1.

Cauzele Reformei
2. Precursorii Reformei
3.Reforma – forme de manifestare
4. Contrareforma
5. Barocul în sprijinul Reformei catolice
6. Reforma religioasă în Transilvania
 În Europa anilor 1500 există două puteri: civilă (seculară) ,
reprezentată de monarh, şi ecleziastică (temporală), reprezentată de
Biserică, al cărei şef suprem în Occident este Papa. Societatea
medievală se bazează pe religie, care are un rol esenţial în viaţa omului.
Accesul la mântuire este asigurat prin intermediul Bisericii. Aceasta
cunoaşte însă o profundă criză, manifestată pe multiple planuri.
Reforma religioasă este o mişcare ideologică şi social-politică de la
începutul secolului al XVI-lea cu implicaţii majore în multiple planuri
ale civilizaţiei şi culturii. În esenţă, Reforma este un fenomen religios,
determinat de conştiinţa religioasă şi de starea instituţiilor şi a
practicilor ecleziastice. Reforma este rezultatul unei evoluţii în cadrul
Bisericii Catolice, dar şi al unor cauze mai generale.
 Religioase. Decăderea morală a clerului înalt este una dintre cauze.
Acesta uită de preceptele creştinismului primitiv, care presupune smerenie
şi simplitate. Înaltul cler trăieşte în lux şi acumulează averi din beneficii
şi funcţii obţinute prin cumpărare şi trafic de influenţă.

Intelectuale. Renaşterea şi Umanismul au contribuit la adâncirea crizei

religioase prin eliberarea spiritului uman de sub tutela Bisericii.

Economice şi sociale. Situaţia economică a Bisericii Catolice a constituit

un motiv de nemulţumire, aceasta fiind unul dintre cei mai mari
proprietari şi dispunând de importante venituri.

Politice. Voinţa monarhilor de a avea un control total asupra

activităţilor din statele în plin proces de centralizare.
Încă din secolul al XIV-lea, opoziţia faţă de Biserica Catolică şi necesitatea
reformei religioase a fost formulată de:

John Wyclif (1328-1384) – preot şi profesor la Universitatea din Oxford, a

criticat abuzurile Bisericii Catolice şi a susţinut că aceasta nu are rol de
intermediar între Dumnezeu şi credincioşi.

Jan Hus (1371-1415) – profesor la Universitatea din Praga a criticat clerul

catolic şi i-a îndemnat pe credincioşi să nu se mai supună acestuia.

Girolamo Savonarola (1452-1498) – călugăr dominican italian care a

denunţat vehement corupţia şi imoralitatea clerului.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) – în “Elogiul nebuniei” , critică

moravurile preoţilor şi ale societăţii ; traduce în latină Noul Testament.
 Luteranismul
La începutul secolului al XVI-lea, în Germania, opziţia faţă de clerul
catolic era generalizată la nivelul tuturor categoriilor sociale. Martin
Luther (1483-1546) , doctor în teologie, a fost iniţiatorul reformei în
Germania.În 1517, ridicându-se împotriva imoralităţii clerului, a publicat ,
la Wittenberg, “Cele 95 de teze ” în care îşi exprimă opoziţia faţă de
vânzarea de indulgenţe şi arată necesitatea reformei religioase. Ideea de
bază a reformei lui Luther era mântuirea prin credinţă, în sensul că omul
putea să intre în legătură cu Dumnezeu fără mijlocirea Bisericii, prin citirea
Bibliei. Reforma lui Luther susţinea crearea unei biserici noi, pusă sub
autoritatea puterii laice, cu un ceremonial simplificat, reducerea numărului
de sacramente (menţinea doar botezul, spovedania şi împărtăşania), slujba
religioasă să fie ţinută în limba vorbită.
 Adepţii Reformei s-au separat de
Biserica din Roma şi au trecut la
confiscarea bunurilor bisericii. În 1555,
împăratul german Carol Quintul,
catolic, a cedat în cele din urmă în
favoarea protestanţilor şi a recunoscut
oficial, prin pacea de la Augsburg,
existenţa a două religii: protestantă şi
catolică, fiecare principat urmând să
preia religia principelui care îl conducea.
Luteranismul s-a răspândit în
Germania, Ungaria, Boemia, Finlanda,
Olanda, Pensinsula Scandinavă.
Martin Luther
 Reforma zwingliană

Are la bază ideile preotului Ulrich Zwingli (1484-1531), iniţiatorul

Reformei religioase în Elveţia, expuse la Zurich în “Cele 67 de teze”:
comunicarea directă dintre Dumnezeu şi supuşi, înlăturarea ierarhiei
ecleziastice, confiscarea bunurilor Bisericii, conducerea Bisericii de către
autoritatea laică. Unele cantoane elveţiene au trecut la înfăptuirea reformei
(1523-1525). Între cantoanele reformate şi cele catolice s-a ajuns la conflict.
Confruntarea a avut loc la Kappel (1531), reformaţii au fost învinşi dar,
prin Pacea de la Kappel s-a stabilit că fiecare canton este liber să-şi aleagă
religia pe care o doreşte. A fost o reformă religioasă cu caracter local,
preluată de unele cantoane elveţiene.
 Calvinismul
Bazele calvinismului au fost puse de Jean Calvin (1509-1564), originar
din Franţa. Stabilit la Geneva, Calvin a publicat “Aşezământul religiei
creştine” (1536) şi “Despre predestinarea eternă a lui Dumnezeu” (1552)
unde îşi expune teoria predestinării divine potrivit căreia omul este
predestinat de Dumnezeu la mântuire sau chinul veşnic, de care se putea
scăpa prin pocăinţă, supunere şi muncă. Organizarea noii biserici, expusă
în “Ordonanţele ecleziastice” (1541), este simplă. Biserica calvină este
condusă de pastori aleşi dintre credincioşi, diaconi şi consistoriu, format
din pastori şi laici. Calvinismul s-a răspândit rapid în Marea Britanie,
Franţa, Suedia, Ţările de Jos, Europa Centrală şi de Est, influenţând
mişcarea hughenotă din Franţa şi anglicanismul.
Jean Calvin şi Ulrich Zwingli
 Anglicanismul

Regele Henric al VIII-lea (1509-1546) a

luat măsuri pentru limitarea influenţei
papei în Anglia:
1534, Parlamentul a votat “Actul de
supremaţie” prin care biserica era scoasă
de sub autoritatea papei. Regele s-a
proclamat şeful bisericii din Anglia şi a
confiscat pământurile acesteia;
1564, în “Cele 39 de articole”, a fost
fixată doctrina Bisericii anglicane,
preluând idei calvine.

Henric al VIII-lea
 Contrareforma sau reforma catolică a fost mişcarea iniţiată de papă cu
sprijinul monarhilor catolici din Spania şi Imperiul Habsburgic, împotriva
Reformei. Conciliul de la Trento (1545-1563) , convocat de papa Paul al
III-lea, a luat măsuri pentru:
oprirea răspândirii protestantismului;
înnoirea Bisericii Catolice;
combaterea abuzurilor şi corupţiei;
impunerea unei discipline severe clerului catolic;
reorganizarea Inchiziţiei;
interzicerea cărţilor eretice (consemnate în “Indexul” din 1543);
crearea de noi ordine religioase care să combată protestantismul.
În 1540, s-a constituit ordinul iezuiţilor (Compania lui Iisus), condus de
nobilul spaniol Ignacio de Loyola, aprobat de papa Paul al III-lea, ce
lupta împotriva Reformei şi ereziilor prin propagarea catolicismului.
Conciliul de la Trento
Barocul – curent artistic din secolul al XVII-lea promovat de papalitate, în
lupta sa cu protestantismul, din nevoia de a domina, de a impresiona prin
putere şi opulenţă. A apărut în Italia, de unde s-a răspândit în toate ţările
catolice: Austria (Viena – capitala barocului), Polonia, Portugalia, Spania.
Trăsături:
dimensiunile mari ale edificiilor ce exprimă grandoare, măreţie;
multitudine de linii drepte şi, mai ales, curbe şi forme ce sugerează
transformare, mişcare;
decoraţiile în exces, stilul încărcat, aglomerat pentru a exprima exuberanţa;
folosirea de materiale strălucitoare (aur, aramă);
policromie.
Stilul baroc s-a impus în arhitectură, sculptură, pictură.
Abaţia din Melk, Austria
 Ideile Reformei au pătruns în Transilvania din Ungaria şi Polonia, prin
intermediul misionarilor, al negustorilor saşi, al tinerilor ce studiau în
Germania. Răspândirea ideilor reformei în Transilvania a avut loc în
contextul transformării acesteia în principat autonom sub suzeranitate
otomană (1541). Reforma religioasă din Transilvania a fost încurajată de
Imperiul Otoman, ca o reacţie la adresa cruciadelor antiotomane
organizate de papă.
 Religii reformate din Transilvania:
Luteranismul : răspândit mai ales printre saşi, a fost recunoscut de Dieta
Transilvaniei în 1557; adepţii acestei religii s-au organizat în Biserica
evanghelică;
Calvinismul: adoptat în special de maghiari , a fost recunoscut în
Transilvania în 1564;
Unitarianismul : religie radicală ce are la bază ideile anabaptiştilor, neagă
existenţa Sfintei Treimi afirmând că Dumnezeu este unic, iar Fiul este
inferior Tatălui; această confesiune a fost oficializată, în Transilvania, în
anul 1571.
Johannes Honterus
 Bibliografie:

1. xxx, Oameni celebri, Editura Teora, Bucureşti,2005

2.Drîmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.IV, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
3. Larousse, Personalităţi care au schimbat istoria lumii.De la Renaştere
până la Iluminism,1492-1789, Editura Rao, Bucureşti, 2003
4. Dumitrescu,N., Manea, M., Bojică, O.,C., Istorie, Manual pentru clasa
a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
5. www.wikipedia.ro