,
nu poate să hirotonească, să sfințească sau să boteze”127). Deosebit de interesantă, din punct
de vedere ortodox, este concluzia a noua în care John Wyclif propune constituirea Bisericii
după modelul grecesc, pentru că aceasta a păstrat mai bine credința în Hristos 128. Cu toate că
aceste propoziții au fost condamnate (10 fiind considerate eretice și 14 eronate), numele lui
Wyclif nu este menționat alături de ele și nici nu a fost chemat înaintea sinodului. Cel mai
probabil Courtenay a dorit să evite astfel o nouă confruntare cu John Gaunt129. Există o
singură conexiune între punctele condamnate acum și cele condamnate de papa Grigorie,
patru ani mai devreme130. Într-un răspuns dat ca reacție la hotărârile Sindoului, Wyclif
afirmă că într-adevăr unele puncte sunt condamnate pe drept, dar nu erau susținute de
nimeni, ci Sinodul a atribuit învățături eretice unor oameni cu vederi ortodoxe pentru a le
distruge reputația131. Courtenay a obținut și o proclamație regală împotriva predicatorilor
eretici, toți predicatorii neautorizați urmând a fi arestați. Mai mult chiar această putere a fost
acordată de Parlament lui Courtenay și sufraganilor lui, urmând ca cei ce susțin ideile
condamnate de Sinodul de la Blackfriars să fie ținuți în arest până când abjură.
Singurul loc în care s-a înregistrat o opoziție a fost la Universitatea din Oxford, unde în acel
timp era director Robert Rigg, un simpatizant al teoriilor lui Wyclif. El a permis unor ucenici
ai lui Wyclif să predice în apărarea sa. Courtenay a trimis o scrisoare lui Peter Stokes, un
călugăr carmelit, prin care îl însărcina pe acesta să citească cele 24 de puncte condamnate și
apoi să aducă la cunoștință celor din Universitate că pe viitor nimeni nu poate să învețe, să

127 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., p. 278.
128 Johannis WICLIF, Trialogus, Gotthardus LECHLER (ed.), E Typographeo Clarendoniano, Oxford, 1869, p. 446:
«Constat quidem ex chronicis, quod Graecia a tempore suae conversionis per Paulum apostolum servavit nobis
longe perfectius fidem Christi, unde martires et sancti doctores de Graecia multum superant milites nostros
occiduos. Ideo utinam nos occidentales maniaci moveremur Graecos quoad Romanum pontificem imitari».
131 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., pp. 283-285.
18
predice sau să apere aceste doctrine. Directorul Rigg a refuzat să coopereze cu arhiepiscopul.
Mai mult chiar, i-a invitat pe doi din ucenicii lui Wyclif, Hereford și Repingdon, să predice la
sărbătoarea Înălțării Domnului, ceea ce a dat naștere la tulburări în Universitate 132. Robert
Rigg a fost chemat înaintea sinodului constrâns să renunțe în cele din urmă la poziția pe care
o adoptase.
Făcând o analiză a ultimilor ani petrecuți de Wyclif la Lutterworth, G. R. Evans este de
părere că acesta nu și-a găsit liniștea aici și probabil nici nu a cautat acest lucru. Erau prea
multe chestiuni nerezolvate atât pozitive cât și negative. Era plin de mânie și de
resentimente. Limbajul folosit în predicile sale are adesea izbucniri, iar impresia că avea mai
mulți inamici decât prieteni este greu de evitat133. Nu este clar ce a încercat Wyclif să
realizeze în perioada petrecută la Lutterworth: să lase o moștenire, să facă o revenire, sau să
creeze un material de referință pentru o viitoare mișcare care să-i poarte mai departe ideile și
să le mențină vii134.
Între 1381 și 1382 Wyclif scrie trei volume despre diferite feluri de erezie: De Simonia, De
Apostasia și De Blasphemia. În aceste trei lucrări Wyclif critică clerul în termeni foarte duri,
denunță simonia și corupția, și face un catalog al tuturor păcatelor și abuzurilor de care se
făcea vinovat acesta. Toate viciile formează de fapt un singur viciu, la fel cum și virtuțile
toate formează o singură virtute. Simonia este un păcat împotriva Sfântului Duh. Orice preot
care acceptă să primească pentru edificarea spirituală a credincioșilor mai mult decât strictul
necesar, sau fără binecuvântarea acestora este simoniac135. Tot simonie este și acceptarea unei
plăți pentru săvârșirea botezului, căsătoriei și a înmormântării136. Apostazia este un păcat
împotriva Tatălui. Pentru Wyclif religia este ascultarea și îndeplinirea legii lui Hristos pentru
că Dumnezeu a dat regula completă a vieții în legea Scripturii137. Regula vieții nu depinde de
oficiul petrin și nici nu derivă din el. Blasfemia este un păcat împotriva Fiului. Wyclif
identifică trei tipuri de blasfemie: 1. Credința într-o putere ascunsă a Papei este blasfemie,
pentru că în realitate Papa nu are alte puteri deosebite față de oricare alt preot; 2. Pretenția că
Papa are o înțelepciune secretă care-i permite să conducă Biserica într-un mod în care niciun
alt muritor nu ar putea; și 3. Falsitatea ideii că exercițiul puterii Papale provine din dorința
de a apăra legea lui Hristos138.
Pe 18 nov. 1382 Wyclif a fost chemat înaintea unui sinod provincial format din episcopii de
Lincoln, Norwich, Worcester, Londra, Salisbury și Hereford ce s-a întrunit la Oxford. Nu se
cunoaște exact desfășurarea evenimentelor, cert este că nu a fost pronunțată vreo
condamnare împotriva lui. Pe baza unor ipoteze se presupune că Wyclif ar fi prezentat o
retractare a doctrinelor sale, ceea ce nu se poate susține pentru că în documentele sinodului
nu există nicio trimitere la acest lucru139.
132 L.J. DALY, The Political Theory of John Wyclif, pp. 49-50.
135 Iohannis Wyclif, De Simonia, Herzberg-FRÄNKEL, Michael Henry DZIEWICKI (eds.), Trübner & Co., Londra, 1898,
p. 16.
136 K.B. MCFARLANE, Wycliffe and English Non-Conformity, pp. 102-103.
137 Iohannis WYCLIF, Tractatus de Apostasia, Michael Henry DZIEWICKI (ed.), Trübner & Co., Londra, 1889, p. 13:
«Deus dedit regulam comletam religionis in lege scripture».

138 John WYCLIF, De Blasphemia, p. 17.
139 David WILKINS, Concilia Magnae Britanniae et Hiberniae, A Synodo Verolamiensi A.D. CCCXLVI ad Londinensem
A.D. [MDCCXVII]. Accedunt constitutiones et alia ad historiam Ecclesiae Anglicanae spectantia, vol. III, Sumptibus R.
Gosling, London, 1737, p. 172.
19
La sfârșitul anului 1383 Wyclif este chemat de papa Urban al VI-lea să se prezinte înaintea
Curiei Papale. Neputând da curs invitației din cauza infirmității provocate de un infarct
suferit în cursul anului 1382, cât și din cauza unei interdicții de a pleca venite din partea
Coroanei140, îi răspunde papei printr-o scrisoare plină de sarcasm141 - De citationibus frivolis.
Lechler pune însă această informație sub semnul întrebării, aducând ca argumente
inexistența scrisorii trimise de papă și lipsa vreunei înregistrări făcute în această privință, cât
și caracterul răspunsului dat de Wyclif, ce nu poate în opinia sa constitui o scrisoare (forma
scrierii, referirea la papă se face la persoana a treia, trecerea în exprimare de la persoana întâi
singular la persoana întâi plural), fiind cel mai probabil o predică142. Workman este și el de
părere că această lucrare nu este un răspuns adresat papei ci un tratat scris împotriva
călugărilor care ar fi apelat la papa Urban pentru a-l cita pe Wyclif să se prezinte înaintea lui
pentru judecată143.
În timpul ultimilor trei ani de viață, Wyclif a scris un corp voluminos de tratate polemice, de
dimensiuni mici, îndreptate împotriva erorilor Bisericii, preoților și creștinilor. În 1383 apare
Trialogus care era considerat „summa summe”144. Este o conversație imaginară în trei: Alithia
(filosofia pură în concepția lui Wyclif), Phronesis (Wyclif) și Pseustis (necredinciosul).
Trialogus a devenit cea mai populară lucrare a lui John Wyclif fiind tipărită în 1525, 1753 și
1869, pe când celelalte lucrări au supraviețuit numai în manuscris.
Ultima lucrare a lui John Wyclif este Opus Evangelicum, o analiză la Matei capitolele 5-7 și
Ioan 13-17. În ultimele două volume, De Antichristo, identifică papalitatea cu Antihrist.
Pentru această parte Wyclif folosește de lucrarea De Duodecem Abusivis Saeculii (~1383)145.
Tratatul este un catalog al relelor morale care au afectat umanitatea. Șase dintre acestea
afectează viața oricărui creștin: ipocrizia clericală, imoralitatea conducătorilor, tinerețea
rebelă, avariția, lascivitatea sexuală și incompetența nobililor. Abuzurile rămase țintesc spre
relele social-politice: certurile dintre creștini, țăranii rebeli, regii imorali, episcopii neglijenți,
sectele schismatice și apostații.
Predicile. Cele 294 de predici care aparțin lui John Wyclif rămân într-o oarecare măsură un
mister. Ele au fost scrise ca părți ale unui singur întreg. Nu numai că au fost găsite toate în
același manuscris sub forma întregului ciclu (Wyclif și-a aranjat colecția de predici în ordinea
anului liturgic, plecând de la ciclul pericopelor evanghelice146), dar nu există nicio dovadă că
vreo predică a circulat înainte ca întreaga operă să fie completă147. Editate și publicate de
Johannes Loserth, ele ocupă 4 volume și se pot împărți în 2 grupe. Cea mai mare parte ocupă
primele 3 volume, scrise cel mai probabil în ultimii ani ai lui Wyclif la Lutterworth (probabil
erau un manual omiletic folosit pentru grupurile de studiu în școlile lollarde148). Conține 120
de predici la Evanghelii și 58 la Epistole. Cealaltă parte, mai mică, sunt predici scrise de
140 John WICLIF, Polemical Works in Latin, vol. II, Rudolf BUDDENSIEG (ed.), with critical and historical notes, Trübner
& Co., Londra, 1883, p. 556: «Et sic dicit quidam debilis et claudus citatus ad hanc euriam, quod prohibicio regia
impedit ipsum ire, quia rex regum necessitat et wlt efficaciter, quod non vadat».
143 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., vol. II, p. 314.
147 Kantik GHOSH, The Wycliffite Heresy: Authority and the Interpretation of Texts, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002, p. 112.

148 Anne HUDSON, Premature Reformation: Wycliffite Texts and Lollard History, Clarendon Press, Oxford, 1988, pp.
197-200 apud K. GHOSH, The Wycliffite Heresy..., p. 112.
20
Wyclif mai devreme în cariera sa. Cele 40 de predici diferă de celelalte prin caracterul lor în
mare parte ortodox. Au fost redactate între ian. 1375 – sept. 1379149. Predicile lui Wyclif
aparțin mai degrabă perioadei Reformei decât Evului Mediu150.
Predicarea Bibliei este în sens real unirea dintre ascultători și Cuvântul viu al lui Dumnezeu;
cea mai demnă muncă pe care o poate face o creatură. Wyclif accentuează că puterea predicii
o întrece pe cea a sacramentelor. Cuvântul lui Dumnezeu este mai eficient în predică,
rivalizând, dacă nu întrecând, puterea Darurilor sfințite151.
Contrar ideii istorice foarte răspândite că Wyclif a scris foarte mult în engleză pentru
edificarea spirituală a laicilor, nu există niciun text care să-i fie atribuit cu certitudine. Toate
predicile pe care le avem de la Wyclif sunt predici academice, în latină, rostite sau scrise
pentru o audiență educată152. Predicile wycliffite ce se păstrează în limba engleză nu-i aparțin
lui Wyclif, deși prezintă multe asemănări cu linia generală a gândirii lui153.
În loc de încheiere...
Wyclif a murit pe 31 dec. 1384. Din cauza infarctului din 1382 multe din îndatoririle sale au
căzut pe umerii lui John Horn, ajutorul de preot din Lutterworth. Horn spune povestea
morții lui Wyclif savantului de la Oxford, Thomas Gascoine după mai bine de jumătate de
secol, în 1441154. În timp ce participa la messă, pe 27 dec., la momentul Anaforalei, Wyclif a
căzut paralizat din cauza unui alt atac155. A mai rezistat încă 3 zile, după care a murit în
ultima zi din 1384, ziua Sfântului Silvestru. A fost înmormântat în cimitirul din Lutterworth.
În perioada ce a urmat învățăturile sale au fost interzise sistematic de Biserică. Astfel în 1395,
Arhiepiscopul Arundel, cancelarul Angliei, poruncește examinarea Trialogului de erezie, iar
un an mai târziu un sinod condamnă 18 articole. În 1405 au fost condamnate la Praga 45 de
articole156. În 1407 Arundel promulgă Constituțiile de la Oxford care interziceau citirea
lucrărilor lui John Wyclif. În 1409 este format un comitet la Universitate care-i cercetează
lucrările. Ca urmare, în 1411, Arundel condamnă 267 de articole găsite eretice sau eronate157.
În 1412 papa Ioan al XXIII-lea a prezidat un conciliu care a condamnat Trialogul, Dialogul și
alte lucrări ale lui Wyclif, iar unele din lucrările sale au fost arse la Roma în 1413. Scrierile și
învățăturile sale (267 de articole) au fost condamnate oficial la Conciliul de la Konstanz. Pe 4
mai 1415 a fost declarat eretic și sinodul a ordonat deshumarea și arderea rămășițelor sale158.
Aceste ordine nu au fost duse la îndeplinire pentru o perioadă probabil din cauza
episcopului Philip Repingdon de Lincoln, simpatizant al lui Wyclif. Pe 9 dec. 1427 papa
Martin al V-lea dă un nou ordin ca trupul lui Wyclif să fie exhumat și ars, iar cenușa să fie
aruncată, astfel încât să nu mai rămână vreo urmă din el159. Abia în vara anului 1428 un grup
de clerici au exhumat oasele lui Wyclif și le-au ars iar cenușa a fost aruncată în râul Swift160.

150 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., vol. II, pp. 213-214.
151 I.C. LEVY, „Wyclif and the Christian Life”, în: I.C. LEVY (ed.), A Companion to John Wyclif..., p. 312.
156 Gordon LEFF, „John Wyclif: the Path to Dissent”, în: Proceedings of the British Academy, LII (1966) *retipărit în:
Gordon LEFF, Heresy, Philosophy and Religion in the Medieval West, Ashgate Variorum, Aldershot, 2002], p. 146.
159 Mishtooni BOSE, „The Opponents of John Wyclif”, în: I.A. LEVY (ed.), A Companion to John Wyclif..., p. 408.
21
Un aspect care merită scos în evidență este faptul că John Wyclif nu a fost condamnat ca
eretic în timpul vieții sale, ci la mai bine de trei decenii după moartea sa, la Conciliul de la
Konstanz. Deci până la sfârșitul vieții sale Wyclif a slujit ca preot al Bisericii Romane. Mai
mult el s-a considerat tot timpul „ortodox”, nu a încercat să se separe de Biserică, ci întreaga
lui activitate a vizat o reformă a Bisericii, o întoarcere la modul de viață al comunității
creștine primare, după modelul apostolic.
La monumentul din vechea biserică din Lutterworth, se găsește o gravură pentru
perpetuarea numelui său: Întreaga lui viață a fost un zbucium continuu împotriva corupției și a
neregulilor Curții Papale161.
22

NIŞCOVEANU, G., Wycliff PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NIŞCOVEANU, G., Wycliff PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George NIŞCOVEANU

John Wyclif: viața și opera. 630 de ani de la moartea reformatorului englez

2 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 12, n. 38.

5 R. VAUGHAN, Life and Opinions of John de Wycliffe, D.D., vol. I, p. 229.

9 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, p. 92.

10 R.L. POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, p. 62.

University Press, Milwakee, 2003, p. 17.

14 G.R. EVANS, John Wyclife. Mith and Reality, p. 15.

haereticus originem duxit».

18 R. VAUGHAN, Life and Opinions of John de Wycliffe, D. D., p. 236, n. 12.

21 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 4.

22 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 65.

27 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, p. 111.

31 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 78.

32 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 5.

33 A. LARSEN, „John Wyclif”, pp. 11-12.

36 K.B. MCFARLANE, Wycliffe and English Non-Conformity, p. 18.

39 W. SHIRLEY, „Note on the two John Wyclifs”, p. 507.

40 R.L. POOLE, Wycliffe and Movements for Reform, p. 68, n. 1.

44 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 15.

45 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 187.

48 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 9.

3. Cariera politică. Bruges

49 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 54.

54 A. KENNY, Wyclif, pp. 43-44.

58 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 275.

59 K.B. MCFARLANE, Wycliffe and English Non-Conformity, p. 46.

60 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 210.

63 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 16.

64 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 209.

65 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 17.

67 J.A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 18.

68 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 276.

75 G.V. LECHLER, John Wiclif and his English Precursors, p. 157.

extremiste, s-ar fi dezvoltat într-o mișcare națională.

78 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, pp. 76-77.

84 Richard REX, The Lollards, Palgrave, New York, 2002, p. 27.

85 R. REX, The Lollards, p. 29.

88 J. DAHMUS, The Prosecution of John Wyclyf, pp. 18-27.

90 A. LARSEN, „John Wyclif”, pp. 32-33.

91 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 295.

Regem cum concilio regni».

95 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., p. 306.

96 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 19.

97 T. WALSINGHAM, Chronicon Angliae, p. 183.

98 L.J. DALY, The Political Theory of John Wyclif, p. 46.

101 Iohannis WYCLIF, Tractatus De Ecclesia, cap. VII, pp. 142-157.

(ed.), C.K. Paul & Co., London, 1913, p. 1.

La sfârșitul anului 1380, un conciliu de la Oxford a cenzurat două propoziții euharistice

104 D. HAGUE, Wycliffe..., p. 31.

107G.R. EVANS, John Wyclif, p. 121.

113 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 48.

114 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 50.

115 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 24.

119 M. ASTON, Lollards and Reformers, pp. 3-4, n. 5.

126 A. LARSEN, „John Wyclif”, p. 51.

130 J. DAHMUS, The Prosecution of John Wyclyf, pp. 95-96.

131 T. NETTER, Fasciculi Zizaniorum..., pp. 283-285.

«Deus dedit regulam comletam religionis in lege scripture».

143 H.B. WORKMAN, John Wyclif..., vol. II, p. 314.

144 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 16.

145 S.E. LAHEY, John Wyclif, p. 156.

146 G.R. EVANS, John Wyclif, p. 123.