Prereformatorii

Sunt considerați prereformatori acei teologi care, prin opera și activitatea lor, au
pregătit Reforma din secolul al XVI-lea. Cei trei prereformatori ce au pregătit terenul
pentru ideile reformatoare de mai târziu sunt: John Wycliff (cca 1335-1384),
profesor de teologie și filosofie la Universitatea din Oxford și paroh la Lutterworth,
Jan Hus (cca 1372-1415), profesor de filosofie la Universitatea din Praga și
predicator la capela imperială, și Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr
dominican și predicator la Florența.

John Wycliff (Wycliffe, cca 1335-1384)

Data și locul nașterii nu se cunosc cu certitudine; s-a născut cândva între 1324 și 1335,
în ținutul nordic Yorkshire. A studiat la Universitatea din Oxford, la colegiul Merton,
unde, în anul 1356, a devenit licențiat în Litere și filosofie; în 1360-1361, era înscris ca
master la colegiul Balliol. În 1363, a început studiile de teologie, încununate cu titlul
de licențiat (martie 1369) și cu cel de doctor (1372).
În 1365-1367, a fost numit de arhiepiscopul de Canterbury, Simon Islip
(1349-1366), director al colegiului Canterbury, fiind destituit în 1367 de succesorul
lui Islip, Simon Langham, care a decis ca acest colegiu să fie rezervat benedictinilor.
A făcut apel la Roma, însă acesta a fost respins, și Wycliff a fost îndepărtat de la
conducerea colegiului.
A fost paroh la Fillingham (1361-1368), în Lincolnshire, la Ludgershall (1368-1384), în
Buckinghamshire, și la Lutterworth (1374-1384), în Leicestershire, dar a locuit în cea
mai mare parte a timpului la Oxford, la Queen’s College începând din 1363. În 1381,
a părăsit Oxfordul pentru a trăi la Lutterworth.
Wycliff a susținut politica engleză de emancipare de sub tutela papei
promovată de regele Eduard al III-lea (1327-1377). După 1371, s-a aflat în
serviciul lui Eduard „Prințul negru” (1330-1376), prinț de Wales, duce de Cornwall,
prinț de Aquitania, și al lui John of Gaunt (1340-1399), duce de Lancaster, custodele
puterii regale, cel mai puternic și cel mai nepopular personaj în Anglia anilor 1370, al
treilea fiu în viață al regelui Eduard al III-lea (1327-1377). A fost trimis ca mesager în
negocierile dintre Coroana engleză și Curie în 1374, purtate la Bruges, negocieri
privind chestiuni financiare. În contextul disputelor dintre Franța și Anglia (Războiul
de 100 de ani, 1337-1453), papii de la Avignon au cerut plata tributului către
Papalitate, la care se angajase în 1213 regele Ioan „Fără de țară” (1199-1216), lucru cu
care Parlamentul nu mai era de acord. Wycliff a apărat punctul de vedere că, în
situație de necesitate, puterea seculară poate confisca proprietățile bisericești,
proprietăți donate de laici și care acum slujeau prezervării statului.
Wycliff a fost propagandist al guvernului între 1376-1378, iar John of Gaunt și Joan of
Kent, văduva lui Eduard „Prințul Negru”, l-au protejat în fața sancțiunilor bisericești
din 1377, 1378 și probabil 1382.

Pagina 22 din 90
După analiza tezelor sale de către ierarhi și teologi fideli Romei, la 22 mai 1377,
papa Grigorie al XI-lea (1370-1378), printr-o serie de cinci bule, a condamnat 18
(sau 19) propoziții eronate susținute de Wycliff și a poruncit arestarea și judecarea sa,
acțiunile papei fiind probabil provocate de intrigile dușmanilor benedictini ai lui
Wycliff.
Vicecancelarul Universității Oxford a ordonat să fie închis în temnița Black Hall,
pentru a da ascultare poruncii papale, dar Gaunt l-a eliberat nu după mult timp. Mai
multe încercări de a fi judecat în Anglia au eșuat mai cu seamă din pricina protecției
acordate de Joan, văduva lui Eduard „Prințul Negru” și mama viitorului rege Richard
al II-lea (1377-1399).
În octombrie 1378, Wycliff a apărut în fața Parlamentului, unde a apărat intervenția
unui grup de soldați care pătrunseseră în Westminster Abbey și capturaseră un
condamnat, violând dreptul de azil al sanctuarului.
În 1380, cu o majoritate simplă, o comisie a Universității Oxford a condamnat
doctrina lui despre Euharistie. În anul următor, s-a retras la Lutterworth, unde a
continuat să scrie. La 21 mai 1382, Wycliff a fost chemat fața tribunalului ecleziastic
de către arhiepiscopul Londrei, William Courtenay. Conciliul care l-a judecat pe
Wycliff a avut loc la Blackfriars, Londra, și este cunoscut și sub numele de
„conciliul cutremurului”. Aici au fost condamnate ca eretice sau eronate
24 de teze (10 sunt considerate eretice, 14 sunt catalogate eronate); Wycliff
a fost înlăturat de la catedră în 1382, însă nu a fost excomunicat. După
condamnare, s-a retras la Lutterworh, revizuindu-și lucrările și scriind o serie de
pamflete împotriva adversarilor săi. A fost în continuare înconjurat de un mic grup de
teologi care i-au rămas fideli.
Sănătatea lui Wycliff s-a deteriorat; a suferit un atac cerebral în noiembrie 1382 și un
al doilea la 28 decembrie 1384, chiar în timpul Sfintei Liturghii săvârșite de
prietenul său John Percy, iar după trei zile a murit (31 dec. 1384). Predicile sale și-au
găsit ecoul în popor până în veacul al XVI-lea, în mișcarea „lollarzilor“ (în olandeza
medievală, „lollen/lullen” însemna „a cânta”, „a murmura”), mișcare care a
radicalizat ideile mentorului, atrăgând condamnarea acestuia în 1388, 1398 și,
în cele din urmă, 1415.
Scrierile și învățăturile sale (267 de articole) au fost condamnate oficial la Conciliul
de la Konstanz (1414-1418), prin decretul Fidem catholicam. La 4 mai 1415, a fost
condamnată persoana sa ca eretic nepocăit și sinodul a ordonat deshumarea și arderea
rămășițelor sale, cenușa urmând să fie risipită în cele patru vânturi (decretul Insuper). În
vara anului 1428, la insistențele papei Martin al V-lea, un grup de clerici au
exhumat osemintele lui Wycliff și le-au ars, iar cenușa a fost aruncată în râul Swift. La
monumentul din vechea biserică din Lutterworth, se găsește o gravură pentru
perpetuarea numelui său: „Întreaga lui viață a fost un zbucium continuu împotriva corupției și a
neregulilor Curții Papale”.
Sprijinit de ducele de Lancaster, a tradus – potrivit unei alte ipoteze, a inspirat
traducerea efectivă a Bibliei în limba engleză, realizată de discipolii săi (cca.
1380-1392) – și comentat Sfânta Scriptură în limba engleză.

Pagina 23 din 90
În lucrarea De dominio divino (1367-1368), Wycliff a formulat principiul conform
căruia toată stăpânirea este acordată de Dumnezeu și numai un om drept exercită în
modul cuvenit autoritatea, consecința fiind aceea că nu există o autoritate intrinsecă a
oficiului (bisericesc sau secular) și că numai un om drept/sfânt poate exercita legitim
autoritatea. De asemenea, papa nu este singurul vicar al lui Hristos, regele
este într-o măsură mai mare vicarul lui Dumnezeu decât papa, puterea
regală fiind la fel de sfântă precum puterea bisericească. De asemenea, în
aceeași lucrare susține că deținerea de proprietăți a fost nocivă pentru Biserică și
propune exproprierea totală a Bisericii de către rege, pledează pentru
supunerea clerului în fața autorității seculare.
De asemenea, contestă autoritatea papei (nu există o necesitate dogmatică în
a avea un papă!), Papalitatea nu este o instituție dumnezeiescă, pentru că
nu are temei în Scriptură. De asemenea, Wycliff susține că cei aflați în păcate de
moarte nu pot sluji ca preoți. Afirma că Biserica putea fi condamnată dacă acționa
împotriva legii lui Hristos, care este o lege a sărăciei, a conducerii duhovnicești.
Wycliff disocia între două forme de administrare umană, conducerea naturală sau
evanghelică, care este legea iubirii, și administrarea civilă, rezultat al păcatului, care
presupune recurgerea la forță/constrângere pentru atingerea binelui trupesc și
duhovnicesc. În Biserică, forța nu e necesară; legea lui Hristos este legea iubirii
care se exprimă în slujire, de aici consecința că Biserica trebuie să fie săracă, idee
anticipată de franciscanii radicali și de Gioacchino da Fiore (cca. 1130-1202).
În lucrarea De civili dominio (1375-1376), Wycliff a susținut că autoritatea seculară și
bisericească sunt condiționate de har și, din acest motiv, clerul poate fi deposedat de
beneficiile sale de puterea seculară.

În aceeași lucrare, apoi mai dezvoltat în De ecclesia (1378-1379), vorbește despre

natura Bisericii: oamenii sunt divizați în două categorii, cei predestinați pentru Civitas
Dei și cei reprobați (damnați), distincția este eternă și a fost stabilită de Dumnezeu.
Numai cei predestinați spre mântuire fac parte din Biserică, care este „comunitatea
tuturor celor predestinați”, congregatio omnium predestinatorum,
ecclesia predestinatorum.
Biserica-instituție, cu papa în frunte, nu trebuie identificată cu Biserica autentică, ea
are numai o relație accidentală cu adevărata Biserică. Calitatea de membru al Bisericii
actuale nu asigură calitatea de membru al Bisericii celor predestinați. Ascultarea față
de hotărârile sau slujitorii Bisericii instituționale nu trebuie să fie obligatorie, decât
numai dacă acele hotărâri sunt conforme voii lui Dumnezeu și dacă slujitorii
bisericești sunt membri ai Bisericii adevărate. Un membru al Bisericii adevărate este mai
aproape de Dumnezeu decât papa. Aici Wycliff a fost aproape să conteste preoția
sacramentală și să îmbrățișeze noțiunea de preoție universală, însă nu a
făcut totuși acest pas.
Numai un predestinat putea primi iertarea păcatelor; prin urmare, absolvirea Bisericii
actuale era condiționată de iertarea lui Dumnezeu, trebuia să fie în acord cu judecata
lui Dumnezeu pentru a nu fi o blasfemie.

Pagina 24 din 90
În tripticul De Ecclesia, De veritate Sacrae Scripturae și De potestate papae (1377-1378), Wycliff
a susținut că Biblia este singura normă a credinței; nu a respins autoritatea
Părinților (Augustin, în special, Grigorie cel Mare, Robert Grosseteste), însă a
susținut că validitatea lor constă în faptul că ei confirmă Scriptura și că nicio
autoritate bisericească nu este îndreptățită să facă vreun adaos. Nu de
puține ori, apelează la Părinți în interpretarea unor locuri obscure, deși
numai Scriptura este în întregime normativă. Întrucât Scriptura era singura
normă a credinței, a afirmat chiar că praedicatio verbi este mai importantă decât orice
Sfântă Taină. A reafirmat că autoritatea papei nu are vreun fundament în
Scriptură.

În De apostasia (cca 1382), a condamnat monahismul, considerând că nu are temei

scripturistic și a făcut apel la puterea seculară pentru a reforma Biserica Angliei.
Considera că monahismul trebuie abolit, pentru că introduce o scindare în Biserica
una; ar trebui să existe o communis religio căreia toți să-i aparțină. A lansat atacuri
violente la adresa ordinelor cerșetoare.
A condamnat alte forme ale evlaviei contemporane: indulgențele, pelerinajele, rugăciunile
pentru morți, venerarea icoanelor. A susținut că omul nu se mântuiește prin ceremonii,
indulgențe și acte de falsă pocăință, ci prin vrednicia faptelor lui.
Dacă viața clerului nu se conformează vieții lui Hristos și a Apostolilor, trebuie
condamnată. Condamnă revendicarea puterii politice și temporale de către Biserică;
atacă luxul clerical și cere slujitorilor altarelor să se mulțumească numai cu donații și
zeciuieli, urmând ca restul averilor (domenii, robi, castele) să fie dat săracilor după
modelul apostolic.

În lucrarea Schisma Papae, scrisă după izbucnirea schismei occidentale (1378),

prezintă întregul sistem papal ca anticreștin și antihristic, cerând
suveranilor Europei să distrugă Papalitatea. Considera că papa trebuie să fie
conducătorul duhovnicesc al Bisericii adevărate, al celor predestinați. Dacă papa nu trăiește
în dragoste, umilință și sărăcie, nu este un adevărat papă, nu este cu adevărat vicarul lui Hristos, nu
este capabil să distribuie indulgențe, numai Dumnezeu o poate face. Pentru că a
confiscat puterea seculară (prin donatio Constantini), fiind prinț al Romei și suveran al
jumătății occidentale a Imperiului, papa a devenit Antihrist.

Ceea ce a atras condamnarea sa definitivă a fost doctrina despre Euharistie.

Către 1380, Wycliff a denunțat doctrina romană a transubstanțierii, considerând că este
cea mai mare dintre toate erorile Bisericii văzute. Wycliff considera că această
doctrină încurajează atitudinea superstițioasă față de Euharistie, acuzând faptul că
determină un cult popular care frizează magia.
La sfârșitul anului 1380, un conciliu de la Oxford a cenzurat două propoziții
euharistice aparținând lui John Wyclif. Prima susținea că substanța pâinii și a
vinului rămâne după consacrare (așa-numita remanență euharistică

Pagina 25 din 90
specifică lui Wycliff; potrivit teoriei romano-catolice, substanța se preface, dar
accidenții rămân neschimbați); iar a doua că Hristos nu este prezent în
Euharistie substanțial și corporal, ci numai virtual și în sens figurat.
Susținea că Trupul lui Hristos, spațial vorbind, este în cer, este numai în
potență (virtualiter) în pâinea și vinul euharistice, dar nu spațial. La
această concluzie ajunsese pentru că era un filosof realist, care considera că natura
nu se poate preface, fiind neschimbătoare, constantă.
Când a fost condamnat de Biserică, a lansat ideea că Biserica oficială se putea
înșela, că nu era infailibilă. A criticat ideea că unele dintre Sfintele Taine –
Botezul, Mirungerea, Preoția – au caracter indelebil (character indelebilis).

Influența sa filosofică la Oxford a fost foarte importantă pentru o generație. După

condamnarea lui Wycliff la conciliul de la Blackfriars, Universitatea din Oxford a
fost convinsă se denunțe ideile sale. Cei mai apropiați discipoli ai lui Wycliff au fost
obligați să retracteze, iar foștii susținători ai cauzei sale și-au retras sprijinul. Prin
constituțiile arhiepiscopului Thomas Arundell (1407, aprobate în 1409), discuțiile pe
marginea unor subiecte precum transubstanțiația erau curmate, concepțiile studenților la
Oxford erau verificate constant, iar deținerea lucrărilor lui Wycliff a fost interzisă.
După câteva răscoale ale unor aderenți ai lui Wycliff, mișcarea a intrat în
clandestinitate; intrată în declin la mijlocul veacului al XV-lea, a renăscut către 1490,
când ideile lui Wycliff erau îmbrățișate încă de meșteșugari și lucrătorii din orașe.
„Lollarzii” au vulgarizat și radicalizat doctrina lui Wycliff; învățătura lor cuprindea
următoarele elemente: predestinația divină, Scriptura este singura normă a credinței și
orice credincios este îndreptățit să o citească și să o interpreteze, contestarea
celibatului clerical, indulgențelor și pelerinajelor, contestarea dogmei transubstantiației și
mărturisirii auriculare; de asemenea, aveau credința că validitatea actelor sacerdotale
este condiționată de caracterul moral al preotului (ex opere operantis, spre deosebire de
învățătura catolică a validității ex opere operato); considerau că ierarhia,
Papalitatea, donațiile și „religiile private” ale ordinelor monahale sunt
nescripturistice. Au fost persecutați de autoritățile civile și bisericești.

Scrierile filosofice și teologice ale lui Wycliff au exercitat o covârșitoare influență

asupra teologilor cehi, îndeosebi asupra lui Jan Hus, iar multe dintre acestea
supraviețuiesc numai în limba cehă. De altfel, husiții au fost adesea numiți
„wycliffiți” (Wyclifistae) în Boemia, iar Wycliff, „al cincilea Evanghelist”. Multe dintre
ideile sale au fost preluate de reformatori; de pildă, Luther a cunoscut prin Hus ideile
lui Wycliff; în mod cert, Wycliff a pregătit terenul pentru reforma în Anglia și ieșirea
acestei Biserici din orbita Papalității și, de asemenea, a pregătit anumite medii pentru
acceptarea luteranismului.

Pagina 26 din 90
Jan Hus (cca 1372-6 iulie 1415)

Mișcarea husită din Cehia a jucat însă un rol mult mai important în istoria Europei. În
Cehia lui Jan Hus, în secolul al XIV-lea, se mai păstra împărtășania sub ambele forme
și apăruseră voci care insistau pentru traducerea Bibliei în limba cehă. Biserica era cel
mai mare feudal, deținând o treime din totalitatea pământurilor Cehiei și ducând o
politică fiscală apăsătoare. Existau importante tensiuni sociale și etnice, care se
manifestau în relațiile dintre cehi și germani. Din această cauză, mulți istorici au privit
mișcarea husită ca o mișcare pur naționalistă.
Cu câțiva ani înaintea apariției lui Jan Hus, activau în Cehia mai mulți predicatori
care înfierau simonia și arghirofilia clerului catolic, lăcomia și desfrâul acestuia, unul
dintre aceștia, Jan Milic, murind la Avignon în temnițele Inchiziției.

Prereformatorul Jan Hus1 s-a născut către 1372, la Husineț, în Boemia, într-o
familie de țărani. A urmat cursurile de filosofie și de teologie ale Universității Carol din
Praga. În anul 1400 sau 1401, a fost hirotonit preot în Praga, iar începând cu 1402 a
devenit predicator în capela Betleem (Betlémská kaple) din palatul regal și confesor al
reginei Sofia. În același timp, a activat ca profesor de filosofie la Universitatea din
Praga, începând din 1401 fiind ales decan al Facultății de Teologie. Între
1409 și 1410, a deținut funcția de rector al Universității din Praga.
Hus nu a fost un teolog foarte original. A fost influențat de Wycliff, fiind un admirator
entuziast al reformatorului englez. Predicator carismatic, el a cucerit mulțimile cu
predicile sale în care a transpus și câteva dintre ideile lui Wycliff. Datorită legăturilor
dintre Cehia și Anglia, legături intensificate prin căsătoria Anei, sora regelui Venceslav
al IV-lea, rege al Boemiei (1363-1419) și rege german (1376-1400), cu Richard al II-lea
al Angliei, ideile lui Wycliff erau cunoscute la Praga. Hus nu a preluat necritic ideile lui
Wycliff, cărora le oferă cea mai bună interpretare; nu a împărtășit toate concepțiile teologice
ale acestuia, ferindu-se de consecințele extreme ale ideilor lui Wycliff. A fost atras de
filosofia politică a lui Wycliff, mai cu seamă de ideile secularizării averilor bisericești și
organizării ierarhice a societății; de asemenea, a preluat de la Wycliff ideea de predestinație și
conceptul de Biserică a celor aleși.
Deși nu a atacat instituția Bisericii, nici Tainele ei, ci doar abuzurile
Papalității, teologii catolici au tratat husitismul a priori ca pe o erezie, iar pe Jan Hus
ca pe un eretic care și-a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug.

Teologia lui Hus

Era dezamăgit de clerul catolic, dezgustat de luxul acestuia și de puterea pe care o acumulase. De la
amvonul capelei Betleem, o biserică imensă din Praga, în limba cehă, Hus a enunțat
idei radicale: capela era decorată cu imagini care îl reprezentau pe un papă în toată
strălucirea alături de un Hristos sărac și umil. Mesajul acestor imagini nu putea scăpa

1 În limbile slave, „hus” înseamnă „gâscă”.

Pagina 27 din 90
nici măcar acelora care nu înțelegeau predica lui Hus. Puterea papei și opulența/
luxul cardinalilor contrasta cu simplitatea, sărăcia și umilința lui
Hristos. De asemenea, a înfierat păcatele clerului, în special simonia, împotriva
căreia a scris un tratat devastator.
Concepția sa teologică reiese din tratatul Despre Biserică (1413). Principalele
învățături ale lui erau următoarele:
• Biserica este – și pentru Hus – universitas praedestinatorum,
„totalitatea celor predestinați”, Capul ei este Hristos, nu papa.
Mulți consideră că sunt mădulare ale Bisericii, însă ei nu fac parte din adevărata Biserică a
celor predestinați. Consecința acestei învățături: puterea unui papă, dacă nu se află
printre cei predestinați, este ilegitimă; numai un papă care se află între cei
predestinați este un papă legitim; Hus nu putea accepta că papa este sfânt numai
pentru că este pontif (sfânt în virtutea oficiului papal); nu considera că ascultarea față de
papă este o condiție a mântuirii;
• la Sfânta Euharistie are loc prefacerea Darurilor (a respins vehement la
Konstanz doctrina lui Wycliff despre „remanența” vinului și pâinii
euharistice) și de aceea ea trebuie oferită sub ambele forme (considera
privarea credincioșilor de Sfântul Sânge drept o practică nescripturistică);
• sfintele icoane și sfintele moaște sunt vrednice de cinstire și se pot aprinde
lumânări înaintea lor;
• considera că este îndreptățită puterea laică să deposedeze clericii păcătoși de
proprietăți și considera că zeciuiala plătită Bisericii nu trebuie să fie
obligatorie;
• limba cultului să fie aceea a poporului, limba vernaculară.

Ceea ce îl interesa pe Hus era „obținerea mântuirii în Biserica lui Hristos și trăirea
unei vieți conforme cu spiritul Evangheliilor”; își considera opera ca o contribuție la
tratarea maladiilor a toată creștinătatea și voia ca reformarea Bisericii să se facă la
scară largă. Nu naționalismul sau șovinismul (ura față de germani) l-au determinat să
acționeze.

A fost inițial încurajat și susținut de arhiepiscopul de Praga, Sbinko von

Hasenburg, un german, în pofida criticilor lui Hus la adresa clericilor din Boemia,
marea majoritate a acestora fiind germani, și a admirației sale pentru Wycliff, deși
Universitatea din Praga condamnase 45 de propoziții din scrierile acestuia (1403).
Admirația sa pentru Wycliff, un eretic condamnat la acea dată, și criticile sale la adresa
imoralității clerului au fost făcute cunoscute la Roma în 1407, iar arhiepiscopul de
Praga, Sbinko von Hasenburg, la porunca lui Inocențiu al VII-lea, i-a
interzis lui Hus să predice.
În timpul Marii Schisme occidentale, când scaunul papal era disputat de
Alexandru al V-lea și Grigorie al XII-lea, Hus, regele Wenceslav și universitarii cehi
din universitate l-au susținut pe Alexandru al V-lea, Sbinko și celelalte națiuni din
Universitate – bavarezi, saxoni și polonezi – l-au susținut pe Grigorie al XII-lea. Hus

Pagina 28 din 90
beneficia în continuare de protecția regelui Wenceslav, care, la 18 ianuarie 1409, prin
decret regal (decretul de la Kutna Hora) a conferit controlul Universității națiunii cehe.
Universitatea din Praga a devenit bastionul ideilor lui Wycliff, iar Hus a
fost ales rector al acesteia. Viața universitară fusese până atunci controlată de
germani; la Universitatea din Praga, înființată în 1348, germanii dețineau trei voturi,
iar cehii, unul singur. Hus era idolatrizat de profesorii cehi din Universitate, însă
detestat de cei germani.

Când arhiepiscopul Sbinko a recunoscut autoritatea lui Alexandru al V-lea

(1409-1410), acesta, în semn de bunăvoință, a promulgat o bulă (9 martie 1410),
ordonând distrugerea cărților lui Wycliff și condamnând din nou învățăturile
prereformatorului englez; de asemenea, i-a interzis lui Hus să mai predice în capela
Betleem sau în alte capele private. Hus s-a opus cu vehemență, a apărat
ortodoxia lui Wycliff, a ignorat interdicția și a continuat să predice,
având încă susținerea lui Wenceslav al IV-lea.
De acum și până în 1414, când va pleca spre Elveția, va duce o luptă neînfricată de la
amvon și de la catedră împotriva indulgențelor și bulelor papale. Papa Alexandru al V-
lea a trimis pe cardinalul Colonna să se ocupe de „cazul Hus”. Chemat la anchetă,
Hus a refuzat să vină, iar bulele papale au fost arse.
Un punct critic a fost atins în 1411-1412. Atunci, Ioan al XXIII-lea (1410-1415),
succesorul lui Alexandru al V-lea, a emis o bulă prin care lansa un apel la cruciadă
împotriva regelui Ladislau al Neapolelui, care susținea un papă rival. Hus a fost
revoltat de ideea că un papă provoacă un război pentru a-și asigura scaunul papal și a condamnat
public această bulă. Praghezii s-au răsculat și au ars bula papală care proclama cruciada,
iar autoritățile civile au decapitat trei răsculați, primii martiri ai cauzei husite.
În februarie 1411, Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat; un an mai târziu,
susținătorii lui Hus au fost puși sub interdict. Regele Wenceslav se afla într-o situație
stânjenitoare, nu dorea să fie perceput drept un protector al ereticilor, astfel încât l-a
forțat pe Hus să părăsească Praga, acesta fiind găzduit de nobilimea cehă. A redactat
în această perioadă lucrarea sa fundamentală intitulată De ecclesia (1413).
Pentru a se stinge conflictul, propunerea Universității din Praga era ca Hus și
susținătorii săi să recunoască pe papă drept cap al Bisericii și pe cardinali drept trupul ei. Hus a
replicat că Hristos este capul Bisericii, iar credincioșii sunt mădularele acesteia, nu numai ierarhia.
Controversa a continuat până la intervenția fratelui lui Wenceslas, regele Sigismund
de Luxemburg (1410-1437), care, aspirând la tronul imperial, a dorit să anihileze
erezia. Pentru a se rezolva problemele cu care se confrunta Biserica Romano-Catolică
– în principal Marea Schismă occidentală –, Sigismund de Luxemburg a convocat
conciliul de la Konstanz (1414-1418), în Elveția.
Hus, care făcuse apel la un conciliu general împotriva hotărârilor Curiei, s-a îndreptat
spre Konstanz, beneficiind de un salvconduct acordat de regele Sigismund pentru a se
înfățișa înaintea conciliului. La 4 noiembrie 1414, ajungea la Konstanz, însă, la
scurtă vreme după sosirea lui, a fost aruncat în temniță în mănăstirea dominicanilor,
apoi în cea a castelului episcopului de Konstanz și, în cele din urmă, în mănăstirea

Pagina 29 din 90
franciscanilor. El credea că, prin puterea cuvântului și cu ajutorul Mântuitorului, va
convinge conciliul, dar, din nefericire, se va trezi în fața unui tribunal care îl va judeca.
A fost somat să condamne lucrările lui Wycliff și să își retragă afirmațiile eronate. I s-
au imputat 30 de afirmații eretice, pe unele le-a combătut, a susținut că altele
nu-i aparțin; contesta sensul lor eretic și încerca să le interpreteze ortodox; a susținut
că va renega toate afirmațiile pe care conciliul le va proba drept eronate. A răspuns
acuzațiilor cu mult curaj și a acuzat conciliul că este în slujba lui Antihrist.
La 6 iulie 1415, în catedrala orașului Konstanz, s-a pronunțat sentința: era
condamnat la moarte pentru că „dogmatizase, apărase și propovăduise”
ereziile lui Wycliff prin scrierile sale. După ce a protestat, s-a rugat în genunchi
și a cerut iertare pentru dușmanii săi. Veșmintele preoțești i-au fost luate, părul capului
i-a fost ras, punându-i-se în loc un coif de hârtie pe care scria „eretic”. Nu a vrut să
retracteze nimic, iar în timp ce era pe rug ar fi rostit celebrele cuvinte: „O, sancta
simplicitas!”. I se atribuie și această declarație: „Dumnezeu îmi este martor că nu am învățat
niciodată acele lucruri de care mă acuză martorii mincinoși. În lumina adevărului Evangheliei despre
care am scris, am învățat și predicat, voi muri astăzi bucuros!”. Când era deja pe rug, a fost
rugat să retracteze, a refuzat din nou cu fermitate. A murit intoxicat cu fum, cenușa i-a
fost împrăștiată în Rin.
De asemenea, îi sunt atribuite cuvintele: „Ardeți acum o gâscă, dar va veni o lebădă pe care nu
o veți mai putea nici fierbe, nici frige”, interpretate ca o profeție despre Luther și despre
mișcarea inițiată de acesta.

După moartea sa, Hus a devenit un erou național, iar un uriaș val revoluționar a
frământat Cehia între anii 1414-1434. Universitatea din Praga l-a declarat martir și a
anunțat că 6 iulie va fi ziua prăznuirii sale. Au izbucnit în forme violente
nemulțumirile sociale și politice ale cehilor din Boemia față de bogăția și corupția
Bisericii, față de poziția dominantă a germanilor în țară.
Un asemenea episod violent l-a constituit „defenestrarea de la Praga” din 1419:
când asupra husiților a fost aruncată o piatră dintr-o încăpere a Primăriei din Praga,
husiții au reacționat prin defenestrarea a șapte consilieri. Auzind despre aceste
evenimente, regele Wenceslas a murit în urma unui atac de cord.
În 1420, husiții au elaborat un program (Cele 4 articole de la Praga) care viza:
secularizarea averilor bisericești, împărtășirea sub ambele forme
(utraqism-ul, communio sub utraque specie), liturghia și predica în
limba vernaculară (ceha) și reforma Bisericii.
Sigismund, devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman, a pregătit represiunea
husiților, fiind organizate împotriva lor cinci cruciade între 1420 și 1430. În cele din
urmă, în 1434, husiții au fost înfrânți și din cauza disensiunilor lor interne, deși
armatele husite, sub conducerea lui Jan Ziska, repurtaseră anterior strălucite victorii,
fiind cunoscută ferocitatea cu care luptau. Războaiele husite s-au încheiat în 1434: la
30 mai 1434, în bătălia de la Lipany, oștile radicalilor husiți au fost
învinse de o alianță a catolicilor și a nobilimii utraquiste, iar în 1437 vor fi
cucerite ultimele lor puncte de rezistență: Tabor, Hradec Kralove și Sion.

Pagina 30 din 90
Încă de la început, husiții se divizaseră în două tabere:
(1) radicalii sau taboriții (de la numele principalei lor fortărețe, Tabor), care
au trecut dincolo de programul reformator al lui Hus, voind răsturnarea
orânduirii existente, și au contestat chiar transubstanțiația, și
(2) moderații, numiți și utraquiști sau calixtini (numele lor provine de la
„calix”, „potir”), care voiau doar reformarea vieții Bisericii și a societății.
În ceea ce-i privește pe calixtini, aceștia au ajuns la un acord cu autoritățile catolice,
încheindu-se, la 30 noiembrie 1433, Compactatele de la Praga, prin care li se
recunoșteau dreptul de a primi Sfânta Împărtășanie sub ambele forme (sub utraque
specie) și predica liberă. Regentul George de Podiebrady va limpezi lucrurile în sensul
că statul se declara stat husit, iar Rokyțana era recunoscut ca arhiepiscop al
utraquiștilor. În 1457, Rokyțana va căuta unificarea facțiunilor husite în „Uniunea
Fraților cehi și moravi” (Unitas fratrum), a căror doctrină a devenit treptat
una protestantă. Se vor menține sub această formă până în 1520, când se vor uni cu
luteranii, iar mai apoi cu calvinii, dar vor rămâne și deosebiți atât de catolici, cât și de
protestanți până în secolul al XVII-lea, când, în 1670, a murit ultimul lor episcop,
marele pedagog Jan Amos Comenius.
Din cauza persecuțiilor, husiții s-au refugiat pe pământ românesc, în Moldova și în
Transilvania. Atestați în țara noastră în 1420, au avut colonii în cel puțin șapte târguri
din Moldova: Trotuș, Bacău, Roman, Târgu Neamț, Cotnari, Huși și Ciubărciu și au reușit să
se mențină, în pofida acțiunilor autorităților catolice, până în a doua jumătate a
veacului al XVI-lea. Totuși, în anul 1571, secretarul episcopului catolic din Camenița
își anunță episcopul că ultimii „eretici” din Huși, Roman și satele vecine au fost aduși
la catolicism. Se pare că husiții de pe teritoriul românesc făceau parte din aripa
radicală, așa cum rezultă din punctele lor de doctrină combătute de către catolici.
Domnitorii moldoveni i-au tolerat și le-au acordat unele privilegii (Alexandru cel Bun,
1400-1432), ceea ce a provocat indignarea regelui polon Vladislav al II-lea Iagello
(1386-1434). Efectul șederii lor pe teritoriul românesc a fost cercetat de mulți istorici,
teologi, lingviști și critici literari, ale căror păreri converg spre o întreită influență:
social-politică (tensiuni sociale), religioasă (influența ideilor reformatoare) și literară
(traducerea Sfintei Scripturi în limba română).

Girolamo Savonarola (1452-1498)

Girolamo Savonarola nu a fost un prereformator în adevăratul sens al cuvântului, ci

un fel de predicator ce condamna luxul Papalității și al ierarhiei bisericești, ajuns la
apogeu în timpul papei Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Născut și
educat la Ferrara, a intrat în ordinului dominican la Bologna în 1475; a fost lector la
San Marco, în Florența, și prior al aceleiași biserici (1491).
Era un predicator apocaliptic foarte carismatic, care anunța că o
pedeapsă divină este iminentă din pricina corupției Bisericii și a
societății florentine; de asemenea, susținea că primește descoperiri dumnezeiești.
Savonarola îndemna clerul și poporul la viață morală în acord cu Evanghelia lui

Pagina 31 din 90
Hristos, iar chemarea sa la pocăință a transfigurat Florența după 1491. După moartea
lui Lorenzo de Medici (1492), a instaurat în Florența un fel de democrație teocratică,
urmărind o reformă deplină a moravurilor; s-a opus cu vehemență culturii păgâne a
umaniștilor. Critica sa nu cruța nici membrii familiei Medici, nici pe papa Alexandru
al VI-lea.
Întrucât l-a considerat de regele francez Carol al VIII-lea instrumentul lui
Dumnezeu în reformarea Bisericii, a intrat în conflict cu papa Alexandru al VI-
lea. Papa a căutat să scape de predicatorul incomod: în 1495, l-a chemat la Roma, însă
Savonarola a refuzat să părăsească Florența. În replică, papa i-a interzis să predice.
După o scurtă tăcere, și-a reluat predica, considerând că papa nu acționa în cunoștință
de cauză și că nu trebuia respectată o asemenea hotărâre care se afla în contradicție cu
poruncile divine.
Învinuit de erezie și de schismă, a fost excomunicat la 13 mai 1497. Întâi,
Savonarola a șovăit, apoi, beneficiind de sprijinul autorităților dominicane, a
considerat excomunicarea invalidă și a fost convins că papa Alexandru al VI-lea nu era
un pontif adevărat, pentru că dobândise pontificatul prin simonie. Conflictul s-a
acutizat în 1498, când Savonarola a scris suveranilor occidentali, cerându-le să
convoace un sinod care să constate ilegitimitatea papei Borgia. Papa a replicat printr-
un interdict asupra Florenței dacă nu era redus la tăcere Savonarola. Autoritățile
florentine l-au părăsit pe Savonarola, iar dușmanii săi l-au arestat pe prior și l-au
predat papei, împreună cu alți doi dominicani. După ce a fost întemnițat și torturat și
s-au adus împotriva sa mărturii mincinoase, a fost condamnat la moarte ca „eretic,
schismatic și disprețuitor al Sfântului Scaun”. A fost spânzurat și apoi ars pe rug la 23
mai 1498, împreună cu alți doi dominicani. În ultimele clipe, era chinuit de
remușcări și îndoieli: nu avea certitudinea că procedase corect; nu atacase Papalitatea
sau Biserica, ci pe Alexandru al VI-lea, pe care nu-l considera un papă legitim, nu-l
considera nici măcar creștin, considera că Biserica Romei este prigonită de persoana
nevrednică a lui Alexandru al VI-lea.
Unii istorici catolici consideră că a fost un agitator, un amăgitor și un fanatic, alții
susțin cu tărie că a fost un sfânt, un profet și un martir care și-a jertfit viața pentru
Biserica Catolică. Ordinul dominican urmărește canonizarea sa începând cu 1955
(procesul a început în 1988).

Pagina 32 din 90
Reforma

Reforma a reprezentat, fără îndoială, o cezură profundă în istoria Bisericii occidentale, a fost –
consideră istoriografia catolică – „cea mai mare catastrofă care a afectat Biserica în întreaga sa
istorie până în zilele noastre” (Joseph Lortz). Odată cu Reforma începe epoca numită
modernă în istoria creștinismului.
În mod evident, reforma era necesară și era așteptată – era așteptată o mișcare reformatoare
în interiorul Bisericii Catolice care să aducă vindecarea lăuntrică (August Franzen) –, dar
nu era așteptată Reforma protestantă, care a evoluat ca un curent potrivnic Bisericii
Catolice. Fenomen complex, cu caracter religios, social-politic și ideologic, Reforma din secolul al
XVI-lea a produs scindarea Bisericii Romano-Catolice și a determinat apariția de noi
confesiuni creștine în Europa. Unitatea Bisericii medievale a fost sfărâmată și gândirea
creștină occidentală nu a mai fost unitară, a fost pulverizată și s-a scindat în reflecție
confesională.
În general, termenul de „Reformă” se aplică mișcării care a avut ca efect apariția
confesiunilor protestante, dar ampla mișcare declanșată de Martin Luther a avut, prin
ricoșeu, consecințe și asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel și de o „Reformă
catolică”, prin care s-a încercat acea reorganizare internă a Bisericii apusene (reformatio
in capite et in membris) cerută în zadar de mulți reprezentanți ai creștinătății apusene în
secolele precedente. De asemenea, a generat și o reacție de împotrivire față de
protestanți și de difuzarea ideilor reformatoare, o mișcare al cărei scop era de a stopa
progresele noilor confesiuni, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de
acestea, astfel încât putem vorbi și despre o „Contrareformă”.
În analiza apariției și consolidării Reformei, se face apel la o multitudine de factori,
aparținând diferitelor domenii, religios și intelectual, economic și social, politic și național, fără
a se putea afirma primatul absolut al unei categorii. Există o serie de aspecte generale,
dar există particularități locale în care factorii generali se combină în proporții
specifice.

Fundalul religios al Evului Mediu târziu

Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realități frecvente și moartea era
o prezență cotidiană, omul medieval avea obsesia morții, așa cum dă mărturie arta.
Din secolul al XIV-lea, după Marea Ciumă și distrugerile aduse de Războiul de 100
de ani (1337-1453), temele macabre sunt o prezență constantă în orizontul mental al
omului medieval. O asemenea existență tragică poate conduce fie la pesimism, fie la o
viață robită patimilor, după cum arată Boccacio (Decameron). O altă posibilă reacție în
fața iminenței morții a fost intensificarea pietății și vivacitatea credinței.
Acestea se manifestă în numeroase donații făcute Bisericii, în edificii bisericești
monumentale, în operele de artă apărute și în așezămintele filantropice înființate.
Obsedat de moarte, la sfârșitul Evului Mediu, omul a dorit să aibă certitudinea
mântuirii, înregistrându-se o intensificare a cultului moaștelor și relicvelor, a
cinstirii sfinților, a pelerinajelor. Toate acestea erau dovezi ale unei religiozități

Pagina 33 din 90
puternice și din ce în ce mai interiorizate. Nu lipseau însă excesele, iar superstiția
parazita această evlavie a omului medieval.
În mod evident, nu există „o ostilitate generală sau larg răspândită față de
Biserică. Nicăieri în secolul al XV-lea nu se poate constata o apostazie în
masă” (A. Franzen). Au apărut însă, la început timid, apoi din ce în ce mai
vehement, nemulțumiri, contestări și chiar atacuri la adresa Bisericii instituționale, care amânase
mult prea mult timp reforma internă mult așteptată (Wycliff, Hus, Savonarola).
Criticile nu veneau numai din mediul teologic. Dante, de pildă, în Divina
Comedie, nu pune în discuție legitimitatea oficiului papal și clerical, dar
lucrarea conține largi secțiuni anticlericale și atacuri susținute împotriva
papilor nevrednici. Între altele, Dante le pune în vedere prelaților vremii că
„Evanghelia și marii Doctori ai Bisericii sunt dați uitării”, iar clericii „nu se gândesc la
Nazaret, unde și-a deschis aripile arhanghelul Gavriil”.
Dezamăgiți, mulți credincioși s-au îndepărtat de Biserica instituțională, văzută, și s-au
îndreptat către o Biserică spirituală, nevăzută. Noțiunea de Ecclesia
spiritualis, „Biserica Duhului Sfânt”, care o va înlocui pe cea papală,
apăruse încă din veacul al XII-lea, fiind lansată de abatele Gioacchino da
Fiore (cca. 1130-1202) și fusese larg răspândită de franciscanii spirituali în secolele
XIII-XIV. Această noțiune a dus la apariția unei „noi” pietăți,
subiectiviste, interiorizate, care își căuta împlinirea în afara Bisericii,
erodându-se dimensiunea comunitară, eclezială, a vieții creștine.

Reforma apare într-o societate marcată de Renaștere, în care se pune accent pe om ca

persoană, mai puțin pe calitatea de membru al unei colectivități. Spre deosebire de omul
medieval, care considera că nu poate supraviețui decât în interiorul grupului său
social, în epoca Renașterii, omul se consideră mai puțin membru al colectivității
numite Biserică și se descoperă ca o individualitate, ca o entitate autonomă.
Acum se preconizează, cel puțin teoretic, ideea „eliberării individului” și se consideră
că această personalitate independentă poate să intre în contact cu divinitatea și fără
medierea Bisericii.
Apare astfel o „nouă pietate”, personală și lăuntrică, interiorizată, o devoțiune modernă,
care nu este în mod fundamental ostilă Bisericii, așa cum demonstrează mișcarea
întemeiată de olandezul Gerhard Groote (Geert Grot, Gerardus Magnus,
1340-1384) la Deventer, care s-a propagat din Olanda în Germania, Franța și Italia.
Groote a fondat asociația numită „frații vieții comune” (fratres communis
vitae). Această mișcare a rămas fidelă Bisericii.
În centrul acestei spiritualități nu se aflau celebrarea euharistică și
Sfintele Taine, ci contemplarea Pătimirilor și reflecția la Predica de pe
Munte. Era cultivată viața lăuntrică și era încurajată meditația metodică la Viața și
Pătimirea Mântuitorului. În acest spirit este scrisă lucrarea Urmarea lui Hristos de
către Thomas de Kempis (cca. 1380-1471), unul dintre ucenicii lui Groote. În
această lucrare, Biserica și Sfintele Taine abia dacă sunt prezente; în schimb, lectura
Sfintei Scripturi ocupă locul central. Această „devoțiune modernă” (devotio

Pagina 34 din 90
moderna), care viza o reformă internă a Bisericii, prin subaprecierea Bisericii și a
Sfintelor Taine, a anticipat Reforma lui Luther.

Un nou pas în această direcția diminuării vieții sacramentale fusese făcut prin teologia
franciscanului englez William of Ockham (lat. Gulielmus Occamus, cca
1285-1347), părintele unei noi variante de nominalism. A studiat și predat la Oxford;
învinuit de erezie de către teologii papei Ioan al XXII-lea, a lansat acuzații de erezie
la adresa papei (1327); a fost excomunicat (1328) și exclus din ordinul franciscan, fiind
condamnat la închisoare perpetuă. S-a refugiat la curtea lui Ludovic de Bavaria, de a
cărui protecție a beneficiat până la moarte.
Teolog aparținând tradiției augustiniene, William of Ockham a contestat via antiqua,
reprezentată de Toma de Aquino și Duns Scot, fiind întemeietorul unei noi variante de
nominalism, contribuind astfel la declinul teologiei scolastice. În concepția sa, trebuie
contestată existența universaliilor: ceea ce există, susținea Ockham, sunt lucrurile
individuale. Potrivit lui, doctrina privind existența ideilor eterne în gândirea
dumnezeiască, potrivit cărora este creată și rânduită lumea, neagă implicit
omnipotența dumnezeiască.
De asemenea, credea că existența lui Dumnezeu nu se poate proba rațional (nu
accepta argumentele raționale privind existența lui Dumnezeu, care era – credea
Ockham – imposibil de demonstrat pe cale filosofică), nu exista nicio punte între
natural și supranatural, Dumnezeu și omul erau separați de un abis de
netrecut pentru rațiunea umană.
Neîncrederea în rațiune era însoțită de o mare încredere în Revelație.
Singura cale prin care omul putea cunoaște ceva despre Dumnezeu era prin Revelația
dumnezeiască, de aici importanța excepțională a Sfintei Scripturi pentru Ockham (se
prefigura principiul luteran sola Scriptura). Sfânta Scriptură, cuprinzând
Revelația, era unicul temei și sursa credinței noastre.
Rațiunea umană era neputincioasă, numai credința ne poate conduce la cunoașterea lui
Dumnezeu și la mântuirea noastră: se anunța principiul sola fide, care a fost absolutizat
de Luther. Natura nu putea face nimic pentru mântuire cu de la sine putere, totul era
har, har pur. Învățătura lui Toma care așeza natura înaintea harului era contestată de
Ockham, care era foarte sceptic față de natura umană.
Luther a găsit cele trei sola – sola Scriptura, sola fide, sola gratia – în sistemul teologic al
lui Ockham, a preluat și elaborat aceste învățături și le-a absolutizat. De altfel, Luther
și-a declarat simpatia pentru teologia lui Ockham.
Accentuând credința și Revelația în procesul mântuirii, nominalismul a
diminuat importanța Bisericii sacramentale. A apărut astfel ideea periculoasă că
omul se poate mântui și în afara Bisericii.

De asemenea, alte premise ale Reformei au fost umanismul și „mișcarea

biblică” sau biblicismul. Odată cu redescoperirea Antichității în toate
manifestările ei – opere de artă, manuscrise, filosofia Antichității (a fost redescoperit
neoplatonismul, aristotelismul a început să-și piardă din importanță) etc. –, a survenit

Pagina 35 din 90
și o altă mutație: viziunea teocentrică a fost abandonată în detrimentul unei
viziuni antropocentrice, în centrul cercetării științifice și creației artistice a fost
așezat omul.
Între umaniștii care au pavat calea lui Luther, deși mai târziu s-au despărțit de
reformatorul german, trebuie menționat, în primul rând, Desiderius Erasmus/
Erasmus din Rotterdam (1466/1469-1536), „prințul umaniștilor”.
Fiul unui cleric și al unei fiice de medic, născut la Rotterdam către 1466, a urmat
cursurile școlii din Deventer, unde s-a familiarizat cu devotio moderna prin intermediul
„fraților vieții comune”; astfel se explică disprețul său pentru teologia scolastică. În
1486/1487, a intrat în obștea canonicilor augustinieni, fiind hirotonit preot în 1492.
Secretar al episcopului de Cambrai (1493-1495), Henri de Bergen, a studiat la Paris
(1495-1499), s-a dedicat studiilor clasice, ajungând să cunoască limba latină mai bine
decât limba maternă (este autorul unor gramatici latinești care l-au făcut celebru).
A studiat la Bologna, la Veneția, a călătorit la Roma și în Anglia, unde a predat limba
greacă și cursuri de teologie la Cambridge, intrând în contact cu alți umaniști celebri
precum Thomas Morus și John Fischer. A primit doctoratul în Teologie la Torino, la 4
septembrie 1506. În 1516, la Basel, a publicat prima ediție critică a textului
Noului Testament, însoțită de o celebră traducere în latina clasică.
Începând cu 1516, a devenit consilier al lui Carol al V-lea. A locuit la Basel
(1521-1529), apoi la Freiburg im Breisgau (1529-1535), murind la Basel în 1536.
Propria viziune asupra reformării Bisericii o expune în Enchiridion Militis Christiani
(Manualul soldatului creștin, 1504) și Μωρίας ἐγκώμιον seu Laus Stultitiae (Elogiul nebuniei,
1509) – aceasta din urmă o satiră la adresa monahismului și a denaturărilor din Biserica medievală.
Principiul său era următorul: să fie înlăturate abuzurile, nu substanța
credinței (Tollantur abusus, non substantia), care trebuie să rămână intactă.
Insista asupra simplității vieții creștine, sublinia necesitatea unei înnoiri a
vieții creștine pornind de la izvor, de la Sfânta Scriptură (în special
de la Predica de pe Munte) și de la teologia biblică. Spiritul simplu și limpede
trebuia să predomine, balastul tradițiilor bisericești urma să fie eliminat. El a
avut meritul de a lega proiectul de reformare a Bisericii de Sfânta Scriptură,
iar propunerile sale de Reformă au fost primite cu entuziasm, mulți
considerând că el va fi omul care va realiza dorita reformă.
Eruditul umanist a polemizat cu Luther în problema liberului arbitru (Diatribe de libero
arbitrio – 1524; Hyperaspistes – 1526) și s-a distanțat de monahul furibund de la
Wittenberg; nu împărtășea scepticismul nominalist al lui Luther față de natura umană și
față de rațiunea umană (De servo arbitrio, 1515), considera că liberul arbitru (libertas
spiritus) este condiția oricărui progres (deviza lui era: Prin libertatea spiritului către adevărata
evlavie). A militat pentru revenirea adepților Reformei în Biserică, condamnând
excesele lor; a pus bazele unei teologii a medierii, care a condus, până către anii ’60 ai
veacului al XVI-lea, la o conviețuire pașnică între catolici și luterani în zona renană. A
respins orice brutalitate față de luterani, crezând că este mai bine să se tolereze
mișcarea luterană decât să izbucnească un război religios.

Pagina 36 din 90
Este o personalitate controversată; este considerat un sceptic adogmatic de unii
cercetători, alții îl consideră un liber cugetător, în vreme ce alții insistă asupra faptului că
acest umanist creștin a fost un catolic devotat Bisericii și Revelației.
După moarte, Universitatea din Paris a condamnat mai multe dintre afirmațiile sale;
scrierile sale au fost interzise în 1558 (Paul al IV-lea), s-a revenit parțial asupra acestei
hotărâri la conciliul tridentin, însă interzicerea a fost reimpusă in toto de Sixtus al V-lea
în 1590. Edițiile mai târzii ale Indexului scrierilor interzise (Index librorum prohibitorum) au
interzis unele scrieri ale sale, îngăduindu-le pe altele după îndepărtarea celor mai
caustice fragmente.

Starea Bisericii occidentale

Reforma a fost generată de starea în care se afla Biserica occidentală, care se lăsase tot
mai mult contaminată de temporal, de duhul lumesc. Biserica era roasă până la măduvă de
scandaluri, abuzuri, deficiențe, iar teologi plini de îndrăzneală denunțau aceste
realități. Reforma in capite et membris, pentru care pledau minți lucide din interiorul
Bisericii, fusese mult prea multă vreme amânată.
Papalitatea. Viața religioasă și bisericească a vremii crease o mulțime de
nemulțumiri. În primul rând, amestecul Papalității în cele lumești.
În timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea (1198-1216), se atinsese apogeul puterii
papale. Succesorii lui nu au reușit să păstreze poziția pe care Papalitatea o dobândise
grație eforturilor lui, din pricina implicării tot mai accentuate în chestiunile politice,
seculare. Stăpânirea seculară nu poate fi niciodată misiunea Bisericii (A.
Franzen).
Din ce în ce mai preocupați de chestiunile politice și teritoriale (menținerea și
expansiunea statului papal), papii se dezinteresau de misiunea lor spirituală. Punctul
culminant al acestui fenomen se atinge în timpul Renașterii, când tiara papală este
deținută de papi laicizați și vicioși. Această stare de lucruri, la care se adaugă creșterea
dependenței deținătorilor Scaunului Romei de actorii politici („captivitatea babilonică
la Avignon”), urmată de Marea Schismă occidentală, a contribuit la declinul puterii
papale, la compromiterea ideii de supremație papală și la pierderea autorității
morale a Papalității, câștigată în timpul lui Grigorie al VII-lea și Inocențiu al III-
lea.
Papalitatea era absorbită de grijile lumești pentru statul papal și orice încercare de
reformă se lovise de inerția acestui sistem și fusese abandonată. Astfel, în această
perioadă continuau practici înfierate în van de clerici clarvăzători și laici exigenți:
nepotismul, simonia, incultura și imoralitatea clerului.
Răul – spunea August Franzen – părea să se fi instituționalizat,
Papalitatea era viciată și părea să nu poată ieși din cercul vicios în care
intrase: cardinali răi alegeau papi răi, papi răi alegeau cardinali răi.
Nepotismul a făcut din papii Renașterii adevărate dinastii de uzufructuari și favoriți.
Simonia și fiscalismul cel mai exagerat au înflorit în sec. XIII-XIV, încât minți
luminate precum Dante și Macchiavelli se plângeau ca în Roma sunt mulți perceptori
papali, însă foarte puțini teologi.

Pagina 37 din 90
Vinderea și cumpărarea demnităților bisericești atinseseră proporții cu
adevărat catastrofale. Se consideră că papii aveau venituri de 100 de ori mai mari
decât împăratul. Se estimau aceste venituri la 220.000 florini, din care jumătate
proveneau din dispense, privilegii și beneficii rezervate papei, iar cealaltă jumătate din
impozitele ordinare și extraordinare (îndeosebi indulgențe); Papalitatea încasa dijma
din veniturile tuturor bisericilor; în Anglia, obolul Sfântului Petru, în Spania
contribuții regulate pentru Inchiziție etc. La numirea într-o funcție bisericească se
plătea până la jumătatea venitului anual al funcției, ceea ce făcea ca diecezele ramase
adeseori vacante să se ruineze complet. Revenea Papalității o treime (1/3) din
veniturile Angliei, Germaniei și Spaniei, ceea ce provoca nemulțumiri.
Activitatea de susținători ai culturii desfășurată de papii renascentiști a avut, în mod
paradoxal, pe termen scurt, consecințe negative asupra Bisericii, fiscalitatea excesivă și
expedientele pe care le foloseau (indulgențele) pentru a finanța arta și pe artiști au
generat contestări virulente. Ca o consecință, adepții Reformei vor avea o atitudine
iconoclastă, întrucât priveau arta ca pe un lux inutil și ca o piedică în calea
comunicării directe dintre credincios și divinitate.
Mulți dintre papi erau imorali, lumești și chiar necreștini (Alexandru al VI-
lea Borgia, 1492-1503, Leon al X-lea/Giovanni di Lorenzo de' Medici,
1513-1521). Atât de mare era imoralitatea, încât Adrian al IV-lea, contemporanul lui
Luther, a repetat în prima sa cuvântare consistorială cuvintele lui Bernard de
Clairvaux: „Atât au crescut păcatele Romei, încât cei întinați de ele nici nu le mai simt mirosul”.

În pofida reformei gregoriene, clerul continua să fie imoral și ignorant în proporții mari, iar papii și
cardinalii dădeau primii exemple de corupție și desfrâu. Arivismul și nepotismul nu se întâlneau
numai la Roma, ci și în administrația episcopală. Funcțiile bisericești se cumpărau și se
vindeau, existau prelați care cumulau mai multe funcții eclesiastice pe care nu le
puteau îndeplini, dar care le aduceau beneficii materiale. Clerul superior, recrutat
conform uzanțelor din rândul nobilimii, uneori la vârsta minoratului, era adeseori
lipsit de vocație, trăia în lux și opulență, se complăcea în imoralitate și concubinaj; mai
presus de orice, aparținea nobilimii și era îndatorat acesteia. Mulți episcopi rezidau în
Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere și de influență al Curiei papale, sau la
Curțile regilor și principilor, dezinteresându-se de asistența și îndrumarea
credincioșilor (absenteismul ierarhilor).
Clerul de mir trăia în mizerie și nevoi, la limita subzistenței, era incult și imoral, fapt
pentru care era desconsiderat de credincioși.
Viața monahală decăzuse, viața de obște fusese în multe mănăstiri abandonată, mulți
dintre monahi locuiau în afara mănăstirii, iar unii erau chiar imorali. Nu erau iubiți,
nici respectați, din pricina imoralității, lăcomiei și exploatării păturilor umile ale
societății. Luxul personal al prelaților și bogăția excesivă a Bisericii făceau, de
asemenea, obiectul criticilor.
Toate acestea nu reprezentau situații excepționale, căci constituiau
„normalitatea” în interiorul Bisericii occidentale, singurul element de
noutate adus de începutul secolului al XVI-lea fiind înmulțirea scandalurilor și

Pagina 38 din 90
denunțurilor privind această stare de fapt. Folosindu-se tiparul și desenul, prin
caricaturi, manifeste și pamflete, se propagă, cu o iuțeală uimitoare, o adevărată ură
contra Romei și clerului său, împreună cu ideile reformatorilor.
Inventarea tiparului a contribuit enorm la propagarea Reformei. Prin această metodă
perfecționată către 1450 de un argintar german, Johannes Gutenberg, textele se
puteau multiplica ieftin și rapid. Prin acest mijloc, umaniștii au putut publica operele
Antichității clasice și ediții ale Noului Testament, iar reformatorii și-au putut disemina
ideile radicale în întreaga Europă.

Condițiile culturale
Bipolaritatea culturală (știutorii – neștiutorii de carte) și sexuală (celibatari – căsătoriți)
era invocată de Biserică drept motivație a superiorității clerului, dar condițiile erau
schimbate față de perioada de început a Evului Mediu.
Creșterea vârstei de căsătorie către 30 de ani, pentru bărbați, dar și pentru femei, obliga o
mare parte a membrilor societății să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât
în vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se contractau în timpul
pubertății. În aceste condiții, argumentul vieții neprihănite a clericilor nu mai putea
avea prea multă greutate pentru a justifica privilegiile față de laici, de vreme ce
concubinajul preoților sau imoralitatea călugărilor nu puteau fi contestate.
Știința de carte se înmulțise în rândurile unei „clase de mijloc”, provenită în principal
din orașe (centre de activitate meșteșugărească și comercială), care a trebuit să
dobândească un nivel minim de instrucție. De asemenea, progresele Renașterii și
umanismului în rândurile laicilor interesați să-și cultive spiritul contribuiseră la
pierderea monopolului cultural de către clerici.
Un efect foarte important al creșterii numărului știutorilor de carte este accesul direct la
Biblie, facilitat, pe de o parte, de traducerile cărții sfinte în limbile vorbite, iar pe de altă
parte, de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. De altfel, rolul tiparului în succesul
Reformei este foarte important datorită climatului intelectual pe care îl favorizează,
întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei și a lucrărilor teologice, dar și a
operelor umaniștilor. Aceștia, preocupați de întoarcerea la surse, dezvoltă cercetarea
filologică, prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine
poziția Bisericii oficiale. De exemplu, o lovitură serioasă la adresa
supremației pontificale a fost dată prin denunțarea de către Lorenzo
Valla, în secolul al XV-lea, a plastografiei Donației lui Constantin
(Donatio Constantini), document fals pe care se bazau multe din
pretențiile Papalității la stăpânirea temporală. Poate chiar mai importantă a
fost noua traducere în latină a Noului Testament realizată de Erasmus din Rotterdam,
care a evidențiat greșelile traducerii realizate în secolul al IV-lea de către Fericitul
Ieronim. Unele din traducerile greșite din versiunea aceasta, denumită Vulgata și
considerată oficială pe tot parcursul Evului Mediu, stătuseră la baza formulării unor
dogme ale Bisericii Catolice, ceea ce a justificat acum contestarea lor.
În concluzie, se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de
înmulțire a contestărilor Bisericii pe baze religioase, morale, intelectuale.

Pagina 39 din 90
Factori economico-sociali
Biserica Occidentală reprezenta o piedică ideologică și materială în calea schimbărilor angrenate de
capitalismul născând. De exemplu, Biserica Catolică persista în condamnarea comerțului
și a împrumutului cu dobândă, chiar dacă își mai atenuase poziția prin „inventarea”
Purgatoriului, al treilea loc destinat, în principal, să ofere speranțe de mântuire
negustorilor și bancherilor, „contaminați” de folosirea incorectă a banilor. Această
ideologie care susținea că „banii nu fac pui” și dobânda nu este permisă intra în
contradicție cu nevoile fundamentale ale clasei de mijloc, angajată pe calea profitului
de tip capitalist.
Pe de altă parte, bogăția Bisericii, mai ales cea funciară, suscita dorința
de secularizare a bunurilor ecleziastice, mai ales din partea aristocrației
și a puterii seculare. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi, așa cum o
dovediseră tulburările husite și cum urma să demonstreze Războiul țărănesc german.

Factori politici
Succesul Reformei este explicat și de incompatibilitatea dintre statul modern, care evolua în
direcția națională, și universalismul Bisericii romane, care se prezenta ca un organism supranațional.
În secolele XV-XVI, statele occidentale porniseră pe calea modernizării și, sub forma
absolutismului monarhic, realizau monopolizarea autorității pe întregul lor teritoriu, dorind să
elimine un centru concurent de putere (Roma) care nu se afla pe teritoriul lor. Din
aceste motive, privilegiile și imunitățile Bisericii nu mai erau tolerate.
Monarhii aveau intenția să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interes
propriu. În cazul în care au reușit să-și asigure controlul Bisericii pe cale pașnică,
deschizându-se calea spre secularizare și laicizare, monarhii nu au fost interesați să
sprijine Reforma. În alte condiții, monarhii aflați în permanentă nevoie de fonduri,
datorită sporirii aparatului birocratic sau a cheltuielilor militare în urma frecventelor
conflicte, au putut fi ușor câștigați de ideea secularizării importantelor averi bisericești. În general,
această motivație economico-politică în sprijinirea Reformei este valabilă în cazul
entităților politice mici: orașe, cantoane, principate. Cu excepția Angliei, unde a acționat un
complex de factori cu totul specifici, nici un mare stat absolutist nu a fost câștigat în întregime de ideile
Reformei.

Pe fondul unor asemenea evoluții deosebit de complexe, datorită unor factori care
acționează în mod specific în diferite zone ale Europei și în diferite momente, apar și
se cristalizează ideile esențiale ale Reformei din secolul al XVI-lea. Acestea au fost
afirmate cu forță de Luther și pot fi sintetizate în:
● mântuirea prin credință (sola fide),
● sacerdoțiul universal (orice creștin este preot; nu mai este nevoie de rolul de mediator al
clericilor și al Bisericii),
● autoritatea exclusivă a Bibliei, care reprezintă singura sursă a credinței (sola
Scriptura).

Pagina 40 din 90
Martin Luther (1483-1546)

Martin Luther, promotorul Reformei în Germania, a fost o personalitate uriașă, însă plină
de contradicții. „Arareori a avut o personalitate individuală atâta importanță pentru un
proces istoric de anvergură, transformator în mod radical, câtă are Luther pentru
Reformă” (Joseph Lortz).
Emotiv și sincer, binevoitor și naiv, Luther avea o personalitate impetuoasă,
tumultuoasă, un caracter conflictual, pătimaș, așa cum se va dovedi atât în
confruntările cu teologii papali, cât și cu anabaptiștii exaltați. Cu o înfățișare
dezagreabilă, supraponderal, butucănos, era totuși o prezență fermecătoare și o
personalitate carismatică, plină de umor (atunci când nu era depresiv), un teolog și un
polemist de mare forță, cu un stil incisiv, fără echivoc, caustic, și cu un limbaj foarte
colorat. Avea ochi pătrunzători, iar strălucirea lor îi hipnotiza pe cei care-l ascultau
predicând sau predând.
Dacă imaginea protestantă despre Luther este aceea a unui apostol sau profet prin
gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum nu a mai făcut-o de la Sfântul Apostol Pavel
încoace, un erou şi un geniu (un genial creator de sistem filosofic), perspectiva catolică
a evoluat în ultimele decenii: dacă istoricii catolici din secolul al XIX-lea-începutul
celui de-al XX-lea îl prezentau ca un psihopat și un scelerat care a infectat omenirea
cu crezul său, imaginea catolică despre Luther s-a modificat în ultimele decenii,
existând încercări în istoriografia catolică de a-l înțelege și interpreta prin prisma
vremii sale și în contextul unei dorințe de reformă internă, care se manifesta cu putere
și care fusese amânată mult prea multă vreme.
Nimeni nu se mai îndoiește astăzi de puritatea intențiilor sale, de sinceritatea sa atunci
când se considera apărătorul învățăturii catolice împotriva denaturărilor. Ceea ce a fost
tragic în destinul său este că inițiativa sa nu a rămas în interiorul Bisericii apusene și că a devenit
reformator împotriva acesteia.
Nu a fost un teolog foarte original; reformatorul nu a exprimat idei novatoare,
aproape toate ideile sale fuseseră rostite înaintea lui, însă el le-a dat acestora marca lui
personală, încât toate au părut nemaiauzite contemporanilor. În mod evident, Luther
nu a intenționat să producă o schismă în Biserica occidentală.

Biografia
S-a născut la 10 noiembrie 1483 (probabil în 1483, mama sa amintindu-și mai bine
ora decât anul nașterii), la Eisleben, un sătuc din nordul Germaniei, în familia
țăranilor Hans Luther (Luder/Lothar) și Margrethe (născută Lindemann). A crescut la
Mansfeld, în Saxonia, unde tatăl său lucra ca miner, reușind prin mari eforturi să
adune o mică avere.
A crescut într-o atmosferă de strictă religiozitate. Întrucât tatăl său visa să consolideze
statutul social al fiului său printr-o carieră de avocat, Martin a fost trimis la studii: a
urmat școala primară în Mansfeld (1489-1495), școala latină din Magdeburg
(1496-1497), unde a locuit la „frații vieții comune”, cunoscând prin ei devotio moderna,
apoi la Eisenach (1498-1501). S-a înscris apoi la cursurile Universității din Erfurt
(1501-1505), urmând cursul de filosofie, încheiat în 1505 cu acordarea titlului de
magister artium.

Pagina 41 din 90
În perioada studiilor la Erfurt, Luther și-a însușit via moderna, nominalismul, intrând sub
influența nominaliștilor Jodocus Trutvetter și Bartholomäus Arnoldi din Usingen. Din
nominalism a preluat ideea că binele și răul nu depind de voința omului, ci de
Dumnezeu, că totul depinde de harul lui Dumnezeu, Care este absolut liber în distribuirea
lui, procedând chiar arbitrar. Omul nu poate face nimic, poate doar să spere că
Dumnezeu va fi îndurător, el trebuie să se abandoneze în mâinile lui Dumnezeu; nici
Biserica – laborator al mântuirii/sfințirii –, nici Sfintele Taine nu-l pot ajuta. Dacă
Dumnezeu se uită la păcătos cu milă, atunci păcătosul este îndreptat, justificat,
Dumnezeu îl consideră îndreptat, deși el rămâne păcătos (simul iustus et
peccator).
În 1505, la vârsta de 21 de ani, împotriva voinței tatălui, tânărul Martin a părăsit viața
seculară: la 2 iulie 1505, surprins de o furtună năprasnică, a făcut o promisiune Sfintei
Ana că va intra în mănăstire dacă va supraviețui. Peste câteva zile, la 17 iulie 1505,
fără o pregătire prealabilă, a intrat într-o mănăstire a eremiților
augustinieni din Erfurt. Tatăl său a fost foarte furios, însă nu s-a putut împotrivi.
După noviciat, a fost hirotonit preot la 3 aprilie 1507 și a început studiile de teologie
propriu-zisă, pe baza scrierilor unui alt teolog nominalist, Gabriel Biel. În 1508, a
fost trimis la Wittenberg pentru a preda filosofie morală în cadrul recent înființatei
Universități.
Mai târziu, va mărturisi despre teribilele lupte lăuntrice avute în timpul șederii în
mănăstire: fire deosebit de sensibilă, depresivă (Luther a suferit pe parcursul vieții
câteva episoade de depresie severă), era îngrozit de gândul majestății lui Dumnezeu,
avea un mare dispreț și o repulsie față de propria persoană, la fel ca Augustin,
părintele ordinului său, și un neobișnuit sentiment al propriei păcătoșenii; își simțea păcatul,
credea că fusese părăsit de Dumnezeu și condamnat, era chinuit de îndoieli în privința
mântuirii sale.
„Eu, călugăr neprihănit cum eram, am simțit că, înaintea lui Dumnezeu, eram
un păcătos cu o incredibilă conștiință a vinovăției: Nu puteam fi sigur că
Dumnezeu era mulțumit de ceea ce făceam ca să Îl împac. Nu Îl iubeam. Nu, Îl
uram pe Dumnezeul neprihănit Care pedepsește păcătoșii. În sinea mea nu am spus nimic
blasfemator, însă m-am plâns totuși și m-am mâniat pe Dumnezeu”.
Îngrozit de osânda veșnică și convins că se afla între cei reprobați, avea sentimentul că
rugăciunile, posturile, indulgențele și toate faptele sale și chiar lucrările Bisericii
(chiar Sfintele Taine) nu-l puteau ajuta. Din pricina formării sale nominaliste, nu
s-a putut raporta corect la Sfintele Taine. Ispitele și îndoielile îl devorau, căzuse pradă
unei profunde depresii, avea viziuni cerești și chiar viziuni demonice înspăimântătoare.
O mică mângâiere găsea numai în cuvintele lui Johannes von Staupitz (cca
1466-1524), vicar general al augustinienilor germani, care îl sfătuia să nu mai stea în
cumpănă și să se socotească reprobat, ci să mediteze la Pătimirile/Rănile lui Hristos,
care a adus Pătimirea Sa ca jertfă de răscumpărare în locul nostru.
A dezvoltat o obsesie pentru versetul de la Romani 1, 17, care vorbește despre
dreptatea/neprihănirea lui Dumnezeu și despre îndreptarea prin credință2.

2 Romani 1, 17: Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credință spre credință, precum
este scris: „Iar dreptul din credință va fi viu”.

Pagina 42 din 90
În 1510-1511, a făcut un pelerinaj la Roma, fără vreun un folos duhovnicesc. Nu a
aflat un folos duhovnicesc nici măcar urcând Treptele Sfinte (Scala Sancta), aflate
într-un sanctuar numit astăzi Pontificio Santuario della Scala Santa, situat în proximitatea
bazilicii San Giovanni in Laterano, scări care conduc către Chiesa di San Lorenzo in Palatio ad
Sancta Sanctorum sau, mai simplu, Sancta Sanctorum (Sfânta Sfintelor), capela privată a
primilor papi. Ritualul presupunea rostirea rugăciunii Tatăl nostru pe fiecare dintre cele
28 de trepte și se credea că șterge toate păcatele penitentului. Luther nu a simțit nimic;
ajuns în vârf, s-a întrebat: „Cum pot ști că toate acestea sunt adevărate?”.
În 1511, a revenit la Wittenberg, a obținut titlul de doctor în teologie și,
grație lui Johannes von Staupitz, a preluat catedra de exegeză biblică a
Facultății de Teologie din cadrul Universității din Wittenberg, funcție pe
care deținut-o până la moarte. A devenit vicar al ordinului în 1515. La Wittenberg, a
ținut prelegeri despre Psalmi (1513-1515), Epistola către Romani (1515-1516), Epistola către
Galateni (1516-1517), Epistola către Evrei (1517-1518) și iarăși despre Psalmi (1518-1519).
În această perioadă a avut loc „experiența din turn” (Turmerlebnis), care este uneori
situată în 1518-1519 (potrivit mărturiei lui Luther, a avut această revelație în timpul
celei de-a doua lecturi a Psalmilor, Luther a ținut al doilea ciclu de prelegeri asupra
Psalmilor în 1518-1519), sau mai devreme, în 1511-1512 sau 1512-1513. Meditând la
Romani 1, 17 în chilia sa din turnul mănăstirii din Wittenberg, a avut o revelație și a
dobândit o nouă înțelegere a „dreptății lui Dumnezeu” și o nouă imagine despre
Dumnezeu: îndreptarea prin credință/prin har înseamnă că, în virtutea
Pătimirii răscumpărătoare a lui Hristos, Dumnezeu, în marea Sa
milostivire, îl privește pe om cu îndurare și îl face drept. Omul, prin
propriile puteri, este incapabil să răspundă lui Dumnezeu fără harul
dumnezeiesc, el se poate mântui numai prin credință (per solam fidem),
prin meritele lui Hristos atribuite/imputate lui; faptele bune și expresiile
evlaviei sunt irelevante.
„Am meditat zi și noapte asupra acestor cuvinte până când, în sfârșit, prin
îndurarea lui Dumnezeu, am înțeles contextul afirmațiilor: Înțelepciunea lui
Dumnezeu se descoperă în aceasta, căci este scris: Dreptul va trăi prin credință. Am
început să înțeleg că în acest verset «dreptatea lui Dumnezeu» înseamnă
modul în care o persoană neprihănită trăiește printr-un dar al lui Dumnezeu,
adică prin credință. Am început să înțeleg că acest verset înseamnă că
dreptatea lui Dumnezeu se descoperă prin Evanghelie, însă este o
neprihănire pasivă, adică aceea prin care Dumnezeul îndurării ne face
neprihăniți prin credință, așa cum este scris: Dreptul va trăi prin credință. Brusc
am simțit că m-am născut din nou și că am intrat în Paradis prin porțile
deschise. Imediat am văzut Scriptura într-o altă lumină” („Prefață” la Opere
complete).
Treptat, Luther încetează a mai fi catolic în gândirea sa; în 1517, când a comentat
Epistola către Evrei, a deviat de la ecleziologia și misteriologia catolică și și-a expus
propria învățătură despre justificarea numai prin credință (sola fide).

Scandalul indulgențelor
Vânzarea indulgențelor era o practică datând din veacul al XII-lea, când cei înstăriți
au fost scutiți de penitență dacă ofereau o contribuție pentru organizarea unei

Pagina 43 din 90
cruciade. În vremea lui Luther, sistemul penitențelor era destul de elaborat. Exista
credința că sufletul răposatului, chiar dacă era mântuit, înainte de a intra în rai,
trebuia purificat în purgatoriu; chiar dacă fusese mântuit și pedeapsa pentru păcatele
lui fusese neutralizată prin Pătimirea lui Hristos și prin Botez, păcatele i-au corupt
sufletul răposatului, astfel încât este absolut necesară o ședere mai scurtă sau mai
îndelungată în purgatoriu, pentru înlăturarea efectelor păcatului. Sufletul unui om de
condiție medie se credea că putea sta în purgatoriu mii sau milioane de ani. Sfinții
însă, în viața lor de pocăință, au adunat o comoară de merite, un fel de depozit de
fapte bune la dispoziția Bisericii Catolice, care putea transfera aceste fapte bune în
contul sufletelor păcătoase, scutindu-l astfel pe cumpărător de perioada petrecută în
purgatoriu. De un mare succes se bucurau indulgențele pentru morți: dacă cineva
cumpăra o indulgență în numele lor, se credea că le scurta astfel șederea în purgatoriu.

Scandalul indulgențelor a izbucnit în 1517. La 31 octombrie 1517, în ajunul

sărbătorii Tuturor Sfinților, Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii
castelului din Wittenberg și le-a trimis arhiepiscopului de Mainz, Albrecht
de Brandenburg, și episcopului de Brandenburg, Hieronymus Schulz, şi
altora. Unii istorici se îndoiesc de istoricitatea evenimentului, considerând că era
imposibil să fi afișat tezele pe poarta bisericii în semn de protest, aceasta fiind o
legendă răspândită de Melanchton începând cu 1546. Potrivit acestei versiuni a
evenimentelor, el ar fi trimis tezele episcopilor amintiți și altor minți luminate, dorind
să provoace o dezbatere teologică. Când unul dintre prietenii lui Luther, Johannes
Lang din Erfurt, a încredințat tezele sale tiparului, s-a declanșat o furtună de care
însuși Luther s-a speriat.
Prin aceste teze, Luther a protestat împotriva abuzului indulgențelor și predicării
comerciale a indulgențelor de către dominicanul Johannes Tetzel, căruia îi fusese
acordată această permisiune de către papa Leon al X-lea (1513-1521), care
intenționa să renoveze bazilica San Pietro cu aceste contribuții ale credincioșilor. Acest
dominican l-a scandalizat pe Luther mai cu seamă prin afirmația: „Îndată ce aurul
(banul) sună în cutie, sufletul zboară la cer” („Sobald das Geld im Kasten klingt, die Seele im
Himmel springt”).
Tezele lui Luther se opuneau unui abuz și unei concepții grosolan
materialiste despre indulgențe: Luther a criticat chiar principiul indulgențelor,
care nu presupuneau căință sinceră, a atacat Papalitatea, care susținea că iartă aprioric
toate păcatele și care îngăduia aceste abuzuri, și a criticat învățătura despre tezaurul
meritelor prisositoare. Tezele, deși nu spuneau ceva revoluționar despre această
practică, sunt considerate un manifest al Reformei.
„Ceea ce am făcut a răsturnat cerul și a mistuit pământul prin foc”, a comentat Luther
mai târziu. În locul dezbaterii academice, Luther provocase o furtună. Tetzel a
reacționat vehement, l-a denunțat pe Luther papei, a pus să fie arse tezele lui Luther, a
scris propria listă de 106 teze, care au fost trimise la Wittenberg, unde au fost arse de
ucenicii lui Luther.
Luther nu a fugit de dezbaterea pe care a intenționat să o provoace: în aprilie 1518,
și-a apărat punctul de vedere și și-a expus principiile teologice în disputa
de la Heidelberg, unde a convins mai mulți augustinieni și chiar dominicani (M.
Bucer) să îmbrățișeze învățătura sa. În același an, în iunie 1518, a început

Pagina 44 din 90
judecarea sa in absentia la Roma pentru erezie, însă principele elector al
Saxoniei, Frederic al III-lea cel Înțelept, a obținut ca audierea să aibă loc la
Augsburg, unde papa a trimis un teolog de frunte, pe cardinalul Tommaso
Cajetan de Vio. Așteptarea cardinalului Cajetan era ca Luther să retracteze, însă
acesta a spus că papa însuși trebuie să se supună Scripturii, iar cardinalul a pus capăt
disputei, cerându-i să se întoarcă la Augsburg numai dacă era hotărât să-și reconsidere
poziția. Luther a plecat la Wittenberg, unde a beneficiat de protecția principelui
Frederic al Saxoniei. De la Wittenberg, a făcut recurs la papă (a papa male informato ad
papam melius informandum) și, apoi, la 28 noiembrie 1518, la un conciliu general. În
ianuarie 1519, negocierile cu un alt delegat papal, camerarius Carol Miltitz, au fost
mai rodnice, acesta a obținut promisiunea că Luther va tăcea dacă nu va fi atacat.
În 1519, între 27 iunie și 6 iulie, a avut loc disputa de la Leipzig, între
Luther și teologul Johannes Eck (1486-1543) din Ingolstadt. Acesta intuise că
atacul lui Luther viza instituția indulgenței, autoritatea papei de a oferi indulgențe și chiar structura
sacramentală a Bisericii Romano-Catolice. În cursul disputei, Luther a contestat primatul
papei, considerând că nu există un temei scripturistic, și infailibilitatea
conciliilor generale (spre a proba această afirmație, Luther amintea că sinodul de
la Konstanz se înșelase în privința lui Hus); Scriptura singură este infailibilă
(sola Scriptura). Cu acest rezultat al disputei, Eck a mers la Roma, unde s-a reluat
procesul împotriva lui Luther, care tergiversa din pricina intervenției principelui
Frederic al Saxoniei și situației politice din Germania de dinaintea alegerii lui Carol al
V-lea.

La 15 iunie 1520, prin bula Exsurge Domine, Luther a fost amenințat cu

excomunicarea dacă nu retracta în termen de 60 de zile cele 41 de
propoziții extrase din scrierile sale. Eck a adus bula în Germania.
1520 a fost anul rupturii definitive de Roma. În 1520, Luther și-a conștientizat tot mai mult
poziția și a formulat programul de reformă printr-un apel adresat națiunii germane
spre a realiza reformarea Bisericii.
Au apărut în acest an trei scrieri-program prin care ataca fără rezerve Papalitatea și Biserica
instituțională și chema la luptă împotriva lor, nu la reformarea lor:
• Către nobilimea germană, despre îmbunătățirea stării creștine
(august 1520);
Adresată principilor germani și dedicată împăratului Carol al V-lea
(1519-1556), scrierea oferea un program unei mișcări de reformă a Bisericii
inițiată de laici, dat fiind dezinteresul Romei pentru reformă: „Unde ești tu,
mărite împărat Carol? Unde sunteți voi, principi creștini? V-ați unit cu Hristos
prin Botez și puteți răbda această voce drăcească a Antihristului?”.
Biserica Romei este, pentru Luther, o lucrare diavolească, iar
papa este Antihristul în persoană, Tainele Bisericii nu sunt altceva
decât piedici în calea mântuirii prin credință. Luther îndemna
poporul să distrugă cele trei ziduri în spatele cărora se ascundea Papalitatea:
puterea spirituală, dreptul de a comenta Scriptura și dreptul de a convoca
concilii; acestor trei ziduri Luther le opunea preoția universală, libertatea pentru
toți de a comenta Scriptura și dreptul poporului de a convoca sinoade
reformatoare.

Pagina 45 din 90
 Donatio Constantini, temelia aspirațiilor lumești ale Papalității, este un fals;
principii trebuie să înceteze să mai plătească tribut Romei, pelerinajele la
Roma și sărutarea piciorului papei trebuie să înceteze. De asemenea, Luther
milita pentru renunțarea la mai multe instituții și practici catolice: pleda pentru
renunțarea la celibatul preoțesc, la rugăciunile pentru morți și ataca violent monahismul:
„Ne-am săturat de cerșetoria şi de dezmățul ordinelor călugărești; preoții să se
căsătorească şi să nu mai trăiască, mai departe, într-o rușinoasă stare de
promiscuitate; afară cu păgânul Aristotel din teologie; Sfânta Scriptură să fie
pusă în centrul ridicării poporului”.

• Despre captivitatea babiloniană a Bisericii (De captivitate babylonica

Ecclesiae praeludium, octombrie 1520)
Trei (sau două) dintre Taine și-au păstrat caracterul sacramental – susținea
Luther: Botezul și Euharistia și, într-o oarecare măsură, Spovedania, celelalte
sunt ceremonii pioase adăugate de oameni. Luther susținea că Biserica Catolică a
întunecat caracterul primordial al Sfintelor Taine: a renunțat la împărtășirea
sub ambele forme (sub utraque specie, răpind laicilor potirul), a întunecat
prezența reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie prin subtilități scolastice
(învățătura despre transubstanțiere/transsubstantiatio).

• Despre libertatea omului creștin (noiembrie 1520)

Scrisă în limba germană şi adresată papei Leon al X-lea, este un fel de
justificare în faţa excomunicării previzibile. „Un creștin adevărat e stăpân, prin
credință, peste toate şi nesupus nimănui”, scria Luther, afirmând însă că
„adevăratul creștin e un slujitor întru toate prin iubire”. „Nu-i oare o
adevărată minune – se întreabă Luther – că Hristos, Mirele cel bogat, bun şi
nobil, S-a unit cu desfrânata ceată omenească pentru a o scăpa de tot răul și a
o face una cu Sine? Prin credință să trăim în Hristos şi prin iubire întru
aproapele”.

După ce s-a împlinit termenul pentru retractare, la 10 decembrie 1520, Luther a

răspuns printr-un pamflet intitulat Împotriva bulei lui Antihrist şi, la Poarta
Elster din Wittenberg, a aruncat în foc bula Exsurge Domnine şi Corpus Juris canonici.
La 3 ianuarie 1521, papa Leon al X-lea l-a anatematizat solemn pe Luther prin bula
Decet Romanum Pontificem.

Ca și predecesorul său, Sigismund de Luxemburg, un secol mai devreme, împăratul

Carol Quintul (1519-1556) a intervenit. Deși avea relații reci cu papa Leon al X-lea,
care îl susținuse pe rivalul său, regele francez Francisc I, împăratul era decis să apere
Biserica oficială atacată de Luther, acesta înțelegându-și misiunea în sensul unui
protectorat asupra Bisericii și creștinătății occidentale. Împăratul a convocat dieta de
la Worms, fiind decis să-l expulzeze pe Luther din Imperiu. La insistențele
principelui Frederic al Saxoniei, Carol Quintul a acceptat ca Luther să fie audiat. La 6
martie 1521, Carol Quintul a semnat citația adresată lui Luther, care îi garanta
protecția.

Pagina 46 din 90
Luther cel excomunicat s-a îndreptat către Worms, pretutindeni fiind primit cu mare
simpatie, astfel încât această călătorie a fost un adevărat marș triumfal.
La 17 aprilie 1521, a început audierea lui Luther. A admis paternitatea afirmațiilor
care i se imputau, i s-a cerut să retracteze, a cerut timp de reflecție, a doua zi și-a
prezentat apărarea: refuza cu multă fermitate orice retractare:
„Dacă nu sunt convins cu mărturii ale Scripturii sau cu temeiuri raționale
clare – pentru că eu nu dau crezare nici papei, nici conciliilor în exclusivitate,
de vreme ce e vădit că s-au înșelat adesea și s-au contrazis reciproc –, rămân
legat de Scripturile pe care le-am citat. Conștiința mea este înrobită
cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu doresc să retractez nimic, pentru că nu este nici
sigur, nici înțelept să acționezi împotriva propriei conștiințe. Iată stau aici, nu pot face altfel.
Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin”.
A doua zi împăratul s-a adresat Dietei, declarând că este de neconceput ca un monah
care se împotrivește Bisericii să aibă dreptate, întrucât ar însemna că Biserica
apuseană a fost în rătăcire timp de o mie de ani:
„După ce am ascultat ieri discursul lui Luther, vă spun că regret că am ezitat
atât de mult să iau măsuri împotriva lui. Eu nu îl voi mai asculta niciodată. Să
se descurce singur! Dar eu de acum îl voi socoti eretic notoriu și nădăjduiesc că și
voi veți face la fel ca buni creștini”.

La 8 mai a fost emis edictul de la Worms (semnat de împărat la 26 mai),

care prevedea condamnarea învățăturilor lui Luther și expulzarea lui din Imperiu.
Pentru a fi protejat de orice fel de persecuție, a fost răpit de cavaleri ai principelui
elector Frederic al Saxoniei, care l-au condus la castelul Wartburg, lângă
Eisenach, unde și-a petrecut următoarele luni incognito (sub numele de „cavalerul
Jorg”). A rămas la Wartburg în perioada mai 1521-martie 1522, aceasta fiind una
dintre perioadele cele mai rodnice ale activității sale. Aici a început traducerea Sfintei
Scripturi în limba germană (Noul Testament a fost tradus după ediția din 1519 a lui
Erasmus din Rotterdam, traducere publicată în septembrie 1522; Vechiul Testament a
fost tradus după originalul ebraic, traducerea a apărut în 1534). Prima traducere
integrală a Sfintei Scripturi a fost publicată în 1535, a fost reeditată în mai multe
rânduri, cunoscând 52 de retipăriri până în 1546.
Ca și Wycliff, era ferm convins că toți credincioșii trebuie să aibă acces la Scriptură,
era atât de obsedat de această idee încât a avut o viziune a diavolului care încerca să-l
împiedice să isprăvească traducerea: Luther a aruncat cu călimara cu cerneală în
direcția diavolului, lăsând pe perete o pată care poate fi văzută și astăzi.
Nu era prima traducere germană a Sfintei Scripturi, însă noutatea era că Luther
realizase o traducere accesibilă tuturor, traducerea sa constituind o „genială realizare a
creației în această limbă”. Calitatea și notorietatea autorului au asigurat traducerii o
largă difuzare.

A publicat în anii următori lucrări mai mărunte (de pildă, Despre voturile monahale) în
care ataca alte instituții catolice: monahismul, Euharistia, preoția, celibatul și
Papalitatea.
Situația s-a deteriorat și lucrurile au scăpat de sub control, ideile lui Luther circulau
grație tiparului și erau îmbrățișate, iar aderenții săi se desprindeau din Biserica

Pagina 47 din 90
Catolică, formând alte comunități. Principii germani susțineau această mișcare,
considerând că puteau profita de această conjunctură pentru a contesta autoritatea
papei. Sunt documentate cazurile unor preoți care au renunțat la celibat și s-au
căsătorit, mulți călugări fără vocație au părăsit mănăstirile, a existat un adevărat exod
din mănăstiri și multe mănăstiri și-au închis porțile.
Au apărut însă și elemente radicale, precum „profeții din Zwickau”, anabaptiști
timpurii care se considerau îndrumați de Duhul Sfânt, respingeau pedobaptismul și
aveau credințe hiliaste. Unul dintre adepții lui Luther, preotul Andreas Karlstadt
(Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt/Andreas Bodenstein, 1486-1541), instiga
mulțimile să ardă icoanele și îndemna clerul să se căsătorească. Au existat și cazuri de
violențe asupra preoților. Luther s-a văzut obligat să revină la Wittenberg și să
condamne aceste excese; situația a fost restabilită cu ajutorul autorităților seculare.
În 1524, după ce renunțase anterior la alte practici catolice (mese private, posturi),
Luther a renunțat și la veșmântul monahal, iar la 13 iunie 1525 s-a
căsătorit cu o fostă monahie cisterciană, Katarina von Bora. Din această
căsătorie s-au născut șase copii, de care Luther a fost foarte apropiat. Notorietatea lui
Luther nu a adus bunăstare acestei familii, pentru că reformatorul a refuzat orice
retribuție pentru lucrările sale, considerând că fuseseră scrise spre slava lui Dumnezeu,
mulțumindu-se cu salariul său modest plătit de Universitate.
Tot în 1525, Luther a condamnat „războiul țărănesc” care izbucnise de la poalele
munților Pădurea Neagră și cuprinsese Suabia, Franconia, Alsacia și Thuringia. Deși
inițial a făcut un Apel la pace, aflând despre violențele țăranilor, Luther a redactat una
dintre cele mai radicale lucrări ale sale – Împotriva gloatei tâlhărești și ucigașe a țăranilor – în
care îi încuraja pe nobili să reprime fără milă revolta. Mișcarea, căreia i se alăturase
un reformator radical precum Thomas Münzer (cca 1489-1525), s-a încheiat prin
exterminarea a aproximativ 100.000 de țărani.

În 1525, a polemizat cu Erasmus din Rotterdam pe tema liberului arbitru (a scris

atunci lucrarea De Servo Arbitrio). Erasmus aprobase Reforma, nu însă și desprinderea
de catolicism și, de asemenea, obiectase împotriva tăgăduirii liberului arbitru (Erasmus
a replicat prin lucrarea De Libero Arbitrio). Delimitarea de Biserica Romano-Catolică a
fost însoțită, pentru Luther, și de distanțarea față de umaniști. Unii dintre reformatorii
de la Wittenberg (de pildă, Philipp Melanchton) au fost mâhniți de această polemică.

Ideile lui Luther au continuat să se propage, în pofida condamnării sale, la aceasta

contribuind folosirea limbii germane în cult, la lecturile biblice. Mulți dintre principii
electori au sprijinit apariția comunităților protestante și chiar unii principi au început
să impună sistematic Reforma (în Saxonia, Hessa etc.). O dietă de la Speyer (1526)
a lăsat rezolvarea problemei bisericești la latitudinea principilor fiecărui
land. Când în dieta de la Speyer (1529) s-a hotărât să se execute edictul de la
Worms, stările care îmbrățișaseră teologia lui Luther au protestat public contra acestei
măsuri, numindu-se din acest moment „protestanți”.

În 1529, a avut loc conferința de la Marburg între Luther și Huldrych

Zwingli, promotorul unei mișcări de reformă în Elveția, o mișcare asemănătoare
celei a lui Luther, însă independentă. Diferențele s-au dovedit ireconciliabile în

Pagina 48 din 90
privința Cinei Domnului: Luther insista asupra prezenței reale a lui Hristos în
Euharistie (Hoc est corp meum), propunând teoria consubstanțiației (după
consacrare, coexistă în Sfânta Euharistie substanța Trupului și Sângelui lui Hristos cu
substanța pâinii și a vinului), Zwingli susținea, în schimb, numai o prezență
simbolică a lui Hristos în Sfânta Euharistie. La colocviul de la Marburg, acordul
celor doi reformatori a fost compromis de diferențele euharistice, fiecare a rămas la
propriile convingeri. Luther, foarte pătimaș, a refuzat să-i strângă mâna lui Zwingli,
ceea ce a provocat lacrimile acestuia.

Germania se afla în pragul războiului civil, împăratul Carol al V-lea văzându-se

obligat să intervină. A convocat dieta de la Augsburg (1530), la care Luther, fiind
excomunicat și proscris, nu a putut participa. Melanchton, profesor de greacă de la
Wittenberg, teolog mai moderat, a fost reprezentantul protestanților. Chiar dacă Dieta
a respins punctul de vedere al lui Melanchton, mărturisirea de credință a acestuia
(Confessio Augustana, Confesiunea de la Augsburg) a devenit o declarație oficială a
teologiei Bisericii luterane.
Confessio Augustana are un caracter conciliator, intenția lui Melanchton fiind
aceea de a expune învățătura lui Luther în așa fel încât să nu se observe nicio
diferență față de teologia catolică. Conștient sau nu, Melanchton trecea cu
vederea aspecte fundamentale ale teologiei luterane (sola fide, argumentele lui
Luther împotriva liberului arbitru, împotriva transubstantiatio, împotriva
primatului papal, unul de drept divin, potrivit teologiei catolice), întreținând
iluzia că era posibilă revenirea luteranilor în Biserică.
Luther a continuat să predea la Universitatea din Wittenberg și să predice. În ultimii
ani a scris lucrări de o mare violență – Împotriva Papalității de la Roma, întemeiate de diavol
(1545), Portretul papalității (1545), Despre iudei și minciunile lor (1543) –, atacând
Papalitatea, monahismul, liturghia. Cu o mare încăpățânare, a revendicat pentru sine o
autoritate doctrinară infailibilă pe care o contesta episcopului Romei.
În 1546, starea sănătății sale s-a deteriorat, a suferit un atac de cord, a răposat la 18
februarie 1546, fiind înmormântat în biserica din Wittenberg. Întrebat pe patul de
moarte dacă rămâne alături de Hristos și de doctrina predicată, reformatorul a
răspuns: „Da” și și-a dat ultima suflare.

Alte elemente de teologie luterană

• Biblia are o autoritate supremă (sola Scriptura) și se interpretează pe sine însăși
(Scriptura Scripturae interpres). Orice doctrină și practică trebuie să se
fundamenteze pe textul biblic. Tradiția nu este un interpret legitim și infailibil al
Scripturii. Între credincios și Biblie nu trebuie să se interpună nimic, nici
Tradiția, nici autoritatea papei, nici chiar Biserica.
• Mântuirea prin har (sola gratia) și justificarea prin credință (sola fide): oamenii,
care rămân în esență păcătoși, sunt îndreptați, justificați, socotiți drepți în fața
lui Dumnezeu pentru Jertfa de răscumpărare a lui Hristos, nu prin faptele lor,
fără nicio inițiativă din partea lor. Faptele nu sunt o condiție a justificării, sau un
adaos la credință, ci un efect al îndreptării. Nu faptele bune îl fac pe om bun, dar omul bun
face fapte bune. Luther atacă practica indulgențelor tocmai pentru că aceasta
presupune teologia meritului faptelor bune.

Pagina 49 din 90
 • Biserica este o comunitate de credincioși care sunt preoți (preoția universală).
Biserica nevăzută, poporul ales al lui Dumnezeu, nu are o preoție
sacramentală. Preoția sacramentală și celibatul preoțesc nu au fundament
scripturistic;
• Dimensiunea de jertfă a Liturghiei și dogma transubstanțierii nu au temei
scripturistic. Luther susține că două sunt Tainele instituite de Hristos –
Botezul și Euharistia – și ele pot fi săvârșite de orice credincios. Afirmă cu
tărie prezența reală a Trupului lui Hristos „în, cu și sub” pâinea euharistică; ubicuitatea
Trupului glorificat al lui Hristos.
• Biserica rămâne totdeauna sub judecata lui Dumnezeu, într-un continuu
proces de înnoire (Ecclesia semper reformanda).
• Doctrina este obligatorie, ceremoniile sunt adiaphora, nu prezintă nicio
însemnătate, sunt indiferente pentru mântuire.
• Luther respinge mijlocirea sfinților, purgatoriul, rugăciunea pentru morți și
mărturisirea particulară a păcatelor.
• În cult și îndeosebi la predică trebuie să se recurgă la limba poporului, limba
vernaculară.

Jean Calvin (1509-1564). Răspândirea calvinismului

Mai mult decât Wittenberg, Geneva a devenit „Roma protestantismului” grație lui Jean
Calvin (Chauvin). S-a născut la 10 iulie 1509, la Noyon, în provincia Picardia
din nordul Franței, ca fiu al unui avocat aflat în slujba de secretar episcopal,
administrator și econom al proprietăților capitlului catedral din Noyon. Rămas văduv,
acesta şi-a crescut fiul într-o severitate pe care fiul o va impropria. Intrat în conflict cu
episcopul, tatăl lui Jean Calvin a fost excomunicat pe nedrept în 1528, murind în
1531, fără să fi fost absolvit de excomunicare. De la tatăl său a moștenit spiritul juridic,
severitatea și sobrietatea, iar de la mama sa, evlavioasă și sensibilă, decedată prematur,
a moștenit religiozitatea adâncă.
Jean Calvin era destinat unei cariere bisericești și a beneficiat de patronajul
episcopului de Noyon. La vârsta de 12 ani, tânărul Calvin a primit o bursă
bisericească la Noyon, ceea ce îi deschidea perspectiva de a studia și de a urma o
carieră bisericească. În 1523, a mers la Paris, unde a studiat artele liberale la Collège
Montaigu, unde studiase Erasmus de Rotterdam și, după el, Ignațiu de Loyola. În
1528, a obținut licența, însă, spre surprinderea tuturor, tânărul nu s-a înscris la
Teologie, așa cum era de așteptat, ci a început să studieze Dreptul civil la
Universitățile din Orléans și Bourges. La Bourges s-a familiarizat cu ideile
umanismului, prin influența lui Melchior Wolmar, de la care lua lecții de greacă, și
probabil cu teologia luterană. În mod evident, s-a simțit atras de protestantism, deși
fusese crescut în spirit catolic, mai cu seamă că unii dintre membrii familiei sale
tatonaseră mișcarea lui Luther.
După moartea tatălui său (1531), a revenit la Paris pentru studii umaniste. La numai
23 de ani, în 1532, publica la Paris un comentariu la lucrarea lui Seneca De clementia și,

Pagina 50 din 90
în același an, obținea licența în Drept. Nu și-a luat niciodată licența în teologie, a fost
un autodidact, cunoștințele teologice temeinice fiind dobândite prin studiu particular.
Nu se știe când a aderat la ideile Reformei, dar în 1534 era un reformat convins, nu
numai un simpatizant al acestora, întrucât, la începutul anului 1534, a renunțat la
bursa oferită. Este posibil ca aceasta convertire să se fi produs în iarna dintre anii
1533-1534. Mai târziu, în 1557, în prefața Comentariului la Psalmi, Calvin vorbea despre
acest eveniment ca despre o convertire subită (subita conversio) prin care Dumnezeu „i-a
îmblânzit și i-a făcut inima ascultătoare”. Desigur, în această convertire a cântărit și
faptul că tânărul umanist de orientare liberală a simțit compasiune față de protestanții
francezi prigoniți de autorități.
Persecuțiile l-au determinat să părăsească Parisul, s-a îndreptat spre Basel, unde a
ajuns în iarna dintre 1534-1535. La Basel i-a cunoscut pe reformatorii Simon
Gryneus, Heinrich Bulinger, Martin Bucer și Wolfgang Capito și tot aici, în
martie 1536, a publicat prima ediție latină a lucrării sale fundamentale cu titlul
Instituțiile religiei creștine (Institutio religionis christianae), o lucrare
concepută ca o apologie a protestanților francezi, dedicată regelui Franței, Francisc I,
cu scopul de a-l câștiga pentru cauza Reformei. Prin această lucrare, care prezenta
programul și ideile Reformei, Calvin a devenit subit celebru.

După o scurtă ședere în Italia, dorind să se stabilească la Strasbourg, a trecut prin

Geneva, în iulie sau august 1536, și, la insistențele lui Guillaume Farell, fost
ucenic al lui Zwingli, a decis să rămână spre a-l ajuta pe acesta să creeze o comunitate
protestantă în oraș. Calvin intenționase să petreacă o singură noapte la Geneva, însă
Farell a insistat să rămână, spunându-i că, dacă nu rămâne să împlinească voia
Domnului, va suporta mânia dumnezeiască. După îndelungi insistențe, Calvin a rămas
în Geneva, șederea lui prelungindu-se până la sfârșitul vieții, cu o scurtă întrerupere
între 1538-1541 (exilul la Strasbourg). Curând, Calvin a devenit foarte influent
grație predicilor sale, iar la sfârșitul anului 1536 devenea predicator și pastor al noii
comunități.
La 16 ianuarie 1537, a prezentat Consiliului orășenesc un regulament bisericesc care
impunea o disciplină strictă: cei care nu respectau acest regulament erau privați de
Sfânta Euharistie, adică erau excluși de la Cina Domnului (excommunicatio). În curând,
a publicat un Catehism și o mărturisire de credință și a insistat ca autoritățile să
legifereze în conformitate cu doctrina reformată. Consiliul a aprobat noul regulament,
iar, la insistentele lui Calvin, autoritățile au impus tuturor cetățenilor Genevei un
jurământ de credință față de noua confesiune; cei care refuzau să-l presteze își
pierdeau drepturile și erau obligați să evacueze Geneva. Oficialii bisericești numiți de
Calvin erau împuterniciți să se asigure că principiile creștine erau respectate atât în
viața publică, cât și în cea privată a locuitorilor Genevei.
Calvin a încercat să aplice literal și să impună sistematic învățăturile
morale din Scriptură, având convingerea că toate poruncile din Scriptură
trebuie să fie aplicate în întregime și până la ultimul cuvânt. A fost
neîndoielnic cea mai complexă încercare de a organiza o societate după principiile
morale biblice și, într-adevăr, Geneva lui Calvin a fost cel mai îndrăzneț experiment de
armonizare a statului și a Bisericii.

Pagina 51 din 90
În 1538, a intervenit un conflict între Calvin și Farell, pe de o parte, și Consiliul
Genevei, iar cei doi reformatori au fost expulzați în aprilie 1538. Conflictul se datorase
unei chestiuni de disciplină bisericescă: Consiliul ceruse ca Cina Domnului să fie
acordată tuturor, în vreme ce Farell și Calvin se împotriveau acestei idei, pledând
pentru excluderea persoanelor nedemne de la celebrarea Cinei Domnului.
Între 1538 și 1541, la invitația lui Martin Bucer, Calvin s-a stabilit la Strasbourg, unde
a devenit pastorul comunității franceze. A fost o perioadă extrem de productivă: a
publicat o nouă ediție a Instituțiilor (1539), în care se resimte influența lui Bucer în
privința ecleziologiei, o versiune franceză a Instituțiilor (1541) și un comentariu la
Romani.
În august 1540, s-a căsătorit cu Idelette de Bure, o fostă anabaptistă, văduva
unui anabaptist din Strasbourg. De asemenea, a polemizat cu cardinalul Jacobo
Sadoleto, care a intenționat să readucă Geneva sub obediența Bisericii Romei, iar
Calvin a apărat cu fermitate principiile Reformei într-o epistolă către Sadoleto în care-
și expunea învățătura despre Biserică, Sfintele Taine și despre mântuire.
În septembrie 1541, a acceptat invitația Consiliului orășenesc de a reveni
în Geneva, unde și-a petrecut ultimii ani încercând să impună un regim
teocratic.

În noiembrie 1541, Consiliul a adoptat Ordonanțele bisericești (Ordonnances

ecclésiastiques) întocmite de Calvin, influențate de Bucer. Biserica este
reorganizată; se abandonează structura tradițională, episcopală, în favoarea unei structuri colegiale,
ministeriale, formate din: păstori (pasteurs), învățători (docteurs), bătrâni (anciens) și
diaconi (diacres). Pastorația propriu-zisă era încredințată păstorilor și învățătorilor;
pastorii aveau misiunea de a predica și de a administra Sacramentele, dascălii de a
învăța în școli și de a forma pastori. Disciplina bisericească era încredințată unui
consistoriu, constituit din 12 bătrâni și câțiva pastori; membrii consistoriului aveau
acces în orice casă și penalizau orice încălcare a regulamentului (cel mai frecvent prin
excomunicarea temporară); acolo unde pedeapsa bisericească era considerată
insuficientă, Sfatul orășenesc era solicitat să pronunțe o pedeapsă seculară; erau
interzise plăcerile precum dansul și jocurile de noroc. Diaconilor le revenea
administrarea instituțiilor bisericești și a așezămintelor filantropice. Se naște un nou
model de comunitate creștină care a fost adoptat de toate comunitățile reformate cu
unele modificări.
Rigoarea impusă locuitorilor Genevei a fost suportată cu greu. Principiul lui
Calvin era acela că Evanghelia redescoperită trebuia să reformeze nu
numai credința, ci și viața. Un important segment al populației Genevei s-a opus
cu îndârjire, gruparea acesta considerând că inițiativele lui Calvin constituie o
amenințare la adresa spiritului liberal al orașului; s-au numit libertini, considerând
că întrupează acest spirit liberal al Genevei. În primii cinci ani de aplicare a
Ordonanțelor bisericești, au fost pronunțate 56 de condamnări la moarte și 78 de
expulzări, ceea ce vorbește de la sine despre severitatea cu care erau pedepsite
metehnele și împotrivirile populației Genevei. Toţi erau mobilizaţi pentru această
operă de preamărire a lui Dumnezeu: copiii, femeile și slujitorii erau folosiți ca
informatori de către „bătrânii” care constituiau consistoriul, care aveau dreptul să intre

Pagina 52 din 90
oricând şi oriunde. Când nu se ajungea la rezultate concrete, se plăteau spioni şi
agenți.
S-a încercat un control strict al tuturor manifestărilor vieții religioase și civile. Cine
învăța greșit la catedră era îndepărtat sau executat, cine nu cântărea corect în piață
era închis sau exilat, cine nu frecventa biserica era amendat, cine participa la jocuri de
noroc, se îmbăta sau dansa era umilit în public sau chiar exilat; doi tineri au fost
decapitați pentru atitudine ireverențioasă (rostirea de injurii) față de părinți. A fost
impusă în Geneva o viață austeră, simplă şi de aspră cruțare, dar şi de exemplară
corectitudine şi bunăstare.

În 1548, alegerile pentru Consiliul orășenesc au fost câștigate de adversari ai lui

Calvin, însă orice încercare de împotrivire a Consiliului la inițiativele lui Calvin a
încetat după execuția, în 1553, a lui Miguel Servetus (1511-1553), doctor și teolog
spaniol antitrinitar. În 1531, Servetus publicase De Trinitatis erroribus libri VII, în care
susținea că învățătura despre Sfânta Treime este nebiblică, idei pe care le reia în
lucrarea sa principală Christianismi restitutio; de asemenea, avea concepții milenariste, se
împotrivea pedobaptismului. Denunțat Inchiziției, s-a refugiat la Geneva, unde a fost
arestat, a refuzat să se pocăiască și a fost ars pe rug la 27 octombrie 1553, la
Champel, lângă Geneva. Se pare că, deși Calvin era ferm convins că execuția este
pedeapsa potrivită pentru erezie, nu a fost foarte mulțumit de arderea pe rug a lui
Servetus și ar fi dorit să fie executat într-un mod mai uman. Din acest moment, nimic
nu se mai opunea proiectului lui Calvin de a transforma Geneva într-o teocrație.
O mare realizare a lui Calvin în ultimii ani ai vieții sale a fost întemeierea Academiei
din Geneva în 1559. Proiectul cuprindea trei facultăți: Teologie, Drept și Medicină,
ultimele două au apărut după moartea lui Calvin. Primul rector al Academiei a fost
Théodore de Bèze (1519-1605), cărturar de talie europeană, succesorul lui Calvin
la conducerea comunității. Calvin a fost profesor al acestei Academii până la moarte,
comentând diferite cărți biblice. Astfel, Geneva a devenit un centru de iradiere
a Reformei, o veritabilă Roma protestantă, și, în scurtă vreme, această
Universitate a dobândit un prestigiu mai mare decât al celei din Wittenberg.
Universitatea din Geneva a influențat mult protestantismul francez, fiind sursa
principală pentru recrutarea păstorilor și învățătorilor comunităților hughenote. De
asemenea, mișcarea protestantă franceză a fost influențată foarte mult prin publicarea
ediției franceze a Instituțiilor religiei creștine.
A încercat să-l convingă pe regele englez Eduard al VI-lea să îmbrățișeze cauza
Reformei, mărturie stau scrisorile lui Calvin din 1548 și 1553, propunând să se
mențină în acest caz particular al Angliei structura episcopală; începând cu 1555, a
acordat azil în Geneva protestanților britanici.
În martie 1549, a rămas văduv, având în grijă pe cei doi copii ai răposatei soții din
prima căsătorie (Calvin și Idelette au avut un singur copil, care a murit curând după
nașterea sa în 1542). În 1559, a primit cetățenia Genevei; până atunci fusese numai
rezident străin în slujba Consiliului orășenesc.
În ultimii ani, și-a revizuit capodopera, Instituțiile religiei creștine, care s-a
transformat treptat dintr-o schiță a ideilor calvine într-o expunere masivă, detaliată și
atent structurată. Totodată, Instituțiile nu sunt considerate numai una dintre cele mai
importante scrieri teologice ale epocii, ci și un monument literar, iar influența lui

Pagina 53 din 90
Calvin asupra limbii franceze este comparabilă cu aceea a lui Luther în șlefuirea limbii
germane. De asemenea, îi aparțin lui Calvin numeroase comentarii biblice.
A murit la 27 mai 1564, la Geneva. Mormântul său nu a fost însemnat, potrivit
dorinței lui exprese. Viața pe care a trăit-o a fost una în mod conștient austeră. Era
mic de statură, slab, palid, cu o barbă lungă, obișnuia să mănânce o dată pe zi și să
doarmă foarte puțin, era dependent de muncă și se spune că, atunci când prietenii l-au
sfătuit să nu mai muncească atât de mult, ar fi replicat mânios că nu dorește să-I dea
motive lui Dumnezeu să-l considere delăsător. Avea un temperament foarte diferit de
cel al lui Luther, pe care l-a admirat foarte mult, dar pe care nu l-a cunoscut: în timp
ce Luther era pătimaș și carismatic, Calvin era mult mai echilibrat, introvertit și
reflexiv. Scrierile sale nu scot la iveală momentele depresive ca în biografia lui Luther.

Calvin, care a făcut parte din a doua generație de reformatori, a contribuit la

formularea doctrinelor principale ale protestantismului, pe care le-a moștenit de la
Luther. A fost un teolog mai riguros și mai logic decât Luther, mai apropiat de ideile
umaniste decât acesta. Profunzimea, stilul limpede și concis, dar expresiv l-au
transformat în cel mai influent teolog reformator. A fost un sistematizator, iar lucrarea
sa Instituțiile religiei creștine este considerată cea mai importantă și cea mai influentă
lucrare dogmatică protestantă scrisă vreodată.

Doctrina lui Calvin

Sistemul teologic al lui Calvin este expus mai cu seamă în Instituțiile religiei creștine.
Calvinismul, acceptat cu ușoare modificări, de toate comunitățile reformate ne-
luterane, are câteva puncte comune cu luteranismul, după cum are și câteva trăsături
specifice. Elementele comune tuturor reformatorilor secolului al XVI-lea sunt cele trei
sola: Sfânta Scriptură este singura regulă a credinței, mântuirea prin credință și prin
har, servitutea liberului arbitru provocată de căderea în păcat. Calvin crede cam
aceleași lucruri ca și Luther, dar nu în același fel; teologia lui Calvin prezintă și câteva
accente diferite care vor duce la apariția unei noi confesiuni în sânul protestantismului,
la apariția Bisericii Reformate. Aceste accente diferite sunt: învățătura despre
predestinație și omnipotența divină și despre importanța certitudinii mântuirii pentru
cei aleși, accente diferite față de teologia luterană se manifestă și în ecleziologie și
misteriologie.

Păcatul
Păcatul, spune Calvin, constă în principal din neascultarea originară a lui Adam.
Consecințele acelui păcat originar sunt devastatoare:
„Întreaga persoană, din cap până în picioare, este atât de contaminată, cum s-
ar spune, încât nicio parte nu rămâne fără păcat, deci tot ce iese din om este
considerat păcat” (Instituții, II, I, 9).
Aceasta este celebra doctrină a depravării totale: păcatul originar ne-a corupt atât
de mult, încât este imposibil să facem ceva plăcut lui Dumnezeu. Sufletul este atât de
afundat în păcat, încât orice acțiune a noastră este păcat.
Ceea ce dorește să spună Calvin prin această doctrină nu este faptul că nimeni nu
poate săvârși fapte bune sau că toate faptele sunt egale din punct de vedere moral, ci

Pagina 54 din 90
că bunătatea care se manifestă în faptele noastre bune nu vine de la noi, ci din harul
lui Dumnezeu care lucrează în noi. Acest har nu se limitează la creștini,
susține Calvin, putând exista necreștini care duc vieți mai decente decât
mulți creștini și care devin și ei canale ale harului dumnezeiesc, deși în
acest caz nu ar fi vorba de același har mântuitor. Numai acțiunea harului divin ne
salvează de o viață robită păcatului. Doctrina lui Calvin despre depravarea totală își
are originea în teologia augustiniană: dacă Augustin vorbea despre incapacitatea
omului de a scăpa de urmările păcatului originar, Calvin a mers mai departe și a
învățat despre corupția totală a naturii umane.

Hristos și mântuirea
Hristos se află în centrul teologiei lui Calvin. Deși are o perspectivă calcedoneană
asupra lui Hristos (afirmă fără echivoc dogma hristologică de la Calcedon), Calvin
inovează în privința modului în care ne mântuiește Hristos. Aici învățătura sa, deși se
fundamentează pe teologia medievală (Anselm de Canterbury) și pe Luther, capătă
accente noi.
„În timp ce atârna pe Cruce, Hristos S-a supus blestemului. Și un asemenea
lucru era necesar, pentru ca întregul blestem care ne aștepta pe noi – sau care
atârna mai degrabă asupra noastră –, din cauza păcatelor noastre, să poată fi
luat de la noi și transferat asupra Sa” (Instituții, II, 16, 6).
Luther dezvoltă aici învățătura lui Anselm de Canterbury într-un mod cu totul
personal. Anselm credea că Hristos a satisfăcut onoarea rănită a lui Dumnezeu și că
Moartea Sa era un dar oferit lui Dumnezeu pentru ca oamenii să nu mai fie pedepsiți.
Accentul personal pe care-l aduce Calvin este că esența acestei doctrine nu este
satisfacția adusă lui Dumnezeu, satisfacerea onoarei lezate a lui Dumnezeu, ci substituirea.
Există mai multe vulnerabilități ale acestei doctrine și s-a spus uneori chiar că această
teză a lui Calvin este imorală. S-au ridicat următoarele întrebări: este drept să
pedepsești o persoană în locul alteia? Ce urmări ar avea asupra unei persoane
pedepsirea unui nevinovat în locul său? Niciuna. Principalele obiecții față de această
doctrină se referă la faptul că nu presupune o schimbare lăuntrică a
credinciosului, nimic nu se schimbă fundamental prin pedepsirea lui Hristos în
locul nostru. Calvin respinge toate aceste obiecții, insistând asupra elementului
subiectiv – credința –, care este rodul Duhului Sfânt.

Credința
Credința pentru Calvin nu consta în acceptarea unui set de afirmații, ci în întoarcerea
inimii înspre Dumnezeu, prin Hristos. Sfânta Scriptură este, pentru Calvin, singurul
criteriu pentru credința și practica bisericească.
Cum este generată credința noastră? Prin Cuvânt, considerat sacramental,
Duhul Sfânt generează credința în suflet. Această credință este darul
gratuit al lui Dumnezeu, semnul alegerii Sale. Prin credință, scrie Calvin,
suntem uniți cu Hristos:
„[Biblia spune] că Dumnezeu «ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii»”
nu pentru că am meritat, ci «după buna plăcere a voii Lui», astfel încât prin El
«avem răscumpărarea, prin Sângele Lui, iertarea păcatelor»; deci, acea pace a
fost făcută prin «Sângele Crucii Lui»; astfel că ne-am împăcat prin Sângele

Pagina 55 din 90
 Său, astfel încât, protejați fiind, suntem mântuiți de amenințarea morții; și,
altoiți în El în acest mod, avem parte de viața veșnică și nădăjduim să fim
primiți în Împărăția lui Dumnezeu. Și aceasta nu este totul. Pentru că avem
parte cu El, chiar dacă suntem neștiutori. El este înțelepciunea noastră, chiar
dacă suntem încă păcătoși. El este neprihănirea noastră, chiar dacă suntem
încă murdari. El este curăția noastră, chiar dacă suntem încă slabi și fără
apărare în fața Satanei, deținem puterea care I-a fost dată în cer și pe pământ,
pentru a-l strivi pe Satana sub călcâie și pentru a sfărâma puterile iadului;
chiar dacă târâm încă după noi un trup de moarte, El este viața noastră. Pe
scurt, tot ce are El ne aparține nouă, avem totul în El, iar El nu are nimic în
noi. Pe acest fundament, spun eu, trebuie să fim clădiți, dacă dorim să creștem
și să ne transformăm într-un templu sfânt al Domnului” (Instituții, III, 15, 15).

Din cauza depravării totale, ființele umane sunt neputincioase să se unească prin
credință cu Hristos, acest lucru are loc numai prin acțiunea Sfântului Duh asupra
credinciosului. Numai prin acțiunea Duhului, omul poate săvârși fapte bune și poate
ajunge la credință și la mântuirea prin Hristos. Tot ce se întâmplă, atât obiectiv, cât și
subiectiv, în interiorul inimii credinciosului, se întâmplă pentru că Dumnezeu face să
se întâmple, este imposibil să ne împotrivim acțiunii Duhului Sfânt. Aceasta este așa-numita
doctrină a indefectibilității harului: harul nu poate fi pierdut și cu
necesitate își atinge finalitatea, mântuirea celui ales, prin urmare, alesul
nu i se poate împotrivi harului (teoria irezistibilității harului); lucrarea
harului este, așadar, în mod necesar, eficace, infailibilă, irezistibilă.

Predestinarea
Asemenea lui Luther, Calvin credea că omul este mântuit numai prin voința lui
Dumnezeu; toate faptele sale sunt în mod intrinsec rele, sunt păcate, deși nu sunt
socotite drept păcate prin imputarea meritelor lui Hristos. Prin urmare, mântuirea
nu se realizează prin efortul omului, ci suntem predestinați de
Dumnezeu la mântuire. Orice am face, nu ne influențează mântuirea
noastră. Dacă suntem mântuiți, aceasta se datorează lui Dumnezeu, Care a rânduit
din veșnicie să fim mântuiți, El ne-a predestinat.
Calvin învață predestinarea dublă: hotărârea eternă ca unii să fie mântuiți, ceilalți
să fie damnați. Doctrina dublei predestinări este definitorie pentru gândirea teologică
a lui Calvin. El a derivat-o din câteva pasaje din Scriptură, pe care le-a absolutizat.
Calvin nu poate să explice de ce Dumnezeu, indiferent de faptele omului – pentru că
nimic nu ar putea schimba hotărârea lui Dumnezeu –, pedepsește pe cineva? Este,
spune Calvin, taina cea mare a credinței creștine, judecata lui Dumnezeu de
nepătruns, decretul veșnic „de care trebuie să te îngrozești”.
Putem identifica semnele alegerii? Putem deduce spre ce am fost predestinați, spre
fericire veșnică sau spre osândă veșnică? În primul rând, spune Calvin, credința este
semnul alegerii. Dacă avem credință și ea se vădește printr-o viață creștină curată, este
limpede că am fost predestinați astfel. Cine se împotrivește credinței nu are harul
alegerii. În general, succesul sau insuccesul în viața cotidiană sunt consecințe ale
predestinării dumnezeiești: o viață pământească fericită și încununată de succes

Pagina 56 din 90
trebuie să ne conducă la conștiința alegerii pentru viața veșnică. Există și un alt semn
al alegerii: apartenența la confesiunea reformată.

Consecințele acestei învățături

Evanghelia nu se adresează tuturor în egală măsură, pentru că nu toți au capacitatea de a
răspunde la Evanghelia mântuirii. În al doilea rând, Hristos nu a murit pentru toată lumea,
ci a murit numai pentru păcatele celor predestinați spre viață veșnică, moartea Sa nu este deplin
eficientă pentru mântuirea tuturor: numai păcatele celor predestinați spre viață veșnică
au fost transferate lui Hristos. Această doctrină este cunoscută sub numele de
„ispășire limitată”. Nu este clar dacă ea aparține lui Calvin sau ucenicilor lui. Aici
calvinismul se află în coliziune cu Sfânta Scriptură, care ne încredințează că Hristos a
murit pentru păcatele întregii lumi și că toți beneficiază de Moartea Sa. Răspunsul
calvinist este că Dumnezeu a decretat că numai anumiți oameni vor dori să beneficieze
de moartea lui Hristos.
O altă obiecție care s-ar putea ridica este aceea că doctrina dublei predestinații ar
putea avea un efect demoralizator, ar putea fi paralizantă din punct de vedere moral
(Dacă totul este predestinat din veșnicie, de ce să ne străduim?) sau că ar îndemna la
delăsare duhovnicească (Dacă am fost predestinați spre viață veșnică, orice act imoral
vom săvârși nu ar schimba voința eternă a lui Dumnezeu). De ce să încerc să duc o
viață morală dacă totul este predestinat? Această idee a născut mai târziu doctrina
infailibilității celor aleși. Pentru a nu cădea în defetism, în delăsare, Calvin a
propus învățătura potrivit căreia toți creștinii trebuie să se considere ca având
vocația predestinării spre viața veșnică, ca toți să se considere aleșii lui
Dumnezeu și să acționeze în consecință: pentru a îndreptăți această alegere, trebuie să
muncească fără răgaz, să nu irosească bunurile, să ducă un mod de viață cumpătat,
demonstrând astfel că au fost predestinați spre viața veșnică.
Viața neprihănită în calvinism nu este o cerință care duce la mântuire, ci
o urmare a predestinării. Dacă nu ducem o viață morală, Hristos nu poate fi în
inimile noastre. Departe de a deveni delăsători, Calvin avertizează că apasă asupra
noastră o uriașă responsabilitate morală:
„Nu ne aparținem nouă înșine; de aceea, nici rațiunea, nici voința noastră nu ne
pot guverna acțiunile și gândirea. Nu ne aparținem nouă, de aceea să nu
încercăm să facem ceea ce dorește firea. Nu ne aparținem nouă, de aceea, pe cât
posibil, să uităm de noi înșine și de lucrurile care sunt ale noastre. Pe de altă parte, îi
aparținem lui Dumnezeu, de aceea să trăim și să murim pentru El. Îi aparținem lui
Dumnezeu, de aceea să lăsăm ca înțelepciunea și voia Lui să inspire toate
acțiunile noastre. Îi aparținem lui Dumnezeu, deci să direcționăm fiecare
parte a vieții noastre spre El, singurul țel legitim” (Instituții, III, 7, 1).

Această etică protestantă a muncii a creat spiritul capitalist. Calvin a fost

singurul reformator care a considerat legitim împrumutul cu dobândă; de asemenea, a
promovat agricultura şi comerțul, a ajutat la înființarea fabricilor de postav şi mătase,
precum şi a industriei ceasornicăriei. Nu fără îndreptățire s-a afirmat că duhul şi
disciplina economiei reformate au creat capitalismul. Calvin spune limpede că, dacă
avem posibilitatea de a ne îmbogăți, nu trebuie să ezităm și să ratăm ocazia. El
cheamă la o viață austeră, fără excese și extravaganțe, la muncă fără răgaz și la

Pagina 57 din 90
chibzuință, la un comportament modest, la folosirea judicioasă și rațională a timpului și a
banului, înlesnind acumularea capitalului de către burghezie.

Sfintele Taine, Cina Domnului, cultul

În privința Sfintelor Taine, Calvin admitea numai două: Botezul şi Euharistia. În
privința Sfintei Euharistii, Calvin încerca un compromis între doctrina lui Luther
despre prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie (doctrina consubstanțiației) și
doctrina lui Zwingli că ar fi vorba numai de un simbolism. Calvin considera deficitare
ambele poziții, o respingea pe cea luterană ca idolatrie, considera eronată și concepția
lui Zwingli despre o prezență simbolică. Limbajul său este ambiguu, însă gândirea lui
alunecă uneori către poziția lui Zwingli. Vorbea despre o prezență pnevmatică, spirituală a
lui Hristos în clipa împărtășirii de care se împărtășește numai cel virtuos și predestinat
spre viața veșnică, cel predestinat spre osândă se împărtășește numai cu pâine și vin.
Cultul a fost simplificat şi mai mult decât la luterani. Predica, rugăciunea şi cântărea
de psalmi erau elementele lui principale. Cuminecarea a fost fixată de Calvin numai
cu numai cu ocazia celor patru praznice de peste an. Au fost îndepărtate, mai radical
decât în luteranism, icoanele, odăjdiile sau alte obiecte liturgice.

Atitudinea față de Biserica Romano-Catolică

Pentru Calvin, Biserica este deopotrivă văzută și nevăzută. Nimeni nu poate avea
credință dreaptă lăuntrică dacă nu o mărturisește în afară și nu se integrează în
comunitatea văzută a Bisericii. Biserica adevărată este acolo unde se predică Cuvântul
lui Dumnezeu și se administrează corect Sfintele Taine. În afara Bisericii reformate, nu
există credință și deci mântuire.
Biserica Romano-Catolică este una falsă, este o lucrare a diavolului ce
trebuie nimicită. Numai adevărul (reformat) are drept de existență,
erezia (catolicismul) trebuie eradicată. Calvin a manifestat față de catolicism o
dușmănie neîmpăcată, el cerea cârmuitorilor protestanți să eradicheze catolicismul și
socotea toleranța față de catolici un păcat. Se explică astfel caracterul sângeros al
războaielor religioase împotriva hughenoților și spaima principilor catolici față de
calvinism. Fanatismul reformat a condus la creșterea tensiunii dintre cele două confesiuni și a generat
un contra-fanatism catolic.

Stat și Biserică
În privința raporturilor dintre Biserică și Stat, Calvin pleda pentru un regim
teocratic, pentru subordonarea Statului de către Biserică, distanțându-se de Luther, care
insista pentru recunoașterea supremației Statului în raport cu Biserica. Spre deosebire
de Luther, care îndemna la supunere față de Stat, Calvin legitima în anumite cazuri opoziția
față de autoritatea seculară; de pildă, considera că împotrivirea față de o „stăpânire fără
Dumnezeu” este o obligație sfântă. Dacă suveranul impune un regim tiranic și încalcă
poruncile divine, asupra lui se va abate, mai devreme sau mai târziu, pedeapsa divină,
guvernații, credincioșii, putând deveni unealta acesteia. Calvin consideră că este
legitimă chiar „uciderea tiranului” dacă se urmărea înlocuirea unei „stăpâniri fără
Dumnezeu”. Nu este surprinzător, așadar, că multe revoluții s-au așezat sub stindardul
calvinismului.

Pagina 58 din 90
În rezumat, schematizând doctrina lui Calvin, se poate spune că aceasta a însumat
cinci articole:
• „depravare totală”,
• „alegere necondiționată” (nu suntem mântuiți în virtutea vreunui
merit al nostru),
• „ispășire limitată”,
• „harul este irezistibil”,
• „perseverarea sfinților” (cei aleși nu pot fi lepădați, decretul divin
este imuabil).

Răspândirea calvinismului

Din Geneva, calvinismul s-a răspândit în cea mai mare dintre oraşele şi satele elvețiene
(aproape două treimi), înlocuind doctrina zwingliană. A pătruns și în Germania, mai
cu seamă sub forma unui criptocalvinism, în Țările de Jos, unde au apărut primii
martiri pentru cauza protestantă în urma încercării împăraților Carol al V-lea
(1519-1556) și Filip al II-lea (1556-1589) de a folosi Inchiziția pentru a stăvili progresul
Reformei. De asemenea, calvinismul a fost îmbrățișat de unguri, a devenit chiar
confesiunea dominantă între maghiari, încercându-se în acest context o atragere a
românilor transilvăneni la calvinism întreprinsă de principii maghiari transilvăneni,
ceea ce a întâmpinat rezistența dârză a mitropoliților Ilie Iorest (1640-1643) și Sava
Brancovici (1656, 1662-1680) ai Transilvaniei. De asemenea, calvinismul s-a propagat
în Lituania, Polonia și Cehia.
Prima țară în care s-a ajuns la ciocniri violente între catolici și calvini a fost Franța.
Regii francezi Francisc I (1515-1547) și Henric al II-lea (1547-1559), deși
sprijineau mișcarea protestantă germană, i-au prigonit pe francezii care aderau la
ideile Reformei. Totuși, în 1559, calviniștii francezi, numiți „hughenoți” (huguenauds3),
au reușit să-și desfășoare primul conciliu național la Paris; aici reformații francezi au
adoptat Confessio Gallicana, o mărturisire redactată de Calvin.
Convertirea câtorva familii nobiliare i-a angrenat pe hughenoți în disputele din sânul
nobilimii și i-a transformat și într-un partid politic. Conducerea hughenoților a revenit
familiei Bourbon-Vendôme, în special amiralului Gaspard de Coligny
(1519-1572) și principilor Louis și Antoine de Condé. Reacțiunea catolică era
condusă de familia nobiliară Guise.
S-a ajuns la ciocniri armate între 1562 și 1598, războaie purtate cu mare cruzime. S-a
negociat o reconciliere în timpul minoratului lui Carol al X-lea (1560-1574), regența
fiind asigurată de Caterina de Medici, mama suveranului, o reconciliere ce trebuia
să fie consfințită de căsătoria conducătorului protestanților, Henric de Navarra, cu o
soră a regelui Carol al X-lea. Lucrurile au degenerat și Caterina de Medici, instigată
de nobilii din familia Guise, a ordonat masacrarea hughenoților care participau la nuntă
(masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, 23/24 aug. 1572), urmată de

3 Originea termenului nu este cunoscută cu certitudine, se pare că ar proveni de la aignos, „conjurați”,

eidgenossen se numeau luptătorii elveţieni pentru libertate.

Pagina 59 din 90
uciderea în masă a hughenoților din provincii. Numărul victimelor nu se cunoaște cu
precizie, dar cu siguranță a fost unul foarte mare (peste 20.000 de oameni).
Conflictul a continuat, iar după stingerea dinastiei de Valois (moartea lui Henric al III-
lea la 1 august 1589), Henric de Navarra-Bourbon, conducătorul hughenoților, a
devenit moștenitorul tronului și rege (Henric al IV-lea a fost rege al Franței între 1589
și 1610). El a fost obligat să-și asigure succesiunea prin convertirea la catolicism în iulie
1593 („Parisul merită o Liturghie/Paris vaut bien une messe”), iar Franța a rămas catolică.
Prin edictul de la Nantes (13 aprilie 1598), hugenoților li s-a acordat libertate
religioasă limitată și li s-au asigurat 100 de localități pentru protecția lor. Edictul acesta a
rămas în vigoare până în 1685, când Ludovic al XIV-lea (1643-1715) l-a anulat prin
edictul de la Fontainebleau (10 oct. 1685) și a pretins hughenoților să se
convertească la catolicism. Mai mult de 200.000 de hughenoți au părăsit Franța
pentru credința lor. După jumătatea veacului al XVIII-lea (1763), le-a fost acordată
libertatea religioasă și în Franța.

Pagina 60 din 90