1.

Cauzele Reformei
2. Precursorii Reformei
3.Reforma – forme de manifestare
4. Contrareforma
5. Barocul în sprijinul Reformei
catolice
6. Reforma religioasă în
Transilvania
 În Europa anilor 1500 există două puteri: civilă
(seculară) ,
reprezentată de monarh, şi ecleziastică (temporală),
reprezentată de
Biserică, al cărei şef suprem în Occident este Papa.
Societatea medievală se bazează pe religie, care are un rol
esenţial în viaţa omului. Accesul la mântuire este asigurat
prin intermediul Bisericii. Aceasta cunoaşte însă o
profundă criză, manifestată pe multiple planuri.
Reforma religioasă este o mişcare ideologică şi social-
politică de la începutul secolului al XVI-lea cu implicaţii
majore în multiple planuri ale civilizaţiei şi culturii. În
esenţă, Reforma este un fenomen religios, determinat de
conştiinţa religioasă şi de starea instituţiilor şi a practicilor
ecleziastice. Reforma este rezultatul unei evoluţii în cadrul
 Religioase. Decăderea morală a clerului înalt este una
dintre cauze.
Acesta uită de preceptele creştinismului primitiv, care
presupune smerenie
şi simplitate. Înaltul cler trăieşte în lux şi acumulează averi
din beneficii
şi funcţii obţinute prin cumpărare şi trafic de influenţă.

Intelectuale. Renaşterea şi Umanismul au contribuit la

adâncirea crizei
religioase prin eliberarea spiritului uman de sub tutela
Bisericii.

Economice şi sociale. Situaţia economică a Bisericii Catolice

a constituit un motiv de nemulţumire, aceasta fiind unul
Încă din secolul al XIV-lea, opoziţia faţă de Biserica Catolică
şi necesitatea reformei religioase a fost formulată de:

John Wyclif (1328-1384) – preot şi profesor la Universitatea

din Oxford, a criticat abuzurile Bisericii Catolice şi a susţinut
că aceasta nu are rol de intermediar între Dumnezeu şi
credincioşi.

Jan Hus (1371-1415) – profesor la Universitatea din Praga a

criticat clerul catolic şi i-a îndemnat pe credincioşi să nu se
mai supună acestuia.

Girolamo Savonarola (1452-1498) – călugăr dominican italian

care a denunţat vehement corupţia şi imoralitatea clerului.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) – în “Elogiul nebuniei” ,

critică moravurile preoţilor şi ale societăţii ; traduce în latină
 Luteranismul
La începutul secolului al XVI-lea, în Germania, opziţia faţă de
clerul catolic era generalizată la nivelul tuturor categoriilor
sociale. Martin Luther (1483-1546) , doctor în teologie, a fost
iniţiatorul reformei în Germania.În 1517, ridicându-se
împotriva imoralităţii clerului, a publicat , la Wittenberg,
“Cele 95 de teze ” în care îşi exprimă opoziţia faţă de
vânzarea de indulgenţe şi arată necesitatea reformei
religioase. Ideea de bază a reformei lui Luther era mântuirea
prin credinţă, în sensul că omul putea să intre în legătură cu
Dumnezeu fără mijlocirea Bisericii, prin citirea Bibliei.
Reforma lui Luther susţinea crearea unei biserici noi, pusă
sub autoritatea puterii laice, cu un ceremonial simplificat,
reducerea numărului de sacramente (menţinea doar botezul,
spovedania şi împărtăşania), slujba religioasă să fie ţinută în
limba vorbită.
 Adepţii Reformei s-au separat
de Biserica din Roma şi au
trecut la confiscarea bunurilor
bisericii. În 1555, împăratul
german Carol Quintul, catolic, a
cedat în cele din urmă în
favoarea protestanţilor şi a
recunoscut oficial, prin pacea de
la Augsburg, existenţa a două
religii: protestantă şi catolică,
fiecare principat urmând să
preia religia principelui care îl
conducea. Luteranismul s-a
Martin Luther răspândit în Germania, Ungaria,
Boemia, Finlanda, Olanda,
Pensinsula Scandinavă.
 Reforma
zwingliană
Are la bază ideile preotului Ulrich Zwingli (1484-1531),
iniţiatorul Reformei religioase în Elveţia, expuse la Zurich în
“Cele 67 de teze”: comunicarea directă dintre Dumnezeu şi
supuşi, înlăturarea ierarhiei ecleziastice, confiscarea
bunurilor Bisericii, conducerea Bisericii de către autoritatea
laică. Unele cantoane elveţiene au trecut la înfăptuirea
reformei (1523-1525). Între cantoanele reformate şi cele
catolice s-a ajuns la conflict. Confruntarea a avut loc la
Kappel (1531), reformaţii au fost învinşi dar, prin Pacea de la
Kappel s-a stabilit că fiecare canton este liber să-şi aleagă
religia pe care o doreşte. A fost o reformă religioasă cu
caracter local, preluată de unele cantoane elveţiene.
 Calvinismul
Bazele calvinismului au fost puse de Jean Calvin (1509-
1564), originar din Franţa. Stabilit la Geneva, Calvin a
publicat “Aşezământul religiei creştine” (1536) şi “Despre
predestinarea eternă a lui Dumnezeu” (1552) unde îşi expune
teoria predestinării divine potrivit căreia omul este
predestinat de Dumnezeu la mântuire sau chinul veşnic, de
care se putea scăpa prin pocăinţă, supunere şi muncă.
Organizarea noii biserici, expusă în “Ordonanţele
ecleziastice” (1541), este simplă. Biserica calvină este
condusă de pastori aleşi dintre credincioşi, diaconi şi
consistoriu, format din pastori şi laici. Calvinismul s-a
răspândit rapid în Marea Britanie, Franţa, Suedia, Ţările de
Jos, Europa Centrală şi de Est, influenţând mişcarea
hughenotă din Franţa şi anglicanismul.
Jean Calvin şi Ulrich Zwingli
 Anglicanismul

Regele Henric al VIII-lea (1509-

1546) a luat măsuri pentru
limitarea influenţei papei în
Anglia:
1534, Parlamentul a votat “Actul
de supremaţie” prin care biserica
era scoasă de sub autoritatea
papei. Regele s-a proclamat şeful
bisericii din Anglia şi a confiscat
pământurile acesteia;
1564, în “Cele 39 de articole”, a
fost fixată doctrina Bisericii
Henric al VIII-lea anglicane, preluând idei calvine.
 Contrareforma sau reforma catolică a fost mişcarea iniţiată
de papă cu sprijinul monarhilor catolici din Spania şi
Imperiul Habsburgic, împotriva Reformei. Conciliul de la
Trento (1545-1563) , convocat de papa Paul al III-lea, a luat
măsuri pentru:
oprirea răspândirii protestantismului;
înnoirea Bisericii Catolice;
combaterea abuzurilor şi corupţiei;
impunerea unei discipline severe clerului catolic;
reorganizarea Inchiziţiei;
interzicerea cărţilor eretice (consemnate în “Indexul” din
1543);
crearea de noi ordine religioase care să combată
protestantismul.
În 1540, s-a constituit ordinul iezuiţilor (Compania lui Iisus),
condus de nobilul spaniol Ignacio de Loyola, aprobat de
Conciliul de la
Barocul – curent artistic din secolul al XVII-lea promovat de
papalitate, în lupta sa cu protestantismul, din nevoia de a
domina, de a impresiona prin putere şi opulenţă. A apărut în
Italia, de unde s-a răspândit în toate ţările catolice: Austria
(Viena – capitala barocului), Polonia, Portugalia, Spania.
Trăsături:
dimensiunile mari ale edificiilor ce exprimă grandoare,
măreţie;
multitudine de linii drepte şi, mai ales, curbe şi forme ce
sugerează transformare, mişcare;
decoraţiile în exces, stilul încărcat, aglomerat pentru a
exprima exuberanţa;
folosirea de materiale strălucitoare (aur, aramă);
policromie.
Stilul baroc s-a impus în arhitectură, sculptură, pictură.
Abaţia din Melk, Austria
 Ideile Reformei au pătruns în Transilvania din Ungaria şi
Polonia, prin intermediul misionarilor, al negustorilor saşi,
al tinerilor ce studiau în Germania. Răspândirea ideilor
reformei în Transilvania a avut loc în contextul
transformării acesteia în principat autonom sub suzeranitate
otomană (1541). Reforma religioasă din Transilvania a fost
încurajată de Imperiul Otoman, ca o reacţie la adresa
cruciadelor antiotomane organizate de papă.
 Religii reformate din
Transilvania:
Luteranismul : răspândit mai ales printre saşi, a fost
recunoscut de Dieta Transilvaniei în 1557; adepţii acestei
religii s-au organizat în Biserica evanghelică;
Calvinismul: adoptat în special de maghiari , a fost
recunoscut în Transilvania în 1564;
Unitarianismul : religie radicală ce are la bază ideile
anabaptiştilor, neagă existenţa Sfintei Treimi afirmând că
Dumnezeu este unic, iar Fiul este inferior Tatălui; această
confesiune a fost oficializată, în Transilvania, în anul 1571.
Johannes Honterus
 Bibliografie:

1. xxx, Oameni celebri, Editura Teora, Bucureşti,2005

2.Drîmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.IV, Editura
Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
3. Larousse, Personalităţi care au schimbat istoria lumii.De la
Renaştere
până la Iluminism,1492-1789, Editura Rao, Bucureşti,
2003
4. Dumitrescu,N., Manea, M., Bojică, O.,C., Istorie, Manual
pentru clasa
a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
5. www.wikipedia.ro