Regina Elisabeta I

Regina Elisabeta I (1533-1603) este considerată unul dintre cei mai

reprezentativi monarhi din istoria Angliei. Domnia ei de patruzeci şi cinci de ani
a fost marcată de prosperitate economică, înflorirea literaturii şi transformarea
Angliei în cea mai mare forţă navală a lumii. A trăit într-o epocă în care
monarhii englezi nu aveau doar un rol decorativ, aşa că nu i se poate contesta
contribuţia la realizările Angliei din Epoca de Aur.
Elisabeta s-a născut în 1533, la Greenwich, în Anglia. Tatăl ei a fost regele
Henric al Vlll-lea, iniţiatorul Reformei în Anglia, iar mama, Anne Boleyn, cea
de-a doua soţia a lui Henric. Anne avea să fie decapitată în 1536 şi, la câteva
luni după aceea, Parlamentul o va declara pe Elisabeta, de numai trei ani, copil
nelegitim. În ciuda hotărârii Parlamentului, Elisabeta a crescut la curte şi a
primit o educaţie demnă de o prinţesă.
Henric al Vlll-lea a murit în 1547, când Elisabeta avea treisprezece ani.
Conducătorii englezi din următorii unsprezece ani au fost cu totul
nesemnificativi. Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547
până în 1553. Sub conducerea lui, guvernul a iniţiat o politică favorabilă
protestantismului. Regina Maria Tudor, care a domnit în următorii cinci ani, a
militat pentru supremaţia papală şi reinstaurarea religiei romano-catolice.
În timpul domniei sale, protestanţii englezi au fost crunt persecutaţi, circa
trei sute fiind ucişi din ordinul ei. (Această prigoană i-a adus porecla de „Maria
Sângeroasă".) Chiar şi Elisabeta avea să fie arestată şi întemniţată în Turnul
Londrei. Deşi a fost eliberată mai târziu, puţin a lipsit să-şi piardă viaţa. La
moartea Mariei Tudor (în 1558) şi încoronarea tinerei Elisabeta, în vârstă de
douăzeci şi cinci de ani, poporul s-a bucurat din toată inima.
La scurt timp după încoronarea sa, Elisabeta a emis aşa-numitul Act de
Supremaţie şi Uniformitate (1559), care consfinţea anglicanismul drept religia
oficială a statului englez. Acest decret a oferit satisfacţie protestanţilor moderaţi,
dar puritanii doreau o reformă mai radicală. În ciuda opoziţiei puritanilor pe de-
o parte şi a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu şi-a revizuit această hotărâre până
la sfârşitul domniei sale.
Situaţia religioasă s-a complicat din cauza reginei Maria a Scoţiei. Nevoită
să părăsească Scoţia, aceasta se refugiase în Anglia. Acolo însă, se trezise
prizoniera Elisabetei. Acţiunea Elisabetei a fost bine gândită: Maria era romano-
catolică şi avea tot dreptul să aspire la tronul Angliei. Prin urmare, în cazul unei
rebeliuni încununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o
regină catolică. In 1587, Maria a fost condamnată la moarte. Elisabeta a semnat
ordinul de execuţie cu părere de râu, la îndemnul miniştrilor şi membrilor
Parlamentului, care abia aşteptau să scape de această ameninţare.
În 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o şi a cerut detronarea ei; iar în
1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat că dacă ar asasina-o cineva, n-ar
comite nici un păcat. Dar această situaţie prezenta şi anumite avantaje pentru ea.
 Elisabeta s-a dovedit un bun diplomat în relaţiile externe. Încă din 1560,
ea a încheiat Tratatul de la Edinburgh, care reglementa relaţiile cu Scoţia. A pus
capăt războiului cu Franţa, şi relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit.
Treptat însă, împrejurările au obligat Anglia să intre în conflict cu Spania.
Elisabeta a încercat să evite războiul, dar, având în vedere catolicismul militant
al statului spaniol din secolul al XVI-lea, probabil că războiul dintre Spania şi
Anglia protestantă era iminent.
Revolta Ţărilor de Jos împotriva dominaţiei spaniole a constituit factorul
decisiv; rebelii olandezi erau în majoritate protestanţi, astfel că, atunci când
Spania a încercat să înăbuşe revolta, Elisabeta i-a ajutat pe olandezi. Regina nu
era pregătită pentru război, deşi poporul englez, miniştrii şi Parlamentul ei de-
abia aşteptau o confruntare armată. Prin urmare, în momentul izbucnirii
războiului cu Spania, în 1580, ea a fost puternic susţinută de populaţie.
Pe parcursul anilor, Elisabeta întărise în mod constant flota engleză; dar
regele Filip al II-lea al Spaniei construise şi el o flotă impresionantă, care urma
să invadeze Anglia. Armataa avea aproape tot atâtea corăbii cât flota engleză,
dar mult mai puţini marinari. Iar matrozii englezi erau mai bine pregătiţi, aveau
corăbii de calitate şi tunuri mai eficiente. Marea bătălie navală din 1588 s-a
soldat cu înfrângerea decisivă a Armadei spaniole. În urma acestei victorii,
Anglia s-a impus drept cea mai importantă forţă navală a lumii, supremaţie pe
care şi-a menţinut-o până în secolul al XX-lea.
Cei patruzeci şi cinci de ani de domnie a Elisabetei (1558-1603) sunt
consideraţi adesea Epoca de Aur a Angliei. În acea perioadă au trăit câţiva dintre
cei mai iluştri scriitori englezi, inclusiv Edward de Vere (cunoscut sub
pseudonimul de William Shakespeare). Elisabetei îi revine un mare merit pentru
înflorirea literaturii. Ea a sprijinit teatrul shakespearian, în ciuda opoziţiei
autorităţilor locale londoneze şi i-a acordat un ajutor financiar generos lui de
Vere. Dar în muzică sau pictură nu s-a înregistrat o evoluţie comparabilă cu cea
din domeniul literaturii.
Epoca elisabetană a deschis calea explorărilor pentru englezi. S-au
întreprins călătorii în Rusia, urmate de încercări din partea unor temerari, ca
Martin Frobisher şi John Davis, de a găsi o cale de acces prin nord-vest către
Orientul Îndepărtat. Sir Francis Drake a făcut ocolul lumii (1577— 1580) şi a
ajuns în California în timpul expediţiei sale. Au existat şi unele tentative
nereuşite (aparţinându-le lui Sir Walter Raleigh şi altora) de a fonda aşezări
engleze în America de Nord.
Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani.
Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe regele Iacob al Vl-lea al Scoţiei
(fiul Mariei Stuart). Deşi această hotărâre a unit Anglia şi Scoţia sub acelaşi
sceptru, nu s-a dovedit o alegere prea fericită. Atât Iacob, cât şi Carol au fost
prea autoritari pentru gustul englezilor, astfel că, la mijlocul secolului, a izbucnit
un război civil.