Codex Caioni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Codex Caioni

Informații generale

Autor Mátiás Seregély și Ioan Căianu

Subiect culegere de piese muzicale

Gen muzică

Ediția originală

Țara primei apariții Principatul Transilvaniei

Data primei apariții secolul al XVII-lea

Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mănăstirea din Lăzarea, unde Ioan Căianu a redactat o mare parte din conținutul codicelui. (foto. ian.
2008)

Codex Caioni (lat. „codicele lui Caioni”, cunoscută și prin grafia maghiară a numelui, Codex Kájoni) este
una dintre cele mai importante și valoroase culegeri de piese muzicale la care au contribuit doi învățați
transilvani ai secolului al XVII-lea. Cel mai cunoscut este călugărul franciscan umanist, constructor de orgi
și organist Ioan Căianu (cunoscut și ca Johannes Caioni, Kájoni János).[1] Culegerea elaborată între 1634-
1671 conține cântece cu tabulaturi de orgă, conținutul manuscrisului fiind divers.

Cuprins

1 Denumirea codicelui

2 Istoria codicelui

3 Conținutul

4 Însemnătatea codicelui
5 Perspective

6 Referințe

7 Bibliografie

8 Vezi și

Denumirea codicelui

Manuscrisul era cunoscut sub denumirea Marea Culegere Muzicală în literatura de specialitate.
Denumirea actuală i-a fost acordată după călugărul franciscan Ioan Căianu.

Istoria codicelui

În secolul XX. și Transilvania s-a alăturat vieții muzicii europene. Transilvănienii au urmărit modelul
compozitoriilor de origine germană și italiană și și-au format repertoriul după prototipul acestora.
Culegerea bogată Codex Caioni este rezultatatul acestei metode. Culegerea este alcătuită din muzică
instrumentală și vocală, laică și religioasă în același timp conținând dansuri și cântece din folclorul
maghiar, român, slovac.

Seregély Mátyás a notat și a folosit manuscrisul între 1634 și 1642. Kájoni János între anii 1652 și 1671 a
cules și a publicat versiunea finală în Călugăreni, Șumuleu Ciuc și Lăzarea.

Conținutul culegerii este foarte variat, pe paginile codexului fiind lucrări de diferite genuri fără nici un
sistem de aliniere: motete, părți de mise, muzică ecleziastică, părți din lucrări baroce instrumentale,
dansuri, cântece laice latine, maghiare și germane. Cel mai des regăsit gen este, cel alcătuit din nu foarte
multe voci cu acompaniament instrumental, genul motetei concertante de origine italină nordică.

Seregély Mátyás a cules din motetele lui Ludovico Viadana care reprezintă forma de început al genului.
Kájoni János a descoperit motetele concertante mai târzii pentru culegerea lui. Muzica ecleziastică fiind
prezentă în mare măsură în codex l-a ajutat pe Kájoni János în munca sistematică. Importanța Codexului
Caioni constă în oferirea posibilității cercetătorilor pentru a alcătui o idee despre evoluția muzicii din
Transilvania folosind modelul genurilor și mișcărilor europene.

Volumul a fost supravegheat în biblioteca franciscană din Șumuleu Ciuc începând cu secolul XVII. La
începutul secolului XX. a fost transferat în Cluj Napoca. După al Doilea Război Mondial s-a pierdut și
destinul misterios al codexului s-a aflat doar în 1985.Culegerea, ajunsă la noi printr-un exemplar unicat,
[2] a fost dezgropată din zidul unei mănăstiri în 1988, unde fusese probabil ascunsă în primii ani ai
regimului socialist în țară pentru a fi salvată de la distrugere. Nu era însă prima dată când codicele era
adus la lumină de la data scrierii sale; de altfel, în perioada interbelică s-au întocmit câteva transcripții
ale unor piese conținute în el. (Aceste prime încercări sunt imprecise din pricina dificultăților ridicate de
slaba liziblitate a manuscrisului, adăugit și „corectat” – adesea în mod eronat – de către mai mulți
copiști.)[2] Prima publicare a zece piese în caracter românesc extrase din Codex Caioni a fost făcută de
compozitorul Marțian Negrea în studiul său, Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea: Ioan
Căioni (1941).[1] Pornind de la partiturile descifrate, s-au realizat și mici aranjamente originale (Doru
Popovici, Ludovic Bács).[3]

Conținutul

Articol principal: Lista pieselor muzicale incluse în Codex Caioni.

În urma cercetărilor întreprinse de muzicologii Saviana Diamandi (româncă) și Papp Ágnes (maghiară), în
1994 s-a editat la Budapesta, în colecția „Musicalia Danubiana” (de altfel, dedicată descifrării și lansării
de ediții critice asupra unor partituri de muzică veche), o ediție în trei volume, după cum urmează:
prezentarea manuscrisului și facsimilul său (vol. I, numit 14a), transcripții și comentarii asupra acestora
(vol. II și III – 14b* și 14b**).

Parcurgând această ediție, s-au numărat 346 de piese muzicale înscrise în codice (inclusiv variante și
repetări), dintre care un număr însemnat aparținând unor compozitori ce proveneau din toate părțile
Europei vestice. Lor li se adaugă transcrierea (în scriitură minimală, de regulă la două voci) a unor piese
anonime, foarte la modă în Transilvania vremii și bucăți compuse chiar de redactorii culegerii – există un
număr mic de asemenea piese scrise de Căianu însuși. S-a folosit în notarea pieselor tabulatura de orgă
de tip Ammerbach.[4][5] (Există o singură excepție, o piesă notată pe portativ cu cinci linii.) Codicele a
fost scris între 1632 și 1671 de către doi autori: Mátiás Seregély (alias Matei din Șerdei) și Ioan Căianu.[1]
Cel din urmă a primit codicele în 1652 și a lucrat asupra lui până în 1671, pentru această muncă
stabilindu-se în Mănăstirea din Lăzarea, localitate în care a rămas până în ziua morții.

Însemnătatea codicelui

Analiza conținutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului
XVII, mergând de la simple dansuri locale până la piese vocal-instrumentale în caracter religios, dar și
laic, preluate din țările apusene. Ținând cont de mărturiile foarte fragmentare în privința muzicii
românești premergătoare secolului al XIX-lea, descoperirea și transcrierea Codex Caioni atestă cu lux de
amănunte interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când
au pătruns simultan influențele (contradictorii, ale) Renașterii târzii și ale Barocului. Ghidându-ne după
codice, în viața muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferințelor.

Deși materialele culese cel mai probabil aparțin de mediul orășenesc, melodiile unor dansuri românești
prezente în codice au atras atenția folcloriștilor români. De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienței
unor piese („dans valah” – Olah Tancz,[6] „dans din Nireș“ – Nyiri Tancz[7]), cât și confirmarea răspândirii
unor dansuri practicate și azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza),[8] foarte
apropiat de melodia „Banu Mărăcine”.[9]

Perspective

Spectacolul „Codex Caioni”, prezentat la București de ansamblul XVIII-21. (10 oct. 2007)

În 2007, ansamblul de muzică veche XVIII-21 Le Baroque Nomade, sub conducerea flautistului și
dirijorului Jean-Cristophe Frisch, a pus în scenă un spectacol de muzică și dans, construit pe baza pieselor
regăsite în codice. A fost aleasă ilustrarea zilei unei nunți; astfel, s-a apelat la un repertoriu variat – pe
alocuri, evadând din cadrul codicelui – cuprinzând dansuri sătești, piese instrumentale, motete,
madrigaluri, arii solistice ș.a. Pentru autenticitatea spectacolului, o parte din instrumentiști, cântăreți și
dansatori au fost aleși dintre artiștii populari ai satelor transilvane; instrumentiștii au avut chiar scurte
momente de improvizație. Spectacolul a fost susținut în Sibiu, Cluj și București (cel din urmă, pe 10
octombrie 2007, la M.N.A.R.); mai multe reprezentații vor fi ținute și în Franța pe parcursul anului 2008.
Un album cu înregistrarea în studio a spectacolului va fi publicat în perioada mai-iunie 2008.
Instrumentația pentru spectacol cuprinde: flaut traversier, două viori, violă, violoncel, viola da gamba,
cobuz, teorbă, chitară renascentistă, clavecin, orgă, percuții. Lor se alătură patru voci – o soprană, o
altistă, un tenor și un bariton – și o pereche de dansatori.