Codicele Voronețean

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Codicele Voronețean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se păstrează la Biblioteca
Academiei Române din București, sub cota ms. rom. 448, și face parte dintre cele mai vechi texte
românești scrise în grai rotacizant.

Cuprins

1 Generalități

2 Datare

3 Filiație și localizare

4 Particularități lingvistice

5 Bibliografie

6 Vezi și

Generalități

A fost descoperit de Grigore Crețu, în 1871, la Mănăstirea Voroneț din Bucovina. Manuscrisul, în format
in-8º, conține 85 de file întregi și o încă filă din care s-a conservat doar colțul superior stâng. Cuprinde un
fragment din Faptele apostolilor, de la capitolul 18, versetul 14, până la sfârșit, epistola lui Iacob, prima
epistolă a lui Petru, în întregime, și a doua epistolă a lui Petru până la capitolul 2, versetul 9. Textul este o
copie, iar nu autograful traducătorului. Manuscrisul a fost editat de I. G. Sbiera (1885) și de Mariana
Costinescu (1981).

Datare

S-au vehiculat, începând din 1885, diferite opinii privitoare la datarea textului: secolul al XV-lea (Aron
Densușianu), cca 1500 (G. Pascu), începutul secolului al XVI-lea (Alexandru Philippide), prima jumătate a
secolului al XVI-lea (Al. Procopovici, I.-A. Candrea), a doua jumătate a secolului al XVI-lea (O. Densusianu,
P. P. Panaitescu). Primul editor al manuscrisului, I. G. Sbiera, data manuscrisul în cca 1423-1550, după
grafie, și în cca 1505-1525, după filigran. Pe baza unui examen riguros al filigranelor hârtiei, în care marca
mistrețului se regăsește în 7 variante, Alexandru Mareș a dedus, mai recent, că manuscrisul a fost copiat
în intervalul 1563-1583.
Filiație și localizare

Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparținând redacției a patra a Apostolului. Versiunea
românească urmează un model de redacție mediobulgară. Nu este exclusă, pentru unele soluții de
traducere, nici folosirea parțială a unui izvor latin. Mult timp s-a acreditat ideea, susținută de Nicolae
Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, că Apostolul voronețean a fost scris, alături de
celelalte texte rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki), în
Maramureș și în nordul Ardealului. Cercetările din ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheție și de
către alți lingviști, au abandonat teoria maramureșeană și au stabilit că traducerea a fost alcătuită în
partea sud-vestică a țării, iar copia a fost efectuată în Moldova.

Particularități lingvistice

Principala trăsătură fonetică a textului este rotacizarea lui n intervocalic, în situația în care provine dintr-
un n latin simplu și nu este urmat de e sau i în hiat. Exemple: binre, bunru, demânreața, demâreața,
verirul.

Lexicul Codicelui prezintă o serie de cuvinte dispărute din limba actuală, puțin cunoscute sau dialectale:

de origine latină: adăsta „a aștepta”, agru „câmp, pământ cultivat”, fur „hoț”, lucoare „strălucire”, vărgură
„fecioară”, via „a trăi, a locui”, sicareu „ucigaș plătit”;

de origine slavă: besedui „a sta de vorbă”, dosădi „a insulta”, hlipi „a suspina”, podobnic „imitaror”,
prișlet „peregrin”, zboriște „loc de întrunire, teatru”;

de origine maghiară: feleleat „mărturie, răspuns”, fuglu „prizonier”, tar „încărcătură”.