Universitatea “Babeş-Bolyai”

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Pr. Lect. Dr. Bogdan Ivanov

ISTORIA CREŞTINISMULUI ÎN EPOCA
MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ
- suport de curs -

Anul II, Sem. II -

Cluj-Napoca
2020

1
 Prereformatorii: Wicliffe, Huss, Savanarola

Consideraţii generale: Cei care au exprimat în modul cel mai puternic dorinţa
arzătoare a Bisericii de reformă, a Bisericii romane "in capite et membris" în timpul
captivităţii papale de la Avignon şi a schismei papale, au fost trei teologi erudiţi:

John Wycliff (1320/4-l382) s-a născut în jurul anilor 1320-l324, în localitatea

Wycliffe din ţinutul York, în Anglia. A studiat la Universitatea din Oxford filosofia,
teologia şi dreptul. S-a ocupat în special cu Aristotel şi Fericitul Augustin. Era renumit
ca un om pios, inteligent, învăţat şi de o mare curăţie morală. În anul 1372 a fost numit
profesor de filosofie la Oxford, iar după doi ani, paroh la Lutterworth. La 1360 a
participat la lupta dintre Universitatea din Oxford şi ordinele dominican şi franciscan,
care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericeşti.
În anul 1365, papa Urban V (1362-l370) a cerut regelui Eduard III achitarea sumei
de 1.000 de mărci anual, pe care Anglia era datoare s-o plătească în urma vasalităţii
regelui Ioan „Fără de Ţară” (1199-l216). În 1215 regele Ioan Fără de Ţară a acceptat ca la
Dublin să fiinţeze un parlament irlandez. Parlamentul însă, a declarat că nu va achita
datoria restantă de peste 30 de ani, întrucât regele Ioan a încheiat tratatul de vasalitate
fără consimţământul parlamentului. Wycliffe şi-a însuşit opinia parlamentului şi şi-a
atribuit rolul de acuzator împotriva papalităţii. Nemulţumirile împotriva Romei au
crescut tot mai mult, aşa încât s-a ajuns la ideea supunerii Bisericii Angliei autorităţii de
stat. Wycliffe a îmbrăţişat şi el această idee. Îşi va câştiga simpatii la Curtea regală şi, în
primul rând, în ochii ducelui de Lancaster, conducătorul grupării anticlericale şi
apărătorul tuturor celor care erau nemulţumiţi de politica dusă de curia papală.
Wycliffe a început să predice de pe amvon că, potrivit Evangheliei, slujitorii
altarului nu au dreptul să deţină averi, ci ei trebuie să trăiască în sărăcie apostolică. Ca
urmare, la 19 februarie 1377, la insistențele Arhiepiscopului de Londra, Wycliffe a fost
chemat în faţa unui tribunal spiritual. Acesta s-a prezentat în faţa judecătorilor, dar nu
singur, ci însoţit de ducele de Lancaster, de mareşalul Percy şi de o puternică escortă
militară. În faţa acestora, arhiepiscopul s-a mulţumit să-l avertizeze pe Wycliffe să se
astâmpere. Duşmanii lui au extras 18 puncte din scrierile şi predicile lui şi le-au trimis la
Roma. Papa Grigorie XII (1370 - 1378) a emis mai multe bule în care a criticat lipsa de
vigilenţă şi de energie a episcopatului englez. A ordonat apoi o cercetare minuţioasă a
scrierilor lui Wycliffe. În cazul în care acesta era socotit eretic, papa a dispus să fie
arestat, iar dacă acest lucru nu ar putea fi executat, a hotărât ca în termen de 3 luni,
Wycliffe să se înfăţişeze la Roma spre a fi judecat. Dar, în anul 1377, regele Eduard III a
murit, iar pe timpul minorului Richard II, ducele de Lancaster a devenit regent. Prin
urmare, episcopatul englez nici nu se putea gândi la arestarea lui Wycliffe.
Arhiepiscopul primat şi episcopul Londrei au rugat însă pe cancelarul Universităţii din

2
Oxford să consulte pe cei mai de seamă dintre profesori şi să se pronunţe în privinţa
învăţăturii lui Wycliffe.
Apoi l-au invitat pe Wycliffe ca în decurs de 30 de zile să se prezinte în faţa
juriului. Acesta s-a prezentat la palatul Lambeth, pentru a fi judecat, la începutul anului
1378. Din cauza presiunii exercitate de regina-mamă, precum şi de teama partizanilor
lui Wycliffe, magistraţii s-au arătat indulgenţi, mulţumindu-se a-l avertiza să nu mai
predice. Dar Wycliffe, folosindu-se de împrejurarea că la 1378 s-a produs marea schismă
papală, încurajat şi de atitudinea curţii regale, s-a ridicat împotriva papalităţii,
înfierând-o ca pe o instituţie a lui Antihrist. S-a ridicat apoi împotriva Sfintei Tradiţii, a
ierarhiei, a Sfintelor Taine, a icoanelor, moaştelor şi sfinţilor ş.a.
Pentru ca propovăduirea lui să aibă succes, a tradus Sfânta Scriptură în limba
engleză şi a trimis predicatorii ambulanţi - numiţi lollarzi - să răspândească învăţăturile
sale.
Aceste învăţături au avut o mare înrâurire asupra răscoalei ţărăneşti din vara
anului 1381. Acum, Jack Straw şi Jonh Ball, doi preoţi ambulanţi, au început să predice
poporului despre egalitate şi libertate. Au avut loc tulburări în care s-au produs şi unele
incidente, cum ar fi: maltratarea reginei-mame şi uciderea episcopului primat. Aceste
fapte se vor întoarce împotriva cauzei propovăduite de Wycliffe. În mai 1382 s-a ţinut la
Londra un sinod care a condamnat 24 de teze ale lui Wycliffe. Partizanii lui Wycliffe au
început să se dedea la excese, ceea ce l-a determinat pe ducele de Lancaster să nu-i mai
sprijine. Tot în anul 1382 s-a mai ţinut un sinod, tot la Londra, în care Wycliffe a fost
înlăturat de la catedra universitară.
Soarta lui era deja pecetluită. Retras la parohia de la Lutterworth, Wycliffe şi-a
redactat opera "Trialogus", în care şi-a expus ideile sub forma unei conversaţii între
adevăr, minciună şi înţelepciune.
În ziua de 28 decembrie 1382, în timp ce slujea Sfânta Liturghie cu prietenul său,
capelanul John Purnei, Wycliffe a avut un atac de cord, murind după numai trei zile.
Partizanii săi vor fi persecutaţi cu asprime, unii fiind chiar arşi de vii. Totuşi,
învăţatura sa a continuat să dăinuiască. în anul 1412, un sinod roman prezidat de papa
Ioan XXIII (1410-l415) a condamnat mai multe puncte din învăţătura lui Wycliffe. Apoi,
sinodul de la Konstanz (1415) a condamnat alte 45 de teze ale lui, hotărând şi arderea
tuturor scrierilor sale, dezgroparea şi arderea cadavrului, ceea ce a făcut ca mişcarea să
se potolească. Wycliffe e considerat de G.Blond "primul şi adevăratul pionier al
protestantismului” (Furioşii Domnului).

Jan (Ioan) Hus (1369-l415) este, într-un fel, un continuator al ideilor lui Wycliffe.
Învăţătura lui Wycliffe pătrunsese în Boemia prin legăturile care existau între
Universitatea din Oxford şi Universitatea din Praga. În scurt timp, aici (Praga), s-a
înfiinţat o comunitate de boemi, admiratori ai lui Wycliffe, în fruntea căreia se afla Jan
Hus.

3
 Jan Hus s-a născut la 1369 (sau 1372, după "The Oxford Dictionary of the Christian
Church”), la Husineţ, într-o familie de ţărani săraci. La 1398, după ce şi-a încheiat
studiile universitare, Hus a fost numit profesor la Facultatea de filosofie, pentru ca, la
1401, să devină decan al acestei Facultăţi Praga. Din 1402, Hus a primit postul de
predicator în capela Betlehem din Praga, un fel de universitate populară, în care el
predica în limba cehă, înfierând degradarea credinţei şi corupţia clerului. Va ajunge, în
curând, confesorul reginei Sofia. Era dotat cu un talent oratoric deosebit şi cu o
comportare morală ireproşabilă. Deşi comenta cartea "Trialogus" a lui Wycliffe, nu i-a
luat apărarea în 1403, când Universitatea din Praga a oprit răspândirea ideilor cuprinse
în ea. Mai târziu, Hus va învăţa pe faţă doctrina lui Wycliffe.
Jeronim de Praga (c. 1370-l416); un prieten al lui Hus, îl va susţine prin predici. În
urma plângerii unor preoţi, Arhiepiscopul de Praga i-a interzis să mai predice. În
schimb, prietenii săi l-au îndemnat să continue propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu. Dar, elementele germane de la Universitate s-au arătat ostile ideilor lui
Wycliffe, ceea ce a dus la ostilitate între germani şi cehi. La acestea se adăuga şi
hotărârea regală de a da naţiunii cehe trei voturi la Universitate, iar celorlalte (germană
şi polonă) numai câte unul. Atunci, profesorii şi studenţii germani s-au retras şi au
întemeiat Universitatea de la Leipzig (1409).
La 9 martie 1410, papa Alexandru V (1409-l410) a poruncit să fie arse în public
scrierile lui Wycliffe, fapt pentru care Hus şi prietenii săi au protestat cu vehemenţă.
Regele Venceslav IV (†1419) a declarat că un astfel de act este o ruşine pentru Boemia.
În iulie 1410 au fost arse aproximativ 200 de exemplare din scrieri ale lui Wycliffe, iar
apărătorii lor loviţi cu anatemă, ceea ce a dezlănţuit o adevărată revoltă în Praga. Hus şi
tovarăşii săi au început să-i persecute pe preoţi. Regele nu a luat nici o măsură
împotriva răzvrătiţilor. Mai mult, a cerut consilierilor arhiepiscopali despăgubiri pentru
valoroasele cărţi arse. O parte din aceste cărţi fuseseră traduse deja de Hus în limba
cehă. Informat de incidentele de la Praga, papa a însărcinat pe cardinalul Colonna să
rezolve "cazul Hus". Cardinalul l-a chemat pe Hus la el, dar acesta a refuzat. A fost
anatematizat, dar a continuat să predice şi să lupte. Atunci papa a lovit oraşul Praga cu
interdict, ceea ce era foarte grav.
În mai 1412, noul papă, Ioan XXIII (1410-l415), a publicat o serie de indulgenţe şi
a predicat o cruciadă împotriva regelui Ladislau de Neapole. Jan Hus s-a ridicat,
criticându-l pe papă şi cerând poporului să ardă bulele papale. A alcătuit, de asemenea,
două scrieri împotriva indulgenţelor şi a bulelor papale. Întrucât revolta creştea, în
decembrie 1412, regele Venceslav a părăsit capitala, retrăgându-se la ţară. Husitismul se
răspândea tot mai mult, ajungând în Moravia şi Polonia. Având în vedere interdictul cu
care a fost lovită Praga, Hus a hotărât să plece la sinodul de la Konstanz, unde a ajuns în
noiembrie 1414. A fost primit cu bunăvoinţă de papa Ioan XXIII care a revocat anatema
şi interdictul. L-a oprit însă de a mai liturghisi şi de a predica. La 28 noiembrie 1414,
Hus a fost invitat să se prezinte înaintea papei şi a cardinalilor. 63

4
 Întrucât cercetarea doctrinară nu i-a putut găsi nimic, episcopul de Konstanz l-a
arestat pe Hus fiindcă nu a renunţat la liturghie şi predică. Este dus la castelul
Gottlieben, unde a fost ţinut până în iunie 1415, când e readus la Konstanz şi aruncat în
închisoarea franciscanilor. În timpul audierii, Hus şi-a apărat o parte din învăţături, iar
despre altele a susţinut că nu sunt ale lui. Nici împăratul Sigismund nu l-a putut
determina să renunţe la învăţăturile sale, afirmând că nu se simte vinovat de nici o
rătăcire. Aflând că o comisie sinodală a dispus arderea scrierilor sale, Hus a atacat
sinodul, acuzându-l de răutatea lui Antihrist. La 6 iulie 1415, Hus a fost condamnat ca
eretic, despuiat de demnitatea preoţească şi de orice drepturi cetăţeneşti, dat pe mâinile
autorităţilor civile şi ars pe rug. A primit moartea cu resemnare şi curaj, uimind chiar pe
judecători. Soarta sa a fost împărtăşită şi de Ieronim de Praga, care a murit vesel, cu
zâmbetul pe buze, un an mai târziu (1416).
Vestea uciderii celor doi prieteni a produs în Boemia o profundă indignare.
Casele preoţilor din Praga au fost prădate şi distruse, iar palatul arhiepiscopal a fost
asediat. Preoţii husiţi au introdus folosirea potirului la împărtăşirea mirenilor, ceea ce în
Apus nu se mai practica. Au primit numele de calixtini (de la calix = potir) sau
utraguişti, adică cei ce se împărtăşesc sub ambele forme. Noul ales, papa Martin V
(1417-l431) şi sinodul de ia Konstanz au luat măsuri de înăbuşire a răscoalei husite.
Conduşi însă de Ioan Ziska, husiţii au continuat lupta. Au intrat în Primăria din Praga
şi au aruncat pe fereastră 7 consilieri; au fost prădate biserici, au fost alungaţi preoţi şi
călugări. Evenimentul poartă numele de "defenestraţiunea din Praga". Răsculaţii s-au
întărit în fortăreaţa Tabor, numindu-se "taboriţi", conduşi fiind de Ioan Ziska. O altă
grupare era condusă de prinţul Sigismund Korybut de Lituania. Erau husiţi moderaţi sau
calixtini. După moartea lui Ziska, taboriţii s-au împărţit în mai multe grupări.
La sinodul de la Basel (143l-l449) ş.a., s-a încercat o conciliere cu husiţii, dar s-au
împăcat cu Biserica numaicalixtinii moderaţi. Cu toate concesiunile făcute, de pildă
"Compactată de la Iglau", luptele au continuat. Sub regele Gheorghe de Podiebrad s-a
început persecutarea husiţilor, mulţidintre ei refugiindu-se în Polonia, Ungaria, chiar în
Moldova lui Ştefan cel Mare. Aceştia au constituit apoi o comunitate a aşa-zişilor "Fraţi
boemi sau moravi" sau "Unitatea fraţilor". Husiţii boemi s-au îndepărtat tot mai mult de
învăţătura Bisericii apusene, iar mai târziu vor prelua tot mai multe idei ale lui Luther,
Zwingli şi Calvin. Majoritatea "Fraţilor boemi" au îmbrăţişat calvinismul. Jan Amos
Comenius, ultimul lor episcop, a trebuit să fugă" din Moravia în Polonia, apoi la
Amsterdam.

Girolamo Savonarola (1452-l498) s-a născut la 21 septembrie 1452, la Ferrara. Al

treilea din cei șapte copii ai lui Niccolò și Elenei Bonacossi. Și-a început studiile în domeniul
medicinei, dar a fost fascinat de teologia și gândirea lui Fra Angelico, teologul Thoma
d'Aquino.

5
 A intrat în 1475 în ordinul dominicanilor, în Mănăstirea din Bologna. Din
contactul de teologia scolastică, Savonarola afirma: „Singurul lucru bun pe care i-l datorăm
lui Platon și Aristotel este acela că ei au dus mai departe mai multe argumente pe care le putem
folosi împotriva ereticilor. Acum, ei, ca alți filosofi sunt în iad.”
S-a mutat în Conventul Sf. Marcu în Florența, dar nu a fost deloc popular.
La 1481, Savonarola a fost trimis predicator la Florenţa, întristat de decăderea
morală a Florenţei, Savonarola a hotărât să lupte împotriva răului. Primele predici nu au
fost apreciate de florentini. Abia mai târziu, în august 1490, Savonarola a început să
predice de pe amvonul Catedralei San Marco, ascultat de o mulţime mare de credincioşi
. Florentinii îl considerau un adevărat profet biblic. Deşi predica lui era aspră,
Savonarola era tot mai iubit de florentini. Lorenzo de Medici a încercat, fără succes, să-l
atragă de partea lui. În aprilie 1492 a refuzat să îi ofere lui Lorenzo iertarea păcatelor pentru că
acesta refuza să le acorde libertate florentinilor
Când Carol al VIII-lea al Franței a ajuns în Florența, Piero s-a predat
invadatorului. O delegație l-a întâlnit pe Carol la Pisa și a încercat să îl convingă să își
mai nunațeze revendicările. Când în 17 noiembrie 1494, suveranul francez a insistat
asupra unor despăgubiri excesive Savonarola i-a cerut să își reducă pretențiile și să
părăsească orașul.
Din 1494, Savonarola s-a pus în fruntea celor ce doreau o constituţie democratică
şi a reuşit să o realizeze. "Republică creştină", Florenţa a devenit un oraş în care
predomina spiritul Evangheliei. S-a introdus o viaţă austeră în locul celei pline de
plăceri lumeşti. Duşmanii de moarte s-au împăcat, impozitele au fost revizuite,
cămătăria înlăturată, iar bisericile au devenit neîncăpătoare. Hristos a fost declarat
"Regele Florenţei" şi patronul libertăţii florentinilor. Numai că florentinii nu au suportat
mult viaţa impusă de Savonarola. Duşmanii săi, călugării franciscani, familia de Medici
şi papa Alexandru VI Borgia (1492-l503), au început să-l denigreze. În iulie 1495,
Savonarola a fost invitat înaintea papei, pentru a se justifica. Fiindcă a fost refuzat, papa
i-a interzis să mai predice. Nici acum Savonarola nu a ascultat, fapt pentru care, în 1497
a fost excomunicat, ceea ce a produs o profundă impresie la Florenţa. Conducerea
oraşului îi interzice şi ea să mai predice, atacurile adversarilor săi fiind tot mai
puternice. Neascultând şi continuând să predice, guvernul a hotărât să-l exileze. La
aceasta se adaugă şi un incident nedorit: în Duminica Floriilor din anul 1498, pe când
călugărul dominican Francisco Valori predica în catedrală, a fost întrerupt de mulţimea
furioasă şi omorât. Savonarola a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a suportat cu
resemnare soarta-i crudă. Delegaţii papali pentru judecata lui Savonarola au sosit în mai
1498 la Florenţa. Atunci au fost condamnaţi la moarte: Fra Domenico de Pescia, Fra
Silvestro Maruffi şi Savonarola. Au fost arşi pe rug, iar cenuşa lor a fost aruncată în râul
Arno.
Spre deosebire de Wycliffe şi Hus şi apoi Luther, Savonarola nu a fost un
reformator, ci mai degrabă un revoltat împotriva papalităţii, care își oferea proba

6
decăderii ei morale. El s-a lăsat mai târziu sedus de temperamentul său pasionat şi de
fantezia sa bogată, depăşind sfera de acţiune a unui călugăr. A fost activ pe teren literar,
întocmind predici şi comentarii la Psalmii 31 şi 51, publicate apoi de Martin Luther în
1523. La Lyon, în 1633-l640, a apărut o colecţie de 6 volume.

7
 Reforma protestantă. Contrareforma

Preludiul umanist
Umanismul a fost el însuşi văzut ca „o mişcare reformatoare, alimentată şi
dominată de elita intelectuală europeană”, care a pregătit agenda viitoarelor capete de
acuzare la adresa Bisericii și pe care, ulterior, Reforma le-a instrumentat, la un alt nivel
şi cu o altă intensitate. În numele reîntoarcerii la izvoare – Ad fontes -, Umanismul a dat
Renaşterii şi Reformei impulsul de a căuta modelul şi norma în sursele antichităţii, în
Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a redescoperi înţelegerea
autentică şi purificată a creştinismului şi de a scoate Biserica din imobilismul său
teologic şi spiritual. Umanismul a cultivat în mediile intelectuale eclesiastice şi laice o
atmosferă critică la adresa abuzurilor Bisericii şi, implicit a autorităţii ei. Prin aceasta
umanismul a alimentat un climat intelectual şi cultural care a înlesnit, ulterior,
receptarea scrierilor lui Luther. Reforma a mai primit din partea umanismului şi
sprijinul intelectual şi instrumental care a făcut ca noile idei religioase să fie audiate la o
scară largă, beneficiind de şansa formidabilă pe care tiparul şi nu mai puţin Republica
Literelor, inaugurată de Erasm le-au oferit reformatorilor. Practic, în conceptul de
Republică a Literelor găsim articulată întreaga comunitate intelectuală a umaniştilor
europeni, angajaţi într-un dialog foarte dinamic şi într-un schimb cultural remarcabil.
Astfel relaţia dintre Umanism şi Reformă poate fi foarte uşor definită şi prin faptul că
Umanismul a influenţat cursul Reformei, dar, în acelaşi timp, Umanismul a fost angajat
sau chiar exploatat, mai mult sau mai puţin voluntar, în dezbaterea religioasă post
Reformă. Dacă umanismul a dat impulsul intelectual pentru căutările care, în final, au
dus la apariţia Reformei şi a contestării autorităţii teologice şi canonice a Bisericii, tot
umanismul a fost cel care regretat divizarea creştinătăţii occidentale, „ca pe o inutilă
tragedie”.

Umanismul şi Renaşterea au contribuit însă la crearea unei metodologii a

Reformei, atât prin studiul critic al izvoarelor sacre şi profane, prin apelul la surse, dar
mai ales în privinţa instrumentării critice a stării Bisericii, privită atât ca instituţie
depozitară a adevărului dogmatic, cât şi ca factor de autoritate publică. În paralel cu
această metodologie, experienţa intelectuală şi spirituală a Reformei a dus şi la
cultivarea unei rigori în ceea ce priveşte asumarea şi exprimarea credinţei. De aceste noi
realităţi a beneficiat atât Reforma în încercarea ei de a regăsi o religiozitate purificată,
cât şi Catolicismul, care s-a văzut nevoit să se acomodeze instituţional şi misionar cu
rigorile vremii.

8
 Timp de mai multe sute de ani în „Biserica romană” se cerea făcută o reformă „in
capite, et membris”, o reformă care să restabilească demnitatea pe care aceasta a
pierdut-o. Şi aceasta avea să se petreacă în secolul XVI, începând cu Germania.

Cauzele care au dus la declanşarea “Reformei” sunt complexe, înglobând atât

motive de natură bisericească, cât şi de natură politică, social-economică şi culturală.
Situaţia creată prin „Schisma papală” din anii 1378-l417, în urma căreia au existat mai
mulţi papi - unii cu sediul la Avignon, alţii la Pisa ori la Roma - care se excomunicau
reciproc, teoria conciliară, viaţa lumească dusă de papii Renaşterii, ca şi cei din familia
Borgia, învrăjbirile dintre Biserica romană şi statele apusene, sunt doar câteva din
cauzele care au dus la slăbirea vieţii religioase şi a autorităţii papale.

De asemenea, practicarea nepotismului, cumpărarea demnităţilor bisericeşti,

impozitele puse asupra poporului, ca şi practica indulgenţelor, au generat multe
nemulţumiri în popor. Apoi, ridicarea burgheziei la oraşe a dus la o permanentă luptă
între nobilime şi cler, pe de o parte, care voiau să-şi păstreze vechile drepturi, şi pătura
mijlocie, burghezia şi mica nobilime, pe de altă parte, care voiau să-şi apere dreptul la
existenţă. De asemenea, ţărănimea profită şi ea de ridicarea oraşelor, unde şi-a putut
vinde surplusul muncii, aşa încât în Germania, Elveţia şi Franţa anilor 1500 exista o
ţărănime destul de înstărită. Dezvoltarea tot mai puternică a marilor bănci, cum este cea
a familiei Fugger în Germania şi ridicarea preţurilor la oraşe şi a taxelor la sate au dus şi
ele la agravarea situaţiei. Iar Renaşterea şi Umanismul care propagau imanenţa în locul
transcendenței medievale, întărirea individualităţii, prin scoaterea de sub jugul tradiţiei
şi autorităţii, desprinderea ştiinţei de prejudecăţi şi întoarcerea spre empiric, au dus la
trezirea sentimentului naţional şi reînnoirea religioasă. Reforma a început, nu în Franţa,
nici în Spania sau Anglia - care-şi realizaseră unitatea naţională şi spirituală - ci în
Germania, care interpretase şi Renaşterea şi Umanismul în duh religios, ca pe o
restabilire spirituală, ca pe o reformă care, prin unitatea limbii, va acţiona în multele
principate germane. Reforma a avut însă şi cauze pur religioase, ea fiind şi un răspuns
religios la sentimentul deznădejdii omului medieval preocupat de viaţa veşnică, de
dobândirea propriei mântuiri. El caută de aceea să se apropie de Hristos, de Maica
Domnului, de Sfinţi. Numai că şi în cultul Sfinţilor,de pildă al Sfintei Ana s-a ajuns la
practica exagerată a meritelor Fecioarei Maria şi ale sfinţilor, socotite o comoară a
harului, din care se puteau împărtăşi credincioşii, cumpărând indulgenţele pe care
papii le-au pus în vânzare prin mijlocirea Fuggerilor. La judecata din urmă, creştinul
era ferit de focul veşnic dacă prezenta această indulgenţă. Cu toate acestea, conştiinţele
mai delicate au păstrat o îndoială şi această îndoială constituie anxietatea de la sfârşitul
evului mediu, generată de criza religioasă a acelei vremi. O astfel de conştiinţă a fost
Martin Luther, promotorul Reformei.

9
 Martin Luther (1483-l546) a fost o personalitate complexă, „plină de contradicţii
interioare, clădită din extreme şi exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de
impulsuri, de conştiinţe şi de acte trăite... Emotiv şi sincer, simplu, vesel, binevoitor şi
naiv, chiar în relaţiile lui intime şi familiare, dar tumultuos, brutal şi chiar ordinar în
lupta și polemicile duse nu numai cu oamenii papalităţii,ci şi cu foştii săi colaboratori,
prieteni şi ţărani răsculaţi sau anabaptişti exaltaţi, Luther a fost, de fapt, omul care a
întruchipat năzuinţele poporului german de a se elibera atât sub raport religios, cât şi
naţional, social şi politic. Lumea era pregătită, iar omul necesar a venit şi el. Martin
Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483, într-o familie de mineri din Eisleben, fiind
crescut într-o strictă religiozitate. Întrucât părinţii voiau să-l facă avocat, l-au trimis la
şcolile din Mansfeld, Magdeburg, Eisenach - unde a făcut cunoştinţă cu atmosfera
„Fraţilor de viaţă comună” - şi la Facultatea juridică din Erfurt (150l-l504) , unde s-a
remarcat prin inteligenţă şi sârguinţă. În anul 1505, tânărul filosof şi doctor în teologie a
luat o hotărâre care a rămas încă un mister. Şi anume, pe când se întorcea de acasă la
Erfurt, 2 iulie 1505, lângă satul Stotterheim a fost surprins de o furtună. În momentul
când un trăznet a căzut lângă el, a strigat: „ Sfântă Ana, scapă-mă, şi mă voi călugări!” .
Şi s-a ţinut de cuvânt. La numai câteva zile după aceea, la 17 iulie 1505, Martin Luther
intra în mănăstirea augustinilor din Erfurt, unde va duce o viaţă plină de frământări,
preocupat fiind de întrebarea: „Cum să-mi câştig eu un Dumnezeu milostiv?".

Ducea o viaţă duhovnicească, în rugăciune, post, studiu şi adânci meditaţii,

chinuit de nesiguranţa mântuirii, de îndoieli şi de disperare. La 3 aprilie 1507 este
hirotonit preot. Avea 24 ani. Era un catolic fervent, pe care nici călătoria la Roma în
1510-l511 nu l-a clintit din credinţă şi din supunerea faţă de papalitate. În 1512 este
doctor în Teologie. Schimbarea sa se va petrece, însă, între anii 151l-l517, în urma
predicilor nominalistului Gabriel Biel; a lecturării scrierilor Fericitului Augustin († 430)
mai ales a studiilor exegetice pauline, de la Wittenberg (1513-l517) unde ajunsese
urmaşul fostului său superior, Staupitz. În special prelegerile privitoare la epistolele
către Romani (1515/1516), Galateni (1516/1517) şi Evrei (1517/1518) i-au clarificat, din
punct de vedere teologic, învăţătura pe care o va propovădui de acum înainte cu toată
convingerea. Stăruind îndeosebi asupra Bibliei, teologia lui va fi „o teologie a noţiunilor
biblice”, care a înlăturat aproape întregul arsenal aristotelic al teologiei ecleziastice de
extracție scolastică.

Luther a ajuns la concluzia că omul nu poate face nimic înaintea lui Dumnezeu,
care dă totul după cum găseşte El necesar. În Evanghelie, în atotputernicia Sa,
Dumnezeu îşi descoperă dreptatea sa care devine apoi în sufletul omului energie şi
lucrare vie. Cu alte cuvinte, Luther, care nu avea încredere în puterea mântuitoare a
faptelor bune, îşi pune în faţă chipul lui Hristos cel răstignit (teologia crucii) , aruncând
asupra lui toată responsabilitatea, fără să pretindă strădanii morale corespunzătoare.

10
 Pentru Luther, liberul arbitru este „sclavul arbitru”, iar în polemica sa cu
Erasmus (1525-l526) considera că libertatea conştiinţei este o sarcină prea grea,
spunând: „Dacă mi s-ar dărui, n-aş primi-o. Dumnezeu ştie mai bine de ce mi-a răpit-o,
legându-mă cu sufletul de fiinţa Sa. Noi nu putem nimic, decât să credem. Dreptul prin
credinţă va fi viu .” Dreptatea lui Dumnezeu trebuie, deci, înţeleasă în sens tropic sau
metaforic, nu obiectiv, ci ca o dreptate pasivă acordată omului şi prin care omul este
declarat drept, fără ca interiorul lui să participe la aceasta. Prin urmare, Luther era un
predestinaţianist convins, combătând soteriologia optimistă şi prea sigură a catolicilor.
Din moment ce Dumnezeu face totul, este clar că pentru Luther, faptele bune nu mai
aveau valoare mântuitoare. De aceea, practica indulgenţelor, pe care dominicanul
Johann Tetzel le vindea în vederea construirii bisericii Sf. Petru din Roma, va fi în
primul rând combătută prin afişarea celor 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg, la
31 octombrie 1517. Luther combătea în ele atât siguranţa cu care catolicii vorbeau
despre câştigarea mântuirii, cât şi consecinţele practice şi morale pe care le aveau
acestea, şi anume, posibilitatea iertării de către papalitate a păcatelor nedezlegate, ceea
ce poate face numai Dumnezeu. Ca atare, el va critica şi autoritate papei odată cu
doctrina greşită despre meritele prisositoare şi faptele merituoase. Iată, de pildă, ce
spune Luther despre câştigarea mântuirii: „Adevăratei căinţe îi plac pedepsele şi le caută.
Indulgenţa le iartă şi ne inspiră aversiune faţă de ele. Când un creştin se căieşte cu adevărat, el
are dreptul la o iertare deplină, chiar fără scrisoare de indulgenţă. Omul poate nădăjdui să
primească acest har urându-se pe sine şi păcatul său, iar nu săvârşind o faptă bună, jertfind
câţiva bănuţi”. În alt loc, Luther spune: „ Un papă, realmente conştient de datoria sa, ar
împărţi tot ceea ce posedă şi ar vinde chiar şi bazilica Sf. Petru pentru fericirea celor
jefuiţi de neguţătorii de indulgenţe” .

Şi mai departe: „Dacă în vederea construirii unei biserici, papa poate smulge
multe suflete din purgatoriu, de ce nu goleşte purgatoriul dintr-o dată şi nu termină
bazilica cu banii lui”.

Gestul lui Luther a avut un larg ecou în Germania, unde tiparul Johannes
Gutenberg (1438) i-a răspândit rapid tezele. La Roma, însă, papa Leon al al X-lea (1513 –
1521) considera atitudinea lui Luther drept un incident minor, o ceartă între călugări pe
care trebuia să o rezolve vicarul general al augustinilor, Staupitz. Pentru aceasta a fost
trimis în Germania, Cardinalul Toma de Vio, zis Cajetan (1518-l519) şi apoi Carol
Miltitz. Acesta din urmă reuşește să obţină de la Luther promisiunea că va tăcea, dacă
nu va fi atacat.

La 4 iulie 1519 are loc însă “disputa de la Leipzig” între Luther şi profesorul
Johannes Eck, din Ingolstadt. Acest episod este relevant pentru faptul că a
transformat Reforma dintr-o schismă într-o revoluție. De data aceasta, pe lângă
combaterea autorităţii papale, Luther combătea şi infailibilitatea conciliilor generale. În

11
jurul său s-au strâns o serie de cărturari şi de nobili, între care Andreas Bodenstein, zis
Karlstadt, Johannes Brenz, Martin Bucer, Albrecht Dürer şi mai ales Philip Melanchthon
(1497-l560), care-i va fi prietenul şi colaboratorul de o viaţă. Spiritul naţional i-a alăturat,
de asemenea, pe nobilul cavaler Friedrich von Sickingen, Ulrich von Hutten, Sylvester
von Schaumburg şi mai ales catolică era ocupată cu alegerea noului împărat, care va fi
Carol Quintul (1520-l556). Luther a avut astfel răgaz în care şi-a putut propaga
învăţătura sa. Dar, la 15 iunie 1520, prin bula „ Esurge Domine...” („ Scoală-te, Doamne .
. .”) îi erau cenzurate ca eretice 41 de teze, privind mai ales organizaţia bisericească şi
preoţia harică. Avea timp de gândire 60 de zile pentru a retracta.

Luther însă a publicat textul „împotriva bulei lui Antihrist”, apoi cele trei scrieri-
program adresate poporului german: „Către nobilimea creştină de naţiune germană -
despre îndreptarea stării clericale” (august 1520), „ Despre libertatea omului creştin” şi
„ Despre captivitatea babilonică a Bisericii” (octombrie 1520) prin care ruptura de Roma
era pecetluită. În ele Luther cerea reforma Bisericii prin intermediul unui conciliu
naţional care trebuia să discute: celibatul preoţilor, pelerinajele, preoţia generală,
libertatea de a interpreta Scriptura numai după inspiraţia Sfântului Duh, reducerea
Tainelor la trei (Botezul,Euharistia şi Pocăinţa), interzicerea de către puterea laică a
oricărei prelevări de bani destinaţi Romei şi primordial credinţei asupra faptelor bune.
La 10 decembrie 1520, bula de excomunicare, devenită executorie, a fost arsă în mijlocul
curţii Universităţii din Wittenberg de către Luther şi studenţii săi, cărora li se adresa de
acum înainte în limba germană. Dar Carol Quintul dorea linişte în imperiu, aşa încât în
aprilie 1521, Luther a fost nevoit să se prezinte în faţa Dietei de la Worms pentru a se
apăra. Nu a voit însă să retracteze, răspunzând: „ Nu vreau şi nu pot să retractez nimic,
căci nu se cuvine şi nu e cinstit să vorbeşti împotriva conştiinţei. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu! Amin”, înştiinţat că viaţa îi era în pericol, Luther s-a adăpostit în castelul
Wartburg al lui Friedrich de Saxa, unde s-a ascuns sub numele de „Cavalerul Jorg”. A
făcut cel mai mare dar naţiunii germane: traducerea în 1522 a Noului Testament, după
originalul grecesc al lui Erasmus, pentru ca în 1534 să-i apară Vechiul Testament tradus
după originalul ebraic. Prin aceasta, el a pus bazele limbii germane literare, contribuind
astfel şi la promovarea unităţii naţionale.

Anul 1524-l525 a fost pentru Germania un an de criză. De aceea, Predica lui

Luther, ca şi punerea pe muzică a multora din textele sale, au avut o aderenţă deosebită
şi în rândul răsculaţilor germani, conduşi de Thomas Munzer, care s-au ridicat
împotriva asupririi laice şi a abuzurilor clerului. Dar exagerările la care au ajuns
Munzer şi Karlstadt l-au făcut pe Luther să se desolidarizeze de răsculaţi, care vor fi
învinşi de oştirile principilor germani. Înfrângerea răscoalei ţărăneşti în 1525 a însemnat
şi dezbinarea mişcării protestante. Criza era determinată şi de deosebirile de vederi ale

12
lui Luther şi Zwingli privind Sfânta Euharistie, precum şi de căsătoria lui Luther cu
fosta călugăriţă Caterina de Bora.

Mişcarea reformatoare a fost însă preluată de principii germani, împărţiţi în două

tabere: catolici şi protestanţi. Folosindu-se de împrejurările favorabile, protestanţii s-au
organizat şi întărit în Dieta de la Speyer (1529), 5 principi germani şi 16 oraşe imperiale
au protestat împotriva hotărârilor de a se retrage dreptul de a efectua reforme religioase
în cuprinsul teritoriului lor. De atunci, au primit numele de protestanţi. În 1530, în Dieta
de la Augsburg, liga protestantă a înmânat împăratului Carol-Quintul vestita „Confessio
Augustana” întocmită de Philip Melanchthon, care va constitui mărturisirea de credinţă
a Bisericii Evanghelice de mai târziu. În 1531, protestanţii şi-au format „blocul
smalkaldic” care devenea tot mai puternic. Confruntarea dintre cele două părţi a dus la
cunoscutul „război smalkaldic” (1546-l547) încheiat în 1547 cu victoria catolicilor,
conduşi de Carol Quintul.

Totuşi, prin Interimul de la Augsburg (anul 1555) s-a ajuns la formula de

compromis „Cujus regio, ejus religio”, consacrând principiul teritorial protestant
asupra imperiului teocratic medieval. De atunci dăinuieşte şi împărţirea confesională
culturală a Germaniei, nordul şi centrul cu o parte din Würtemberg devenind luterane,
iar Valea Rinului şi Bavaria, catolice. Ideile lui Luther s-au răspândit repede dincolo de
hotarele Germaniei, ele prinzând adânci rădăcini în Elveţia şi în ţările nordice, Suedia,
Danemarca, Norvegia şi Olanda, apoi în Anglia, Franţa, Boemia, Polonia, Slovenia,
Ungaria, până în Transilvania.

Dintre acestea, o importanţă deosebită o are reforma din Elveţia, condusă de

două personalităţi deosebite, Huldrich Zwingli (1484-l531) şi Jean Calvin (1509-l564).
Spre deosebire de Luther, nici unul dintre aceştia nu au îmbrăcat haina monahală, ci au
fost mai mult ostaşi, buni administratori şi organizatori.

Religia lor a fost mai mult o combinaţie a spiritului umanist cu creştinismul. De

aceea, ei au trecut mult de hotarele puse de învăţătura lui Luther, care în 1529 îi spunea
lui Zwingli: „alt duh se: află în tine”. Şi într-adevăr, dacă Luther accentua principiul
material în problema mântuirii, Zwingli socotea mai mult cadrul formal al adevărului,
suficienţa Scripturii. Predestinaţia lui Zwingli cuprindea şi pe păgâni, afirmând că
păcatul originar a fost voit de Dumnezeu pentru a-şi arăta prin pedepsirea lui, toată
măreţia Sa. De asemenea, pentru Zwingli, Sfintele Taine nu sunt decât simbolul pentru
lucrări harice, obiective. Ca preot militar participă la luptele de eliberare naţională,
alături de prietenii săi, Capito, Oecolampdaius, Haller, Bucer ş.a., găsindu-şi moartea în
1531 pe câmpul de luptă de la Kappel.

13
 Reforma elveţiană a fost continuată de Jean Calvin (1509-l564), francez din
Noyon, care în 1534 s-a refugiat în Elveţia, unde dorea să promoveze reforma. De aceea,
a scris opera sa principală „Institutio religionis Christianae”, un adevărat tratat de
teologie dogmatică şi morală a protestantismului. El a luat de la Luther ideea distanţei
şi opoziţiei dintre Dumnezeu şi om, pe care a dus-o la extrem. După el, există o dublă
predestinaţie: a unora spre rai, iar a altora spre iad.

În privinţa Sfintelor Taine, Calvin admite numai Botezul şi Euharistia. El

respinge concepţia lui Zwingli despre Euharistie, apropiindu-se de Luther şi susţinând
că Hristos este prezent în pâine şi vin, dar numai virtual. Calvin neagă aproape total
caracterul obiectiv-sacramental al Tainei, făcând-o dependentă de valoarea condiţiei
umane. Pentru el, virtutea cea mai mare este ascultarea, fapt care-l va face să ia cele mai
drastice măsuri disciplinare. Dar nu i-a reuşit în 1536-l538, fiind alungat. Reîntors la
Geneva, în 1541, a reuşit ca până la moartea sa să organizeze protestantismul genevez,
prin instaurarea unei „ teocraţii sprijinită până şi pe mijloace tiranice şi inchizitoriale ”.
El prevedea sancţiuni aspre, chiar moartea, pentru cele mai mici greşeli. A reuşit
însă să instaureze în aşa fel ordinea şi corectitudinea, încât Geneva a cunoscut curând o
înflorire economică şi culturală ale cărei rezultate se văd şi azi. A simplificat foarte mult
şi cultul, însă a pus mare preţ pe prezenţa credincioşilor în biserică. O influenţă
deosebită a constituit-o Academia Teologică din Geneva, care a devenit curând centrul
spre care se îndreptau studenţii din întreaga lume şi care a fost supranumită „Roma
protestantismului” .

În ultimii ani, Calvin s-a ocupat de organizarea Reformei din Ţările de Jos,
Anglia, Scoţia şi Polonia. Până la moartea sa (1564), el a rămas şeful de temut şi
respectat al calvinismului, căruia i-a asigurat biruinţa finală.

Reforma în Anglia
În regatul insular al Angliei, statul controla numirile episcopale, iar posturile
erau ocupate de oameni ai Bisericii pentru că puțini se pot măsura cu ei în experiență,
iar pe de altă parte pentru acesta posturile respective nu erau pentru trezoreria regală.

În cercurile mai de jos se păstra wyclifianism-ul, iar pe de altă parte și-a găsit
sprijinitori în Anglia, între cei învățați (Erasmus a predicat între 1509-1514, un alt vestit
era Thomas More). Totuși la începuturile lui Henry al VIII-lea (1509-1547) situația era de
așa natură încât nimic nu prevestea o ipostază bisericească existentă. Ceea ce era baza
Reformei în Anglia a fost dezvoltarea națională, care nu tolera amestec în treburile lui
Henry al VIII-lea, care a fost un om cu preocupări intelectuale și cu putere practică,
interesat în teologie, cu simpatie pentru umanism, popular între supuși și încăpățânat.
El este autorul lucrării teologice îndreptate împotriva lucrării babilonice a lui Luther,

14
pentru care a fost de partea papei Leon al X-lea, primind titlul de defensor fide
(apărător al credinței).

Henry a fost destinat carierei eclesiastice, fratele său mai mare Arthur fiind
moștenitorul tronului. Acesta însă a mu-rit și Henry a moștenit tronul și pe logodnica
acestuia Catherine de Aragon, fiica lui Ferdinand și a Isabelei a Spaniei și mătușa lui
Carol Quintul. Motivele ruperii căsătoriei cu Catherina nu trebuie căutate în întregime
în senzualitatea brutală a lui Henry. Războiul rozelor se terminase în 1485. Absența
unui moșteni-tor de parte bărbătească era probabil să producă după moartea lui Henry
un război civil. Era puțin probabil ca regina Catherina care născuse șase copii, dintre
care doar unul a rămas în viață, va mai putea avea alți copii. Henry dorea o soție și un
moștenitor de parte bărbătească.

Aleasa lui Henry era Anna Boleyn – una din doamnele de onoare de la curte. Un
divorț de Catherina ar fi putut fi obți-nut dacă războiul din Europa n-ar fi fost câștigat
de Carol Quintul, iar papa Clement al VII-lea învins a trebuit să dea răs-puns negativ
lui Henry. Cancelarul Angliei, a fost înlocuit cu Thomas More (1530).

Acordarea divorțului de către papă fiind exclusiv, Hen-ry a hotărât să se sprijine

pe sentimentul național de ostilitate față de stăpânirea străină, pentru a rupe definitiv
cu papalitatea sau pentru a pune în primejdie controlul papal în Anglia pentru a obține
ceea ce dorea.

Henry reușește să obțină confirmarea lui Cranmer, care era înclinat spre
luteranism și este numit arhiepiscop de Can-terbury. Acesta rupe căsătoria lui Henry cu
Catherina în 1533 după ce în ianuarie aceluiași an se căsătorise cu Anna Boleyn. În
septembrie Anna a născut-o pe Elisabeta – regină.

Papa Clement al VII-lea îl amenință pe Henry cu excomunicarea. [...]. Drept

răspuns Parlamentul a votat vestitul Act prin care Henry și urmașii săi au fost „singurii
șefi supremi pe pământul Angliei”, act prin care regele lua locul papei, fără putere în
cele spirituale (Hirotonia, Sfintele Taine).

Ruptura cu Roma era completă, secularizare executată fără scrupule de generalul

Thomas Cromwell. [...]. Astfel un număr mare de călugări cartusieni – ordin din Anglia,
negând pretinsa supremație a regelui au fost pedepsiți cu un barbarism feroce. O lună
mai târziu John Fisher și Sir Thomas More care erau distinși prin caracter și erudiție au
fost decapitați pentru aceeași vină. Averile mănăstirilor și așezămintelor bisericești au
fost trecute în patrimoniul regelui, călugării împrăștiați, lă-sate în paragină mănăstirile.

O serie de valori artistice și culturale au pierit iar An-glia și-a pierdut caracterul
de țară bisericească. În ce privește conținutul Reformei în Anglia trebuie avut în vedere

15
faptul că englezilor, al căror caracter era mai sobru le repugna și senzua-lismul
Renașterii italiene și brutalitatea exagerată a predicii și acțiunii lui Martin Luther.
Aceasta explică și faptul că nici ab-solutismul regal și nici influența noilor idei n-au
putut opri tra-diția bisericească și culturală a poporului englez de a păstra ca-racterul
harismatic și tradițional, caracter care lipsește tuturor celorlalte Biserici ieșite din
Reformă.

Cu excepția substituirii propriei autorități la cea avută anterior de papă, Henry

vroia să fie șef al unei Biserici Anglo-Catolice. În anul 1539 a publicat cele șase articole
prin care cerea ca fiecare englez să respecte transubstanțialitatea, împărtășirea fără
potir, celibatul și castitatea clerului, spovedania.

Arhiepiscopul Cranmer, căsătorit cu o luterană (fiica lui Osiander) a trebuit să-și

expedieze soția în Germania. Anna Boleyn a murit pe eșafod acuzată de adulter în mai
1536. După unsprezece zile Henry s-a căsătorit cu Jeane Seymour care i-a născut lui
Henry un fiu, viitorul rege Eduard al VI-lea. Celelalte trei soții ale lui Henry n-au avut
influență asupra Bisericii Angliei. Aceste execuții (în jur de 300) au contribuit la
răspândirea sentimentului antiroman mai mult decât toate eforturile regilor Henry al
VIII-lea și Eduard al VI-lea. Era sigur că urcarea pe tron a unei noi regine va produce
sau schimbări sau război civil.

La moartea Mariei în 1558 a urcat pe tron sora sa Elisabeta (1558-1603), fiica

Anna Boleyn. Dintre toți copiii lui Henry, ea era singura care îi semăna tatălui ei în
abilitate, perspicacitate și popularitate. Prin natura lucrurilor ea era o protestantă.

Schimbările în politica religioasă le-a realizat cu multă precauțiune. Noul Act de

supremație votat de parlament la 29 aprilie 1559 nu îl mai numeau pe monarh „capul
suprem” al Bisericii, ci guvernatorul suprem. Autoritatea papei asupra Bisericii Angliei
și toate dările către acesta au fost din nou revocate și sunt impuse actele de supremație
sub Henry și rânduielile bisericești de sub Eduard. Rezistența catolică (aproape toți
episcopii și o parte din cler) produce aproape două sute de martiri. Arhiepiscop a fost
ales Matthew Parker – fostul capelan al Annei Boleyn. Acesta a redus la 39 de articole
Mărturisirea de credință, care din 1571 devine cartea simbolică a Bisericii Anglicane.
Privită din perspecti-va celor 39 de articole și a lui Book of Common Prayer – Biserica
Anglicană ocupă o poziție intermediară între catolicism și protestantism, ceea ce a
ușurat dialogul cu Biserica Ortodoxă.

Aceia care nu au voit să accepte hotărârea episcopală a Bisericii Angliei au fondat

Biserica prezbiterială. [...]. Mai mulți extremiști care erau prezbiterieni ajung la putere
conduși de Oliver Cromwell (1649-1660).

16
 În Scoția ideile Reformei au luat formă luterană și mai apoi calvină. Predicatorul
și reformatorul a fost John Knox (†1572), un om foarte sever. [...].

Cronologia reformei engleze

Henry al VIII-lea (1509-1547)

1521 – defensor fidei. Cere lui Clement al VII-lea să anuleze căsătoria. Papa
răspunde non possumus.

Thomas Wolsey – arhiepiscop de Canterbury, înlăturat și înlocuit de Thomas

Morus (1530).

1531 – clerul Angliei îl recunoaște pe Henry șef suprem al Bisericii Angliei.

1532 – Thomas Cranmer – arhiepiscop de Canterbury (căsătorit cu nepoata lui

Andrei Osiander).

1533 – anulează căsătoria cu Catherina. Are loc încoro-narea Annei. 377

1534 – Act of Supremacy (Henry - supreme heed); papa îl excomunică pe rege.

1535 – Thomas Cromwell – vicar general. Thomas Mo-rus și John Fisher –

executați.

1539 - cele șase articole. Căsătoria cu Jeane Seymour.

Eduard al VI-lea (1547-1553)

- ducele de Somerset

- evoluția spre calvinism

- se abrogă cele șase articole

1549 – Thomas Cranmer – compune Book of Common Prayer

1552 – 2 articole.

Maria Tudor (1553-1558)

28 arderi pe rug între care și Cranmer.

Elisabeta I (1558-1603)

1559 – Actul de conformitate

Supreme Govenor

17
 Matthew Parker – 39 articole.

Contrareforma
Poate cea mai des folosită şi, în acelaşi timp, controversată noţiune ce defineşte
catolicismul din această perioadă este cea de Contrareformă. Istoricul Albert Elkan, într-
un eseu din 1914, preia noţiunea de Contrareformă a juristului protestant din Göttingen,
Johann Stephan Pütter, care o foloseşte de pentru prima dată în anul 1770, în manualul
său de istorie a Sfântului Imperiu Roman. Folosit iniţial ca un concept de istorie
juridică, Contrareforma definea acţiunile principilor catolici de recuperare şi
recatolicizare a teritoriilor devenite protestante, în intervalul secolului cuprins între
1555-1648, secol esenţial în dezvoltarea protestantismului.

În faţa Reformei, Biserica Romei s-a văzut nevoită să-şi strângă forţele, pentru a
se reorganiza şi a constitui o acţiune ce va purta numele de Contrareformă. Ea se va face
atât pe plan cultural, moral şi religios, cât şi pe plan politic, readucând Biserica papală
din nou în primul plan al istoriei. Începutul acestei regenerări a fost destul de dificil,
întrucât papii şi mulţi din cardinalii şi episcopii veacului al XVI-lea sufereau în mare
parte de aceleaşi metehne ca şi cei ai Renaşterii.

Este vorba despre Clement al Vll-lea (1523-l534), Paul al III-lea (1534-l549) şi Paul
al IV-lea (1555-l559). Între aceştia au existat însă şi papi ca Adrian al Vl-lea (1522-l523),
Pius al IV-lea (1559-l565) sau Marcel II (care a păstorit doar 21 de zile, în mai 1555), care
au încercat o renaştere spirituală a Bisericii. Lui Pius al IV-lea, de pildă, îi revine meritul
de a fi pus capăt nepotismului papalităţii, care a făcut mult rău, prin certurile şi
războaiele pentru demnități și ranguri. Forţa înnoitoare a catolicismului s-a datorat
existenţei a trei izvoare spirituale, şi anume:

1. revitalizarea vechilor ordine monahale şi a mănăstirilor; ca metodă folosită a

primat diviziunea din vechile ordine, dar și înființarea de ordine noi

2. revitalizarea misticii germane şi a

3. umanismului, cu influenţe foarte binefăcătoare în Spania, Italia şi apoi în

întreaga lume catolică.

18
 Bărbaţi cu o viaţă pilduitoare, ca Filip Neri (1515,-l595), Carol Borromeo (+1584),
Francisc de Sales (1567-l622) sau Vincenţiu de Paul (158l-l660) au depus în slujba
Bisericii o muncă de apostoli, înfiinţând şcoli pentru preoţi şi pentru laici, predicând,
înfiinţând ordine monahale. Dintre ele, amintim:

- Ordinul teatinelor, înfiinţat în 1524 de cardinalul Cajetan, care avea în mare

cinste asceza.

- Ordinul capucinilor, o ramură a franciscanilor, ale cărui începuturi datează

dinainte de 1525, care se dedicase predicii simple şi aspre, pentru poporul de jos.

- Ordinul ursulinelor, fondat de Angela Merici în 1535 şi care a avut un rol

deosebit în domeniul educaţiei şi învăţământului şi altele.

- Ordinul iezuiţilor, cel mai important ordin pentru Contrareformă, a fost înfiinţat
de Ignatius de Loyola (149l-l556) .

Datorită bunei sale organizări, Ordinul iezuit s-a răspândit foarte rapid. În scurt
timp, iezuiţii controlau aproape întreg învăţământul european, având conducerea
şcolilor vechi sau înfiinţând altele noi, colegii, universităţi, tipografii etc. La Roma, ei au
înfiinţat „Collegium romanum”, şcoala centrală de teologie şi filosofie a iezuiţilor, apoi
„Collegium germano-hungaricum”, înfiinţat la Roma în 1552, cu scopul de a crea
misionari pentru Germania şi Ungaria. În 1549, în Germania au înfiinţat Universitatea
din Ingolstadt, apoi o serie de colegii, ca acele din Viena, München, Innsbruck,
Würzburg, Louvain, Braunberg, Vilna şi altele. Pe lângă combaterea protestanţilor şi
educaţia tinerilor, prin care au câştigat mai ales nobilimea şi burghezia, au lucrat ca
păstori de suflete, prin spovedanie, predică şi adeseori ca sfetnici ai puternicilor vremii.
O importanţă deosebită a avut-o numirea în 1536 de către papa Paul al III-lea a unui
număr de cardinali foarte valoroşi, care au colaborat la ridicarea prestigiului Romei:
Sadoleto, Contarini, Caraffa, englezul Reginald Pole şi alţii. Dintre aceştia, spaniolul
Caraffa aducea tradiţia rigoristă a inchiziţiei, iar ceilalţi, formaţi în duhul evlavios al
curăţiei de laici şi clerici oratorienilor, conduşi de Filip Neri, aduceau un duh de
dragoste, rugăciune şi apostolat cu inspiraţii care duc până la Luther, Savonarola şi
chiar Francisc de Assisi. Se crea încet, încet, o atmosferă de religiozitate care spiritualiza
umanismul, aplicându-l într-o viaţă de caritate şi de rugăciune şi ridicând viaţa reală
din punct de vedere moral.

Un rol deosebit de important l-a avut conciliul de la Trident (în Italia). Convocat
pentru 1 decembrie 1542, n-a putut fi deschis decât la 13 decembrie 1545. Datorită
războaielor care au avut loc în acel an, Conciliul a durat mai bine de 4 ani, în răstimp de
18 ani, în perioada 1542-l563 şi a cunoscut trei etape:

19
 - etapa I-a a durat din decembrie 1545 până în 11 martie 1547;

- etapa a II-a a durat din 1 mai până în 28 aprilie 1552, iar

- etapa a III-a a durat din 13 ianuarie până în 4 decembrie

Cert este că, după încheierea Conciliului tridentin, papalitatea şi-a întărit
puterea, întrucât toate hotărârile au fost supuse papei, salvându-se astfel sistemul
medieval de putere. Aceste întăriri erau atât de ordin dogmatic, cât şi canonic. Sub
aspect dogmatic, au fost revizuite aproape toate punctele doctrinare atacate de
protestanţi, fixându-se învăţătura catolică. Astfel, Sfânta Tradiţie a fost definită ca izvor
de credinţă cu aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură, combatându-se greşeala
protestantă, care admitea numai pe cea din urmă. Apoi, pentru a combate teoria
protestantă referitoare la mântuirea numai prin credinţă (sola fide) , sinodul a definit
învăţătura despre păcatul strămoşesc, stabilind necesitatea faptelor bune pentru
mântuire. S-a precizat apoi numărul de 7 al Sfintelor Taine şi că acestea au valoare „ex
opere operato”, adică lucrează indiferent de vrednicia sau nevrednicia celui ce le
administrează. S-a precizat apoi învăţătura privitoare la transsubstanţierea euharistică,
la căsătorie, indulgenţe, purgatoriu, icoane şi altele. Sub aspect disciplinar s-a hotărât
supravegherea mai bună a religiozității laicilor, obligaţi să se spovedească şi să se
cuminece, să asculte slujbele în limba latină (cea naţională fiind interzisă) şi predicile
încredinţate numai ierarhiei. S-a hotărât publicarea în 1562 a unei „Confessio fidei
tridentina” pe care trebuia să jure fiecare cleric şi nou convertit, în semn de ascultare de
Roma, a unui „Index librorum prohibitorum” şi un „Catechismus romanus”.

De asemenea, s-a hotărât înfiinţarea de seminarii teologice în fiecare eparhie,

examene şi concursuri pentru numirea în funcţii, precum şi înfiinţarea în 1662 a
Congregaţiei „De propaganda fide” condusă de iezuiţi. Toate aceste măsuri, deşi au
avut nevoie de timp îndelungat, au dus la întărirea Bisericii catolice, mai ales prin
munca iezuiţilor. Înfiinţarea de colegii şi alte şcoli la Roma, Franţa, Germania, Ungaria,
Polonia, Belgia etc, au creat cadrele care vor începe o adevărată ofensivă contra
protestanţilor, dar şi a ortodocşilor şi eterodocşilor. Urmarea s-a văzut în realizarea
unirilor cu Roma (a rutenilor în 1595, a românilor în 1701, a nestorienilor şi a
monofiţilor orientali), marcând o dureroasă diviziune confesională în rândul popoarelor
ortodoxe.

Dar această reînviorare a catolicismului nu s-a făcut în linişte, ci pe fundalul

luptelor aprige religioase dintre catolici şi protestanţi.

Interimul din Augsburg din 1548 îi obliga pe protestanți să asculte de autoritatea

papilor și a episcopilor, să-și reducă diferențele doctrinare, putând însă primi preoți
căsătoriți și împărtășirea sub ambele forme. Şi anume pacea de la Augsburg din 1555 nu

20
a mulţumit nici pe catolicii nici pe protestanţi. Pentru protestanţi, impedimentul
„rezervatului” (potrivit căruia principii catolici care trec la protestantism îşi pierd
terenurile care rămân rezervate catolicilor) oprea pe loc protestantizarea, în timp ce
catolicii trebuiau să recunoască duşmanilor lor poziţiile câştigate până la acea dată.

De aceea, pe lângă activitatea misionară, reîncepe lupta pentru Contrareformă.

Arhiepiscopiile de Koln, München, Innsbruck, Viena, Praga vor rămâne catolice.
Protestanţii au fost scoşi din dietele unde erau minoritari, iar ţinuturi ca: Valea Rinului,
Vestfalia Austria, cu Stiria şi Carintia, au fost recatolicizate în mod forţat, ceea ce va
duce la lupte deschise între liga catolică condusă de Habsburgi şi Liga protestantă,
aliată cu Franţa. Scânteia luptelor a fost dată de răscoala cehilor utraquişti, care în 1618
au asediat Primăria din Praga şi au aruncat pe fereastra castelului pe guvernatorii regali
Martinetz şi Slavata şi pe secretarul Fabricius, ca răspuns la închiderea de către
imperialii catolici a unor biserici necatolice.

Astfel s-a declanşat războiul de 30 de ani (1618-l648), la care au participat toate

puterile catolice şi protestante din vestul şi nordul Europei. Războiul a avut patru
faze, şi anume:

1. faza boemo-palatină (1618-l623);

2. faza daneză (1625-l629) ;

3. faza suedeză (1630-l635) şi

4. faza suedo-franceză (1635-l648) .

Dintre conducători, amintim pe împăratul Ferdinand al II-lea al Germaniei,

Maximilian de Bavaria, Frederic al V-lea Palatinul Boemiei, Cristian al IV-lea al
Danemarcei, Gustav Adolf al Suediei, cardinalul Richelieu, generalul Wallenstein şi
alţii. Războiul s-a încheiat cu pustiirea Germaniei, cu câştiguri teritoriale suedeze şi
franceze şi cu asigurarea libertăţii confesionale. Mai precis, prin tratatul de pace încheiat
în Westfalia, în octombrie 1648, se asigură libertatea religioasă şi egalitatea cu catolicii
tuturor protestanţilor, lutherani sau reformaţi. Principiul rămânea însă acelaşi:
principele sau stăpânul de pământ dicta şi confesiunea ţinutului său. Cine nu era de
acord, emigra, dar, de această dată, nu i se mai confisca averea, desfiinţându-se şi acel
„reservatum eclesiasticum”.

De acum înainte, principii protestanţi puteau participa la diete, alături de cei

catolici, fără a li se aduce vreo jignire confesională, deşi principiile tratatului n-au fost
întru totul respectate.

21
 De pildă, în Austria şi Silezia s-a făcut recatolicizare forţată, aşa cum s-a încercat
şi în Ungaria, Boemia, Polonia sau Transilvania, fapt care a generat dezbinare şi ură în
rândul popoarelor. Concluzionând, se poate spune că Reforma a însemnat răsturnarea
vechilor rânduieli feudale, făcând deschiderea pentru trecerea la un stadiu civilizaţie
atât sub raport cultural, cât şi religios, politic şi moral. De acum înainte, Apusul nu mai
este dominat doar de catolicism, ci va fi nevoit să se confrunte cu protestantismul.

În ceea ce priveşte Germania, deşi pustiită de războaie, a câştigat prin traducerile

lui Luther unitate naţională prin limbă şi chiar dacă prin Contrareformă, catolicismul îşi
va reîntări poziţiile, va fi totuşi nevoit să ţină seama de existenţa confesiunilor
protestante. Ba, mai mult, rupând unitatea catolică de bloc, protestantismul a frânat
pentru totdeauna puterea de control a catolicismului, limitând acţiunea statului şi a
Bisericii la sfera lor proprie, stabilind o distincţie clară între afacerile lumeşti şi
chestiunile religioase. În acelaşi timp, protestantismul constituie izvorul viitoarelor
secte, ceea ce va avea repercursiuni negative asupra unităţii bisericeşti.

Confesionalizarea. Drumul spre noua societate de tip modern.

Religio vinculum societatis

Cu toate aceste dezvoltări, istoriografia ultimelor decenii ezită în folosirea

termenilor deja clasici de Reformă, Contrareformă, Reformă sau înnoire catolică.
Termenii întrebuinţaţi ca soluţii mult mai deschise spre un spirit de conciliere sunt
“confesionalizare, creştinare profundă, modernizare sau disciplină socială, noţiuni ce
evaluează cu o mai mare acurateţe complexitatea evoluţiilor spirituale din Occidentul
Europei.” Din acest punct, istoriografia ultimilor ani a deschis noi orizonturi de studiu,
în special din perspectivă sociologică, acreditând tot atâtea definiţii şi noţiuni care
încearcă să definească exact esenţa fenomenului confesional al secolului al XVI-lea,
punând un accent pe transformările sociale şi politice, precum şi pe interacţiunea dintre
ele.

Confesionalizare şi disciplină socială sunt cele mai importante noţiuni cu care

istoricii mai noi operează în tratarea acestui subiect, ele articulând un adevărat curent
istoriografic inovator. Confesionalizarea este un concept dezvoltat de istoriografia
germană din ultimele decenii ale secolului trecut. Introducerea acestei noi paradigme
istorice a dus la o schimbare radicală în percepţia istoriei confesionale a Europei
secolului al XVI-lea. Noţiunea de confesionalizare oferă o perspectivă articulată asupra
forţelor sociale, politice şi culturale care au acţionat în Europa centrală în secolul
următor Reformei, dar şi o viziune neutră confesional asupra raporturilor dintre
Reformă şi catolicism în primul lor secol de coexistenţă. Wolfgang Reinhard a fost cel

22
care a propus termenul de confesionalizare ca substitut al noţiunilor antinomice de
Reformă şi Contrareformă, termen pe care îl plasează cronologic în intervalul cuprins
între anii 1550-1650, cunoscut ca „Secolul Confesionalismului”. Apariţia acestei noi
paradigme a determinat mutarea interesului istoriografic dinspre Reforma timpurie din
prima jumătate a secolului al XVI-lea spre a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi
începutul celui următor.

Walter Zeeden sublinia, într-un studiu publicat în anul 1958 că toate

transformările majore apărute în creştinătatea medievală, atât la nivelul catolicismului,
cât şi prin Reformă, reprezintă eforturi de construire şi afirmare a bisericilor
confesionale moderne, definite clar dogmatic şi confesional, prin formularea propriilor
teologii. Când numeşte acest proces konfessionsbildung, Zeeden se referă atât la
catolicism, dar vizează şi luteranismul şi calvinismul. Acest concept a pornit de la faptul
că, în Evul Mediu târziu şi în epoca modernă timpurie, secularul şi religiosul, Biserica şi
statul, erau realităţi profund interdependente, care se condiţionau reciproc şi care
dominau viaţa omului simplu. După apariţia Reformei, această realitate s-a tradus în
termenii a ceea ce am putea numi un parteneriat între egali, în care statul a sprijinit
construcţia identităţilor confesionale, în timp ce Biserica a contribuit la definirea şi
formarea identităţii statelor, dar mai ales a cetăţenilor lor. Prin introducerea în Imperiul
romano german a principiului păcii de la Augsburg (1555) „cuius regio eius religio”, s-a
consfinţit existenţa statelor confesionale teritoriale şi a suveranităţii seculare în
guvernarea problemelor religioase.

Heinz Schilling a mers mai departe şi a stabilit şi o cronologie a procesului

confesionalizării în Sfântul Imperiu Roman, cuprins între 1555 şi 1648, cu următoarele
faze: faza pregătitoare (1540-1570), în care sistemul de la Augsburg s-a dovedit pe deplin
funcţional; tranziţia către confruntarea confesională (1570), definirea clară a teologiilor
Reformei: luterane şi calvine, revigorarea catolicismului; apogeul confesionalizării (1580-
1620) şi ultima fază, sfârşitul confesionalizării, în condiţii stabilite de pacea de la Westfalia
(1648), care recunoştea implicit eşecul conflictului confesional, propunând în schimb
dialogul şi spiritul irenic. Fragilitatea acestei periodizări este confirmată de istoricul
Wolfgang Reinhard, care extinde mult procesul confesionalizării, de la Pacea de la
Augsburg 1555, până la expulzarea protestanţilor din Slazburg, din anii 1731-1732.
Acesta a propus o grilă a principalelor şapte mecanisme care au contribuit la succesul
procesului de confesionalizare. În primul rând se află impunerea unei doctrine pure,
formulată teologic în mărturisiri de credinţă şi care au devenit texte de referinţă prin
care se proba public fidelitatea confesională a teologilor, preoţilor, învăţătorilor dar şi a
personalului laic. Mai apoi, propaganda şi cenzura au devenit instrumentele prin care
se impunea sau limita o biserică sau o mişcare religioasă în detrimentul alteia. Au fost
stabilite seturile de principii de credinţă care au fost impuse credincioşilor, dar şi

23
metodele de disciplinare a populaţiei precum: inspecţiile oficiale şi excluderea
dizidenţilor, cu scopul de a construi un corp social şi confesional omogen. Ultimele
mecanisme vizau controlul şi participarea la slujbe, dar şi regularizarea confesională a
limbajului, prin impunerea unor restricţii în ceea ce priveşte folosirea numelor de botez
sau a altor noţiuni de inspiraţie catolică.

Există însă şi unii istorici separă Reforma de confesionalizare, primei

rezervându-i primul deceniu al istoriei, până la sfârşitul războiului ţărănesc (1525),
moment din care a început procesul de confesionalizare. Alţii spun că cele două realităţi
sunt interdependente şi reprezintă momente de cotitură în evoluţia spirituală a Europei
şi, de aceea, sunt imposibil de separat.

Schilling şi Reinhardt privesc confesionalizarea ca pe un proces fundamental al

modernizării societăţii, ce a avut drept consecinţe omogenizarea confesională a
populaţiei, intensificarea procesului de formare a statelor, un proces general de control
şi disciplinare socială, ca rezultat al măsurilor impuse de Biserică şi stat, dezvoltarea
identităţilor politice şi culturale, în care elementul confesional joacă un rol major.
Confesionalizarea apare ca o parte a unui proces mai amplu de modernizare, în care
statul câştigă în Biserică un instrument important de control şi de impunere a propriei
autorităţi. Putem reproşa acestei noi teorii istorice că nu priveşte Bisericile confesionale
prin prisma propriilor teologii, a vieţii liturgice şi a diferenţelor doctrinare dintre ele, ci
doar prin sublinierea „similitudinilor funcţionale” ale confesiunii şi a contribuţiilor ei la
dezvoltarea şi articularea instrumentelor care au dus la impunerea controlului social.
Prin folosirea acestei noţiuni, poporul este redus doar la nivelul de subiect al disciplinei
sociale impuse de Biserică şi stat. Winfried Schulze concluziona că adevărata
semnificaţie a confesionalizării nu o reprezintă poziţia ei de principală forţă de
modernizare a timpului, ci pregătirea drumului spre secularizarea credinţei.

Confesionalizarea, în sensul definit mai sus, nu are însă aplicabilitate în tot

spaţiul european, ci doar în cel german şi aici însă cu unele excepţii. Astfel că prin
această noţiune se poate foarte bine explica construirea cu succes a unei unităţi catolice
în câteva din marile state ale Imperiului, cum este Bavaria, dar este mai puţin
lămuritoare în a evidenţia evoluţiile catolicismului în state unde acesta era slăbit sau
absent, cum este cazul Renaniei sau al Elveţiei catolice.

În strânsă legătură cu noţiunile de confesionalizare şi modernizare, istoriografia

recentă a introdus în discuţie conceptul de disciplinare socială (Sozialdisziplinierung).
Disciplinarea socială se defineşte şi se înţelege în raport cu confesionalizarea, ambele
fiind privite ca realităţi ale aceluiaşi proces social şi religios. Gerhard Oestreich
defineşte disciplinarea socială ca o relaţie între confesiune şi strategia politică, între

24
cultură şi ideologie, fiind unul din procesele fundamentale ale Europei, comparabil, cu
industrializarea sau cu democratizarea ţărilor bătrânului continent în secolul al XIX-lea.

Esenţa acestei noi noţiuni constă în înţelegerea metodelor, inclusiv cele

disciplinare şi canonice, prin care principiul cuius regio eius religio a fost impus în statele
Imperiului, în intervalul 1555-1648. Acest concept scoate mai mult în evidenţă
interacţiunea statului cu structurile confesionale, asumarea de către puterea seculară a
întregului arsenal de metode de coerciţie şi disciplină al Bisericii medievale în
încercarea de a controla mai mult corpul social, articulat în jurul unei teologii politice,
ce îşi propunea construirea unei societăţi perfecte, al cărei centru de greutate era
suveranul. Printre condiţiile esenţiale ale unei confesionalizări reuşite a fost identificată
şi disciplinarea socială. Vizitaţiile canonice, precum şi alte forme de disciplinare
confesională, inclusiv expulzarea minorităţilor religioase dizidente, au fost
instrumentele folosite atât de Biserică, dar şi de puterea seculară cu scopul de a articula
un corp social omogen din punct de vedere religios şi politic. Impulsul disciplinării
sociale vine de cele mai multe ori de sus în jos, de la cler şi autorităţi spre popor, dar a
funcţionat şi invers, când o comunitate şi-a definit propria identitate pornind de jos,
respingând influenţele statului sau ale magisteriului Bisericii.

Disciplina socială a fost integrată de istorici ca o primă fază a absolutismului

modern timpuriu, ale cărui prime manifestări s-au făcut simţite începând cu a doua
parte a secolului al XVI-lea, când statul confesional şi-a construit propriul aparat de
disciplinare şi control social. În acest sens, prin folosirea acestui concept sunt urmărite
interacţiunile dintre elementul politic, cel social, mental şi uman, dialog în care statul îşi
asumă principiul suveranităţii lui Dumnezeu în raport cu supuşii lui. De altfel, întregul
sistem social şi cultural al absolutismului este construit pe disciplina socială. Cu toate că
reuşita acestui principiu funcţional al disciplinării sociale şi a noului tip de societate a
reprezentat o victorie a lumii moderne, colaborarea dintre Biserică şi stat a desăvârşit
însă marele proiect al societăţii medievale. Acesta dorea ca omul să fie integrat într-o
societate perfectă, în care universul lui spiritual şi cel lumesc, să fie guvernat la unison,
de cei doi mari poli ai autorităţii medievale, reprezentantul lui Dumnezeu şi suveranul.
În tot acest dialog între cei doi actori ai autorităţii în impunerea procesului de
disciplinare socială, are loc un transfer de sacralitate, prin care statul devine exponentul
unei discipline morale pseudoeclesiastice, preluând din autoritatea şi metodele Bisericii,
care, la rândul ei îşi asumă o disciplină etatistă, consolidând statul.

Trebuie subliniat faptul că, teologic, noţiunea de disciplină este specifică

Bisericilor protestante şi defineşte corpusul legilor eclesiastice, în opoziţie cu termenul
catolic de lege canonică. Această noţiune sugerează nevoia de organizare şi faptul că,
spre deosebire de tradiţia catolică, în spaţiul protestant disciplina este separată de
teologie. Disciplina presupunea organizarea internă a comunităţii religioase în jurul

25
instituţiilor bisericeşti: sinod, consistoriu, magisteriu, oficiu pastoral şi catehetic,
precum şi aspectele de ordin extern ce ţin de organizarea socială.

Raportul dintre Biserica Ortodoxă și protestanți: Ieremia al II-lea,

Meletie Pigas, Chiril Lucaris
Reforma a fost o criză a Bisericii Apusene și ea nu a afectat în mod direct Biserica
Răsăritului, dar în curând Reforma se va răspândi și în unele țări cu populație ortodoxă
și ortodocșii vor fi siliți să facă față noilor situații. (Polonia, Transilvania).

Ortodocșii din Imperiul Otoman urmăreau schimbările politice produse de

luptele religioase din Apus, nădăjduind că le-ar putea veni ceva ajutor din această nouă
situație.

Puterile apusene, din ambele grupe la rândul lor erau in-teresate în sprijinul
moral al Bisericii Ortodoxe care era privită atât de catolici cât și de protestanți ca o
reprezentantă credinci-oasă a tradiției străvechi a Bisericii. Una din problemele viu
discutate între Roma și Bisericile Reformei era tocmai aceea dacă Roma a rămas
credincioasă tradiției străbune a Bisericii sau era vinovată de inovații nedorite. Iar în
ceea ce privește Re-forma aceasta reprezenta o întoarcere la doctrina și la practica
Bisericii primare sau era o deviere de la acestea. Mărturia Bise-ricii Ortodoxe era cu atât
mai importantă.

Dezbinarea Bisericii în Transilvania

1683: înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei.

1691: prima diplomă leopoldină (adevărata constituție a Transilvaniei pentru un

veac și jumătate).

1699: Pacea de la Carloviț. Poarta recunoaște trecerea Transilvaniei sub

stăpânirea Habsburgilor.

1697: Un pretins sinod de „unire” sub Teofil.

1697: Moare Teofil și este ales Atanasie Anghel.

26
 1698: Atanasie hirotonit de către mitropolitul Teodosie. Paul Baranyi pleacă la
Viena pentru a prezenta un plan de unire a românilor. Împăratul dă o rezoluție conform
căreia românii se pot uni cu oricare din cele patru confesiuni sau să rămână orto-docși.
Cardinalul L. Kollonich – cei ce se unesc să accepte cele patru puncte florentine.

1698: 7 octombrie „Manifestul de unire” semnat de treizeci și opt de protopopi:

să se păstreze slujba, Liturghia, calendarul și posturile.

1699: 16/28 februarie prima diplomă leopoldină. Împăratul exprimă satisfacția

pentru convertirea românilor, grecilor și rutenilor, cu acceptarea tuturor învățăturilor,
în special a celor patru puncte florentine. Atitudinea echivocă a lui Atanasie, care tipă-
rește două cărți pur ortodoxe: Bucoavnă și Chiriacodron.

1700: Constantin Brâncoveanu îi dăruiește moșia Merișani. Soborul de la 14

septembrie nu face pomenire de unire.

1701, 7 ianuarie: Atanasie convoacă treizeci de protopopi și mai mulți preoți care
exprimă dorința menținerii lui Atanasie în scaun. Douăzeci și două de acuzații catolice
împotriva lui Ata-nasie care cedează.

1701, 19/30 martie: a doua diplomă leopoldină, adevăratul act de întemeiere a

Bisericii Unite. 24 martie hirotonia lui Atanasie ca preot apoi ca episcop.

În ceea ce-l privește pe Martin Luther acesta a luat apărarea Bisericii Ortodoxe în
disputa pe care a avut-o cu Eck la Leipzig (1519), atunci când acesta din urmă a declarat
că Bise-rica Ortodoxă este schismatică și că este leagănul ereziilor ca cea a lui Nestor,
Eutihie și Acachie. Luther a răspuns că Biserica Răsăritului nu este schismatică pentru
că niciodată n-a acceptat supremația Romei și că și Biserica Romei și-a avut ereticii ei, ca
de pildă pe Pelagiu. În această dispută Luther a afirmat că Biserica Ortodoxă reprezintă
tradiția autentică a Creștinismului primar, cu mult mai bine decât o fac teologii catolici.

Ph. Melanchton s-a gândit că ar fi bine să stabilească o legătură amicală cu

Biserica Ortodoxă. Pentru aceasta l-a ales pe carfiotul Antonie Eparhul care trăia la
Veneția. Se pare că în 1542 el i-a scris lui Antonie Eparhul încercând să-i câștige
simpatia pentru Reformă. În scrisoarea de răspuns din 1543, Eparhul i-a scris lui
Melanchton că socotește unele din învăță-turile Romei a fi greșite. S-a arătat interesat
mai mult de aspec-tele politice ale Reformei pe care le considera primejdioase și
dezastruoase, pentru că încurajau intriga și rebeliunea împotri-va lui Carol al V-lea pe
care Antonie Eparhul îl socotea a fi singurul în stare să-i alunge pe turcii din Europa.

În 1555 Melanchton face cunoștință cu aventurierul grec Iacob Basilicus Mercati,

care nu este altul decât Iacob Heraclid Despotul sau Despot Vodă.

27
 Un document publicat în anul 1952 1a Poznan (Acta Tomiciana, XIV, p. 203) și
asupra căruia a atras mai întâi atenția cercetătorul român Șerban Papacostea341 pune
începutul con-tactelor protestanților cu Moldova mult mai devreme decât s-a crezut
până atunci și-l leagă de persoana lui Martin Luther. La 11 martie 1532 un cunoscător al
evenimentelor de la Wittemberg, relata unui corespondent, probabil de la Cracovia,
știrea sosirii la Wittemberg a unui doctor din Moldova venit să-l audieze pe Martin
Luther. Scrisoarea mai informează că anonimul doctor venise acolo chemat de Martin
Luther și că aici se pregătea să dea o ediție trilingvă (Walachicha Polonicaque et
Teuthonica) a celor patru evanghelii și a epistolelor pauline.

Este, însă foarte probabil că acest „doctor ex Walachia, vir canus, qui non
germanice sed latine et polnice loquitiv” nu era român ortodox, ci era membrul unei
alte comunități etnice din Moldova.

Melanchton a fost încântat de acesta care l-a convins că o alianță între luterani și
Biserica de Constantinopol s-ar putea ușor realiza. Heraclid Despotul i-a declarat că
patriarhul Ioasaft al II-lea ar fi vărul său și că patriarhul va fi deschis spre o astfel de
înțelegere și că el însuși ar fi dispus să ajute în această direcție. Heraclid Despotul
ajunge însă în Moldova unde reușește să cucerească tronul de la Alexandru
Lăpușneanu în 1561. Melanchton murise cu un an înainte în 1560. Înainte de aceasta,
însă, în 1559, el a primit la Wittemberg pe diaconul Demetrius Mysos despre care St.
Runciman spune că venea din Muntenegru cu recomandări din partea lui Heraclid
Despotul342. Alți istorici în special greci, V. Stavridis și C. Mastautonis sus-țin că acesta
era grec și venea la Wittemberg trimis fiind de pa-triarhul ecumenic Ioasaft al II-lea
(1555-1565) la conducătorii Reformei luterane pentru a se informa despre aceasta.

Șerban Papacostea arată că Dimitrie Mysos a fost sârb de origine și că a îndeplinit

la curtea Moldovei funcția de secretar. Prima sa ședere în Moldova a avut probabil loc
în timpul domniei fiilor lui Petru Rareș și poate la începutul pri-mei domnii lui
Alexandru Lăpușneanu. Apoi după o ședere de șase ani la Constantinopol unde a
îndeplinit funcția de secretar al Patriarhiei s-a îndreptat spre Germania, unde a intrat în
legă-tură cu capii Reformei.

Din nou Melanchton a crezut că aceasta este o ocazie potrivită pentru a stabili
mult doritul contact cu Patriarhia de Constantinopol. Melanchton și Mysos au hotărât
să traducă în limba greacă Confessio Augustana. Aceasta s-a făcut de către învățatul
elenist Paul Dolscius din Planen344, fie de către Me-lanchton însuși ajutat de către
Mysos.

Acest punct de vedere era împărtășit deja de către M. Crusius în Turcograecia,

1584 care scrie: „Nomine Dolsci editum, sed a Philippo compositum”. La această concluzie s-

28
a ajuns datorită faptului că această traducere se îndepărtează de original, lucru pe care
îl putea face doar autorul originalului. Textul grecesc a fost destinat numai grecilor. El a
reprezentat mai mult o adaptare decât o traducere. Traducătorii au domolit tonul
juridic al lui Augustene. În locul conceptului de justificare, ideea dominantă în
versiunea grecească este aceea de vindecare.

Toate aceste amănunte sunt importante pentru că acesta este textul care va fi
trimis mai târziu în 1574 patriarhului Ieremia al II-lea de către teologii de la Tübingen.
S-ar putea ca explicația să fie aceea că acest text era singurul existent în lim-ba greacă
atunci.

S-ar putea ca acest text să reprezintă interpretarea pe care teologii de la Tübingen

erau gata să o dea lui Confessio Augustana.

Este interesant faptul că romano-catolicii n-au exploatat diferențele de text, adică

pentru a-i compromite pe luterani în ochii ortodocșilor.

Demetrius a fost trimis să ducă textul grecesc al lui Confessio Augustana

patriarhului Ioasaft al II-lea, împreună cu o scrisoare personală din partea lui
Melanchton prin care teologul luteran afirma că cele două Biserici au multe
lucruri în comun.

Melanchton a murit în anul următor (1560). Nu există dovezi că diaconul

Demetrius Mysos s-ar fi întors la Constantinopol și ar fi predat patriarhului textul
grecesc al lui Confessio și scrisoarea lui Melanchton.

Profesorul I. Kamiris interpretează lipsa unui răspuns din partea patriarhului ca

însemnând că patriarhul a discutat conținutul Confesiunii cu diaconul și a găsit multe
din învățăturile cuprinse în ea a fi inacceptabile, străine de învățătura Bisericii vechi și
din această pricină n-a mai răspuns și a rupt orice legătură cu Biserica Luterană.

O altă interpretare propune profesorul Ernst. Bevio care spune că D. Mysos nu s-

a mai întors la Constantinopol, ci s-a îndreptat spre Moldova unde domn era prietenul
său Heraclid Despotul. D. Mysos ar fi rămas aici și după moartea lui Despot 397

Vodă și în felul acesta nici textul Confesiunii Augustana în traducere grecească și

nici scrisoarea lui Melanchton n-au mai ajuns la Constantinopol.

În anul 1557 o delegație suedeză a vizitat Moscova. Din această delegație făceau
parte: Laurentius Petri, primul arhiepiscop luteran al Uppsalei și Mihail Agricola,
reformatorul Finlandei. Delegații l-au întâlnit acolo și pe mitropolitul Macarie al
Moscovei – la inițiativa lui Ivan cel Groaznic și au discutat probleme ca: cinstirea
icoanelor, postul etc.

29
 Corespondența teologilor de la Tiibingen cu patriarhul ecumenic Ieremia al II-
lea

Împărații habsburgi de după Carol Quintul i-au folosit în funcții de stat și pe

protestanți. Astfel în anul 1570 împăratul Maximilian al II-lea l-a trimis ca ambasador la
Constantinopol pe protestantul David von Ungnad. Acesta l-a luat cu sine ca și capelan
pe Ștefan Gerlach, un tânăr teolog care se afla în legătură cu universitățile luterane din
Germania. Ajuns la Constantinopol, Ștefan Gerlach s-a împrietenit repede cu Theodor
Zygomalas, protonotarul Marii Biserici, care i-a făcut cunoștință cu patriarhul Ieremia al
II-lea, care se afla acum în prima sa perioadă de patriarhat. La rândul său Gerlach l-a
pus în legătură pe Zygomalas cu cel mai vestit pro-fesor de greacă din Germania Martin
Craus sau Crusius. Prin Zygomalas Crusius a intrat în corespondență cu patriarhul Ie-
remia pentru care avea mare admirație.

De aceeași părere este și Șerban Papacostea care crede că D. Mysos a venit în

Moldova în ultimii ani ai domniei lui Lăpușneanu, dar șederea i-a fost întreruptă de
prigoana antilu-terană a domnului. În acest climat al relațiilor deja stabilite, în anul 1574
Gerlach a fost îndemnat de către ambasadorul său să scrie în Germania și să ceară noi
exemplare ale Confesiunii Augustane. S-au trimis șase copii de către Martin Crusius și
Iacob Andreae. Acesta din urmă era cancelar al Universității din Tübingen și se făcuse
cunoscut prin acțiunea pe care a dus-o împreună cu Martin Chemnitz pentru
restaurarea unității mișcării luterane, acțiune care a avut ca rezultat elaborarea
documentului Formula de concordie din 1577.

Este interesant de notat faptul că unul din exemplarele Confesiunii Augustane a

fost tradus în limba georgiană și trimis Bisericii Ortodoxe din Georgia.

Pentru a da un răspuns Confesiunii Augustane, patriarhul Ieremia al II-lea s-a

consultat cu Teodor Zygomalas și cu tatăl acestuia Ioan. Răspunsul a fost dat la 15 mai
1576.

Răspunsul este structurat pe cele 21 de articole ale Confessio Augustana.

Așa de pildă, patriarhul Ieremia este de acord cu afirmația primului articol că

Simbolul niceean trebuie să constituie baza credinței adevărate, dar adaugă faptul că
acesta trebuie să fie primit în forma sa corectă fără adaosul despre dubla purcedere a
Duhului Sfânt.

La afirmația despre mântuirea doar prin credință, conținută în articolul 4 al

Confesiunii Augustane, patriarhul citează din Sfântul Vasile cel Mare acel pasaj care
spune că harul nu va fi dat celor care nu trăiesc viață virtuoasă. Mai mult, în Predica de
pe Munte, Mântuitorul înșiră virtuțile care duc la mân-tuire fără a pomeni credința.

30
Credința fără fapte nu este o cre-dință adevărată. Patriarhul Ieremia respinge orice ar
putea su-gera predestinația.

Acolo unde Confesiunea Augustană pomenește de sacramente, patriarhul

Constantinopolului adaugă că acestea sunt în număr de șapte și le enumera pe fiecare.

În legătură cu Sfânta Euharistie, Ieremia cere deslușire despre felul în care înțeleg
luteranii prezența Mântuitorului în această taină pentru că în versiunea germană a
Confesiunii Augustane după ce este afirmată realitatea acestei prezențe se adaugă:
„unter der Gestalt des Brots und Weins”. Patriarhul insistă asupra necesității de a se
folosi pâine dospită, asupra epiclezei. [...]. Patriarhului i se părea nepotrivită concepția
luterană potrivit căreia cu toate că Trupul și Sângele Domnului sunt prezente în
Euharistie nu există totuși o prefacere a elementelor.

Că Sfintele Taine trebuie administrate doar de preoți hiro-toniți, patriarhul este

de acord cu textul Confesiunii Augustane, însă adaugă că aceștia trebuie să fi fost
hirotoniți în mod valid, iar ierarhia Bisericii să fie organizată în mod canonic. Este
limpe-de că el se îndoia că acesta era cazul cu Biserica Luterană.

Ieremia a fost de-a dreptul șocat de conținutul articolului ultim (21) în care se
afirmă că: „Viețile Sfinților pot constitui pentru creștini exemple de urmat însă nu ar fi
în acord cu Scriptura să se invoce sfinții ca mijlocitori”.

Patriarhul concede că adorare se cuvine doar lui Dumne-zeu, însă sfinții și în

special Maica Domnului care datorită sfințe-niei lor au ajuns în cer pot fi invocați în
rugăciunile creștinilor. Invocarea sfinților este un semn de umilință a noastră a păcătoși-
lor cărora ni se potrivește să nu ne adresăm direct lui Dumnezeu, ci să cerem mijlocirea
acelora dintre noi care au ajuns la sfințenie.

La sfârșitul acestei scrisori patriarhul Ieremia le face lu-teranilor invitația de a se

alătura Bisericii Răsăritului, dacă sunt pregătiți să accepte doctrina acesteia așa cum se
găsea ea expusă în scrisoarea lui și patriarhul se declara gata să-i primească în
comuniune și în felul acesta cele două Biserici vor deveni una.

Răspunsul patriarhului avea un ton amical dar a fost dez-amăgitor pentru

luterani. Documentul nu reprezintă o scriere ori-ginală și Ieremia nu a intenționat acest
lucru. El a fost alcătuit din izvoare tradiționale, din scrierile unor autori bizantini ca
Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, iar dintre părinții Bisericii în special Sfântul
Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom.

Accentul principal este pus în Răspunsul patriarhului pe loialitatea față de

tradiție. Aceasta constituie fără îndoială dificultatea cea mai mare pentru luterani care
accentuau „sola Scriptura”.

31
 Pe de altă parte, acest Răspuns „este ultima expunere doctrinară redactată în
Răsărit în care influența apuseană este foarte mică sau inexistentă”.

Fără îndoială că întreg conținutul acestei scrisori de răspuns arată interesul real
al lui Ieremia al II-lea pentru aceste probleme și în primul rând pentru unirea celor
două Biserici pe care el o vedea realizându-se prin aderarea luteranilor la Biserica
Ortodoxă.

Pentru a alcătui un răspuns la Răspunsul patriarhului, în 1577 M. Crusius și l-a

asociat pe Lucius Osiander. Acest răspuns luteran nu face altceva decât să repete
punctele de vedere luterane și să dea precizările cerute de patriarhul
Constantinopolului: se acceptă prezența reală în Euharistie dar se respinge prefacerea,
se afirmă primirea a doar două sacramente și se respinge cultul sfinților.

În 1579 patriarhul Ieremia a scris cel de al doilea răs-puns al său în care indica
punctele pe care ortodocșii nu pot să le accepte, filioque, învățătura despre liberul
arbitru, mântuirea doar prin credință. Botezul și Euharistia sunt mai presus de ce-lelalte
taine, dar numărul lor este de șapte. Este corect a-i invo-ca pe sfinți și a cinsti icoanele și
moaștele.

Cea de a treia scrisoare a luteranilor a fost trimisă la Constantinopol în iunie 1580

și avea un ton mult mai concili-ant. Se declara că diferențele dintre cele două Biserici ar
fi mai mult diferențe de terminologie.

După primirea acestei scrisori patriarhul Ieremia a răs-puns în 1581 spunând:

„prin urmare, urmându-vă propriul drum nu ne mai scrieți cu privire la dogme, ci dacă
o faceți scrieți-ne doar de dragul prieteniei”.

Întreaga corespondență a fost publicată la Wittemberg în 1584. Acest lucru a fost

socotit necesar de către luterani pentru că în 1584 iezuitul polonez Stanislav Sokolowski
a obținut un exemplar al scrisorii lui Ieremia al II-lea din 1576 pe care a tradus-o în
latină și a publicat-o. În aceste condiții luteranii au socotit că este necesar să dea la
iveală toate piesele acestei corespondențe.

Relațiile prietenești au continuat între Ieremia și Zygomalas pe de o parte și

Crusius pe de altă parte. Corespondența lor privea probleme legate de limba greacă, de
starea orașelor grecești.

La mijlocul secolului al XVI-lea Moldova a fost solicitată de două curente care

tindeau în egală măsură să-i dirijeze orienta-rea spirituală și politică. Unul religios
venea de la Wittemberg și viza să o convertească la luteranism. Acest curent era sprijinit
de nobilimea protestantă poloneză care spera să găsească în Moldova evanghelizată un

32
sprijin al politicii sale dinastice. Celălalt curent politic pornea de la Viena și Praga și
avea ca scop atragerea Mol-dovei în cruciada antiotomană care se pregătea în Moldova.

Pentru a atinge acest scop protestanții și habsburgii au convenit asupra

necesității de a ridica pe tronul Moldovei un prinț protestant și dușman hotărât al
turcilor. Ei l-au găsit în persoana lui Iacob Basilicos.

Honterus menționează moldoveni printre negustori stră-ini care veniți la Brașov

pentru afaceri au luat parte la contro-versele religioase și el constată cu plăcere că
Reforma a pătruns printre români.

Ajuns în Germania Iacob Heraclid se bucură de ospitalitatea contelui Wolrad de

Mansfeld, timp de zece luni, apoi îl cunoaș-te pe contele Günther de Schwarzburg.
Acești doi prinți îl prezintă lui Filip Melanchton care îl primește în casa sa și se întreține
fami-liar cu el pe chestiuni de credință ceea ce dovedește că el a devenit luteran. Cei doi
conți îl introduc la curtea lui Carol Quintul. Pentru vitejia dovedită în cursul câtorva
bătălii a fost răsplătit de Carol Quintul care l-a numit conte palatin. Dreptu-rile sale
asupra insulelor Samos și Paros au fost recunoscute și genealogia sa confirmată.

Iacob Basilicos a trebuit să părăsească armata imperială datorită convingerilor

sale protestante. El se îndreaptă din nou spre Wittemberg. La 23 noiembrie 1555 îi face
cunoscută lui Melanchton dorința sa de a-l revedea.

Mai întâi are loc un schimb de scrisori între el și Melanchton.

La Wittemberg își reia relațiile cu Melanchton. Prin trei scrisori Melanchton îl

recomandă la 1 iunie 1556 pe Despot lui Christian al III-lea, regele Danemarcei.

În scrisori Melanchton, care altfel era foarte rezervat în ceea ce îi privește pe

străinii care treceau pe la el, atestă numele de Heraclide, descendența din despoții de
Samos, studiile făcu-te sub îndrumarea lui Hemodor.

Melanchton vorbește despre Iacob Basilicos în termeni ca-tegorici și elogioși: îl

socotește a fi un erudit, tare în matematici, foarte bun cunoscător al doctrinei creștine,
devotat învățăturii Bisericii noastre: „viv honestus et eruditus, homo verax et
honestus”.

Dacă Melanchton nu ar fi fost convins de adevărul acestor lucruri nu s-ar fi făcut

garant în fața unei personalități atât de im-portante pentru cauza luterană cum a fost
regele Danemarcei.

Timp de doi ani (1556-1558) Iacob Basilicos a vizitat curțile regale protestante din
nord.

33
 Din Prusia se îndreaptă spre Vilna unde intră în legătură cu nobilii protestanți
care reprezentau toate nuanțele Reformei.

În 1557 la Cracovia a asistat la elaborarea planului de organizare a unei Biserici

protestante în Polonia. Fără îndoială în Polonia i-a venit ideea de a acapara tronul
Moldovei. El putea conta în acest scop pe sprijinul nobi-limii protestante poloneze.

În Moldova la Reformă au fost câștigați coloniștii germani și ungurii din orașe.

La curtea lui Lăpușneanu, Iacob Heraclid a fost bine primit ca rudă a Doamnei
Ruxandra. Aici Despot grupează în jurul său pe nemulțumiți, partida fostului domn
Petru Rareș, dar conspirația fiind descoperită trebuie să fugă. Se stabilește la Brașov
unde își tipărește genealogia. Fuge și de aici.

Adunarea protestanților din Polonia Mică hotărăște să-l susțină pe Despot. Astfel
că de la început expediția pentru cu-cerirea Moldovei s-a prezentat sub forma unei
cruciade protestante și antiturcești. Moldova trebuia eliberată de dominație otomană,
convertită la Reformă și transformată în loc de azil pentru cei care erau persecutați
pentru aderența lor la Evanghelie.

După bătălia de la Verbia din 18 noiembrie 1561, Despot s-a dus la Iași unde a
primit binecuvântarea episcopilor, apoi înso-țit de aceștia în mare alai s-a îndreptat spre
Suceava.

În proiectele de cruciadă anti-otomană a lui Despot un rol important îi era

rezervat Patriarhului de Constantinopol, care era rudă cu Despot și pe care conta pentru
recucerirea insulei Samos. Patriarhul trebuia să susțină cruciada antiotomană și să dea
semna-lul de revoltă generală a populației ortodoxe din Imperiul Otoman.

Despot își inaugurează domnia lansând la Vaslui un Edict de toleranță prin care
îi invită pe toți protestanții din Franța, Spania, Germania, persecutați pentru credința lor
să se stabilească în Moldova unde vor primi pământ și mijloace pentru a se stabili la
orașe357. Printre mercenarii care l-au ajutat să cucerească domnia s-au aflat francezi,
spanioli și germani. Protestanți transilvani și polonezi s-au stabilit în Moldova și au fost
bine primiți de el. Despot le-a dat protestanților din Moldova libertate religioasă și le-a
permis celor pe care Alexandru Lăpușneanu i-a convertit cu forța la Ortodoxie, sau i-a
constrâns să emigreze, să se întoarcă la credința și casele lor. L-a chemat din Polonia pe
Ian Lusinski, episcop căsătorit pe care l-a însărcinat cu or-ganizarea Bisericii Luterane și
cu refacerea bisericii dărâmate de Lăpușneanu.

Coloniile germane și maghiare i-au fost foarte atașate pentru că le-a garantat
libertatea religioasă. Despot a obținut recunoașterea sultanului.

34
 Doar principele Transilvaniei, Ioan Sigismund (deși protestant! n. n.) i-a rămas
ostil. De la început acesta l-a denunțat la Poartă ca fiind omul împăratului german.

Încheierea păcii de la Praga din 1562 a făcut situația lui Despot foarte precară.

Credincios angajamentelor sale față de protestanți, Despot s-a apucat să

reformeze Moldova, să curețe moravurile, să creeze un învățământ capabil să formeze
cadrele necesare pentru noua Biserică și pentru statul reformat. A invitat în Moldova
umaniști distinși.

Școala a fost întemeiată la Cotnari în apropierea unei numeroase colonii germane

și maghiare convertite la protestantism. Conducerea școlii este încredințată lui Johann
Sommer.

Evident învățământul umanist predat aici avea ca scop principal de a-i pregăti pe
viitorii pastori ai Bisericii Reformate. „Totul ar fi fost perfect, zice un cronicar, dacă s-ar
fi făcut cu un scop exclusiv instructiv și nu pentru a face mai târziu în-treaga Moldovă
luterană.

Impresia făcută de aceste măsuri a fost agravată de disprețul ostentativ al lui

Despot pentru cultul și clerul ortodox. El nu lua parte niciodată la sărbătorile religioase,
critica cărțile de cult și batjocorea practicile de cult pe care le considera superstiții.

Despot a adus un grec învățat pentru a elabora noi legi politice. S-a înconjurat de
străini cărora le-a încredințat funcții importante.

A încercat să dezamorseze ostilitatea clerului și să slăbească nemulțumirea

publică arătând mai mult respect pentru sărbătorile religioase. Astfel a luat parte la
sărbătoarea Bobotezei la 6 ianuarie 1653 și a fost încoronat în catedrala mitropolitană
din Suceava.

În același timp pentru a da sultanului dovadă de loialitate a dispus arestarea și

trimiterea la Constantinopol a lui Wolfgang Schreiber venit în Moldova pentru a
răspândi cărți protestante și pentru a trata problema traducerii în limba română a
cărților sfinte. El a fost trimis în Moldova de către baronul Hans Ungnad, vechiul
guvernator al Styriei și C. Ereinthiei care devenise lute-ran și s-a stabilit la Wurtemberg
unde s-a consacrat idealului răspândirii Reformei printre slavii din sud. El a patronat
tradu-cerea și tipărirea cu caractere chirilice a Catehismului lui Luther și a Noului
Testament. Lui i-a venit ideea de a folosi ace-leași caractere pentru traducerea în
românește. Prin Schreiber i-a cerut lui Despot să trimită în Germania o persoană
capabilă să traducă Evanghelia în românește. Dacă Despot prefera ca acest lucru să se
facă în Moldova Ungnad se oferea să-i trimită o ti-pografie cu caractere chirilice.

35
 Pentru că Schreiber a propus căsătoria cu o prințesă germană și a petrecut un
timp la curtea lui Ioan Sigismund, Despot s-a temut că este vorba de o cursă și din
această pricină l-a arestat pe trimisul german.

Împăratul german și protestanții polonezi l-au abandonat pe Despot.

Dacă n-a fost un aventurier, tentativa de a reforma Moldova, de a scutura

dominația otomană și de a realiza unitatea ro-mânească înainte de constituirea națiunii
române a fost o utopie.

După înlăturarea lui Despot, meseriașii protestanți din principalele orașe au fost
alungați sau uciși. Cei care au fost cruțați au trebuit să renunțe la protestantism. Iezuiții
au venit după aceea pentru a restabili între ei credința catolică.

Dar dacă tentativa lui Despot de a impune Reforma în Moldova n-a reușit, ideea
luterană de a câștiga populația româ-nească prin traducerea în limba română a cărților
liturgice n-a ră-mas fără efect. Acesta va fi vizibil mai ales în secolul următor362.

Curente în lumea catolică și protestantă

Jansenismul

Mutat de la St. Cyran la Mănăstirea Port Royal, abatele Jean du Vergier de

Hauranne (†1643) a strâns în jurul său personalităţi de seamă ale vremii. Între acestea se
numărau: Antoine Arnauld (†1694), savantul Pierre Nicolas (†1695), Blaise Pascal (1623-
l662), istoricul Le Nain de Tillemont (1637-l698) , scriitorii Claude Lancelot (†1695), J.L.
Fontaine (†1695) şi J. Racine (†1699). Nu lipseau nici avocaţi, savanţi, ofiţeri ş.a.

Urmarea a fost introducerea în viaţa literară a demnităţii în locul frivolităţii şi

vulgarităţii. Chiar şi în politică s-a simţit o anume însănătoşire morală. Căci, avocatul
Antoine Arnauld rostea o cuvântare celebră în parlament, în care combătea morala de
acomodare şi probabilismul iezuiţilor. Întrucât el cenzura indirect chiar moravurile
conducătorilor vremii, din ordinul ministrului Richelieu, abatele a fost întemniţat pe 5
ani. În anul 1643, Antoine Arnauld publica o nouă lucrare despre Deasa cuminecare în
care combătea superficialitatea spovedaniei. El cerea, ca toţi ceilalţi jansenişti, să se
revină la rigorismul şi conştiinciozitatea spovedaniei din Biserica primară.

Iezuiţii s-au simţit ofensaţi de această critică. Spre a se răzbuna, au obţinut din
partea Sorbonei condamnarea a 5 teze din cartea lui Jansenius.Voind să lovească în
galicanismul francez, în 1653, papa Inocenţiu al X-lea (1644-l656) a condamnat şi el cele
5 teze ale lui Jansenius. La acestea, Arnold răspunse că decizia papei este justă din

36
punct de vedere juridic (quaestio juris), dar nu din punct de vedere faptic (quaestio
facti). Căci această hotărâre nu poate obliga conştiinţele decât la o tăcere respectuoasă,
întrucât bulla papală a folosit trunchiat pasajele condamnate din lucrarea lui Jansenius.

Pentru a se răzbuna, iezuiţii au obţinut excluderea lui Antoine Arnauld de la

Sorbona, în 1656. Odată cu aceasta, însă, şi-au dat demisia alţi 80 de doctori sorbonişti.

Văzând acestea, marele savant Blaise Pascal (†1662), autorul vestitelor "Pensees"
va scrie în anul 1656-l657 celebrele 19 Scrisori către un provincial, în care critică
contradicţiile şi lipsa de demnitate a moralei promovate de unii iezuiţi. Circulând sub
pseudonim, Scrisorile s-au împrăştiat în toată ţara şi au fost traduse apoi în întreaga
Europă. Deşi doi papi vor condamna 110 din tezele probabiliste ale iezuiţilor, janseniştii
aveau încă de luptat pentru libertăţile lor.

Curajul şi critica janseniştilor nu conveneau regelui-soare, Ludovic al XlV-lea,

fapt pentru care a promis că-i va distruge.

El a cerut clerului francez să se pronunţe contra janseniştilor care, pe lângă că

formau un fel de stat în stat, sprijiniseră şi mişcarea frondistă condusă de cardinalul de
Retz. Întrucât regele îi ameninţase cu confiscarea averilor, cei mai mulţi episcopi au
cedat. Nu au lipsit nici unii care s-au împotrivit. Ba, 4 episcopi au dat chiar circulare
împotriva acţiunii regale. Ludovic al XlV-lea se vede nevoit să apeleze la ajutorul papei
Clement al IX-lea (1667-l669), care va instaura aşa-zisa "pace clementină". Timp de 10
ani (1669-l679) janseniştii vor cunoaşte culmea dezvoltării, devenind o forţă redutabilă.
Ludovic al XlV-lea va incepe apoi să-i persecute. La început le-a închis mănăstirea Port
Royal, după care a ras-o de pe suprafaţa pământului. Mulţi jansenişti au fost
întemniţaţi, alţii exilaţi. Altora, decedaţi, le-a scos cadavrele din mormânt. Tuturor
funcţionarilor le-a cerut jurământ de condamnare a jansenismului.

Clerul francez simpatiza însă cu janseniştii. De pildă, un mare învăţat, Paschasius

Quesnel (1634-l719) a refuzat o catedră la Sorbona, fiindcă nu voia să depună
jurământul de condamnare a lui Antoine Arnauld. Va ajunge însă director la Seminarul
oratorienilor din Paris, unde în 1693, publică lucrarea Reflexiuni morale asupra Noului
Testament. El prelua aici multe din ideile janseniste, sub haina unui galicanism ajuns la
modă. Cartea a avut mult succes, fiind aprobată atât de papa Clement al Xl-lea (1700-
l721), cât şi de regele Ludovic al XlV-lea, în timp ce episcopul de Noailles, ajuns apoi
arhiepiscop al Parisului, recomanda şi el cartea credincioşilor săi. Însă, iezuiţii vor reuşi
să obţină la 8 septembrie 1713 bulla "Unigenitus" prin care acelaşi Clement al XI-lea va
condamna 101 teze din cartea lui Quesnel. Într-un sinod de 7 episcopi, arhiepiscopul
Parisului refuză să accepte bulla şi apelează "la un papă mai bine informat şi la un
conciliu general liber".

37
 Viitorul papă, Inocenţiu al XIII-lea (172l-l724) i-a excomunicat pe apelanţi şi, în
1723, a cerut lui Ludovic al XV-lea (1715-l774) să oblige întregul cler francez să se
supună hotărârii sale. De aceea, s-au iscat foarte multe conflicte, care au mers până la
interzicerea administrării Sfintelor Taine muribunzilor jansenişti. Întrucât ura împotriva
iezuiţilor ajunsese atât de mare, în anul 1773, ordinul iezuit va fi desfiinţat. În cele din
urmă, arhiepiscopul de Noailles se va supune papalităţii, însă mulţi clerici şi laici
jansenişti s-au refugiat în Olanda. La Utrecht exista din 1723 un episcopat jansenist, iar
din 1757, încă unul la Deventer. Aceştia se vor uni apoi cu vechii-catolici, a căror origine
se află în Conciliul Vatican I din 1870.

Quietismul

Şi-a luat numele de la cuvântul "quies" = linişte, isihie. S-a născut ca o reacţie
împotriva evlaviei false a iezuiţilor. Quietismul era o continuare a misticismului şi
contemplării pasive practicată de begarzi şi de fraţii spiritului liber. Aceştia trăiau, în
Evul Mediu, în bazinul Rinului. Contrar moralei iezuite, quietismul consideră că
desăvârşirea supremă constă în contemplare pasivă şi în iubirea de Dumnezeu. Acesta
iubire trebuie să fie atât de dezinteresată, încât omul să uite orice, gând interesat de
răsplată sau fericire, uitând chiar şi de sine însuşi. întrucât mintea şi voinţa sunt
complet viciate (idee înrudită cu jansenismul), ele nu trebuie să acţioneze. Rugăciunea
trebuie spusă fără cuvinte, iar spovedania externă nu era necesară.

Întemeietorul quietismului era preotul spaniol Miguel de Molinos (1640-l696),

care nu se spovedise de 19 ani. Fusese apreciat chiar de papă pentru lucrarea sa Călăuza
spirituală, apărută în 1675 (Ghid Spiritual). Primii care au reacţionat au fost iezuiţii, care
în 1685 au condamnat 68 de teze din opera lui Molinos. Închis apoi într-o mănăstire,
Molinos a murit peste 10 ani (1696).

Acest cuvânt s-a răspândit şi în Franţa, unde, în 1686, călugărul barnabit

Lacombe (1699) a tipărit lucrarea Analiza rugăciunii mintale. Tot aici activa o văduvă
pioasă, pe nume Jeanne de la Mothe Guyon (1648-l717). Aceştia spuneau că iubirea de
Dumnezeu trebuie să fie complet dezinteresată; ea trebuie privită ca stare, nu ca acţiune.

Iezuiţii şi-au făcut şi în cazul lor jocul obişnuit, le-au cenzurat lucrările. Lacombe
a fost întemniţat 11 ani şi a murit în 1699, iar Jeanne Guyon a fost închisă de trei ori, o
dată chiar la Bastilia.

Doctrina quietistă a fost cercetată apoi în Conferinţele clerului francez din 1694 şi
1695. Episcopul Bossuet de Meaux (1627-l704) a dovedit 34 de teze greşite ale
quietiştilor. În 1695 el a scris o carte despre rugăciune care va stârni reacţia episcopului
Fenelon de Cambrai (165l-l715). În 1697 Fenelon scria lucrarea Viaţa interioară a Sfinţilor
cu influente quietiste. Denunţat Romei, i-au fost cenzurate 23 de teze, calificate ca

38
"temerare, scandaloase, periculoase în practică, dacă nu chiar eretice. Fenelon, în cele
din urmă s-a supus Romei.

Controversa galicană este specifică creştinismului francez, unde simţul de

libertate al poporului era foarte dezvoltat. La 7 iulie 1438, se accepta "Sancţiunea
pragmatică". Apoi, la 1594 apărea lucrarea vestitului sorbonist Phithou, intitulată "Les
Libertes de l'Eglise gallicane", în care afirma independenţa regelui în chestiunile
politice, precum şi dreptul de control al acestuia asupra Bisericii. Se afirma apoi că în
Biserică autoritatea supremă nu este papa, ci conciliul (conciliarismul). Parlamentul şi
regii decideau în materie de numiri de episcopi, de control, administrarea veniturilor
bisericeşti.

În anul 1605, profesorului de teologie, Edm. Richer i s-a interzis să publice

operele conciliaristului J. Ch. Gerson (13 62-l428). Richer, susţinut de Parlament, va
tipări opera lui Gerson în 3 volume, plus tratatul Despre puterea bisericească şi politică, în
care susţine ideile conciliatoriste şi independenţa regalităţii. Cardinalul Richelieu (1585-
l642) îl va face însă să retracteze.

Sub Ludovic al XlV-lea (1643-l715), monarh absolut, conflictul Franţei cu

papalitatea se agravează, datorită dreptului exteritorial sau de azil pe care îl avea
Ambasada franceză la Roma. Ludovic anulează dispense şi decizii papale, suprimă
ordine călugăreşti ş.a..

Datorită neînţelegerilor pe tema "dreptului regal", în baza căruia încă din sec. XII
numirile de episcopi şi egumeni, ca şi veniturile din timpul vacanţei reveneau regelui,
papa îl ameninţă cu interdictul. 68

În 1682 regele convoacă clerul francez la Paris, care va emite celebra "Declaratio
cleri gallicani", care avea 4 puncte:

1. papa nu are autoritate «in temporalibus», ci numai «in spiritualibus»;

2. dar şi aceasta e limitată de concilile generale, aşa cum s-a stabilit la Konstanz
(1414-l418);

3. autoritatea papei mai este îngrădită de vechile libertăţi ale Bisericii galicane;

4. deciziile dogmatice sunt infailibile numai dacă sunt aprobate de Biserică.

Aceste idei fuseseră formulate încă din 1663 de către Facultatea de Teologie
Sorbona. De data aceasta, între redactorii ei se afla renumitul Jacques Benigne Bormet
(†1704) , episcop de Meaux. Bossuet a adăugat şi o Apologie.

39
 Declaraţia a fost aprobată de învăţaţii francezi, între care istoricii Maimbourg, Le
Nain de Tillemont (1637-l698), Launoy, Alexandre Noel şi Fleury. Hotărârile aveau
putere de lege în toată ţara. Erau obligaţi să le semneze toţi profesorii de teologie.
Episcopilor care refuzau să le semneze nu li se aproba să ceară confirmare de la Roma în
funcţiile lor. Urmarea a fost că 35 de episcopi au rămas nehirotoniţi.

Pietismul
Faţă de rigiditatea şi spiritul polemic al «ortodoxiei luterane» și calviniste din sec.
XVII, s-a pornit, pe la sfîrşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, aşa numita
mişcare de trezire Erweckungsbewegung a pietismului, care a început să
infl uenţeze întreaga dezvoltare a protestantismului , înviorîndu-l cu noi
metode spre noi ţinte.

Sătui de acel «furor theologicus», care domina de multă vreme luteranismul şi

calvinismul prin laicism exagerat, teologi şi scriitori ca : J. A rndt († 1621),
Labadie († 1674), şi mai ales Filip Iacob Spener († 1705) şi August Franke (†
1727) au pus bazele curentului pietist. În timp ce J. Arndt evoca, în
popularele sale cărţi Adevăratul creştinism Grădina raiului, o întoarcere la un
creştinism al iubirii şi al pocăinței, J, Spener formulă în 1675 celebrele sale «pia desideria»
sau «dorințe pioase», după o mai bună îndrumare a adevăratei Biserici
evanghelice. El cerea să se pună mai mult accent pe viaţa creştină decît pe
doctrină, mai multă acţiune decât raţiune, mai multă pietate decât ştiinţă,
mai multă iubire decît fanatism, predică vie iar nu savantă, participa rea
laicilor la opere de binefacere şi popularizarea Bibliei, chiar şi în întruniri
particulare.

Dar rectorul Facultăţii teologice din Wittenberg le-a cenzurat cre dinţa şi 284 de
teze le-a respins ca «bigotism afectat».

Fire mai energică, A. Franke de la Halle afirma că «un gram de creştinism trăit
face mai mult decît 100 de grame de ştiinţă seacă, sau o picătură de iubire
valorează mai mult decât un ocean de ştiinţă». Franke a înfi inţat, mai întîi o
şcoală pentru săraci, apoi un orfelinat, un seminar, o şcoală normală, o
tipografie, un spital, o farmacie şi un institut biblic, care au ajuns cu timpul să
formeze un întreg cartier din oraş. Cu ajutorul regelui danez a mai susţinut şi
misiunea externă în India răsăriteană şi între iudei, pentru care a înfi inţat şi
un institut aparte.

40
Desigur, bigotismul a discreditat cu timpul pietismul, dar acesta a avut o
extraordinară infl uenţă în viaţa luteranismului ulterior. Cri tica adusă de
luteranii «ortodocşi» n-a putut opri răspândirea pietismulu i, care pe alocuri a
dus şi la formarea de comunităţi sectare. În acest cadru, istoricul Gh. Arnold (1714)
a scris o istorie bisericească în care scotea în relief tocmai pe eretici şi pe sectari,
criticând autoritatea Bisericii.

Dar cea mai importantă infl uenţă a pietismului a constat în convertirea marelui
întemeietor al mişcării herrnhutienilor sau a «Fraţilor de comunitate evanghelică»
(Brudergemeinde), numită şi «Fraţii moravi», a contelui Nicolae Ludwig de
Zinzendorf († 1760), al cărui naş a fost Filip-Iacob Spener şi educator Auguste
Franke. Contele Zinzendorf, s-a dedicat cu pasiune slujirii lui Hristos, a cărui
cruce şi al cărui sânge deveneau pentru el centrul teologiei. Îndeosebi din 1722,
după ce pe moşia sa de la Hutberg din provincia Lausitz s-au refugiat nu -
meroşi fraţi moravi (cehi şi germani sudeţi) şi calvinişti, a constituit comunitatea
religioasă «Herrnhut», cu trei grupe independente confesional, dar legate
organizatoric şi misionar: luterani, fraţi moravi şi calvinişti. Organizarea era
prezbiterană. Socotindu-se mici «eclesiole», herrnhutienii s-au răspîndit în tot
nordul Germaniei, în jurul Balticii, în Anglia şi America, apoi în India,
Groenlanda şi în alte părţi, susţinând o vie activitate misionară, unii din ei au căutat
între 1740—1743 contacte şi cu ortodocşii, cu Patriarhia Ecumenică, cu Mitropolia
Ungrovlahiei, cu Transilvania. Vestite sunt «lozincile» (Losungen) trase la
sorţi, ca voite de Dumnezeu, pe: care le dădeau la examene, ca şi metoda de a citi
Biblia întreagă.

Metodismul englez

Influenţat întrucâtva de ideile şi acţiunile herrnhutienilor, s-a format metodismul

englez, înfi inţat de fraţii Carol Wesley († 1788) şi John Wesley († 1791), studenţi
la Oxford, şi organizat apoi de predicatorul George Whitefield († 1770) în 1738,
ca o simplă asociaţie religioasă.

Mişcarea voia mai multă credinţă şi evlavie în viaţă şi de aceea început să ţină predici
împotriva înclinărilor rele şi să îndemne la po căinţă, insistând asupra lozincii:
«mântuiește-ţi sufl etul chiar în ceasul acesta!». Momentul convertirii, pe care
adesea îl forţa, îl socotea ca erup iţie a harului. Fiind interzisă prin case şi
biserici, mişcarea metodistă a ieşit în aer liber, improvizînd o tribună, de
unde membrii începeau să predice. În felul acesta metodiştii au cutreierat
Anglia şi America au predicat pocăinţa, desfi inţarea sclaviei şi a comerţului cu
negri.

41
Ca şi pietismul, metodismul accentua evlavia şi caritatea, ţinându- se de Biblie,
unii din ei se convulsionau sau exaltau ca să „silească duhul” spre vestire şi
astfel s-au divizat în mai multe grupări, de la episcopa lieni până la
presbiterieni, dar toţi practicând şi caritatea. Mişcarea lor, a decis Biserica
anglicană, ca să înfiinţeze, în 1804, «Societatea britanic ă pentru răspândirea
Bibliei în ţară şi în străinătate», devenind, cu cu timpul, cea mai puternică
instituţie în felul ei în lume.

Misiunile romano-catolice şi protestante în diferite continente

1. Restauraţia catolică papală prin contrareformă a reuşit să împingă
protestantismul spre «nordul european». A început apoi să-i lărgeasc ă
activitatea de convertire şi spre «lumea nouă» a Americii, descoper ită parţial în
1492 de către Christofor Columb, denumită astfel dup ă numele lui Amerigo
Vespucci, precum şi spre Asia sud-estică, în a drumului spre Indii realizat în
1489 de portughezul Vasco da Gama, pe la capul Bunei Speranţe. Dar
misionarii europeni, încadrați în sistemul colonialist a acelor regiuni din
partea principilor şi a navigatorilor europeni, cu sau fără delegaţie regală, îi
considerau din principiu pe neeuropenii de culoare drept «păgîni», şi chiar
neoameni, indiferent de cultura şi religiozitatea acestora tradiţională; prin
urmare îşi permiteau faţă de aceştia orice.

De fapt, cum scria Ignaţiu de Loyola în 1541, misiunea are în prin cipiu
un triplu scop: ea se adresează către «păgâni», către eretici (pro testanţi) şi
către proprii credincioşi (catolici). De aceea, spre realizarea acestor acţiuni
misionare, accentuate mai ales după 1550, au fost create institute de pregătire
misionară adresate creştinilor necatolici şi cu adresare către «păgîni», precum au
fost Colegiile Germanicum 1552, Graecorum 1571 Maroniticum şi Illyricum în 1585 şi
mai ales Congregaţia De propagand fi de din 1622 şi seminarul ei din 1627 pentru
centralizarea şi coordonarea întregii activităţi misionare.

Din 1663 şi 1703 s-au organizat şi două seminarii-misionare franceze.

Franciscanii, dominicanii, capucinii şi mai ales iezuiţii erau chemaţi
pretutindeni: în Canada, în Mexic şi în America latină, ca şi în India, China
şi Japonia. În urma liniei de demarcaţie din 1498, trasată de papa
Alexandru al Vl-lea Borgia (1492-1503), «lumea nouă» era împărţită în două:
«Vestul meridional: de la 100 leghe vest de Canare era al spaniolilor, iar
Răsăritul era a portughezilor.

Opera aceasta misionară era oarecum legată de statele - respective, care

se obligau să o fi nanţeze ca patroni, ridicând biserici suportând cheltuieli de

42
deplasare, dăruind luminări, vin, untdelemn odăjdii, clopote etc.
Rezultatele acestei grandioase opere spirituale n-au fost prea statornice, în
primul rînd pentru aceleaşi motive, pentru care au decăzut politic: starea
înapoiată a popoarelor creştinate, dar metoda misionară greşită, precum şi
certurile între diferitele forţe mi sionare. Acestea au fost de vină că opera
misionară uriaşă a veacurilor XVI şi XVII n-a durat; în unele regiuni, ca în
China, Japonia, India, Paraguay etc, s-a destrămat aproape cu totul. Folosind
mijloace externe impuse şi mai ales de «acomodare» la obiceiurile locale şi la
credinţele locale, opera iezuiţilor — care a fost cea mai bogată — n-a fost
durată.

În Japonia, unde pe la 1587 convertiţii se numărau cu sutele de mii

(între ei şi prinţii Imperiului), misiunile catolice au fost distruse pe la 1650,
încît acolo misionarii abia din secolul al XlX-lea au mai putut pune piciorul
în Țara Soarelui Răsare. La fel s-a destrămat opera iezuită în China şi în
India.

În 1542, cînd regele portughez a cerut misionari pentru India a plecat

unul din cei 6 colegi ai lui Ignaţiu de Loyola, Francisc Xavier (mort în 1552),
despre care un istoric (Bihlmeyer) spune că a fost cel mai mare misionar de
la Sfîntul apostol Pavel încoace. Prima oară a lucrat pe coasta apuseană a
Indiei, în Goa, apoi în sud şi pe coasta răsăriteană; după aceea a trecut în
peninsula Malaca şi în insulele Moluce. Predic a lui i-a cucerit îndeosebi pe cei
mai dispreţuiţi, pe cei din casta paria, căror le-a predicat legea dragostei şi a
egalităţii, botezînd mai multe mii. Francisc Xavier a deschis mult drumul
pentru alţi misionari; în 1549 el pleacă în Japonia, unde la fel cîştigă, cu toată
împotrivirea sacerdoţilor bonzi cîteva mii de japonezi şi chiar cîţiva prinţi din
casa domnitoare Daimioi. El a murit în 1552 în drum spre China. Opera sa a
fost continuată de mulţi alţi ucenici, dar nu în acelaşi duh.

Totuşi în 1558 a fost organizată arhiepiscopia Goa din India, în

inima coloniei portugheze. Iezuitul italian Robert de Nobili (1656) s-a
adresat păturilor conducătoare din India, brahmanilor, după metoda
„acomodării”. Ca să-i cîştîge pe brahmani a învăţat limba şi ştiinţa lor s-a
îmbrăcat întocmai ca ei, şi a făcut o capelă în care observa întocmai
ceremoniile sacerdoţilor lor şi după aceea apărea în ochii inzilor cu
turban pe cap şi cu inele în urechi, ca un penitent brahman (sanjassy)
părea că se trage de fapt dintr-o familie de maharadjahi şi de penitent
brahman din Roma, şi începea apoi predica. Întâi prin întrebări şi
răspunsuri vorbea despre adevărurile naturale (existenţa unui singur
Dumzeu, creaţia, nemurirea sufletului), apoi trecea la cele

43
supranaturale, și când inzii nu înţelegeau el le închidea gura cu originea
lui princiară; după aceea slujba pompoasă îi uimea, şi încetul cu încetul
se converteau. Diferenţa de castă, care contrazicea flagrant creştinismul,
nu-l interesa. La botez nu făcea exorcismele; în loc de apă folosea
numai sare; la fel închidea ochii la multe obiceiuri locale de toate zilele; de
aceea nu-i de mirare că însuşi prietenul său Fernandez, care predica la
Paris, l-a denunţat că prin acomodarea sa atât de largă îngăduia prea
multe obiceiuri «păgîne».

De mai multe ori metoda a fost criticată, dar pînă în 1644 iezuiţii n-au
vrut să asculte critica pentru a se corecta, nici în India, nici în CHINA,
unde o practicau iezuiţii Matteo Ricci (1610) şi Adam J. Schall 1666),
german de origine.

Ei reuşiseră să înveţe perfect limba şi cultura Chinei, să câştige prin

cunoştinţele matematice (au prezis exact mari eclipse de soare), fizice,
mecanice, hărţi, ceasuri, instrumente, calendare, şi să fie primiţi printre
demnitarii Imperiului.

Prin acomodare ei" respectau credinţa confucianismului şi permiteau

cultul strămoșilor cu tămîie şi luminări, ceea ce a fost denunţat de
Dominciani, în 1645 papa Inocenţiu al X-lea (1644—1655) le-a
condamnat toleranța față de «obiceiurile chinezeşti», dar nici după
aceea nu s-au supus pînă în 1672 când, devenind şi detestați politic,
au fost crunt persecutaţi. Puțini dintre ei care rămaseră la Pekin (Beijing),
ca mecanici şi mateieni, s-au supus. În restul Chinei, misiunea iezuită
n-a lăsat decît câteva urme neînsemnate pentru că pînă la urmă papa
Benedict XIV (1740- 1758) a condamnat prin decrete severe, în 1742,
orice metodă de «acomodare», ca una periculoasă însăşi misiunii creştine.

În Japonia cîştigaseră iezuiţii cu aceleaşi metode, în 40 de ani, vreo

300.000 de credincioşi, creînd 13 seminarii şi 250 de biserici. Treptat au
devenit suspecţi politic că susţin planurile de cucerire ale
portughezilor şi de aceea în 1597 au fost omorîţi 26 dintre ei, deveniţi
astfel și martiri canonizaţi în 1862.

Gelozia economică a olandezilor faţă de portughezi i-a făcut şi mai

detestați pe iezuiţi încît, în 1607-1666, persecuţia cea mai cruntă a dus
eliminarea iezuiţilor şi a credincioşilor catolici din Japonia. Incepând de
atunci, orice creştin care intra în Japonia era obligat mai întîi să calce
crucea în picioare (ritualul efumi).

44
În schimb, Filipinele care au primit în 1598 o arhiepiscopie cu 3 sufragani s-
au creştinat în cea mai mare parte (7/8) stînd sub «protecţia» spaniolilor pînă în
1898. La fel s-au menţinut cîteva sute de mii în Indochina şi India răsăriteană.

Lăcomia şi cruzimea conquistadorilor spanioli în America a îngreunat în

regiunea de centru şi sud opera misionarilor dominicani și franciscani.
Exploatarea cu sclavia a «indienilor» a fost combătută vreme de 50 de ani de
misionarul dominican spaniol Bartolomeo de la Las Casas (mort 1566). În cartea
sa «Despre distrugerea indienilor» (1552), a dat semnalul contra acestei barbarii
şi pentru înlăturarea acesteia a făcut drumuri din America pînă la
Madrid, cerînd eliberarea indienilor, ceea ce pînă la urmă a şi obţinut, pe
baza argumentării, că «şi pentru indieni a murit Hristos pe cruce», nu numai
pentru albi.

Atunci potentaţii colonialişti au început să importe negri din Africa, pe care-i

foloseau ca sclavi la muncile grele pe plantaţii şi în mine. Pentru îmbunătăţirea
soartei sclavilor din aceste colonii americane s-a străduit timp de 40 de ani cu
multă rîvnă iezuitul Petru Claver (1654), denumit pentru aceasta «apostolul
negrilor», care argumenta ca şi Bartolomeo, că şi pentru negrii africani Iisus a
pătimit, a murit şi a înviat. Astfel realizările misionare în America s-au
permanentizat în nord. Primele rezultate au fost în Canada. Centre iezuite s-
au înfi inţat în Quebec, Montreal (episcopia Quebec, 1674) şi în California.

În America Centrală au luat fi inţă centre iezuite în Cuba şi Mexic, iar în

America de Sud în Guiana, Venezuela, Columbia, Bolivia, Ecuador, Paraguay,
Chile şi Argentina, cu un cuvînt pe aproape întreg continentul american.

Ca să poată avea succes, iezuiţii s-au separat de autoritatea politică. Rezultatul

cel mai evident a fost în Paraguay, unde în 1609 a luat fiinţă un stat
independent iezuit, după ce se instaurase o misiune activă ie zuită începînd
din 1606. Statul iezuit era independent, plătea regelui doar un mic tribut.
Convertiţii erau colonizaţi în comunităţi, care ajun seră pînă la un număr de 57,
cu străzi asfaltate, cu biserici în piaţă, cu şcoli, alături de care au creat 13
colegii şi o universitate în Cordoba, o a doua în Lima; la acestea s-au adăugat
case parohiale, aziluri pentru văduve şi bătrîni, spitale, cimitire, mori, cuptoare
de pîine etc.

Munca trebuia disciplinată, căci indienilor nu le prea plăcea. Ca să-i antreneze,

îi duceau cu muzică şi procesiune pe cîmp la plantaţie, ori în oraşe la fabrici.
Se muncea «în comun» cu supraveghere: ţara şi venitul erau «possesio»,
bunul comun. Fiecăruia i se dădea o parcelă de lucru şi afară de cotă venitul

45
era al lui. Gospodăria mergea destul de bine, ba se exportau chiar ceai, zahăr,
produse agricole, vite. Limba era spaniola. Educaţia era religioasă.

În 1750 Spania a cedat Portugaliei o parte din Paraguay, dar noii stăpîni nu
acceptară guvernarea de mai înainte, ci au introdus guvernul propriu. Iezuiţii
protestară şi se revoltară. Ministrul portughez Pombal i-a alungat în 1759, pe
iezuiţi din Portugalia şi din coloniile ei, ceea ce a avut ca urmare păgînizarea
unei părţi din vechiul stat iezuit. Totuşi vreo 8 milioane de indieni şi vreo
patru milioane de negri au rămas creştini în America.

În Africa au activat misionari portughezi, începînd din 1547, iar din 1611 au
lărgit activitatea spre Angola, Congo, Guineea, Mozambic și spre Madagascar.
Încercarea misionară spre Etiopia, numită apoi -dispreţuitor Abisinia în 1624, s-
a încheiat cu eşec; motivul insuccesului consta în faptul că europenii albi vedeau
în negrii africani pe «fiii satanei».

În regiunile cu Biserici ortodoxe sau eterodoxe ori vechi orientale, nesto riană,
siro-iacobită, maronită, armeană, coptă şi siro-indo-malabare ză, misionarii
romano-catolici au exploatat cît au putut metoda unia ției. Au realizat succese
de asemenea potrivit metodelor acomodaționiste reuşind să cîştige teritorii
însemnate şi credincioşi numeroşi. Prin tre mahomedani, perşi şi alţi păgîni tot
iezuiţii au fost cei mai activi, şi cu aceleaşi mijloace : predică, şcoală, pastoraţie
cu «acomodare».

2. Misiunile protestante nu se pot compara, în perioada aceasta, cu cele

catolice. Faptul se explică prin aceea că marile puteri coloniale: Spania,
Portugalia şi apoi Franţa au fost catolice fervente, pe cînd protesta nţii nu i-au
avut decît pe olandezi şi pe englezi, la care viaţa protesta ntă era încă în faşă;
de aceea e explicabil de ce ele n-aveau nici pe departe interesul celor catolice.

Cât despre Germania, ea era atît distrusă şi de divizată, în timpul războaielor

religioase, încît nu se a gândi la misiune. Totuşi, atît calvinismul cît şi
luteranismul au căutat, mai ales în epoca pietistă din sec. XVIII, să-şi
îndeplinească misiunea răspîndirii învăţăturilor respective nu numai între
romano-catolici şi ortodocşi, ci şi printre «păgîni». O notă caracteristică a
misionarismului protestant era cea interioară, individuală şi personală spre deosebire
de catolicism care activa mai ales la suprafaţă, global, de a şi succesele
protestante erau mai puţine, dar mai statornice şi efective. Calviniştii au folosit
şi forţa în Transilvania, în Ungaria, Anglia şi în Extremul Orient. De pildă, în
Japonia, asistau la ceremonia călcării crucii, la denunţurile lor politice fără să
se ruşineze. De aceea toate aceste acţiuni n-au fost mari şi de durată pentru

46
că atât credința cât şi cultul Bisericilor protestante erau prea străine de cele ale
localnicilor. Prima încercare a făcut-o ofi ţerul hughenot Villegaigon între
1555-1557, în Brazilia, dar fără a avea cadrele şi mijloacele necesare.

Încă din anul 1559 regele Suediei Gustav Vasa (1523—1560) a început să trimită
misionari în Laponia şi în nordul şi răsăritul Suediei şi pe coasta răsăritea nă a
Statelor Unite (Golful Delaware), operă susţinută apoi de dane zi şi de
norvegieni. Din 1714 exista la Copenhaga chiar un colegiu de misionari, dintre care
mai important a fost «Toma de Westen». Opera cea mai susținută de danezi a fost
în Groenlanda, unde, în 1721, norvegianul Ioan Egede (mort 1758) şi fi ul său
Paul Egede (mort 1789) au reluat vech ile tradiţii ale creştinismului din sec. XV şi
XVI adus din Islanda.

Herrenhutenii, ca şi fraţii moravi au dat între 1732—1760 peste 220 misionari, care au
trecut cu succes la lucru în Labrador şi America, uniţi mai ales cu metodiştii şi
cu prezbiterienii englezi, convertind indieni şi negri. Misionarul John Eliot
(mort 1690) a lucrat 44 de ani împotriva sclavajului indian, iar 5 generaţii din
familia Mayhew, pînă în 1803, au lucrat, tot în secolul XVIII, la convertirea cu folos a
indienilor. Metodiştii cu herrenhutenii au convertit peste un milion, de indieni şi 7
milioane negri și cu concurs extern. În India, unde regimul olandez încercase
o convertire «sumară», doar prin botezul funcţionarilor «păgâni», aceştia după
venirea englezilor (1750) reveniră la «păgânism». Cei mai distinşi mi sionari au
ieşit din şcoala misionară a pietiştilor din Halle, care au format şi trimis,
sub îndrumarea directă a lui Filip Iacob Spener († 1705), peste 60 misionari.
Tot Spener a înfiinţat la 1728 «Institutum iudaicum», în frunte cu ebraistul
Callenberg.

În misiunea de evanghelizare au activat în America de Nord şi puritanii englezi

şi scoţieni, apoi congregaţionaliştii, baptiştii şi quakerii, apoi «Mişcarea» lui
William Penn (1718) şi metodiştii, din 1730, din Anglia, regiunea fiind colonie
britanică. Dar, prin războiul de opt ani pentru independenţă faţă de Anglia
(1775-1783), s-au constituit Statele Unite ale Americii; Declaraţia din 4 iulie 1776,
care consacra independenţa Statelor Unite ale Americii şi Constituţia din 1787
a Congresului american au proclamat toate confesiunile religioase «denominaţiuni»
egale şi fără drept de prozelitism reciproc; prin aceasta s-a dat o nouă formă
misiunii de evanghelizare, mai mult de caracter intern.

47
 Revoluţia franceză (1789) şi consecinţele ei religioase

In timp ce în Evul mediu şi în parte chiar în epoca Renaşterii şi a ormei

domnea încă credinţa religioasă stimulată de papalitate, de pe la mijlocul secolului
XVII şi mai ales în secolul al XVIII-lea a început un proces de scădere a credinţei în
caracterul supranatural al religiei şi Bisericii datorită raţionalismului Reformei. E
vorba de epoca în care se afirmă «iluminismul», care accepta numai ceea ce
corespundea datelor raţiunii şi ale naturii, iar Dumnezeu, dacă există, nu se
amestecă viaţa istorică ; astfel lumea, cultura şi chiar progresul spiritual erau
explicate prin cauze naturale, materialiste chiar. Individualismul religios şi
subiectivismul, propovăduite de protestantism, au dus la înmulțirea confesiunilor,
la îndoială şi destrămare interioară, la discuţii inte rminabile şi sterile care au
provocat reacţiunea pietistă. Progresul știinţei fizico-matematice din sec. XVII ca
şi înflorirea filosofiei carteziene şi a empirismului sau a gnosticismului englez, au
dus în cele urmă la «deism» (lordul Herbert o† Cherbury din Anglia, † 1648),
naturism» (Baruh Spinoza din Olanda, † 1677), la «monadologie» W. Leibniz †
1716), la «scepticism» şi la «sensualism» (John Locke '04, Thomas Hobbes † 1679), la
libera cugetare a enciclopediştilor și materialiştilor francezi (Denis Diderot † 1784, J.
D'Alembert † 1783), și de aici chiar la ura împotriva Bisericii (Voltaire † 1778, care a
spus : Ecrasez l'infame !»), sau la religia naturii şi la contractul social al lui
Rousseau († 1778), apoi la criticismul lui Immanuel Kant († 1804) : încercările secrete
de «rezidire» umană prin francmasonerie. În toate acestea apăreau atîtea şi atîtea
etape şi cauze, care au pregătit răsturnarea totală de la sfîrşitul sec. XVIII :
«Revoluţia franceză» şi a declanşat urmări importante în viaţa politică, socială,
culturală și bisericească a omenirii.

48
Această revoluţie se încadrează organic în atmosfera generală, num ită «furtună şi
avînt» (Sturm und Drang) din Europa, care a dus pe continentul american la
constituirea Statelor Unite ale Americii, prin Declaraţia din 4 iulie 1776, apoi prin
tratatul de pace cu Anglia din septembrie 1783 şi prin Constituţia din 1787,
aprobate de Congresul american, cu deosebită contribuţie protestantă. Prin
Declaraţie se afirme «independenţa statului şi proclamarea drepturilor inalienabile
ale omului, dreptul la viaţă şi dreptul la libertate». Din acestea s-a inspirat şi
polonezul Tadeusz Kosciuşko († 1817), în 1794, pentru a înlătura stăpînirea ţaristă
rusă.

Cauzele Revoluţiei în Franţa sînt multiple. Cele pomenile pînă aici sînt numai
câteva. Ele merg adânc, în timp, înapoi. O viaţă de stat carac terizată de
absolutismul regal, cu feudalismul nobililor şi al clerului în care pornocraţia
regilor dominaţi de metrese sugruma libertatea po litică şi religioasă cu
închisorile Bastiliei, dar îngăduia în acelaşi timp cu o falsă morală devenită
atotputernică, crime contra umanităţii. O astfel de viaţă a celui mai avansat
stat al Europei nu putea să nu dea faliment. Aceasta cu atât mai mult, cu cît
enciclopediştii şi mai ales Rousseau şi Voltaire care pregăteau revoluţia,
împrăştiau ideile revoluţionare mai ales în păturile mijlocii ale burgheziei,
care se urcă pe baricade. De fapt, secătuirea financiară îndelungată lo vea crunt
numai o parte din francezi, cîtă vreme clerul înalt şi nobilimea, o mînă de
oameni, erau imuni faţă de orice sarcini publice, stă pânind peste 1/4 din
averea Franţei. Lipsa de autoritate a lui Ludov ic XVI (1774—1792) şi
scamatoriile financiare ale ministrului J. Necker († 1804) au dezlănţuit, la 14 iulie
1789, «pelerinajul» la Bastilia ş manifestaţia burgheziei, transformată în
Adunare Constituantă. Ne putînd fi stăpânită, mişcarea s-a transformat în
forţă care a înlăturat totul. Dar pentru a putea intra în fierbere, această
mulţime trebuia să ajungă la starea de spirit ca să termine odată cu «l'ancien
regime». Acesta a fost dorul după libertate şi egalitate. Punându-se problema
împrumutului intern şi a taxei patriotice de un sfert din venit, mergând spre
Versailles, mulţimea a strigat: «jos regalitatea şi clerul cu toate ale lui» . În loc
de asanare s-a ajuns la o răsturnare; revoluţiile îşi au logica lor proprie.

Primele acţiuni ale Adunării Constituante erau îndreptate împo triva clerului.
S-a proclamat libertatea de cult şi desfiinţarea zeciuielii aşa cum o ceruse însuşi
episcopul democrat şi viitor diplomat Ch. M Talleyrand († 1838). Averile
Bisericii au fost proclamate averi naţionale şi confiscate; s-a propus salarizarea
clerului, mînăstirile să fie suprimate, numărul episcopilor să fie redus de la 134
la 83, iar pentru preoți S-a introdus Constituţia civilă a clerului (1790), pe care
trebuiau să jure toţi şi prin care erau scoşi de sub ascultarea papei şi puşi sub

49
cea a arhiepiscopilor, aceştia ascultând în cele administrative de Consiliul
preoţilor. Preoţii, de orice confesiune, urmau să fie aleşi de popor, iar episcopii, de
către organele administrative judeţene. Regele a semna «Constituţia» şi
«jurămîntul» clerului. Jumătate din clerul de mir ş vreo 100 de deputaţi
clerici, deci cam 1/3 din tot clerul Franţei a semnat, dar majoritatea (între ei
129 episcopi), vreo 65.000 de preo ți n-au vrut să semneze. Din aceştia 40.000
au fost exilaţi în 1792, mulţi activând ca duşmani ai regimului, mai ales după
ce papa condamnase Constituanta, ceea ce l-a costat anexarea Avignonului şi a
altor domenii. Peste 3600 de preoţi au fost deportaţi la munci silnice.

Evenimentele se precipitau căci se înfruntau lideri ca J. P. Marat 1 793), H.

G. Mirabeau († 1791), Maxim Robespierre († 1794), Danton († 1794) şi alţii,
precum şi taberele lor de montagnarzi, giro dini, iacobini şi cordilieri.

Preoţimea s-a divizat în două tabere: juraţi şi nejuraţi.

Tulburările începeau în provincie. Se interzise costumul preoţesc, s-au suprimat

mînăstirile, s-a instaurat teroarea şi au fost omorâte cu ghilotina 1.200
persoane, din care vreo 300 preoţi din capitală şi provincie; se lu pta pentru
zdrobirea tronurilor şi a altarelor, cum suna parola montagna rzilor extremişti.
După ce Republica fusese declarată la 21 septembr ie 1792, regele şi regina au
fost executaţi ca trădători ai statului și ai naţiunii (1793) ; s-a introdus căsătoria
civilă, s-a desfiinţat celibatul, s-a impus, la 5 octombrie 1793, «calendarul
republican al decadelor», Ingorându-se sărbătorile creştine şi fiind înlocuite cu
evenimentele naturale și naţionale. În fi ne descreştinarea a mers pînă la capăt,
în noiembrie 1793 s-a abolit Biserica, creştinismul fi ind declarat superstiţie
periculoasă. În ziua de 10 noiembrie 1793, noul cult raţionalist conducea
procesiune pe actriţa Miliard, aşezînd-o, ca «simbol al raţiunii», pe altarul
catedralei Notre Dame din Paris. În provincie femeile au fost ca preotese ale
celor peste 2.000 de biserici devastate de odoarele lor. Credinţa în nemurirea
sufl etului a fost suprimată, deasupra cimiti relor se scria: «moartea-i somn de
veci». Cei ce declarau că cred în Dumnezeu erau executaţi. S-au găsit prelaţi
care au abjurat; însuşi episcopul Parisului Gobel a declarat că nu mai cunoaşte
decât libertatea şi egalitatea, dar după aceea a murit pe eşafod. În schimb
episcopul Gregoire, deşi a jurat cel dintâi pe Constituţie, şi-a apărat eroic
credinţa, murind abia în 1831.

Poporul însă nu putea suporta mult timp excesele. În Vendeea, peste 30.000 de
creştini au luat armele, apărîndu-şi credinţa ; în 1794 Robespie rre a decretat
existenţa unei «Fiinţe supreme» şi nemurirea sufl etu lui şi a fost numit pontif

50
suprem. Sub directorat (1795—1799), s-a decretat libertatea cultelor şi slujbele
se puteau celebra pretutindeni.

Paștile anului 1795 s-au serbat cu mult elan creştinesc, dar lipseau loca șurile
de cult; de aceea s-a dat legea de anulare a Constituţiei civile, reconstituit vreo
3.000 de parohii ce fuseseră sechestrate, s-a permis preoţilor, care nu juraseră pe
Constituţie, să slujească; cei din exil au fost rechemaţi. Totuşi, nici acum
libertatea nu era deplină. În locul ei pe faţă se inaugura de către deişti o
teroare ascunsă.

Biserica nu se putea manifesta căci religia era declarată chestiune particulară și

se cerea jurămînt pe «dogma» suveranităţii naţionale şi a urii faţă regalitate şi de
ierarhie. Cei mai mulţi episcopi şi preoţi semnară, de și papa dăduse aviz
contrariu. Cum însă unii n-au vrut, au fost inchi și şi expulzaţi în locuri
nesănătoase unde pieiră. Teofilantropia şi calendarul decadelor nivelau
creştinismul cu o dulcegărie caritativă, neadmiţînd decît existenţa lui
Dumnezeu şi nemurirea sufletului; totuşi ele puseră stăpînire pe toată lumea
cultă.

«Slujbele» laice ale acestei religii naţionale, cu nume şi lecturi din Socrate (†
399 î. Hr.) şi împăratul Marc Aureliu (160—181), din Coran şi Evanghelie, n-au
putut fi susţinute. După anii 1797—1798 au decăzut. În schimb, papalitatea care-
încurajase conservatorismul Bisericii a avut de suferit; în numele direc toratului,
Napoleon Bonaparte (1804—1814) a ocupat o parte din Statul pontifi cal, dictând
un tratat costisitor şi o ocupaţie franceză umilitoare; fratele său losif s-a impus
chiar la Vatican pe care îl declară Republică, desfiinţînd astfel Statul papal;
bătrînul papă Pius VI (1775—1799) a fost luat prizonier pe teritoriul francez,
unde a murit în 1799 la Valence.

Urmaşul său, papa Pius VII (1800—1823) fusese ales, după trei luni de intrigi, sub
scutul austriecilor, care-i alungaseră pe francezi din unele provincii italiene, şi de
aceea şi-a putut relua reşedinţa la Roma. Peste câteva săptămîni însă, Bonaparte
care era acum primul consul ajunse stăpîn peste toată Italia. Se punea deci
problema reglementării raporturilor dintre Roma şi Paris. Desigur că
tratativele erau grele, pentru că, deşi indiferent de cele religioase, Napoleon
susţinea galicanismul şi deci o Biserică de stat. Datorită mai ales tactului
deosebit al secretarului papal Consalvi, trimis special la Paris, s-a încheiat la
15 iulie 1801 celebrul Concordat care, alături de articolele organice date de
Napoleon, în 1802, fixau regimul bisericesc, rămas în vigoare până la 1905 şi era
modelul tuturor Concordatelor din secolul XIX. Primul articol din Concordat
fixa că religia romano-catolică, religia majorităţii cetăţenilor francezi, e liberă să se

51
poată exercita, întrucât nu contravenea dispoziţiilor guvernului. Se prevedea o
nouă ordonare bisericească (10 arhiepiscopii şi 50 episcopii), numirea noilor
episcopi (cei aflaţi în slujbă, juraţi sau nu, trebuiau să demisioneze) se face de
către primul consul şi instituirea de către papă; toţi clericii să depună jurămînt
de fi delitate faţă de stat, căsătoria civilă e singura valabilă, zeciuielile clerului se
desfiinţează şi averile bisericeşti se secularizează; în schimb s-a fixat Bisericii o
mică indemnizaţie. Administratorilor parohiali amovibili li se da jumătate din
salariu, se suprima secta filantropiştilor şi se recu noştea repausul duminical.

Mai grea a fost aplicarea Concordatului, prin redactarea, fără ştirea papei, a
articolelor organice, inspirate de Talleyrand şi care prevedeau supravegherea de
către stat a politicii bisericeşti că nici un act nu putea circula de la Roma sau spre
Roma fără autorizaţia guvernului, nici un nunţiu nu se putea amesteca în
treburile Bisericii galicane. Decretele străine nu aveau valoare în Franţa pînă nu
erau controlate de stat, în conformitate cu legile lui. Nici un episcop nu putea
părăsi episcopia fără permisiunea primului consul. Consiliul de stat era organ
de apel pentru abuzurile eclesiasticilor. In fine, cele patru articole din 1682
trebuiau să facă parte din învăţămîntul teologic. Papa a protestat, dar articolele
au devenit lege. La 2 decembrie 1804, Napoleon îşi puse el însuşi coroana de
împărat pe cap, spre stupefacţia papei, care venise la Paris, sperînd că va obţine
vreo concesiune.

Revoluţia se terminase. Episcopii din interior demisionaseră toţi dar cei din
străinătate n-au vrut şi ide aceea au fost depuşi. O mică. parte din
credincioşi, lîngă Lyon, n-au acceptat Concordatul, formând «mică Biserică»
jansenistă. Ceea ce s-a întâmplat între Napoleon şi papă a constituit ruptura
care s-a declarat între papalitate şi împărat, după care, din pricina orgoliului
lui Napoleon, a urmat anularea prin divorţ civil a căsătoriei fratelui său
Ieronim, ocuparea Romei şi anexarea la Franţa a statului papal, pentru care
«urmaşul lui Carol cel Mare» a fost excomunicat. Papa a fost arestat şi închis la
Fontainebleau (1812). Au fost depuşi cei 13 cardinali care n-au aprobat a do ua
căsătorie cu Măria Luiza. Al doilea Concordat, din 1813, semnat de papa, a
fost anulat. În 1814, cu ajutorul a două state necatolice şi a un uia necreştin
(Rusia, Anglia şi Turcia), papa era eliberat şi repus în scaunul papal. Toate
acestea făceau parte dintr-o epocă ce începea în toată Europa sub titlul de
«restauraţie catolică».

Urmările Revoluţiei. Restabilirea Bisericii şi separarea de stat — care s-a făcut

şi în alte ţări supuse Franţei: Olanda, Germania, Italia în libera Elveţie — au
avut darul de a o elibera din păcatele cele vec hi (recrutarea episcopilor
numai dintre nobili şi din clica feudală, minaţia exagerată a iezuiţilor şi altele).

52
Suferinţele au ajuns la mare popularitate şi au adus o nouă renaştere religioasă,
maturizată, cu mijloace noi de lucru ce se va observa la începutul secolului XIX.
Desfiinţarea sau suspendarea privilegiilor legendare papale a fost iarăşi o
acțiune necesară, adusă de spiritul critic şi ştiinţific al vremilor noi ca toleranţa
religioasă, care devine un bun cîştigat pentru toată lumea, tr ezirea interesului
pentru etnografia şi religia popoarelor «păgâne» şi era de evanghelizare uriaşă
sînt un rezultat al acestui proces istoric atât de hotărâtor în istoria omenirii.

E drept că revoluţia a avut pentru religie şi urmări negative. Atitudinea

duşmănoasă faţă de religie luase forme precise, nu numai în pamfletele
răutăcioase ale lui Voltaire, în scrisul marelui poet german G.E. Lessing (†
1781), pentru care adevărul putea fi găsit în orice rel igie, sau în Viaţa lui
Iisus, scrisă de Reimarus (1788, prin care se răspândeşte teoria înşelăciunii
«regizate» de Apostoli), ci şi în atâtea e manifestări ale culturii, poeziei şi
ştiinţei autonome. Noile credinţe, viaţă capitalistă, progresele ştiinţifice şi
dezorientarea în care se găseau mulţi în urma acestor vîrtejuri de viaţă au fost
tot atîtea semne unui veac care a urmat.

Bisericile ortodoxe după căderea Constantinopolului, până în sec. XX

1. Patriarhia ecumenică din Constantinopol

După căderea Constantinopolului (1453), creştinii au avut de îndurat silnicii de tot felul,
politice, sociale, economice, religioase, ba chiar au fost ucişi de către turci, sub diferite
pretexte. Nici chiar Mahomed II nu şi-a ţinut promisiunile făcute.

Cu toate aceste privațiuni, sultanul a recunoscut corpul populațiilor creștine din

imperiul semilunii ca rum mileti, iar patriarhului de Constantinopol i-a recunoscut titlul
de etnarh, suveran politic asupra tuturor creștinilor din imperiu. Patriarhul primea
astfel puteri lărgite, care îi oferea dreptul de a veghea la siguranța și bunăstarea
supușilor săi creștini, pe care îi reprezenta politic în fața sultanului și de a căror
fidelitate și supunere era răspunzător.

Printr-un firman din 1471, el a încredinţat alegerea patriarhului, care până atunci era
făcută de adunarea episcopilor şi a boierilor, doar celor patru mitropoliţi de Heraclea,
Cizic, Nicomidia şi Calcedon, asupra cărora putea folosi mijloacele de constrângere
pentru a pune pe scaunul patriarhal pe candidatul dorit de el. Creştinii erau, de
asemenea, la bunul plac al vizirilor, guvernatorilor şi funcţionarilor locali. Nu este lipsit
de importanţă că din 160 de patriarhi care au păstorit după 1453, numai 21 au murit de
moarte naturală, în funcţia lor ierarhică, 105 au fost depuşi, 27 au renunţat, 6 au fost

53
omorâţi, între care Grigorie V, care, datorită susţinerii revoluţiei greceşti, de Paștile
anului 1823, îmbrăcat în veşmintele liturgice, a fost spânzurat la poarta de intrare în
Fanar.

Cu toate acestea, Patriarhia ecumenică a rămas principalul sprijin naţional al grecilor

aflaţi sub turci. Patriarhii de la Constantinopol (Istanbul) au trebuit să facă faţă, pe
lângă asupririi turceşti, şi prozelitismului catolic, protestant şi anglican, în încercarea lor
de a găsi noi adepţi. Între aceştia, amintim pe Nifon II, cunoscut ca sfânt, activ în
principatul Munteniei la 1504, Ioasaf II (1555-1565), ctitor al clădirilor patriarhale,
Ieremia II, cunoscut prin corespondenţa cu protestanţii din Tübingen, prin lupta contra
simoniei, prin participarea, la reforma calendarului şi prin înfiinţarea patriarhatului rus,
în 1589. O menţiune specială pentru sec. XVII merită patriarhul Chiril Lucaris, un mare
învăţat, activ mai ales împotriva propagandei iezuite în Polonia, în Principatele Române
şi la Constantinopol. Datorită intrigilor, iezuite, la 1638 a fost sugrumat de către ieniceri.
Deşi opera şi numele lui Chiril au fost condamnate la Sinodul de la Constantinopol
(1632), Iaşi (1642), Ierusalim (1672) pe motiv că ar fi suspect de înclinare spre calvinism,
prin jertfa vieţii sale el a făcut să naufragieze definitiv planurile de catolicizare ale
Romei. Din necesitatea contracarării pericolului catolic, ca şi a celui protestant, au
rezultat câteva mărturii de credinţă cu o valoare deosebită: „Mărturisirea Ortodoxă” a
lui Mitrofan Critopulos (1625), a mitropolitului Petru Movilă al Kievului (1640),
aprobată la Iaşi în 1642 şi de Sinodul constantinopolitan din 11 mai 1643, "Pavăza
Ortodoxiei" a patriarhului Dositei al Ierusalimului (1672). Un alt ierarh cunoscut a fost
Samuil Hangheris, care a păstorit de două ori (1763-1768 şi 1773-1774) şi care ne-a lăsat
un regulament nou de organizare a patriarhiei, urmărind să dea mai multă stabilitate
acestei instituţii prin introducerea unui sinod permanent. Din sec. XVII, pentru
administraţie, pe lângă clerici, s-a format şi o pătură de laici de vază, cu rolul de
consilieri şi controlori. Acţiunea aceasta de reformare va continua şi în sec. XVIII, însă
situaţia patriarhiei rămâne tot mai jalnică.

Creşte, însă, numărul şcolilor, al tipografiilor şi al oamenilor învăţaţi care au împânzit

aproape toate ţările ortodoxe. Dezvoltarea, în sec. al XVIII-lea a filetismului, adică
supralicitarea valorilor naţionale greceşti şi, prin urmare, persecutarea celorlalte (sârbă,
bulgară, română, georgiană), ca şi cauze de ordin financiar, au dus la desfiinţarea
Patriarhiilor din Peci (sârbească) şi Orhida (bulgărească). Situaţia creştinilor din
imperiul turc s-a îmbunătăţit uşor după Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774), însă pentru
Patriarhia ecumenică vor veni vremi grele, odată cu înfiinţarea în 1821 a statului grec.
Acuzat că a participat la lupta de eliberare, patriarhul Grigorie V al Constantinopolului
a fost spânzurat de turci în ziua de Paşti 1821, împreună cu alţi 30 de ierarhi şi clerici.
Au fost ucişi, de asemenea, 30.000 de mireni. în 1839, sultanul Abdul Hamid a dat
„hatişeriful de Giulhane”, prin care garanta creştinilor libertatea de cult, egalitatea şi

54
asigurarea vieţii şi averii. Nu s-a ţinut însă de cuvânt. Aceleaşi drepturi au fost şi mai
mult afirmate prin înaltul decret al sultanului din 1856 („Hati-Humaium”). Dar şi acesta
a rămas doar pe hârtie, numai între 1824-1909 fiind din nou masacraţi peste 10.000 de
armeni şi greci. Între patriarhii sec. al XIX-lea, amintim pe: Constandie (1830-1834),
numit şi Sinaitul, fiindcă a fost călugăr pe Muntele Sinai, cu studii în Rusia. Om foarte
cult, a scris tratatele „Contra armenilor”, în care combate ideile greşite ale armenilor;
Antim VI (1845-1848), cunoscut prin răspunsul categorie dat enciclicii de unire a Papii
Pius IX; Gherman al IV-lea (1842-1845 şi 1852-1853), întemeietorul şcolii de la Halki şi al
unui mare spital la Constantinopol; Ioachim al III-lea (1878-1884), apărător al creştinilor
şi mare ziditor şi renovator de biserici; Antim al VII-lea (1895-1897), cunoscut mai ales
prin răspunsul dat papii Leon al XIII-lea, în 1895.

Ororile turcilor au continuat însă şi în secolul XX. Un număr de un milion şi jumătate de

greci au fost omorâţi sau expulzaţi între 1919-1922, de pildă, mitropolitul Hrisostom al
Smirnei a fost batjocorit, tăiat în bucăţi şi aruncat la câini, spre groaza tuturor
creştinilor. Din 1935 s-a interzis clerului grec din Turcia până şi costumul preoţesc,
guvernul turc urmărind chiar expulzarea patriarhului ecumenic din Constantinopol.
După cel de-al doilea război mondial, datorită conflictului dintre turci şi grecii din
Cipru, în 1955 au fost distruse de fanaticii musulmani nu mai puţin de 70 de biserici
ortodoxe din Constantinopol, pentru ca în 1964 regimul turc să interzică apariţia
revistei patriarhale „Apostolos Andreas”, iar în 1971 să închidă Şcoala teologică de la
Halki. Cu toate acestea, Patriarhia ecumenică a câştigat o reputaţie deosebită, mai ales
datorită marelui patriarh Athenagoras I (1949-1972). Cu deschiderea sa ecumenică,
Athenagoras a strâns relaţiile pe picior de egalitate, atât cu Biserica Romano-Catolică,
întâlnindu-se cu Papa Paul VI în Ierusalim, în 1964 şi apoi vizita acestuia în Fanar, în
1968, ca şi declararea în 1965 ca nulă a anatemei din 1054, cât şi cu Bisericile
Evanghelice, cu care a început, din 1969 un schimb oficial cu delegaţii.

Tot în 1965 începe dialogul cu Vechii Catolici. În timpul lui Athenagoras a fost
organizat Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, care desfăşoară o intensă
activitate interortodoxă şi ecumenistă. Între 1972-1993, Patriarhia ecumenică este
condusă de Dimitrios I, care continuă să activeze în majoritatea organizaţilor
pancreştine şi interortodoxe, ca: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (din 1948), Conferinţa
Bisericilor din Orientul Mijlociu ş.a. Sub jurisdicţia Patriarhiei se află ortodocşii greci
din Turcia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria, Suedia, Finlanda, U.S.A. şi
Canada. Actualul patriarh este Bartholomeu.

După 1453, Patriarhia Alexandriei a cunoscut aceeaşi soartă ca şi Constantinopolul.

După cucerirea Egiptului de turci, în 1517, patriarhii ortodocşi au fost nevoiţi să-şi aibă
reşedinţa la Constantinopol, de unde conduceau mai mult nominal, revenindu-le mai
ales meritul de a apăra ortodoxia în faţa propagandei catolice şi protestante şi, în special

55
împotriva calvinismului. Între patriarhii cu o înaltă cultură s-au remarcat: Gherasim
(1567-1630), Meletie Pigas (1592-1602), Chiril Lukaris (1603-1621) şi Mitrofan
Cristopulos (1636-1639). Cel din urmă, de pildă, a studiat la Oxford, Wittemberg, a
predat limba greacă în Veneţia, având contacte atât cu personalităţi catolice, cât şi
protestante. Persecuţiile împotriva creştinilor au continuat, deşi în 1811 stăpânirea lui
Mehmed Ali încerca să se modernizeze după modelul apusean. Ortodocşii alexandrini
aveau singura lor nădejde în ajutoarele venite din Rusia şi Principatele Unite.

Abia în 1846, patriarhii alexandrini şi-au putut relua reşedinţa de la Alexandria. Între
timp, însă, numărul credincioşilor a scăzut foarte mult, datorită islamizării forţate. O
creştere a numărului acestora se observă abia mai târziu, prin aşezarea aici a grecilor
din Grecia şi Liban, aşa încât s-au putut forma 9 mitropolii. S-a ajuns însă la un conflict
între cele două tendinţe: greacă şi arabă. În 1899, Constantinopolul a recunoscut
independenţa Alexandriei. Ctitorii nou organizatei patriarhii au fost mai ales patriarhii
Sofronie al IV-lea (1899-1925) şi Meletie Metaxakis (1925-1937). Cel dintâi, Sofronie al
IV-lea, a întemeiat spitalul grec din Alexandria, a făcut şcoli, a făcut tipografia existentă
încă din sec. XVII, la 1908 a înfiinţat revista „Farul bisericesc” şi ziarul oficial
„Pantenos”, apoi un orfelinat, o şcoală secundară, mai multe corporaţii şi bresle etc. A
murit la Zürich, în 1925, când se întorcea de la Conferinţa ecumenică de Stockholm.

Cel de-al treilea, patriarhul Meletie Metaxakis, s-a remarcat încă din tinereţe când,
împreună cu viitorul arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos a întemeiat revista
"Nea Sion" din Ierusalim. Între anii 1918-1920 el a organizat arhiepiscopia Atenei şi pe
cea greacă din America, după care ajunge patriarh de Constantinopol (1921-1923), unde,
între 10 mai - 5 iunie 1923 s-a ţinut primul congres panortodox. Tot el a stabilit şi
primele relaţii cu Biserica anglicană, însă în 1923, guvernul turc l-a expulzat, pretextând
că nu este cetăţean turc.

Ca patriarh al Alexandriei (1925-1937), Meletie a înfiinţat o episcopie ortodoxă în sudul

Africii, la Johannesburg şi alta în Tunisia, la Catargina, iar la Axum a ales un episcop
arab. Apoi, în 1926, a clădit în Heliopolis un seminar teologic, un orfelinat la Cairo şi a
început construirea catedralei Sf. Marcu din Alexandria şi a unor localuri patriarhale, în
acelaşi oraş şi în Cairo. Spirit ecumenist, Meletie a întreţinut strânse legături cu
ortodocşii, anglicanii şi vechii catolici, ajutând chiar cu bani şi susţinând la şcoli clerici
din patriarhiile Antiohiei şi Ierusalimului. În timpul cât a păstorit el patriarhia
Alexandriei, s-a întărit mult, crescând numărul credincioşilor, al şcolilor, breslelor,
spitalelor, bibliotecilor etc.

După cel de-al doilea război mondial, mai ales datorită politicii fostului preşedinte
Nasser, colonia greacă din Egipt a slăbit, fără însă a micşora importanţa patriarhiei de
Alexandria. Din 1964 (Aarhus) încep convorbirile dintre ortodocşi şi necalcedonieni, în

56
vederea apropierii lor. De asemenea, se intensifică şi zelul misionar al ortodocşilor pe
întregul continent african. Patriarhul Nicolae al VI-lea (1968-1986) s-a străduit să
reorganizeze opera pastorală şi misionară a bisericii sale, mai ales în Uganda şi Kenya,
prin reînnoirea personalului diocezelor şi parohiilor, recrutând un cler capabil să
răspundă cerinţelor vremii. De asemenea, el a făcut mai pregnantă participarea Bisericii
din Alexandria în cadrul Mişcării ecumenice (în care e membră din anul 1948), precum
şi în cadrul eforturilor pentru refacerea unităţii creştine.Actualul patriarh, Partenie,
păstoreşte 13 arhidioceze, în Egipt, Uganda, Kenya şi Tanzania.

Patriarhia Antiohiei. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), patriarhii

antiohieni, ca şi ceilalţi, rezidau mai mult la Constantinopol sau mergeau după ajutoare
în Rusia sau Ţările Române. Au existat, însă, patriarhi culţi şi activi pe tărâmul
gospodăresc, pastoral şi cultural. Amintim mai ales pe patriarhii Ioachim (1584-1587) şi
Macarie (1648-1672), care au făcut o serie de călătorii în ţările ortodoxe, pe care le-a
descris Paul din Alep, diaconul lui Macarie. După 1622, când s-a înfiinţat „Congregaţia
de propaganda fide”, papalitatea a început o mai puternică acţiune prozelitistă, folosind
toate mijloacele pentru destrămarea unităţii ortodocşilor antiohieni, unii dintre aceştia
trecând la uniaţie. Ortodocşii au încercat însă să se apere, atât practic, cât şi în scris.
Astfel, la 11 mai 1643, patriarhul Macarie participa la Sinodul de la Constantinopol care
a aprobat „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă. Apoi, la 1718, patriarhul
Antiohiei, împreună cu cei ai Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului,
trimiteau în Anglia vestitul document intitulat Răspunsul patriarhilor orientali,
împreună cu actele Sinoadelor din 1672 şi 1691, ţinute la Constantinopol. Din anul 1724,
când mulţi sirieni s-au unit cu Roma, şi până în 1898, când cu ajutor rusesc a fost pus
arabul Meletie Doumani, scaunul patriarhal a fost ocupat mai mult de grecii impuşi de
Constantinopol. Cei mai mulţi dintre aceştia rezidau însă la Constantinopol sau în
Ţările Române şi Rusia. De aceea s-au înteţit luptele dintre greci şi catolici. În 1823, cu
ajutor rusesc, a fost întronizat patriarhul Metoaie, căruia mitropolitul Filaret al
Moscovei i-a închinat două biserici la Moscova. În 1896, patriarhul Gherasim a trecut de
la Antiohia la Ierusalim, iar credincioşii cer ierarh arab. În 1898, grecul Spiridon a
trebuit să demisioneze, în locul lui fiind ales sirianul Meletie Doumani, fapt pentru care
patriarhii greci de Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim au rupt relaţiile cu el.
Urmaşul acestuia, Grigorie IV Haddat, ales în anul 1909, era tot sirian, ca şi patriarhul
Alexandru III, fapt pentru care grecii au fost nevoiţi să se împace cu situaţia. După al
doilea război mondial, o mare parte a ortodocşilor au emigrat. Patriarhia Antiohiei a
primit ajutoare pentru a construi noua reşedinţă din Damasc, precum şi biserici. După o
schismă de doi ani, în anul 1970, tânărul patriarh Elias al Antiohiei, foarte iubit de
popor, a obţinut recunoaşterea deplină. Lui i-a urmat patriarhul Ignatie al IV-lea,
Hazim. Jurisdicţia Patriarhiei Antiohiei se întinde astăzi peste credincioşii săi din Siria,
Liban, Irak, Iran, Peninsula Arabică şi unele părţi din Turcia. De asemenea, ea se întinde

57
şi peste ortodocşii de limbă arabă din America, Australia şi Noua Zeelandă. Sfântul
Sinod este autoritatea bisericească supremă şi constă din patriarh, ca preşedinte, şi
mitropoliţii diecezani. Preoţii sunt pregătiţi la Facultatea de teologie şi seminarul de la
Mănăstirea Balamand, lângă Tripoli, în Liban. Clerul superior şi-a făcut studiile la
Halki, Atena, Rusia, Bucureşti, Germania şi America. În cadrul patriarhiei Antiohiei şi
în special în eparhiile libaneze a luat fiinţă „Mişcarea tinerilor ortodocşi”, cu mare
însemnătate misionară. Iniţiatorii ei au ajuns în funcţii episcopale. Ignatie Hazim, numit
în 1966 arhiepiscop de Lattakie, şi-a putut ocupa scaunul în anul 1970, după care a
devenit patriarh. George Khodr a ocupat din 1970 scaunul episcopal al Muntelui Liban.
Apoi, în 1973, canonistul Pantelimon Rodopoulos, de la Facultatea de teologie de la
Tessalonic, a devenit primul rector al nou-înfiinţatei Academii Teologice de la
Balamand. Actualmente, Patriarhia Antiohiei se conduce după un regulament din 1973
şi îşi are sediul la Beirut, în Liban, confruntându-se cu dificultăţule rezultate în urma
conflictului cu palestinienii. Cucerirea Egiptului de către turci în 1517, a îngreuiat şi mai
mult situaţia ortodocşilor de aici. Între 1517 şi până la 1634, latinii şi armenii au luptat
cu toate forţele pentru a câştiga pentru ei Locurile Sfinte. Ortodocşii trebuiau să lupte
atât contra propagandei iezuite, cât şi a islamizării, aşa cum au făcut patriarhii Teofan
(1608-1644), Paisie (1645-1660), Nectarie, Dositei şi Hrisant, activi între 1660-1713. Ei
erau ajutaţi de „Frăţia Sfântului Mormânt”, care era un comitet restrâns de ierarhi şi
călugări ce luptau pentru apărarea Sfântului Mormânt. Patriarhul Teofan al
Ierusalimului fusese prezent la sinodul din 24 septembrie 1638, de la Constantinopol,
care l-a condamnat pe Ciril Lukaris. La Sinodul de la Constantinopol, din 1 mai 1643,
participau patriarhii Partenie de Constantinopol, Ioanichie de Alexandria, Macarie de
Antiohia şi Paisie de Ierusalim, care au aprobat „Mărturisirea ortodoxă” a
mitropolitului Petru Movilă, fixând punctul de vedere ortodox, atât faţă de
protestantism, cât şi faţă catolicism. Tot împotriva catolicismului a activat patriarhul
Nectarie (†1669) care a scris cel mai bun tratat despre primatul papal, tipărit apoi la Iaşi
(1692) şi în care a demascat pofta de dominaţie a papilor. Un alt patriarh al
Ierusalimului, Dositei, care era foarte cunoscut la curţile domnilor români, a ţinut în
martie 1672, un sinod la Ierusalim, pentru a răspunde polemicii jansenisto-calvine din
Franţa. Dositei (†1707) a fost cea mai mare personalitate ortodoxă de la sfârşitul sec. al
XVIII-lea. El a intervenit în conflictele dintre catolici şi protestanţi, apărând şi precizând
învăţătura ortodoxă. Pentru aceasta, a scris „Pavăza Ortodoxiei” (1672) şi cele trei
tomuri ale „împăcării”, al „Iubirii” şi al „Bucuriei”, tipărite toate trei în Principatele
Române şi în care reeditează tot ceea ce era mai important în polemica antilatină, de la
Fotie până la Nectarie. Tot el a scris şi „Istoria patriarhiilor de Ierusalim”, foarte
importantă pentru informaţiile pe care le dă despre Patriarhia Ierusalimului. Hrisant
(†1732), nepotul său, care fusese şi la Paris, a publicat preţioasele cărţi „Syntagmation”,
un manual de statistică despre cele cinci patriarhate ortodoxe, o descriere a Ţării Sfinte
şi „Despre oficiile bisericeşti”. Ceva mai târziu, în 1718, patriarhul Ierusalimului,

58
împreună cu colegii săi de la Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim, trimitea în Anglia
vestitul „Răspuns al patriarhilor orientali”, în care lua poziţie faţă de mărturisirea lui
Ciril Lukaris şi expuneau punctul de vedere ortodox, în vederea discuţiilor cu Biserica
anglicană. Cu toată asuprirea turcească, în sec. XIX şi XX, situaţia Patriarhiei
Ierusalimului, ca şi a celorlalte patriarhii orientale, s-a îmbunătăţit simţitor. Deşi în anul
1808, biserica Sfântului Mormânt a fost distrusă de un foc, în doi ani a putut fi
restaurată. Apoi, la 1852 şi 1853, prin două firmane, turcii le garantau ortodocşilor
drepturile ce le vor fi confirmate apoi de Convenţia de la Paris, din 1865, şi de
Conferinţa de la Berlin, din 1878, urmate de Liga Naţiunilor şi apoi de Naţiunile Unite.
Un rol deosebit în apărarea Sfintelor Locuri şi asigurarea pelerinajelor creştine îl are
„Frăţia Sfântului Mormânt”, care conduce de fapt întreaga Patriarhie a Ierusalimului.
Aceasta dispune şi administrează cele 12 mănăstiri din Ierusalim şi 18 din provincie. Ea
editează şi revista „Nea Sion”. În mănăstirea „Sfintei Cruci” de lângă Ierusalim se află şi
şcoala care a înflorit între anii 1736-1800, şi mai ales după 1853. Cu toate greutăţile
provocate de prozelitismul catolic, în 1869 s-a ajuns la crearea unui status quo: cheile
Sfântului Mormânt au fost redate prin intermediul francez, turc şi bulgar, ortodocşilor.
Deşi credincioşii Patriarhiei Ierusalimului sunt în marea lor majoritate arabi şi sirieni,
totuşi nu li s-au acordat drepturi în conducerea bisericească, deşi încă din 1911 „junii
turci” au impus un consiliu mixt, care le acorda egalitate cu grecii. Grecii păstrează însă
pentru ei conducerea, prevalându-se de edictele şi beratele sultanilor din 1520, 1860 şi
1875. Patriarhul se alege în baza unei legi promulgate în 1958. Ceva mai târziu, în anul
1960, a început şi restaurarea cu banii guvernului Greciei a Bisericii Sfântului Mormânt.
Actualul patriarh, Diodor păstoreşte un număr de peste 80.000 de credincioşi. Preoţii
sunt pregătiţi la seminarul patriarhiei, care deţine şi 37 de şcoli elementare şi secundare
în diferite parohii.

Biserica Ortodoxă Rusă. Importanţa Moscovei creşte mai ales după 1453, când, după
căderea Constantinopolului, Rusia era statul ortodox cel mai puternic şi mai mare
capitala sa numindu-se pe sine „a treia Romă”. Considerându-se urmaş al vechilor
împăraţi bizantini, Ivan al IV-lea (1533-1584) şi-a luat numele de ţar, adică împărat
(1547), iar sub urmaşul său, Teodor I (1584-1598), Biserica rusă s-a proclamat patriarhat
(1589), cu consimţământul patriarhilor răsăriteni. Primul patriarh rus, Iov (1589-1605) a
fost întronizat la Moscova de către patriarhul Ieremia II al Constantinopolului, în ziua
de 26 ianuarie 1589.

Sub urmaşii acestuia, patriarhii Hermogen (1606-1612), Filaret (1619-1633) , Ioasaf I

(1634-1640) şi Iosif (1642-1652) au păstorit într-o epocă de adânci frământări politice,
întreţinute şi de propagarea catolicismului polonez. Primii trei patriarhi au suferit chiar
bătăi, închisori şi prizonierat din partea polonilor şi a partidului favorabil lor. Biserica
însă a fost în acest timp sprijinul cel mai puternic pentru eliberarea ţării şi în special în

59
luptele duse de călugării din Sergreievskaia Lavra, conduşi de arhimandritul Dionisie şi
de Avram Ioliţin. Aceasta a făcut ca Biserica şi patriarhii să se bucure de o preţuire
deosebită din partea poporului. Culmea, dar şi declinul puterii patriarhale ruse a fost
atinsă însă de păstorirea patriarhului Nicon (1652-1666), retras în 1658. Deosebit de
înzestrat, cu o voinţă puternică şi o viaţă curată, deschis şi auster, Nicon era foarte iubit
atât de popor, cât şi de ţar, care în zilele Floriilor îi ducea calul de căpăstru. Bărbat
învăţat, Nicon a contribuit la unirea, în anii 1653-1654, a rutenilor cu Moscova, dar mai
ales a realizat corectarea cărţilor bisericeşti, putând să fie îndepărtate greşelile ce se
strecuraseră în aceastea. Conservatorismul îngust şi evlavia neluminată a clerului şi a
poporului a dus, însă, la rupereaa din sânul bisericii ruse a „starovierţilor” (vechi
ortodocşi) sau a staro-obreaţilor (adepţii ritualului vechi), care nu vroiau să schimbe
absolut nimic, nici din tipic, nici din cărţile bisericeşti. Hotărât pentru reformă, Nicon a
intrat în conflict chiar cu ţarul şi cu unii ierarhi, ceea ce a făcut ca sinodul din 1666-1667,
la care participau şi patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi alţi
reprezentanţi ai Ierusalimului, să-1 condamne pe patriarhul rus. Reforma însă a fost
aprobată şi s-a generalizat cu toată împotrivirea starovierţilor (rascolnicilor). Refuzând
jurământul, serviciul militar, raderea bărbii, dansul ş.a., rascolnicii au fost persecutaţi,
mulţi dintre ei trebuind să se expatrieze, unii dintre ei - lipovenii - în Moldova noastră.
Până la urmă, rascolnicii au fost lăsaţi în pace, organizându-se în mai multe Biserici,
grupate în două categorii: popovţii (care mai păstrează preoţia) şi bezpopovţii (care nu
mai au ierarhie). După condamnarea sa, Nicon a fost închis într-o mănăstire, unde a stat
16 ani. Dându-şi seama de greşeala făcută, ţarul Alexie Mihailovici şi-a cerut iertare, iar
noul ţar Feodor Alexeievic a hotărât să-1 repună pe Nicon pe tron. Acesta a murit însă
pe drum, la 17 august 1681.

Ceilalţi patru patriarhi care i-au urmat lui Nicon, Ioasaf II (1667-1672), Pitirim (1672-
1673), Ioakim (1674-1690) şi Adrian (1690-1700) nu s-au ridicat nici unul la înălţimea lui.
Dornic să-şi asigure supremaţia asupra Bisericii, influenţat şi de curentele apusene,
Petru cel Mare (1676-1725) a desfiinţat patriarhatul, înlocuindu-1 cu un sinod dirigent
care a condus Biserica rusă până în anul 1917, când patriarhatul a fost reînfiinţat.
„Regulamentul duhovnicesc” din 1721, sau legea de organizare a Bisericii ruse de acum
încolo era opera lui Petru şi a lui Teofan Procopovici. El înlocuia patriarhatul cu un
consistoriu (ca la protestanţi) sau consiliul dirigent, prezidat de mitropolitul de
Petrograd, unde se mutase capitala din 1703 şi din care făceau parte la început 4
arhiepiscopi, 7 arhimandriţi şi 2 protopopi, între ei fiind şi confesorul ţarului şi
protopopul armatei şi flotei. Controlul statului era îndeplinit de către oberprocuror,
ceea ce asigura supravegherea directă de împărat a întregii vieţi bisericeşti, şcolare şi
mănăstireşti. Ortodocşii au fost nevoiţi să facă faţă acum influenţei protestante care
domnea la curtea ţarilor. În acest timp de ridicare a statului moscovit, misiunea externă
a Bisericii ruse s-a întărit, ajungând în Nord până la Carelia şi Oceanul îngheţat, în

60
Răsărit, trecând peste triburile calmuce, chirghize, în Sud trecând Caucazul, iar în
Extremul Orient atingând Camciatca şi coastele Americii. S-a dezvoltat, tot acum,
învăţământul, viaţa mănăstirească, tiparul ş.a. Biserica rusă având principalul rol în
susţinerea Ortodoxiei. Este suficient să amintim doar pe stareţi ca Teofan Zatvornic
(1894) , Macarie (1866) şi Ambrozie (†1891) de la Optina, Sfântul Serafim de Sarov, ori
de preoţii Gheorghe Petrov şi Ioan de Kronstadt, pentru a ne da seama de rolul Bisericii
Ortodoxe în viaţa poporului rus din această perioadă. După 1917, când s-a reinstaurat
patriarhatul, Biserica Ortodoxă Rusă a trebuit să facă faţă noilor realităţi create de
instaurarea puterii bolşevice. Patriarhul Tihon (1917-1925) a reorganizat noul patriarhat,
pierzând, însă, poziţia pe care o avusese înainte, regimul comunist punându-i tot felul
de îngrădiri. Patriarhul Tihon a fost închis (1922-1923) şi apoi a avut domiciliu forţat
(1924-1925). După moartea acestuia, puterea sovietică nu a permis alegerea unui nou
patriarh. Ba, mai mult, prin Legea din 1929, se restrângeau şi mai mult drepturile
Bisericii, dându-se în schimb frâu liber propagandei ateiste. În aceste condiţii şi-au
desfăşurat activitatea patriarhii Serghie (1943-1944), Alexei (1945-1970) şi Pimen, ales în
anul 1971. Acum păstoreşte Alexei al II-lea. În toată această perioadă, Biserica Ortodoxă
s-a străduit să supravieţuiască, desfăşurând şi o activitate ecumenică, mai ales din anul
1961, când a intrat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, şi una interortodoxă, în vederea
întrunirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Sărbătorirea mileniului
încreştinării ruşilor, în anul 1988 a constituit, pentru întregul popor sovietic, un
adevărat punct de răscruce când, la mitingul din 29 aprilie al acelui an, şeful statului,
Mihail Gorbaciov, a accentuat că perestroica face posibilă participarea mai activă a
conducătorilor bisericeşti la viaţa statului. Ca urmare, în anul 1989, patriarhul Pimen a
fost ales deputat al poporului Uniunii Sovietice. Regimul a permis în ultimul timp
crearea de noi parohii, retrocedarea unor mănăstiri, între care şi aceea a Sfântului
Daniel din Moscova, precum şi reformarea învăţământului teologic şi retipărirea unor
noi periodice bisericeşti, Biserica Ortodoxă Rusă păşind pe drumul înnoirilor.
Jurisdicţia Patriarhiei Moscovei se întinde asupra credincioşilor ortodocşi din fosta
Uniune Sovietică, având şi o puternică diaspora, care cuprinde: Exarhatul pentru
Europa Centrală, Exarhatul pentru Europa Apuseană şi Exarhatul pentru America
Centrală şi de Sud, precum şi o serie de parohii în Canada, Finlanda, Ungaria, Tokyo,
Milano, Ierusalim, Rabat, Alexandria, Damasc, Beirut ş.a. Din 1962, Patriarhia Moscovei
are un reprezentant permanent la Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Geneva şi în
Conferinţa Creştină pentru Pace de la Praga. Actualul patriarh este Alexei II.

Biserica Ortodoxă Sârbă. După includerea Serbiei în Imperiul Otoman, în 1459, turcii
au instaurat o epocă tragică pentru istoria sârbilor. În anul 1557, Soliman Magnificul a
reinstaurat Patriarhia sârbă, care a devenit punctul de sprijin cel mai important pentru
menţinerea naţiunii sârbe. Un ajutor deosebit i-a revenit apoi din partea unui sârb
turcit, Mehmet Socolovici (Mare Vizir din 1565), care a pus pe tronul patriarhal pe

61
fratele său, Macarie. Deşi în anul 1766, Patriarhia sârbă a fost suprimată printr-un
firman al sultanului Mustafa al III-lea, ea a constituit temelia pentru revoluţiile din 1804
şi 1815. După tratativele duse mai ales de principele Milos cu Constantinopolul, la 1879,
Biserica Serbiei a fost din nou recunoscută ca autocefală. Dacă pentru Biserica
Muntenegrului, cei mai însemnaţi ierarhi au fost mitropoliţii Petru şi Mihail, pentru
Mitropolia Carloviţului din Austro-Ungaria au fost deosebit de importanţi mitropoliţii
Ştefan Stratimirovici (1790-1836) şi Iosif Raiacici (1842-1861).

După primul război mondial, Biserica Sârbă s-a contopit într-o organizaţie unitară abia
în urma constituirii statului sârbo-croato-sloven, la 29 mai 1919. S-au unit acum cele
şapte Biserici Ortodoxe care, până atunci, au trăit separat, şi anume:

1. Mitropolia Belgradului;

2. Biserica din Sremski, care s-a organizat din sârbii fugiţi pe teritoriul austriac;

3. Mitropolia de Muntenegru;

4. cele 4 episcopii ale Bosniei şi Herţegovinei, anexate în 1878 la Austro-Ungaria;

5. cele 2 episcopii dalmatice Zara şi Cattaro, care au fost organizate, în 1810, în vremea
stăpânirii napoleoniene şi care erau sub austrieci şi

6. eparhiile din Macedonia, care din 1912 se aflau sub administraţia sârbă, dar
aparţineau încă de jurisdicţia Constantinopolului.

În urma înţelegerii dintre ierarhi şi statul iugoslav, în 1920, Biserica Ortodoxă din
Iugoslavia s-a constituit în patriarhie, condusă de mitropolitul Belgradului, recunoscut
şi de Patriarhia ecumenică. Primul patriarh, Dimitrie, a fost hirotonit în anul 1924. La 16
noiembrie 1931, a fost sancţionată Legea privitoare la organizarea Bisericii, valabilă
până la 30 mai 1947. În timpul celui de al doilea război mondial, multe oraşe şi sate
sârbeşti au fost distruse şi mulţi- preoţi au fost omorâţi de fascişti. Situaţia grea a
continuat însă şi după război, datorită separării dintre Biserică şi Stat, săvârşită în urma
instaurării puterii comuniste la cârma Iugoslaviei. Actualul patriarh Gherman îşi are
reşedinţa la Belgrad, având sub jurisdicţie 4 mitropoliţi (Scoplie, Cetinge, Sarajevo şi
Banialuca) şi 21 de episcopi. De asemenea, are câte o episcopie (administrată de vicari)
la Timişoara, Budapesta, Viena, ca şi în Europa de Vest, America de Nord şi Australia.
Din 1965 este membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Are o Facultate de teologie
(din 1920) la Belgrad, 4 seminarii teologice şi 1 seminar monahal. Biserica Sârbă respectă
şi acum calendarul vechi (iulian).

Biserica Ortodoxă Bulgară. După cucerirea Bulgariei de către turci, începând cu anul
1393, bulgarii şi-au pierdut treptat independenţa politică, culturală şi bisericească.

62
Ocuparea scaunelor ierarhice cu greci fanarioţi a dus la naşterea unui curent contra
acestora, iniţiat de către călugărul Paisie de la Hilandar, care în anul 1762 a scris Istoria
Bulgariei. Un ucenic al acestuia, Sofronie, a trecut în Principatele Române, tipărind în
1806, la Râmnic, „Predicile duminicale”, în care arăta situaţia jalnică a bulgarilor supuşi
turcilor. Secolul XIX este, de altfel, secolul renaşterii bulgare, renaştere iniţiată de unii
mireni organizaţi în bresle, ori negustori bogaţi, mulţi dintre ei trăind în Muntenia,
Rusia, Serbia, Austria, Constantinopol etc. În 1824, Petru Barovici din Kotel tipărea la
Braşov „Alfabetul” după care s-a făcut începutul şcolii lancasteriene în Bulgaria. Prin
Hatişeriful din 1839 se acorda tuturor cetăţenilor din Turcia libertate de cugetare, se
desfiinţau vămile, se acorda libertate religioasă,dând posibilitatea macedonenilor şi
bulgarilor să-şi aleagă şi episcopi. În 1870, prin Decretul din 12 martie, Poarta a înfiinţat
exarhatul bulgar autocefal, ceea ce a dus la binecunoscuta schismă cu Constantinopolul,
proclamată în anul 1872. Cu toate acestea, ia avânt şi învăţământul clerical, prima şcoală
cu 5 clase fiind înfiinţată la Târnovo, în anul 1874. A fost închisă în 1877 şi în 1878
redeschisă pentru a fi desfiinţată în anul 1885. De asemenea, al Somokov a funcţionat
între anii 1876-1904, cu întrerupere, o altă şcoală, mutată apoi în 1904 la Sofia. În timpul
schismei, timp de 40 de ani Biserica Ortodoxă Bulgară a primit Sfântul Mir de la ruşi, iar
între anii 1925-1945, de la români şi sârbi. După războiul dintre anii 1877-1878, Bulgaria
eliberată a fost condusă de principele german, ajuns cneaz, Alexander Battenberg,
căruia i-a urmat Ferdinand de Saxa-Coburg. Acesta, în 1896, a trecut la Ortodoxie,
luând numele de Boris şi fiind miruit de mitropolitul Klement al Târnovei. La 5
octombrie 1908, Boris ia titlul de ţar, Bulgaria devenind independentă. În urma
războaielor balcanice şi după primul război mondial, Macedonia a fost împărţită între
greci şi sârbi, ieşind de sub jurisdicţia bulgară. În anul 1909, în urma separării dintre
Stat şi Biserică, religia a fost scoasă din şcoală. După primul război mondial s-au
înfiinţat mai multe şcoli, dintre care Seminarul teologic de la Plovdiv (Filipopo),
Seminarul monahal de la mănăstirea Troian şi, din anul 1923, Academia Sfântului
Clement. Exarhul Iosif a transferat şcoala bulgară de la Constantinopol la Sofia. După al
doilea război mondial, relaţiile bulgarilor cu Constantinopolul s-au îmbunătăţit.
Patriarhia ecumenică i-a recunoscut în anul 1945 autocefalia, iar în 1953 a fost înscăunat
patriarhul Chiril (1953-1971) care studiase la Cernăuţi. Acestuia i-a urmat, din 4 iulie
1971, Maxim, fost mitropolit de Loveci. Biserica este condusă de către un sinod şi
patriarh, cu un Congres bisericesc. Numărul credincioşilor este de 8 milioane,
organizaţi în 13 dioceze şi 120 de mănăstiri. Este membră în Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, din anul 1961, precum şi în Conferinţa Bisericilor Europene şi Conferinţa
Creştină de la Praga. Publică revista „Tîrkovinii Vestnik” şi „Duhovnaia Cultura”.

Arhiepiscopia Ciprului. A fost organizată din vremea Sf. Apostol Pavel, al cărui ucenic,
Barnaba, era cipriot. La Sinodul al III-lea ecumenic, ea şi-a câştigat autocefalia. A avut
însă de suferit, mai ales în urma cuceririi cruciaţilor. La 1190, Richard Inimă de Leu a

63
cucerit-o şi a înlocuit pe arhiepiscopul ortodox cu unul latin. A redus numărul
scaunelor episcopale de la 14 la 4, persecutându-i pe ortodocşi. La 1231, de pildă, au fost
arşii de vii 13 călugări. Dinastia franceză de Lusignan a fost înlocuită la 1489 cu cea a
veneţienilor, până în anul 1571. În tot acest timp, dominaţia Romei s-a exercitat foarte
puternic în dauna credincioşilor ortodocşi, al căror număr a scăzut. Din 1571 până în
1878, când Ciprul s-a aflat sub stăpânirea turcilor, dominaţia latinilor a scăzut, deşi
situaţia ortodocşilor a rămas grea. În anul 1821, arhiepiscopul Kiprianos, episcopii şi 486
de preoţi, ca şi ortodocşi laici, au fost executaţi fiindcă s-au solidarizat cu lupta de
eliberare a grecilor. În urma Congresului de la Berlin, din 1878, Turcia a cedat Ciprul,
Angliei, care la 5 noiembrie 1914 şi l-a anexat, iar la 1 mai 1925 l-a proclamat colonie
britanică, până în anul 1960, când această insulă s-a declarat independentă. Primul ei
preşedinte şi etnarh a fost arhiepiscopul Makerios al III-lea, care, cu întreruperi, a
condus până în 1977. În ierarhia ortodoxă, Biserica Ciprului urma canonic îndată după
patriahatele vechi, întrucât autocefalia ei a fost recunoscută de două Sinoade ecumenice:
Sinodul III (canonul 431) şi Sinodul V-VI ecumenic din 691 (canonul 39). Cu toate
acestea, Arhiepiscopia de Justiniana Prima (Cipru) a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei
ecumenice. Astăzi, arhiepiscopii sunt aleşi de către reprezentanţii oraşelor şi satelor
cipriote, care fac propuneri sinodului aflat sub preşedinţia episcopului de Pafos. În
ianuarie 1980 a fost aprobată o nouă lege privind funcţionarea Bisericii. Circa 78% din
populaţia insulei este ortodoxă. Când, în 1974, a avut loc invazia turcă în Cipru, circa
200.000 de ciprioţi greci au trebuit să-şi părăsească ţara, pentru a se refugia în alte părţi.
Biserica desfăşoară o activitate catehetică, programe cu tinerii şi femeile, ajutoare a
copiilor refugiaţi, dispunând şi de „Fundaţia Arhiepiscopul Makarios III”. Este membră
în C.E.B. din anul 1948, ca şi în alte organizaţii creştine şi publică revista „Apostolos
Barnabas”. Dispune de mai multe mănăstiri şi de un seminar teologic. Actualul ei
conducător este arhiepiscopul Hrisostom.

Arhiepiscopia Sinaiului. Este aflată în mănăstirea cu acelaşi nume, a fost înfiinţată de

către împăratul Justinian (527-565). Ea avea sub jurisdicţia sa şi metocurile Raitu şi
Cairo. Deşi autocefală, asupra ei şi-au disputat jurisdicţia patriarhia Ierusalimului şi cea
a Alexandriei, în cele din urmă, la sinoadele de la Constantinopol, din 1575 şi 1782 s-a
hotărât ca arhiepiscopul de Sinai să fie hirotonit de patriarhul Ierusalimului,
respectându-i-se însă independenţa. Hotărârea a nemulţumit însă, atât pe patriarhul
Ierusalimului, cât şi pe cel al Alexandriei. Între conducătorii mănăstirii, mai important a
fost arhiepiscopul Constandie (1805-1859), care a ajuns şi patriarh al Constantinopolului
(1830-1834). S-a retras apoi la Sinai, unde a rămas până la moarte. Chiril Vizantios,
urmaşul său, a fost hirotonit abuziv la Constantinopol, fapt care a nemulţumit pe
patriarhii Ierusalimului, Alexandriei şi Antiohiei. Ca urmare, în 1867 a fost depus de un
sinod patriarhal, hotărârea fiind acceptată şi de monahii mănăstirii. De-a lungul
secolelor, mănăstirea s-a menţinut prin posesiunile din Peninsula Sinai, insulele Creta şi

64
Cipru, Basarabia, Rusia, Grecia, Asia Mică ş.a., precum şi din daniile şi mănăstirile
închinate, române şi ruse. Aici a găsit Tichendorf vestitul „Codex Sinaiticus”, adus în
1854 la Petersburg. Arhiepiscopul Damianos poartă şi acum titulatura de: „Prea
luminatul arhiepiscop al Muntelui Sinai şi al Raitului şi egumenul Prea Sfintei Mănăstiri
a Mântuitorului nostrum”. Numărul monahilor sinaişti este însă redus. 76

Biserica Greciei se afla între anii 732-1821 sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice, fapt
pentru care istoria ei se împleteşte cu aceea a Bisericii bizantine. Izbucnirea, în anul
1821, a revoluţiei greceşti la care au participat şi clerici, a avut ca rezultat şi proclamarea
independenţei Greciei şi despărţirea Bisericii Greciei de Patriarhia ecumenică. Grecii nu
au mai recunoscut jurisdicţia patriarhului ecumenic Evghenie II (1821-1822), urmaşul
lui Grigorie V, care la 1821 a fost spânzurat de turci. Întemeietorul regatului grec,
condus de Otto I de Bavaria (1833-1862) a ocazionat şi declararea autocefaliei greceşti, în
anul 1833. Patriarhul ecumenic a recunoscut această autocefalie abia în anul 1850.
Biserica greacă are în frunte pe arhiepiscopul Atenei şi Sfântul Sinod, iar statul este
reprezentat prin Ministerul Cultelor. Prin retrocedarea de Anglia a Insulelor Ionice
(1836), Biserica Greciei primea 5 mitropolii şi 2 episcopii. Apoi, în urma primirii în 1882
a unor teritorii din partea turcilor, grecii mai primeau alte 5 mitropolii şi 5 episcopii. în
anul 1913, Grecia a primit noi teritorii, fiind necesară o nouă împărţire, având 81 de
eparhii pentru 8 milioane de credincioşi. În anul 1923 a fost dată o nouă lege
bisericească, ce a constituit baza pentru codificarea din 1949. În această perioadă, unul
dintre renumiţii ierarhi care au condus Biserica Greciei a fost arhiepiscopul Meletie
Metaxakis, care a organizat între 1918-1920 Arhiepiscopia Atenei şi pe cea greacă din
America, fiind ales apoi Patriarh al Constantinopolului (1921-1923) şi apoi al
Alexandriei (1925-1937). În această perioadă, Biserica Greciei a cunoscut o înviorare
datorită mai ales mişcării „Zoi”, condusă de mireanul P. Trembelas, care încerca să
realizeze un fel de ordin călugăresc de tip laic, cu acţiune misionară şi catehetică, pe tot
cuprinsul ţării. Membrii acestei mişcări accentuau cunoaşterea Bibliei şi Euharistiei,
patronând editarea multor publicaţii care se bucură de o largă audienţă. De asemenea,
se pune accent pe editarea lucrării „Sfinţii Părinţi”. În Grecia existau două facultăţi de
teologie, la Atena (din 1837) şi Salonic (1938) şi câteva seminarii teologice, între care şi
„Seminarul Rizarion” (din 1843). Cu toate acestea, în Grecia există un puternic curent de
secularizare, mulţi dintre absolvenţii facultăţilor de teologie nefăcându-se preoţi, ci
rămânând profesori de şcoli primare şi secundare. Condusă de Arhiepiscopul Serafim al
Atenei, Biserica Greciei are un număr de peste 9 milioane de credincioşi şi publică mai
multe ziare, între care: „Theologia” şi „Ekklesia”. Din anul 1948 este membră în C.E.B.,
precum şi în alte organizaţii creştine internaţionale. Câteva Biserici Ortodoxe mai mici
sunt: Biserica Georgiei, cea din Polonia, din Cehoslovacia, din Finlanda şi din Japonia.
Cea dintâi, Biserica Georgiei, aflată în sudul Rusiei, cu capitala la Tbilisi, se leagă de
numele Sfântului Grigorie Luminătorul şi de Nona, care a organizat-o. Dezvoltarea ei

65
cea mai mare a fost în secolul al XII-lea, când ţara s-a scuturat de jugul persan şi turcesc.
Va ajunge însă sub suzeranitatea Rusiei în secolul XIX, devenind un exarhat al Bisericii
Ortodoxe Ruse. La 12 martie 1917 şi-a câştigat însă independenţa, primul catolicos
georgian fiind ales în septembrie 1917, în persoana patriarhului Kirion Sokolavaşvili,
care era ajutat în administraţie de un consiliu mixt. Relaţiile Georgiei cu Rusia ş-au
stabilit în 1943. Actualul catolicos, Ilias al II-lea păstoreşte circa 5 milioane de
credincioşi, în 15 dioceze, cu 4 arhiepiscopi şi 4 episcopi. Publică un calendar bisericesc
în limba georgiană. Biserica Georgiei este membră a C.E.B. din anul 1962.

Biserica Ortodoxă Polonă a fost înfiinţată în urma primului război mondial, când
Polonia a devenit independentă. Cu ajutor rusesc, arhiepiscopul Gheorghe Saresenski a
organizat această biserică în ianuarie 1922, fiind declarat mitropolit cu o largă
autonomie. În iunie 1922, Sinodul de la Varşovia a declarat însă Biserica Ortodoxă
Polonă autocefală. La 16 octombrie, mitropolitul Gheorghe a rupt legătura cu cei ce mai
doreau o subordonare faţă de Patriarhia Moscovei, ceea ce i-a adus asasinarea la 8
februarie 1923. Lui i-a urmat la 27 februarie 1925 Dionisie, fost episcop de Kremenec,
care a fost remarcat de guvernul polonez şi confirmat de patriarhul de la
Constantinopol. La întronizarea sa, din 17 septembrie 1925, au participat la Varşovia
reprezentanţi ai Patriarhului ecumenic Vasile al III-lea şi ai Bisericilor Ortodoxe
Română şi Bulgară.

După 1945, estul şi sudul Poloniei au trecut sub jurisdicţia Kievului, rămânând sub
polonezi mitropolia Varşoviei cu încă 2 eparhii. În 1948 a fost din nou recunoscută
autocefalia. Mitropolitul Varşoviei păstoreşte în jur de 500.000 de credincioşi. Biserica
Poloniei este membră a C.E.B. din anul 1961, îşi pregăteşte preoţi în Seminarul teologic
din Varşovia, având şi o secţie ortodoxă în cadrul Academiei teologice din aceeaşi
localitate. Publică două reviste, una în poloneză, alta în rusă.

Biserica Albaneză are cea mai grea situaţie dintre toate. Dupa câştigarea independenţei
politice din 1912 şi după primul război mondial (tratatul de la Lausanne) , albanezii şi-
au ales un parlament naţional cu capitala la Tirana. Întrucât ierarhii Bisericii Ortodoxe
erau greci, în anul 1922 aceştia au părăsit Albania. În septembrie 1922, Congresul
ortodocşilor a ales episcop pe arhimandritul Visarion. Cum patriarhul sârb a refuzat să-
1 hirotonească, Visarion s-a adresat episcopilor emigranţi Hermogen şi Mihail.
Delegaţia albaneză trimisă în aprilie 1923 la Constantinopol cerea patriarhului ecumenic
şi autocefalia acesteia, ceea ce i-a fost acordată abia în 1937. Mai târziu, s-a oraganizat
un congres naţional-bisericesc, iar pentru problemele canonice, sinodul celor patru
ierarhi. Partea covârşitoare a credincioşilor albanezi se află în eparhiile Durrazzo, Berat
şi Korocea, grecii dominând mai ales în eparhia Arghirocastro. După 1945, prin
instaurarea puterii comuniste, situaţia Bisericii Albaneze s-a înrăutăţit foarte mult,
Albania fiind declarată primul stat ateu din lume.

66
Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia s-a constituit ca şi cea din Polonia, relativ recent,
deşi există reminiscenţe vechi ale creştinismului ortodox de aici. Ea este formată din
două grupuri: pe de o parte, cehi şi moravi, trecuţi începând cu sec. al XIX-lea la
Ortodoxie şi, pe de altă parte, ruteni şi subcarpatici, din care o parte au fost convertiţi
forţat în sec. al XVIII-lea la catolicism şi s-au reîntors în 1946 la Ortodoxie. Pe de altă
parte, sunt vechii ortodocşi care au rezistat veacuri de-a rândul tuturor prigoanelor.
Primul episcop ceh, Mateus Pavlik, a fost hirotonit la 25 septembrie 1921, în Belgrad, de
patriarhul Dimitrie al Serbiei, pentru ca, în 1924, Patriarhia Constantinopolului să
recunoască autocefalia cehilor ortodocşi. Ocupanţii hitlerişti au spânzurat pe episcopul
Gorazd pentru că i-a adăpostit pe atentatorii lui Heydrich în „Biserica Sf. Nicolae”.

După război, in 1947, toate grupările ortodoxe s-au unit, iar în 1949 s-au organizat
ierarhic. La 27 mai 1951, Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia a devenit autocefală,
organizată unitar, în 4 eparhii, instruindu-şi preoţii la Facultatea de teologie din Preşov.
Din anul 1968 face parte din C.E.B. şi este condusă de mitropolitul Dorotei de Praga.
Publică „Glasul Ortodoxiei” în limba cehă şi „Moştenirea Sfinţilor Chirii şi Metodie” în
slovacă şi ucraineană.

Biserica Ortodoxă din Finlanda, ai cărei credincioşi se află mai ales în fosta provincie
Carelia, ţinea înainte de primul război mondial de Sinodul de la Petrograd, iar apoi de
Patriarhia Moscovei. După proclamarea independenţei, în 1918, se reorganizează şi
Biserica Ortodoxă din Finlanda. Curând au avut loc dispute privitoare la calendar,
născându-se două partide: arhiepiscopul finlandez Serafim Lukianov, de o parte, iar
preotul Gherman Aava, pe de alta. Apelând la patriarhul Meletie IV al
Constantinopolului (1921-1923), acesta l-a hirotonit pe Gherman întru arhiereu şi a
recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Finlandeze prin „tomos”-ul din august 1923.
Consiliul de Stat şi preşedintele republicii au recunoscut-o şi ei. Cele mai importante
centre de rezistenţă împotriva calendarului gregorian au fost mănăstirile

Vaalaam şi Konemeţc. Pe la anul 1926 apăreau două publicaţii religioase, „Aamun

Koitto”, în limba finică şi „Utrenaja Zarja”, în rusă. După al doilea război mondial, în
anul 1957, Patriarhia Moscovei a recunoscut şi ea autocefalia finlandezilor. După o
lungă păstorire a arhiepiscopului Paavali al Careliei, din anul, 1988 păstoreşte fostul
mitropolit de Helsinki, Johannes Rinne.

Biserica Ortodoxa din Japonia a rezultat în urma misiunii călugărului rus Ivan (ca
episcop Nicolae) Kasatkin, care a înfiinţat prima comunitate ortodoxă la Hakodate, în
1861. Sfântul Nicolae (canonizat în 1977) a convertit un mare număr de japonezi în 1892
erau peste 20.000) în oraşele Hakodate, Şendai,Tokyo, Osaka, Kohe, Hyushu. După
moartea sa, în 1912, i-au urmat mitropolitul Serghei Tihomirov şi apoi japonezul
Theodosius. Deşi după 1918, sprijinul rusesc i-a lipsit, comunitatea ortodoxă japoneză

67
şi-a mărit numărul credincioşilor. În 1970, Biserica Japoneză a devenit autocefală, în
urma recunoaşterii ei de patriarhul Alexei şi are 3 dioceze: Sendai, Tokyo şi Kyoto şi 2
episcopii. Este a treia biserică japoneză, după protestanţi şi catolici şi editează trei
publicaţii.Actualul ei întâistătător este arhiepiscopul Theodosius.

În urma emigrărilor sau a misiunilor susţinute de Biserica Ortodoxă Rusă, Greacă sau
din alte ţări, un număr deosebit de mare de credincioşi şi-au constituit comunităţi
puternice şi în alte părţi ale lumii, fie în America, fie în Africa sau Australia. Toate
acestea, ca şi Bisericile Ortodoxe din ţările de baştină duc o intensă activitate creştină,
de propovăduire a adevărului mântuitor, de întrajutorare şl de bună înţelegere, între
diferitele popoare. Totodată, ele sunt principalul liant pentru păstrarea specificului
naţional al poporului din care se trag credincioşii lor.

Conciliul I Vatican (1870)

Înn secolul al XVIII-lea, Vaticanul a pierdut controlul asupra statelor papale și chiar
asupra Italiei. Cu toate acestea la începutul secolului următor, papalitatea a început să
exercite o putere asupra Bisericii ca niciodată până atunci.

În perioada cuprinsă între domnia lui Napoleon şi revoluţia de la 1848, catolicismul a

cunoscut o adevărată epocă de renaştere. Astfel, în 1814, a fost reînfiinţat ordinul
iezuiţilor care vor dobândi o influenţă crescândă în diferitele organisme ale papalităţii.
Aceştia vor contribui în bună măsură la consolidarea puterii papale. Din punct de
vedere al evlaviei populare se poate observa o renaştere a acesteia. Ultramontanismul se
va accentua mai ales în timpul papei Pius al IX-lea, contemporan cu Şaguna. În primii
săi ani, Pius IX părea a fi un papă reformator, stârnind în popor un entuziasm aproape
medieval. El ar fi putut deveni cel dintâi preşedinte al unei uniuni democratice a
statelor italiene. Acest vis a fost însă spulberat de revoluţia din anul 1848, condusă de
Mazinni şi Garibaldi, papa fiind nevoit să fugă de la Roma la Gaeta, neştiind că Biserica
trebuia să se acomodeze cu problemele vremii. Unii istorici apuseni arată că un papă
înţelept i-ar fi încurajat pe catolicii liberali, ceea ce Pius al IX-lea nu a făcut. Ba,
dimpotrivă, el i-a tratat mai ales pe catolicii liberali din Franţa ca trădători, prin 2
documente. Condamnându-i în 1864, Papa se declara astfel un factor negativ în calea
progresului societăţii.

Convins că papalitatea este o instituţie de origine divină, în 1854 este proclamată dogma
despre imaculata Concepţie a Fecioarei Maria, după care Maica Domnului s-ar fi născut
fără păcatul originar. Pietatea populară era însă favorabilă acestei declaraţii papale.

68
Ca şi înaintaşii săi, Pius al IX-lea continuă politica de atragere prin uniaţie a popoarelor
de altă confesiune, şi mai ales a ortodocşilor. Prin enciclica „In suprema sede”, din anul
1848, trimisă răsăritenilor, încerca să aducă pe ortodocşi în staulul roman. Însă, cei patru
patriarhi ortodocşi răsăriteni au alcătuit o enciclică de răspuns papei, prin care îi avizau
pe ortodocşi de atitudinea pe care trebuiau să o ia faţă de papa - se respinge primatul şi
este condamnată enciclica papei.

În anul 1868, printr-o nouă enciclică, răsăritenii sunt invitaţi la Conciliul proiectat
pentru luna decembrie 1869, invitaţie publicată doar în presă, fără să fie făcută direct.
Acest conciliu, ţinut la Vatican, este socotit ca cel de-al 20-lea Sinod general apusean. Au
participat aproximaţia 800 de cardinali, patriarhi, episcopi, stareţi. Cu 5 ani înainte,
Papa îşi anunţase intenţia de a pregăti un conciliu. S-au format diferite comisii pentru
relaţiile cu Bisericile Răsăritului şi pentru misiune, pentru disciplina bisericească,
pentru ordinele monahale şi altele.

O serie de teologi sunt invitaţi, însă nu se vor prezenta, cum a făcut profesorul englez
Henry Newman. Un altul, germanul Joseph Hefele va participa însă un altul, Ignaz von
Dӧllinger, un mare istoric catolic nu va fi invitat datorită opoziţiei pe care o făcea
dogmatizării infailibilităţii papale. Conciliul a mai discutat şi relaţiile Bisericii cu Statul.

După convocarea conciliului, din 1050 de sinodali, câţi trebuiau să vină, s-au prezentat
doar 750 de prelaţi. Vor semna actele conciliului doar 535, dintre care 276 erau italieni,
83 episcopi „in partibus” (din Asia), 48 austro-ungari, 84 francezi şi doar 19 germani. Pe
lângă lucrări care vor susţine infailibilitatea, sau înălţarea cu trupul la cer a Fecioarei
Maria ş.a., apărea la München celebra lucrare „Der Papst und das Konzil” semnată de
Dӧllinger, sub pseudonimul Janus. Marele istoric catolic, cu deosebit spirit critic arăta
netemeinicitatea noii dogme atât din punct de vedere scripturistic, cât şi tradiţional şi
raţional. Rând pe rând, tot mai mulţi episcopi intervin, rugându-1 pe papa să scoată
chestiunea infailibilităţii de pe ordinea de zi. Episcopul Hefele, care va scrie vestita sa
„Konziliensgeschichte” , episcopul croat Strossmayer, arhiepiscopul Guidi de Bologna
şi alţii îl vor implora pe papa să nu îngăduie declararea acestei dogme care strică
tradiţia bisericii. Pius IX le răspunde însă: „la traditione son io”. Acelaşi rezultat l-a
avut şi întâmpinarea celor 137 de episcopi, ceea ce-1 determină pe Darboy,
arhiepiscopul Parisului să declare că noua dogmă va determina în multe părţi separarea
Bisericii de Stat.

După 16 luni de la dezbateri, 451 din cei 601 de sinodali s-au pronunţat pentru
infailibilitate, 88 împotriva ei, iar 62 o aprobau condiţionat (existau 3 feluri de voturi:
placet, placet juxta modum şi non placet). Întrucât era nevoie de unanimitate, s-a
promis că se vor retuşa expresiile la ultima, dar s-au folosit şi ameninţări şi acordarea de
favoruri. Obosiţi şi de căldura verii, 50 de antiinfailibilişti au părăsit sinodul. Astfel, la

69
18 iulie 1870 s-a obţinut ultimul vot: 535 pentru, 2 contra, Declaraţia solemnă prin bula
„Pastor aeternus”. Datorită şi războiului franco-german, mulţi episcopi au părăsit
Roma, cu papa rămânând cei mai devotaţi lui. Prin noua dogmă, el voise să
impresioneze pe naţionaliştii italieni care ocupaseră Roma. În toamna când a vrut să
continue şedinţele, a văzut inutilitatea lor, ceea ce l-a determinat să le suspende sine
die. Deşi au existat o serie de proteste împotriva procedurii folosite la conciliu, nici un
episcop nu a părăsit Biserica Catolică.

Conciliul a condamnat materialismul, panteismul și raționalismul ş.a.

Prin bula „Pastor aeternus” se proclama instituirea primatului în persoana lui Petru şi
continuitatea lui la toţi papii. Atunci când vorbesc ex catedra, adică atunci când afirmă
adevăruri de credinţă şi morală în calitate de păstori supremi ai Bisericii lui Hristos, se
socoteşte că sunt păziţi de Duhul Sfânt de orice rătăcire, sunt infailibili, „ex se, non
autem ex consensu ecclesiae”.

Potrivit acestei definiţii, plenitudinea puterii o are numai papa, toţi preoţii şi episcopii
fiind doar delegaţi ai acestuia. „Vicarul lui Hristos” făcea de acum aproape superfluă
credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Papa este socotit izvor al Tradiţiei, al dreptului şi al
moralei. Prin toate acestea, se punea capăt principiului sinodal în Biserica Catolică.

Reacţiile nu au întârziat să apară. A doua zi, după 19 iulie 1870, după declaraţia
infailibilităţii, Franţa declară război Germaniei. La 20 iulie, trupele naţionaliste italiene
ocupau Roma şi desfiinţau statul papal, care durase 1116 ani.

Papa i-a excomunicat, declarându-se prizonier al statului italian. Prin legea garanţiilor,
acesta i-a fixat noile condiţii de existenţă.

Nemulţumirile au răbufnit curând. Prima rupere de Roma s-a produs prin desprinderea
de aceasta a mai multor episcopi şi teologi din Elveţia, Germania, Olanda, Austria,
Anglia şi America, formând o nouă Biserică, cea a Vechilor catolici. De asemenea, va
apărea în Polonia, Biserica Mariaviţilor, foarte apropiată de protestanţi.

Tot la scurt timp vor apare o serie de lucrări deosebit de importante, cum sunt: Johann
Friedrich, Geschichte des vatikanischen Konzils, 3 voi., Bonn, 1877; Langen: Das
vatikanische Dogma, Bonn, 1871; Janus (Ignaz von Dӧllinger), Der Papst und das
Konzil, 2 Aufl; Friedrich-Dollinger, Das Papsttum, Miinchen, 1892, trad. franc.: A.
Giraud Teulon, La Papaute. Son origine au moyen âge et son developpement jusqu'a
1870, Paris, 1904; Fr. Schulte, Der Alt Katholizismus, Geissen, 1887; Johann Friedrich,
Documenta ad illustrandum Concilium Vaticanum, anni 1870, Nordlingen, 1871;
Aubert Roger, vaticanum I, in Geschichte der okumenischen Konzilien, Bd. 12, Mainz,
1965; 58

70
 Conciliul II Vatican şi poziţia Bisericii Ortodoxe în această problemă

Biserica creştină a beneficiat, în primul mileniu al istoriei sale, de un mare dar:

comuniunea euharistică între Răsărit şi Apus. Dar aceeaşi credinţă nu înseamnă
uniformitate. Se păstrau aceleaşi dogme trinitare şi hristologice, acelaşi respect pentru
izvoarele revelaţiei, pentru Sfânta Fecioară - Theotokos - pentru Sfinţi şi aceleaşi şapte
Sfinte Taine. Totuşi, asupra unor puncte, accentul se punea diferit. În ceea ce priveşte
divinul şi umanul, Răsăritul a subliniat mai puternic aspectul divin al Mântuitorului,
fiind mai sensibil la înălţarea omului către Dumnezeu. Apusul a accentuat mai ales
aspectul uman, subliniind coborârea lui Dumnezeu către om. În privinţa Bisericii,
Răsăritul a accentuat aspectul cosmic al mântuirii, înţeleasă ca o nouă creaţie care
trebuie să înnoiască dincolo de om, întreaga natură. Apusul, în schimb, s-a preocupat
mai mult de prezenţa Bisericii în lume. În privinţa sacramentului şi juridicului, datorită
diferitelor condiţii istorice, au apărut tendinţe deosebite: Răsăritul s-a oprit asupra
sacramentalităţii, iar Apusul asupra Juridicului şi elementului raţional în formularea
teologică a doctrinei revelate.

În epoca schismei, Răsăritul şi Apusul erau mai apropiate decât astăzi, fiind încă două
forme ale aceleiaşi creştinătăţi, însă, condiţiile istorice deosebite au cauzat un proces de
înstrăinare reciprocă, cele două părţi transformând poziţiile lor în confesiuni care,
treptat, au ajuns la condamnarea celeilalte. Înstrăinarea nu era motiv pentru schismă şi,
când s-a produs pentru motive teologice, nu s-a împlinit între două Biserici, ci între
două scaune apostolice-patriarhale. După anul 1054, creştinismul din Apus a dezvoltat
un catolicism specific latin, care se considera sinonim cu catolicitatea, iar creştinismul
din Răsărit s-a închis în el pentru a apăra Biserica celor şapte Sinoade ecumenice,
excluzând noile dogme catolice.

La separarea celor două Biserici au contribuit mult deosebirile dogmatice, cultice şi

disciplinar-canonice dintre ele, precum şi evenimentele istorice ca, de pildă, cruciadele,
crearea Imperiului latin de Constantinopol, din 1204, aşa-zisele „Sinoade de unire”,
uniatismul devenit „din compromis, metodă de convertire a ortodocşilor” (M. Şesan) şi,
mai ales, prozelitismul romano-catolic.

În secolul XX, papii au dedicat o mare atenţie creştinismului în Răsărit, având ca scop
refacerea unităţii creştine. Aceasta era înţeleasă însă ca o „întoarcere la Roma”, ca o
supunere necondiţionată, ca o capitulare a tuturor în faţa papalităţii. Să-i cercetăm pe
rând:

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) a avut ca ideal „reîntoarcerea” răsăritenilor la Roma.

Astfel, în enciclica „Grande –munus” din 30 septembrie 1880, acesta a proclamat pe
Sfinţii Chiril şi Metodiu drept Sfinţi catolici, iar în 1890 pe Sfântul Ioan Damaschin. În

71
enciclica „Praeclara gratulationis”, din 20 iunie 1894, invită pe creştinii răsăriteni să se
„întoarcă la Roma”, iar în „Orientalium dignitas”, din 30 noiembrie 1894, vorbea de
păstrarea riturilor răsăritene, periclitate de abuzurile misionarilor latini. Acestei enciclici
i-a răspuns patriarhul Antim al VII-lea din 1895, în care arată că: „Biserica noastră
ortodoxă este gata să primească orice propunere de unire, numai dacă episcopul Romei
va îndepărta pentru totdeauna multele şi diferitele inovaţii neevanghelice, introduse în
Biserica sa şi se va întoarce pe terenul celor şapte Sinoade ecumenice”.

În enciclica „Christi nomen”, din 24 decembrie 1894, papa Leon al XIII-lea recomandă
formarea clerului catolic pentru „readucerea răsăritenilor la staulul Romei”, iar prin
motu proprio „Optatissime”, din 19 martie 1895, a creat o comisie specială de cardinali,
prezidată de el, pentru a favoriza „revenirea” creştinilor răsăriteni la Roma. Unii teologi
catolici mai progresişti (W. de Vries) vorbesc de „erorile” papei Leon al XIII-lea, pentru
că el numea pe ortodocşi „eretici”. În timpul pontificatului său, Ortodoxia s-a preocupat
şi ea de problema unităţii creştine, după cum arată enciclica patriarhului ecumenic
Ioachim al III-lea din 1902, în care cerea părerea celorlalte Biserici Ortodoxe asupra
posibilităţii apropierii de celelalte Biserici creştine. Unele au răspuns favorabil acestui
apel, ca de exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă.

Papa Pius al X-lea (1903-1914) s-a preocupat mai puţin de creştinii răsăriteni, decât
predecesorul său. În enciclica „Ex quo”, din 27 decembrie 1910, el insista însă asupra
„întoarcerii dizidenţilor” la Roma, iar la 22 februarie 1908 îl sărbătorise pe Sfântul Ioan
Gură de Aur ca sfânt catolic.

Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) a creat două instituţii pentru a atrage pe ortodocşi
la Roma, însă fără succes. Prin motu-proprio „Dei providentis” (1 mai 1917) a instituit
Sfânta Congregaţie pentru Bisericile orientale (unite), căreia i-a rezervat toate
problemele privind pe orientali, toate drepturile pe care alte congregaţii le aveau pentru
problemele şi persoanele de rit latin, ca şi competenţa asupra problemelor mixte dintre
latini şi răsăriteni. Prin motu proprio „Orientis catholicis” (15 octombrie 1917) a creat
Institutul oriental din Roma, cu scopul de „a promova apropierea dintre Răsărit şi Apus
şi de a dezvolta cunoaşterea, interesul şi înţelegerea faţă de creştinătatea răsăriteană
prin învăţământ şi publicaţii la nivel universitar”. În realitate, scopul era de a pregăti pe
viitorii misionari latini în Răsărit şi Apus şi a da o formaţie teologică superioară uniţilor.
Acelaşi papă a propus ca răsăritenii să nu mai fie numiţi schismatici. În practică însă, el
îi trata ca pe schismatici.

Din partea ortodoxă, în timpul pontificatului papei Benedict al XV-lea, întâlnim

enciclica Patriarhiei ecumenice din 1920 către Bisericile lui Hristos din întreaga lume, în
care erau recunoscute diferenţele dogmatice dintre Biserici şi se propunea o mai strânsă
colaborare, cu condiţia suprimării prozelitismului.

72
Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a încercat cel mai mult să-i supună Romei pe ortodocşi,
dar fără succes. În enciclica „Ubi arcaro Dei” (23 decembrie 1923) deplângea „lipsa din
staului Romei a unui prea mare număr de creştin”, iar în enciclica „Ecclesiam Dei” (12
noiembrie 1923) afirma că unirea creştinilor se va face numai prin „întoarcerea” la Roma
a tuturor. Enciclica „Rerum orientalium”, din 8 septembrie 1928, a dedicat-o în
întregime problemei creştinilor răsăriteni. Aici schisma era văzută ca fruct al ignoranţei,
al dispreţului bisericesc şi al prejudecăţilor. În motu proprio „Sanctitatate Dei Ecclesiae”
(25 martie 1938) amintea tentativele de latinizare a Răsăritului şi acorda Congregaţiei
orientale jurisdicţia şi asupra latinilor din Răsărit. A încheiat 15 concordate. Din partea
ortodoxă, patriarhul Fotie al II-lea declara că Ortodoxia este gata să participe la un
sinod care să dezbată dogmele romano-catolice promulgate după 1054.

Relativ la atitudinea papei Pius al XI-lea faţă de mişcarea ecumenică, amintim refuzul
de a aproba participarea romano-catolicilor la Conferinţele de la Geneva (1920) ,
Stockholm (1925), Lausanne (1927), Oxford (1927) şi Edinburg (1937), afirmând că
„Roma nu poate să vină la alte Biserici, ci ele trebuie să revină la Roma”. Apoi, în
enciclica „Mortalium animos”, din 6 ianuarie 1928, el condamna pancreştinismul
mişcării ecumenice şi interzicea catolicilor participarea la aceasta, cerând necatolicilor să
„revină” la Roma.

Papa Pius al XII-lea (1939-1958) considera, ca şi predecesorii săi, că problema unităţii

creştine se poate rezolva numai prin „revenirea” ortodocşilor la Staulul Romei. În
enciclica „Summi pontificates” (20 octombrie 1939), el considera pe creştinii necatolici în
afara Trupului lui Hristos, adică a Bisericii, identificată cu cea a Romei. „Reîntoarcerea”
a cerut-o şi în enciclica „Mystici corporis” (29 iunie 1943) şi în „Orientales Ecclesiae” (9
aprilie 1944), hotărând ca în publicaţiile oficiale catolice, cuvântul ortodox şi Biserica
Ortodoxă să fie puse în ghilimele. Relativ la atitudinea sa faţă de mişcarea ecumenică,
sub pontificatul său, în ajunul adunării generale de la Amsterdam, apare motu proprio
„Cum compertum” (5 iunie 1948) al Sf. Oficiu, care interzicea catolicilor participarea la
reuniuni cu necatolicii fără aprobarea Romei. Apoi, la 20 decembrie 1948 spunea că
„Unica unire posibilă, unica unire legitimă este aceea a întoarcerii disidenţilor la
Biserica Romană”. El va interzice şi participarea observatorilor catolici la Adunarea de
la Evanston, din 1954.

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) a fost un papă de tranziţie şi un bun cunoscător al

creştinismului răsăritean. El a fost vizitator apostolic în Bulgaria (1925-1934) , unde a
avut dese contacte cu mitropolitul primat Ştefan al Sofiei, apoi exarh şi delegat apostolic
în Turcia şi Grecia (1934-1944). În această perioadă s-a întâlnit cu patriarhul Veniamin şi
cu arhiepiscopul Damaschin al Atenei. A fost apoi nunţiu apostolic la Paris. În 1953
devine patriarh al Veneţiei, apoi cardinal, iar la 28 octombrie 1958 este ales papă.

73
Bun cunoscător al credinţei, disciplinei şi tradiţiilor ortodoxe, sub ideea refacerii unităţii
creştine, va găsi în el un puternic adept. La 29 octombrie 1958 el afirma tot tradiţional:
„Cu egală afecţiune părintească îmbrăţişăm şi Biserica Răsăritului şi deschidem inima şi
braţele tuturor acelora care sunt separaţi de acest scaun apostolic. Dorim puternic
reîntoarcerea lor în casa Tatălui comun”. Tot el a fost deschis şi faţă de mişcarea
ecumenică, nu numai la nivel de persoane, ci şi de Biserici, între care Ortodoxia şi-a
găsit locul său.

La 25 ianuarie 1959, în basilica Sfântul Pavel, din afara zidurilor Romei, papa Ioan al
XXIII-lea a anunţat cardinalilor instituirea unui sinod pentru eparhia Romei,
aggiornamento-ul codicelui de drept canonic şi a unui Conciliu „ecumenic” pentru
Biserica universală (Biserica Catolică). La 1 aprilie 1959, într-un discurs adresat
Federaţiei universitarilor catolici italieni, afirma că acest conciliu „va fi o invitaţie către
fraţii separaţi... pentru întoarcerea la staulul pe care Hristos l-a încredinţat fericitului
Petru”.

La început, alături de ecouri în lumea laică, conciliul a creat confuzie la participanţi.

Curând, papa a precizat că va fi vorba de un conciliu „ecumenic” în sensul catolic, adică
cu participarea episcopilor în comuniune canonică cu papa.

Patriarhul Atenagoras (†1972), apreciind că prima etapă pe calea unităţii este contactul
strâns între toate Bisericile locale, apoi contacte cu alte Biserici, între care şi cea Catolică,
a precizat: „Ortodocşilor nu le place să fie numiţi «fraţi separaţi», nici să fie invitaţi să
revină în casa părintească”. Mitropolitul Hrisostom al Mirenilor (Patriarhia Ecumenică)
a precizat: „Viitorul conciliu va fi un conciliu local al Apusului... Trebuie să fie rezolvată
problema prozelitismului, să fie abolite cuvintele „schismatic, eretic, disident, separate”,
să se respecte principiul egalităţii şi reciprocităţii între Biserici”.

Patriarhul Hristofor al II-lea al Alexandriei (†1967) arăta pericolul grav al

prozelitismului catolic, iar patriarhul Teodosie al VI-lea al Antiohiei arăta că răspunsul
ortodox va fi dat numai de un Sinod panortodox. Biserica rusă a socotit conciliul drept o
chestiune internă a Bisericii Romano-Catolice, iar Patriarhul Iustinian al României arăta
că deşi s-au înregistrat progrese în apropierea dintre Biserici, deplânge faptul că
Biserica Romano-Catolică nu participă în cadrul Mişcării ecumenice, oferind tuturor, ca
formulă de unire, supunerea către papă.

Vatican II este privit de către ortodocşi ca un sinod local al Bisericii Romane şi nu

ecumenic, întrucât:

a) Papa nu are autoritatea de a convoca, prezida şi aproba un sinod ecumenic.

74
b) Vatican II a tratat numai probleme interne şi de interes local catolic, neputând
legifera şi pentru alte Biserici.

La 30 mai 1960, papa a creat un organism special: „Secretariatul pentru unitatea

creştinilor”, instituit la 5 iunie 1960. Acesta va acţiona, în primul rând, în vederea
realizării unităţii creştine. În perioada conciliară (1962-1965) s-au ţinut 4 sesiuni: sub
papa Ioan al XXIII-lea: (11 octombrie - 8 decembrie 1962; Paul al Vl-lea (29 septembrie -
4 decembrie 1963; 14 septembrie - 21 noiembrie 1964 şi 14 septembrie - 8 decembrie
1965).

Au fost întocmite: 4 Constituţii asupra Liturghiei, asupra Bisericii, asupra Revelaţiei

divine şi asupra poziţiei Bisericii în lumea de astăzi; 9 decrete: despre Mass-media,
Ecumenism, Bisericile Orientale, episcopatului, problemele religioase, pregătirea
preoţilor, apostolatul laicilor, misiune, preoţie şi viaţa preoţilor; 3 declaraţii despre:
educaţia religioasă, religiile necreştine şi libertatea religioasă. La aceste lucrări au
participat şi unii observatori ortodocşi (Patriarhia ecumenică, Patriarhia Alexandriei,
Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Bulgară). Din partea catolicilor s-a făcut în special o
referire mai deasă la Sfinţii Părinţi răsăriteni, prin insistarea asupra conceptului de
„popor al lui Dumnezeu”, de Biserică-comuniune, prin acordarea unui loc mai
important sacramentalităţii şi colegialităţii, deşi într-un mod foarte mult deosebit de
concepţia şi tradiţia ortodoxă, episcopii catolici fiind întru totul supuşi papei.

Documentele deosebit de însemnate sunt: „De ecclesia” , „De Oecumenismco” şi „De

Ecclesiis orientalibus catholicis”. Deşi prin ele se încearcă o apropiere de Biserica
Ortodoxă, este evident romano-creştinismul acestora, accentuându-se primatul şi
infailibilitatea papală, menţinându-se prozelitismul catolic. În ceea ce priveşte
colegialitatea episcopală, marea aşteptare a Conciliului Vatican II nu a rezolvat decât în
parte, şi diferit de colegialitatea ortodoxă. Episcopilor, adunaţi în Colegiu, li s-a
recunoscut de iure puterea supremă în Biserică, dar de facto nu pot beneficia de aceasta,
decât dacă acţionează împreună şi sub ordinele papei, capul colegiului, şi niciodată fără
el. Problema unuia sau a două subiecte ale puterii supreme în Biserică se reduce practic
la unul singur - papa, care acţionează fie personal, în majoritatea cazurilor, fie împreună
cu colegiul, când consideră necesar. În acest fel, papa limitează colegiul, dar autoritatea
lui nu este limitată de acesta.

Amintim, ca fapt pozitiv, recunoaşterea originii sacramentale, a puterii episcopale, dar

exercitarea acestei puteri, sau mai bine zis, a acestei funcţii, se face prin „missio
canonica” de către papă, nouă afirmare a puterii supreme şi depline a acestuia asupra
tuturor episcopilor catolici.

75
Poziţia ortodoxă asupra uniatismului este aceea a unei respingeri totale. Bisericile unite,
create prin prozelitismul catolic de-a lungul veacurilor n-au reuşit să slujească unitatea
Bisericii ci, dimpotrivă, au împiedicat realizarea acesteia. Ele constituie piedici reale pe
calea apropierii dintre Catolicism şi Ortodoxie şi experienţa istorică a demonstrat că nu
sunt necesare ca intermediare în contactele şi dialogul ecumenic al acestor două Biserici.

Biserica Romano-Catolică a restabilit o serie de practici existente în Biserica primară, ca

de exemplu, limbile naţionale în cult, slujirea în sobor, împărtăşirea sub ambele forme,
diaconatul şi o mai largă autonomie a Bisericilor locale.

Totuşi, accentuarea primatului, jurisdicţiunii universale şi a uniatismului constituie,

alături de altele, cauze importante în frânarea procesului de apropiere, în vederea
realizării unităţii creştine.

76