Sunteți pe pagina 1din 16

BAROCUL MUZICAL SI COMPOZITORII SAI

Compozitori ai perioadei barocului


Arcangelo Corelli
Johann Sebastian Bach
Franois Couperin
Georg Friedrich Hndel
Jean-Baptiste Lully
Claudio Monteverdi
Jacopo Peri
Jean-Philippe Rameau
Domenico Scarlatti
Georg Philipp Telemann
Antonio Vivaldi

Claudio Monteverdi( 1567, Cremona 1643, Venetia ), compozitor
italian, cantaret si violonist, este considerat primul reprezentat important al
operei moderne. El a ajuns la un grad de popularitate neobisnuit de mare fata
de contemporanii sai: operele apar pe toate scenele importante din lume,
madrigalurile sunt de mult clasice si unele piese sacre sunt deasemenea
foarte cunoscute. Lucrarile sale, adesea privite ca revolutionare, marcheaza
tranzitia de la muzica renascentista la cea baroca. Opera sa, Orfeu,
considerata una dintre cele mai timpurii opere, care este frecvent executata si
in zilele noastre. A compus numeroase motete si madrigale( inca de la
frageda varsta avand doar 15 ani cand a publicat primul sau volum de
cateva motete si madrigale), opere( Intoarcerea lui Ulise, Incoronarea Popeii),
marcand prin aceste compozitii o noua directie muzicala.
Giovanni Legrenzi(1626- 1690), compozitor italian de opera, muzica
vocala si instrumentala, organist al epocii baroce. A fost unul dintre cei mai
proeminenti compozitori in Venetia de la sfarsitul secolului al XVII-lea, o
influenta extrema a dezvoltarii expresiei baroce tarzii in nordul Italiei.
Activitatea lui componistica a gravitat in jurul multor genuri prezente in nordul
Italiei in acea perioada, incluzand muzica vocala sacra, opera, oratorii si
varietati muzicale instrumentale. Desi cunoscut pentru sonatele sale
instrumentale, el a fost si un compozitor de muzica liturgica, cu un distins
caracter dramatic. Marea majoritate a compozitiilor sale instrumentale pot fi
de asemenea incluse in aceasta categorie, a muzicii bisericesti, fiind folosite
ca substituente ale unor parti din liturghia de la Misa Vecerniei. Creatia lui
este destul de vasta, cuprinzand numeroase oratorii, opere si muzica
instrumentala.
Tomaso Albinoni(1671- 1751), compozitor venetian din Baroc, faimos in
zilele sale ca si compozitor de opera, este in principal cunoscut azi pentru
muzica sa instrumentala. Adagio in sol minor, atribuita lui Albinoni, este una
dintre cele mai frecvente creatii imprimate din epoca baroca. A studiat vioara
si canto. A compus muzica instrumentala si opere. Creatia sa a contribuit la
consolidarea barocului muzical si este si astazi apreciata pentru
expresivitatea sa.
Benedetto Marcello( 1686-1739), compozitor italian, scriitor, avocat si
magistrat. Nascut in Venetia, membru al unei familii nobile, compozitiile sale
erau frecvent referitoare la Patrizio Veneto( Patria Venetiana). A fost de-
asemenea studentul lui Lotti si Francesco Gasparini, si ei la randul lor
compozitori italieni. A combinat viata publica de slujitor al legii cu cea de
compozitor, avand functii importante, ca membru in consiliul guvernamental
venetian si apoi ca guvernator de district. El are o creatie diversificata,
incluzand muzica bisericeasca, oratorii, sute de cantate solo, duete, sonate,
concerte si simfonii. Fiind un contemporan mai tanar al lui Antonio Vivaldi in
Venetia, muzica sa instrumentala s-a bucurat de o importanta influenta
vivaldiana. Muzica sa este caracterizata de imaginatie si o tehnica fina,
incluzand un contrapunct progresiv cu trasaturi galante[1].
Archangelo Corelli(1653-1713), un influent compozitor si violonist al
epocii baroce, caracterizat prin stilul sau propriu de executie, care a fost de o
importanta vitala pentru dezvoltarea interpretarii violonistice. Se spune ca
toate ,,drumurile ale faimosilor compozitori-violonisti italieni ai secolului al
XVIII-lea au condus la Archangelo Corelli, care a fost un ,,punct de
referinta[2]. Totusi, Corelli a utilizat un segment restrans al posibilitatii
instrumentului; este ,,cuminte in abordarea notelor acute sau grave pe
vioara, ceea ce il face diferit de ceilalti compozitori. Compozitiile sale se
disting printr-o melodie fluenta si un tratament manierat al partii de
acompaniament, el insusi spunand ca il elibereaza de regulile stricte ale
contrapunctului. A scris 48 de sonate-trio, 12 sonate pentru vioara si 12
concerto-grosso. Cu toate ca si-a petrecut intreaga viata la Roma catolica,
Corelli si-a pastrat neatinsa arta lui optimista, profund umana, care se opunea
rutinei clericalismului. Amploarea creatiei lui Corelli si noutatea limbajului sau
muzical au uimit pe contemporani, oricat ar fi fost de pregatita aparitia acestui
limbaj de dezvoltare a muzicii pana atunci. Cateva generatii de violonisti
italieni, predecesori ai lui Corelli, au depus anterios o activitate remarcabila.
Insa numai Corelli a stiut sa traga o concluzie din cautarile lor creatoare.
Ceea ce fusese la ei o dibuire indrazneata, o noutate tehnica, dobandea la
Corelli un sens definitiv, un continut adanc, o forma armonioasa. Prin creatia
sa, el este unul dintre cei mai importanti compozitori italieni din epoca
Barocului tarziu.
Antonio Lucio Vivaldi, cel mai de seama reprezentant al barocului
muzical italian-venetian, compozitor, violonist, s-a nascut la Venetia la 4
martie 1678, in urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi si Camilla
Calicchio. A studiat vioara incepand cu tatal sau si mai apoi cu Giovanni
Legrenzi si Bonaventura Spada. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare
a unei imbolnaviri subite (inflamatie interna) si a fost inmormantat in cimitirul
spitalului.
Imbratisand de timpuriu calea preotiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit si Il
Prete Rosso (Preotul Rosu), datorita culorii parului sau (mostenire probabil
genetica). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care exista referinte
documentare certe, a ajuns la Venetia in prima jumatate a anului 1665
.Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor si murise la Brescia, probabil in
1665 sau 1666. BunicaMargherita, parasise acest oras fie cu putin inainte, fie
dupa moartea sotului sau si era insotita de cei doi fii ai lor, Agostino (in varsta
de 21 de ani) si Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urma avea sa devina in
, tatal compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura
monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25.
Atins de o maladie cronica despre care se presupune ca era astm, Il Prete
Rosso s-a indepartat cu incetul de indatoririle sale ecleziastice incepand din
1703, iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si
invatamantului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioara laOspedale
della Piet (asezamant rezervat orfanelor si copilelor ilegitime ale orasului), in
pofida unor intreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova,
intre 1718 si 1720), Vivaldi avea sa ramana fidel acestei functii pana in 1740.
Totusi, a inceput sa calatoreasca din ce in ce mai mult ca virtuoz si
compozitor la Roma, in 1722 si 1724, unde a cantat in fata papei; probabil la
Dresda si in Darmstadt; cu siguranta la Amsterdam, unde a fost publicata cea
mai importanta parte a creatiei sale; la Florenta, Praga si la Viena, unde a
murit, uitat de prieteni si de rude. La Ospedale della Piet, avea sa infiinteze
o orchestra de fete (devenita celebra in intreaga Europa) si sa compuna
intens pentru concertele publice pe care asezamantul le oferea duminica.
Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plangea fara incetare
de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de
impresar si de compozitor de opere, domenii in care a capatat o autoritate
suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar intr-un
pamflet redactat de Benedetto Marcello(Il Teatro alla moda, 1720). Se pare
ca de-a lungul intregii vieti, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat in afara
normelor, extravagant de buna voie, chiar scandalos (dusmanii lui aveau cum
sa raspandeasca barfe, mai ales in legatura cu atractia lui afisata fata de bani
si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse).
Consacrarea in toate genurile muzicale avea sa-i confere
compozitorului o glorie internationala incontestabila fara precedent in istoria
muzicii. Multi calatori care treceau prin Venetia cautau sa-l vada si sa-l
asculte pe 'Preotul rosu', de la Edward Wright la violonistul Johann
Georg Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, scriitorul De Brosses si pana la
regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Exista numeroase si pretioase
marturii asupra ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana si asupra
efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi. Multe dintre
partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale
vremii: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);Contele
Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere
continandAnotimpurile); Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728).
Culegeri tiparite si copii in manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au
circulat in intreaga Europa pana in jurul anului 1750 si se stie ca, incepand
din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrari un asemenea
entuziasm, incat a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si
mai interesanta dintre aceste transcriptii fiind aceea a Concertului pentru
patru viori (Op. 3 Nr. 10) in Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065),
asigurand astfel, fara sa fi intentionat, supravietuirea lucrarilor modelului sau.
Importanta creatiei lui instrumentale, simbolizata ideal de seria celor
patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care
el a stiut sa respinga structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a
impune foarte repede forma mai scurta a concertului cu solist in doar trei parti
simetrice (repede-lent-repede). Solist el insusi, Vivaldi, practica cu mare
naturalete aceasta forma concertanta, atunci cand sonata, simfonia sau
cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face aparitia.
Inzestrat cu un auz exceptional, virtuoz curajos care improviza cu
placere si dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi si-a consacrat
intregul geniu descoperirii neincetate a unor noi combinatii ritmice si armonice
si a unor imbinari imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan
personajelor noi, destinate a-si face un loc in orchestra, precum violoncelul
(27 de concerte) sau fagotul (39), fara a uita oboiul si nici flautul, pe care le
trateaza intotdeauna intr-o maniera foarte personala, si chiar alte instrumente
inca mai marginale, ca mandolina sau orga. Din practicile de la San Marco
(unde a cantat o perioada), a mostenit atractia pentru a face sa dialogheze
mai multe 'coruri' de instrumente.
Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai
mare stralucire genului numit concerto, in perioada barocului. De altfel, o
analiza in grila concerto a intregii creatii vivaldiene, ar putea constitui
argumentul principal al ideii spiritului concertant care traverseaza de la un
capat la altul nu numai creatia sa instrumentala, dar si cea de scena sau
religioasa.
Dezvoltandu-se la fel ca si sonata, in tipurile da chiesa si da
camera, concertul baroc italian a fost alcatuit la inceput ca o suita din cinci
parti, apoi s-a redus la trei-patru, dupa care, la inceputul sec. al XVIII-lea, s-a
stabilizat la trei parti, avand ca model tiparul uverturii italiene. Partea intai si a
treia, vor fi miscari repezi sau moderate, cuprinzand o serie de expozitii, fie
complete, fie partiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expozitii
duble sau in stil fugat), in tonalitati diferite, legate intre ele prin divertismente,
iar uneori partea a treia este compusa in forma de rondo. Partea din mijloc va
fi, dimpotriva, lenta, de forma binara, cu o incarcatura emotionala pronuntata,
fiind in unele cazuri inlocuita de un dans precum ciaconna sau sarabanda.
Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine inca o cucerire: aparitia
cadentei inainte de coda, care da posibilitate solistului sa-si puna in valoare
calitatile sale tehnico-expresive. Nu intotdeauna aceasta cadenta era scrisa,
ci se lasa un punct de orga[3] care marca locul in care se oprea orchestra,
pentru a-i face loc solistului care va da frau liber virtuozitatii sale. Concertul
baroc de tip vivaldian va cunoaste o dezvoltare fara precedent si se va
extinde cu repeziciune si in restul Europei, prin creatiile unor compozitori ca
Jean-Phillipe Rameau (Franta), G.Ph. Telemann, G. Fr. Hndel si J.S Bach
(Germania). Genul de concert se imparte in trei categorii: 1. Concertul fara
solisti, in care se intrec grupuri cu un numar relativ egal de instrumentisti.
Din acest tip va rezulta mai tarziu simfonia concertanta sau concertul pentru
orchestra din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni
(sau concerte pentru corzi fara solist), care au trasaturi asemanatoare cu ale
simfoniei operatice; cateva din aceste trasaturi demonstreaza perspicacitatea
pentru scriitura de fuga. 2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poarta
un dialog cu orchestra. A aparut in urma definitivarii primelor doua tipuri de
concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709),
compozitor italian. El se impune ca deschiztor de drumuri in istoria
concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestra. El
ajunge la alternanta de trei miscri, o parte lent cantabil fiind incadrat de
dou prti cu miscarea rapid (model asemntor uverturii italiene din
conceptia contemporanului su Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma ce
se va impune in desfsurarea concertului solistic pan in zilele noastre. De
aici reies primele concerti care se afirm clar in culegerea op.8 - publicat
postum in 1709 - , cand vioara se desparte de grupul concertino, fiind
instrument solist, avand ca acompaniament un ansamblu orchestral
restrans:Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul
in re minor pentru vioar, orchestr de coarde si cembalo - se gaseste in op.8
- este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria
genului. Torelli a conturat trasaturile exterioare, a stabilit forma si principiul
concertului pentru solist, dar intensitatea expresiva caracteristica acestui gen
se observa incepand de la Vivaldi. Totul se explica prin deosebirile de
temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni: tendintele
individualismului vivaldian, evidente in aproape toate cele 12 concerte
dinLestro armonico, op. 3, sunt mult mai accentuate decat ale lui Torelli si
ajung uneori pana la dramatism. In op. 3, in care grupul concertino este
format din doua viori si un bas, muzicianul venetian, spre deosebire de
predecesorul sau, acorda uneia din viori un rol predominant. Modul cum sunt
repartizate rolurile fiecarui solist reprezinta una din trasaturile de fond ale
sufletului venetian; compozitorul era dominat de sentimentul ca viata este o
scena pe care evoluam intr-o vesnica miscare. Cel mai cautat tip de concert
care domina dupa anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo si
orchestra de coarde. De obicei, partea solista era incredintata unei violine,
dar, mai tarziu, in Lestro armonico, op. 3, rolul solist s-a incredintat mai
multor instrumente. Ca o extindere particulara, s-a folosit violoncelul, oboiul si
flautul transversal. Dupa cum se pare, contrabasul si viola nu erau
instrumente soliste (insa de cand Telemann a scris un concert pentru viola,
acest instrument nu era exclus cu desavarsire). In timpul evolutiei sale,
concertul pentru un singur solist este preferat in mod special de clasici si
romantici. Datorita faptului ca instrumentele isi perfectionau tot mai mult
tehnica, compozitorii erau tentati sa ofere unui singur interpret partida solista,
dandu-i posibilitatea sa-si demonstreze calitatile. Daca in concerto grosso
grupul concertino - format din cativa dintre cei mai talentati interpreti din
orchestra - ramanea oarecum anonim in ansamblu, in acest tip de concert,
solistul se remarca printr-un statut profesional si social nou. El este plasat in
fata orchestrei pentru a fi auzit, dar si pentru a fi vazut mai bine de catre
public, asumandu-si pe deplin responsabilitatea artistica a interpretarii sale.
Concertul pentru un singur solist are in general trei parti: Allegro Adagio
Allegro, pe cand la concerto grosso, numarul miscarilor variaza. Primul
allegro are doua expozitii, din care prima este incredintata orchestrei, iar a
doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul allegro poate fi
un rondo sau un menuet. Pe parcursul acestor trei miscari, solistul, in prima
parte isi poate etala forta de exprimare, in partea a doua calitatea exprimarii,
iar in partea a treia isi exprima virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte
scrise pentru un instrument solo cu coarde, peste 230 sunt pentru vioara. Alte
instrumente solo pe care le foloseste Vivaldi sunt: fagotul, violoncelul, oboiul,
flautul, viola damore, o vioara adoptata sa sune ca o trompeta maritima,
block-flte si mandolina. 3. Concertul cu mai multi solisti si orchestra, unde
canta alternativ ansamblul sau orchestra. Formeaza o categorie mai
deosebita, caracteristica stilului baroc. Concertul cu mai multi solisti a aparut
la inceputul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi si Hndel au dezvoltat
aceasta forma, unde se va simti ulterior influenta simfoniei. In forma sa,
concertul are proportii considerabile; acompaniamentul orchestral primeste
din ce in ce mai multa importanta, in timp ce partida destinata solistului este
caracterizata prin virtuozitate. Compozitori importanti incepand de la Vivaldi
la Dallapiccola[4] au scris concerte aproape pentru toate instrumentele.
Concerto grosso este constituit in functie de planul sonatei baroce,
imbogatind instrumentatia; astfel se produce alternanta dintre ripieno si
concertino. Concertele pentru doua instrumente solo, chiar daca erau
aceleasi instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, in termeni structurali,
identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum
pot canta impreuna doi solisti in partea solo. S-au dat patru solutii: cele doua
instrumente sa cante concomitent in terte sau in sexte, sa cante alternativ,
realizandu-se un dialog, sa cante in imitatie sau in alt fel de contrapunct si un
instrument sa cante o melodie, in timp ce instrumentul celalalt sa asigure
acompaniamentul. Concertele pentru mai multi solisti urmeaza acelasi model.
Este adesea exploatata posibilitatea de a canta instrumente solo (in mod
special cele de suflat) in partile independente din sectiunea tutti. La englezi,
nu prea exista forme de descriere a concertului cu mai multi solisti, germanii
avand Gruppenkonzert, care reprezinta ansamblul de concert.
Antonio Vivaldi a exercitat prin creatia sa instrumentala o influenta
puternica in dezvoltarea ulterioara a muzicii concertante, in clasicismul
vienez, prin reprezentantii sai cei mai de seama : Haydn, Mozart si
Beethoven. Cuceririle vivaldiene in domeniul creatiei instrumentale nu au avut
un impact doar asupra genurilor carora acestea li se adresau in mod direct
(respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce in ansamblul ei,
incat pe buna dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant
vivaldian care a revolutionat si a animat intreaga creativitate muzicala baroca
venetiana si europeana.
Georg Philipp Telemann (1681 - 1767), compozitor german baroc, s-a
nascut in Magdenburg. Muzician autodidact, a studiat dreptul la Universitatea
din Leipzig. Cel mai prolific compozitor din istorie( referindu-ne la anii vietii,
pentru ca a trait foarte mult), a fost contemporan cu Johann Sebastian Bach,
Antonio Vivaldi si prietenul sau de-o viata, Georg Friedrich Hndel. Daca in
zilele noastre Bach este in general cunoscut ca cel mai mare compozitor,
Telemann a avut o larga recunoastere pentru abilitatile sale muzicale in
timpul vietii sale. Telemann a calatorit mult, absorbind variate stiluri muzicale
si incorporandu-le in compozitiile sale. Este cunoscut prin scrierea de
concerte printr-o combinare neobisnuita a instrumentelor, ca de exemplu
mai multe viori, trompete, oboaie sau clavecine. El a detinut o importanta
serie de functii muzicale, culminand in aceea de director muzical al celor mai
mari 5 biserici din Hamburg, din 1720 pana la moartea sa in 1767. Creatia sa
cuprinde opere, cantate, oratorii, suite orchestrale, muzica de camera,
concerte pentru diferite instrumente si un numar impresionant de pasiuni,
dintre care s-au mai si pierdut.
Georg Friedrich Hndel(1685-1759), compozitor german, impreuna cu
contemporanul sau Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanti
reprezentanti in muzica stilului baroc din perioada tarzie, faimos pentru
operele sale, oratoriile si concertele grosso. Nascut in Germania, la Halle, el
si-a petrecut aproape tot restul vietii sale de adult in Anglia, devenind si
candidat la Coroana Britanica in 1727. Oratoriul Mesia, scris pe texte din
versiunea King James a Bibliei, Muzica Apelorsi Muzica focurilor de
artificii sunt cele mai faimoase lucrari ale sale. Puternic influentat de tehnicile
marilor compozitori ai Barocului italian si de compozitorul englez Henry
Purcell, muzica sa a fost cunoscuta de catre mai multi compozitori ce i-au
urmat, incluzandu-i pe Haydn, Mozart si Beethoven.
Hndel s-a nascut la 23 februarie 1685 in orasul Halle (Germania), unde a
luat si primele lectii de muzica de la Friedrich Wilhelm Zachow. In varsta de
17 ani, in 1702, este deja organist in Halle, un an mai tarziu este angajat ca
violonist si 'Maestro al Cembalo' in orchestra Operei din Hamburg condusa
de Reinhard Keiser. Aici realizeaza in 1705 prima sa opera, 'Almira' pe un
libret deFeustking, cu care atrage atentia publicului. In primavara anului 1707
pleaca in Italia si ramane timp de doi ani in Florenta si Roma, studiind cu
compozitorii italieni Archangelo Corelli, Alessandro si Domenico Scarlatti si
cu Agostino Steffani. In Italia compune opere, oratorii si un mare numar de
cantate religioase, insusindu-si stilul si mijloacele muzicii italiene moderne. In
1709 are loc cu mult succes premiera operei sale 'Agrippina' (pe un text de
Vincenzo Grimani) la Venetia. Alternanta parodiei ironice cu stari de emotie
profunda, trecerile de la comic la intrigi rafinate, oferite de libretul avut la
dispozitie, sunt transpuse cu deosebita maestrie in spiritul operei venetiene.
In primavara anului 1710, Hndel revine in Germania pentru a prelua postul
de Kapellmeister la curtea printului din Hannover, dar deja catre sfarsitul
anului pleaca la Londra, unde obtine succes cu opera
feerica Rinaldo la Haymarket Theatre. Ramane definitiv in Anglia in calitate
de compozitor si muzician al curtii regale. Din anul 1713 primeste o pensie
anuala din partea casei regale britanice, iar in 1727 Hndel devine cetatean
britanic. Este propriul sau impresar la concurenta cu alti compozitori de opera
din Anglia, ca Giovanni Bonocini si Nicola Porpora. Pe langa activitatea sa
operistica, compune sub patronajul ducelui de Chandos oratoriul Esther si
unsprezece motete pentru solisti, cor si orchestra (1717-1720). In 1719 i se
propune sa puna bazele unui teatru de opera la Londra,The Royal Academy
of Music, pentru care compune nu mai putin de 14 opere. Aici inregistreaza si
marile sale succese cu operele Radamisto(1720), Giulio Cesare in
Egitto (1724), Tamerlano(1724) si Rodelinda (1725), care il fac celebru in
toata Europa. Intre timp, interesul publicului londonez pentru opera in stil
italian incepe sa scada, opera regala inregistreaza pierderi financiare si este
nevoita sa-si inchida portile. Hndel incearca sa-si reprezinte noile
compozitii (Ezio -1732,Ariodante- 1735 si Alcina -1735) intr-un teatru mai mic,
dar se imbolnaveste si proiectul esueaza.
Hndel se orienteaza spre compozitia de oratorii pe teme laice si spre muzica
instrumentala, in traditia muzicii engleze a lui Henry Purcell. Astfel da la
iveala oratoriile Athalia (1733) si Saul(1739) si compune concerte pentru
orga si orchestra (1736), precum si cele 12 Concerti grossiopus 6 (1739). In
1742 realizeaza celebrul oratoriu 'Messiah', executat in premiera la Dublin,
ramas exemplar in acest gen pana astazi (Hallelujah din acest oratoriu este
una din cele mai cunoscute si mai des executate fragmente muzicale). Alte
oratorii din aceasta perioada sunt: Israel in
Egipt(1739), Samson (1743), Iuda Macabeul (1747) si Solomon (1749). Cu
ocazia incheierii tratatului de pace din Aachen in 1748, Hndel
compune suita instrumentala Foc de artificii care, impreuna cuMuzica
apelor compusa mai inainte (1717) cu ocazia urcarii pe tron a regelui George
I, a capatat o mare popularitate. In timp ce lucra la compozitia
oratoriului Iefta (1751), Hndel isi pierde vederea. Moare la Londra pe 14
aprilie 1759 , fiind inmormantat cu deosebite onoruri in 'Coltul Poetilor'
dinWestminster Abbey.
Opera lui Georg Friedrich Hndel reprezinta, impreuna cu creatiile lui Johann
Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul muzicii de
opera al lui Hndel a evoluat de la folosirea modelelor conventionale la
tratarea dramatica a recitativelor, ariilor si partilor corale. Marile sale opere se
caracterizeaza printr-o magistrala imbinare a patosului, scenelor dramatice si
interludiilor orchestrale, prin folosirea modulatiilor armonice, instrumentalizarii
colorate, ritmului pregnant si interventiei solistilor instrumentali sau vocali. El
a influentat generatiile urmatoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig
van Beethoven sau Felix Mendelssohn Bartholdy. In 1824, Beethoven a spus:
,, Hndel este cel mai mare compozitor care a trait vreodata. Mi-as cobori
capul si genunchiul la mormantul sau.
Cel mai proeminent dintre toti compozitorii, muzicienii si artistii
Barocului, dar si ai lumii, supranumit si ,,tatal muzicii, este, fara
indoiala, Johann Sebastian Bach (21 martie 1685, Eisenach 28 iulie 1750,
Leipzig), compozitor si organist, considerat in mod unanim ca unul din cei mai
mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea
intelectuala, stapanirea mijloacelor tehnice si expresive, pentru frumusetea
artistica.
S-a nascut la Eisenach (Germania), in tinutul Turingiei, in 1685 dintr-o familie
de muzicieni profesionisti, cunoscuta prin numarul mare de muzicieni pe care
i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach incepe cu Veit Bach (cca 1550-
1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. In aceasta familie
cultivarea muzicii a devenit o traditie, multi membri indeletnicindu-se cu
muzica, fie ca profesionisti, fie ca amatori. Tatal lui Sebastian, Johann
Ambrosius, era un modest muzician, impovarat de o familie numeroasa cu
opt copii, dintre care i-au ramas in viata patru, Sebastian fiind mezinul. Tatal
sau, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, avand sarcina de a
organiza activitatea muzicala cu caracter profan a orasului, dar si functia de
organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lmmerhirt, a murit de
timpuriu, urmata curand dupa aceea de tatal sau, cand Johann Sebastian
avea numai 9 ani. Ramas orfan, pleca la fratele sau mai mare, Johann
Cristoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a inceput sa execute primele motive
muzicale la orga, dovedind o inclinatie deosebita pentru acest
instrument. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumitii organisti
germani ai vremii, Johann Christoph i-a asigurat o severa educatie, ce
contravenea nazuintelor copilului, caci in el mocnea deja flacara artistului.
Simtind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furis compozitii
ale renumitilor organisti, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Incorsetarea in
regulile severe i-a servit insa la obtinerea unei virtuozitati de scriitura
polifonica, atat de necesara artistului in manuirea cu lejeritate a mijloacelor de
exprimare. In 1700, se muta la Liceul din orasul Lnenburg, unde devine si
corist la biserica Sfantul Mihail. Timpul petrecut la Lneburg are mare
importanta, deoarece aici cunoaste in biblioteca scolii creatii de Palestrina,
Lasso, Schtz, Schein, Scheidt, Pachelbel si altii. Tot aici il are printre
indrumatori pe organistul Georg Bhm , elev al lui J. Reincken si continuator
al scolii germane nordice de orga. De la reprezentantii acestei scoli, Bach si-a
insusit stilul amplu si fastuos, precum si dramaturgia si lirismul acestei muzici
de orga. De la Bhm preia traditia prelucrarii polifonice a coralelor, pe care o
va duce la mare inflorire in formele bazate pe coral. Dornic sa asimileze cat
mai mult, se indreapta spre Hamburg pentru a-l auzi si cunoaste pe organistul
si compozitorul Johann Adam Reincken.
Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea scolii din
Lneburg este nevoit sa se angajeze ca muzician la diferite curti si, astfel,
incepe sa se loveasca de vicisitudinile vietii de muzician, aflat in slujba unui
senior sau a unui consiliu comunal. In 1703 obtine primul post de organist in
oraselul Arnstadt; in perioada de timp petrecuta la Arnstadt, el cere un
concediu de patru saptamani si pleaca pe jos la Lbeck. Aici, batranul
Dietrich Buxtehude, in varsta de 68 de ani, isi desfasura activitatea de
organist, cantand atat la slujbe, cat si la acele Abendmusiken. In loc de
patru saptamani, el ramane patru luni, timp in care isi insuseste procedeele
componistice si instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat
indignarea conducatorilor bisericii din Arnstadt, asa incat, dupa scurt timp, s-a
mutat la Mhlhausen, unde se si casatoreste. Datorita virtuozitatii lui deja
evidente, a fost angajat intr-o pozitie mai buna ca organist in Mhlhausen.
Unele din primele compozitii ale lui Bach dateaza din aceasta perioada,
probabil si celebra Toccata si Fuga in Re minor BWV565.
In 1708, Bach obtine postul de organist de curte si maestru de concerte la
curtea ducelui de Weimar. In aceasta functie avea obligatia de a compune nu
numai muzica pentru orga, dar si compozitii pentru ansambluri orchestrale,
bucurandu-se de protectia si prietenia ducelui Johann Ernst, el insusi
compozitor. Aici si-a indreptat privirile inspre muzica de camera, studiind cu
ravna opera compozitorilor contemporani germani, francezi si italieni,
transcriind numeroase lucrari ale acestora pentru orga si clavir, a transcris
concerte pentru orga (6) si pentru clavir (18) din creatia lui Vivaldi, Corelli,
Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme,
utilizate in ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli). Pasionat de arta
contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi in timpul
activitatii sale in Weimar. Din aceasta perioada dateaza celebra
compozitie Clavecinul bine temperat, care include 48 preludii si fugi, cate
doua pentru fiecare gama majora si minora, o lucrare monumentala nu numai
prin folosirea magistrala a contrapunctului, dar si pentru faptul de a fi explorat
pentru prima data intreaga gama tonala si multitudinea intervalelor muzicale.
Din cauza deteriorarii raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit
sa paraseasca Weimarul in 1717, transferandu-se la curtea printului Leopold
de Anhalt-Kthen. In acest timp, compune cele 6 Concerte brandenburgice,
precum si Suitele pentru violoncel solo, Sonatele si Partitele pentru vioara
solo si suitele orchestrale. In 1720, a incercat sa ocupe postul de organist la
biserica Sfantul Iacob din Hamburg, dar, in locul lui, a fost preferat un
muzician ramas anonim. Aici va canta si la orga bisericii Sfanta Ecaterina, in
fata organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani in urma realizand
variatiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: Credeam ca nu mai
exista aceasta arta; vad ca inca mai traieste in dumneavoastra.
In 1723, Johann Sebastian Bach este numit Cantor si director muzical la
biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a
preda muzica elevilor de la scoala de canto, pe de alta parte, sa furnizeze
compozitii muzicale celor doua biserici principale din Leipzig, compunand
cate o cantata in fiecare saptamana, inspirate din lecturile biblice duminicale.
Pentru zilele festive, Bach a compus cantate si oratorii de o deosebita
frumusete, ca Pasiunea dupa Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat
pentru Craciun si altele. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul
colaborarii cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezinta compozitii asa
zise erudite, ca cele patru volume de exercitii pentru clavecin, partitele pentru
pian, Variatiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian si altele.
Cu ocazia vizitei facute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea
al Prusiei, (la curtea caruia functiona ca clavecinist fiul sau Carl Philipp
Emanuel Bach) Bach a improvizat o magnifica fuga pe searbada tema data
de rege. Intors la Leipzig, a scris pe aceasta tema sapte ricercare, doua
canoane si o sonata tre (pentru flaut, vioara si clavecin). Reunite, aceste
piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofranda muzicala, reprezentand
exercitii de polifonie si demonstratii de virtuozitate tehnica.
Intre anii 1729-1740 a condus si Collegium musicum, societate
muzicala studenteasca fondata de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea
unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite si cantate laice. Desi n-a scris
muzica de opera, el se interesa de creatia dramatica, urmarind spectacolele
de la Teatrul de Opera ale curtii din Dresda. Aici fusese adus, in 1717,
venetianul Antonio Lotti, iar mai tarziu, saxonul italienizat Johann Adolf
Hasse, care a condus viata muzicala din Dresda. Cele doua solo cantate
italiene, Amorul tradator si Nu stiu ce-i durerea, precum si Cantata
cafelei sunt marturii ale contactului sau cu opera in stil italian.
In viata sa intima, Johann Sebastian Bach s-a casatorit in 1707 cu
verisoara sa Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care doar 4 au
supravietuit bolilor copilariei. Dupa moartea primei lui sotii, Bach s-a
recasatorit in 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tanara soprana, cu care -
desi cu 17 ani mai tanara ca el - a avut o lunga casnicie fericita, impreuna
avand 13 copii. Toti fiii lui Bach au aratat o deosebita dotare pentru muzica,
multi dintre ei devenind muzicieni consacrati, ca Wilhelm Friedemann Bach,
Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann
Christian Bach si Carl Philipp Emanuel Bach.
Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legata de serviciile religioase,
numeroase pagini fiind marturii ale profundei sale evlavii. Desi a crezut
nestirbit in fericirea vietii vesnice, in creatia sa nu a redat omul impacat, care
asteapta cu seninatate viata de dincolo, ci omul cu toate indoielile, cu
nesfarsitele sale ispite si caderi. In antiteza, aduce imagini luminoase si
inaltatoare, ancorate in neclintita credinta a prezentei divine in viata omului.
Fire echilibrata si modesta, el si-a dedicat creatia preamaririi lui Dumnezeu si
inaltarii spirituale a omului. De o smerenie rara, Bach isi incepea fiecare
lucrare cu rugaciunea Isuse, ajuta-ma si o sfarsea cu inscriptia numai
pentru slava lui Dumnezeu. In opera sa gasim numeroase corale protestante
prelucrate, care au la baza melodii de origine populara. Nu numai cantecul
popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci si cel al altor
popoare. Astfel, o melodie din colectia Balletti de Giovanni Gastoldi apare in
coralul In tine imi este bucuria, iar chansonul Mi-ajung toate durerile se
regaseste intr-un coral din Pasiunea dupa Matei. Si din colectia de psalmi,
realizata de Clment Marot in colaborare cu compozitorul Claude Goudimel,
Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul ,,Cand vom fi in cele
mai mari primejdi (dedicat ginerelui sau, Emmanuel Altnikol), care are
melodia imprumutata din aceasta colectie. Muzica religioasa, creata pe baza
acestor corale, are o puternica tensiune emotionala si viguroasa
expresivitate. Desigur, prelucrarile sale armonice n-au lasat intact sensul
originar al liniilor melodice, fapt ce ilustreaza pozitia sa fata de texte. El
schimba des destinatia unor cantate, mergand pana la includerea in lucrarile
religioase a unor fragmente din creatiile laice. Religioasa sau laica, vocala
sau instrumentala, de camera sau de concert, muzica sa, de un evident
lirism, apare ca o profunda meditatie asupra existentei si a marilor idealuri
umane.
Omul Bach este mereu prezent in creatia sa, fie ea destinata unui
moment al serviciului divin sau ca piesa concertanta pentru salonul vreunui
principe, fie ea exercitiu didactic sau demonstratie tehnica. Asa ne explicam
faptul ca un anumit coral sau cantata circula dintr-o lucrare intr-alta, indiferent
de caracterul si scopul piesei. Constrans de obligatiile cotidiene ale functiilor
sale, Bach trebuia sa produca la comanda piese ocazionale. Desi poseda un
imens rezervor creator, in unele lucrari gasim fragmente inedite ce alterneaza
cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, in muzica sa nu gasim nimic
artificial, ci intotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii
de adanca vibratie emotionala si robustete ritmica, care strabat constructii
polifonice grandioase. Chiar si atunci cand foloseste procedeul variational,
utilizat uneori in scop figurativ, el creeaza imagini de o uimitoare diversitate.
Passacaglia in do minor (1716) pentru orga este o dovada impresionanta a
modului cum configureaza imagini contrastante pe aceeasi tema.
Clavecinul a avut un rol important in creatia concertanta. Piesele solistice, cu
acompaniament de orchestra, se executau in saloanele principilor, fiind un
gen adresat unei elite si nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau
pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestra, au o amploare mai
mare, tinzand spre un ambitus emotional amplu si spre o sfera mai larga.
Substanta muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, dupa cum
continutul de idei si tensiunea emotionala a acestei muzici nu mai puteau fi
zagazuite in forme vechi, statice. Orga ii oferise posibilitati mai variate de
exprimare, fiind mai bogata in culori timbrale, asa incat Bach a fost mereu
preocupat de obtinerea unor noi mijloace de exprimare instrumentala. Bach a
dat mare amploare si adancime concertului pentru instrument si orchestra,
dand roluri solistice pentru prima oara si clavecinului, ce slujise doar ca
instrument de acompaniament in realizarea asa-numitului basso continuo.
Pentru clavecin si orchestra a scris sapte concerte, si 16 transcrieri (dupa
Vivaldi, Marcello si Telemann), dar si trei Concerte pentru doua clavecine si
orchestra; doua Concerte pentru trei clavecine si orchestra si un Concert
(transcris dupa cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine si
orchestra. Un triplu concert pentru flaut, vioara, clavecin si orchestra
completeaza seria lucrarilor concertante cu clavecin principal, de fapt un
concerto grosso prin numarul mare de solisti. Concertul in re minor si cel in fa
minor pentru clavecin si orchestra au deosebita frumusete tematica, variate
efecte timbrale si bogatie expresiva, fiind construite in tiparul clasic al
timpului. In afara de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721),
Bach a utilizat vioara ca instrument solistic in doua Concerte si in Concertul
pentru doua viori si orchestra in re minor. Marea dezvoltare a tehnicii
violonistice, datorata scolii italiene, precum si cultivarea virtuozitatii de catre
maestrii germani au pregatit drumul creatiei violonistice bachiene. Cele sase
Sonate pentru clavecin si vioara, ca si Sonata in sol minor (transcrisa dupa
sonata de clavecin), valorifica calitatile expresive ale viorii ca instrument de
monodie. Si Sonatele pentru vioara, fara acompaniament (trei Sonate si trei
Partite din 1720), sunt lucrari ce solicita instrumentistului maximum de
expresie. Preludiul Sonatei in sol minor are la baza o monodie libera, marcata
cu jaloane armonice, ca niste acorduri ale unei laute acompaniatoare, iar fuga
este construita polifonic, implicand o deosebita virtuozitate.
Vioara devine instrumentul care vorbeste nu numai in limbajul monodic,
ci si in cel plurivocal, armonic si polifonic, realizand efecte armonice si
polifonice, specifice lautei. I se valorifica posibilitatile melodice, vioara fiind
instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitatile de nuantare a vocii
umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, caci linia melodica,
fiind atat de expresiva, se dispenseaza de armonie (Allemanda din Partita a
II-a), iar arpegiile si pasajele de virtuozitate in miscare rapida ne dau impresia
de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleasi
probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), in care valorifica
posibilitatile tehnice si expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel,
instrument folosit si in orchestra, dar a compus si pentru viola da gamba un
numar de trei Sonate.
Creatia sa instrumentala este importanta pentru sinteza artistica realizata,
caci imbina arta clavecinistilor francezi cu cea a violonistilor italieni si a
organistilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii instrumentale,
creatia sa este nu numai incoronarea artei vechi, ci si o prefigurare a viitorului
stil clasic. El este primul compozitor care utilizeaza clavecinul ca solist, fapt
ce duce la largirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara
sau flautul, se limiteaza la melodii cantabile si pasaje de virtuozitate. Prin
atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin
resursele sale polifonice si armonice.
Daca pana la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament in
concertele grossi, in cele sase Concerte brandenburgice orchestra realizeaza
un dialog cu grupul concertino[5]. In Concertul nr. 1, grupul concertino se
contopeste aproape integral cu ripieni[6], iar in Concertul nr. 3 dispare cu
totul masa orchestrala, fiind alcatuita din trei grupuri: viori, viole si violoncele,
fiecare avand trei voci care dialogheaza sau se unesc intr-un ansamblu
viguros. In aceste concerte, Bach imbogateste paleta timbrala, caci pe langa
grupul instrumentelor de coarde foloseste si pe cele de suflat cu rol solistic. In
Concertul nr. 5 in Re major, flautul, impreuna cu vioara, alcatuiesc grupul
solistic. Concertino-ul primului concert contine si el instrumente de suflat:
oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas si cu basso
continuo. Si in Concertul nr. 6, scris fara violine, diferentierea dintre
concertino si ripieni este foarte putin conturata. In creatia sa, orchestra
capata o expresivitate proprie.
Atat in Concertele brandenburgice, cat si in cele patru Suite (intitulate
Uverturi, 1717-1725), descifram viitoarea orchestra simfonica, care va deveni
principalul mijloc de exprimare in timpurile ce vor urma. Concertele
brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul tarziu, prin
numarul de trei parti (in patru dintre ele), prin alternarea miscarilor (repede,
rar, repede) si a tonalitatilor, a doua parte fiind adusa in alta tonalitate.
In cele mai sobre compozitii polifonice, intrezarim si freamatul patetic al
improvizatorului, iar in cele libere descifram logica sa componistica. Tributar
vechii polifonii, el imbina limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic.
Continutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depaseste formele create de
predecesori, pe care le desavarseste. In operele sale a sintetizat implinirile
muzicale anterioare, faurindu-si un limbaj inconfundabil si atingand una dintre
culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanitatii, el se ridica deasupra
epocii sale, creatia sa fiind atotprezenta, depasind timpul si spatiul, ca orice
permanenta a spiritului uman.
Bach nu s-a rupt de viata omului si de idealurile sale. Vastitatea si
diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale indreptatesc
cuvintele lui Beethoven: ,,Nicht Bach, sondern Meer sein! (Nu parau, ci
ocean trebuia sa se numeasca, in limba germana, Bach=parau). Traind
intr-o epoca in care omenirea se afla in pragul noilor impliniri clasice si cand
aristocratia feudala primea, rand pe rand, lovituri ce-i grabeau sfarsitul, Bach
va asimila variatele tendinte care se incrucisau in spiritualitatea vremii. Cu
uriasa sa forta morala si seva creatoare va configura variate expresii, turnate
in perfecte arhitecturi sonore. Ducand la perfectiune formele plamadite in
secolul al XVII-lea, Bach exprima in muzica sa cele mai inalte idei si nazuinte
umane. Creatia bachiana nu este numai o sinteza artistica a stilurilor
muzicale care se incrucisau la inceputul secolului al XVIII-lea, ci si o
incununare a evolutiei muzicii polifonice si un moment de varf al epocii
Barocului. La baza limbajului sau muzical sta coralul protestant, cu linii
melodice provenite nemijlocit din creatia populara. Aceasta radacina in arta
populara constituie cheia de bolta a expresivitatii operei sale, in pofida
aspectului ei aparent abstract.