Serghei Prokofiev, personalitate complexă a muzicii

naţionale ruse şi sovietice

„Virtutea (sau dacă vreţi, viciul) vieţii mele a

fost dintotdeauna, căutarea originalităţii (…).
Am vrut să fiu eu însumi.”
(Serghei Prokofiev)

Serghei Prokofiev a fost o personalitate marcantă a primei jumătăţi a secolului

XX, a cărui creaţie s-a impus de la bun început prin originalitate, sensibilitate şi modernism,
reuşind să influenţeze în mod direct creaţia muzicală contemporană.
Aparţinând şcolii naţionale ruse şi sovietice, S. Prokofiev s-a afirmat printr-un stil
propriu, caracterizat prin originalitatea, prospeţimea, simplitatea şi spontaneitatea limbajului
muzical, îmbinând într-un mod fericit tradiţia cu inovaţia.
Serghei Sergheevici Prokofiev s-a născut pe 23 aprilie 1891, într-o zi de miercuri, în
satul său natal, Sontsovka, situat astăzi în Ucraina. Tatăl său, Serghei Alexandrovici Prokofiev
a fost inginer agronom, iar mama, Maria Grigorievna, era o femeie care poseda un talent
muzical deosebit, susţinut atât de o educaţie aleasă, cât şi de o tehnică pianistică remarcabilă.
Mărturiile compozitorului din faimoasa sa autobiografie ne dezvăluie o copilărie
fericită, lipsită de griji şi atenţia deosebită acordată de către părinţii acestui copil talentat.
Primele noţiuni muzicale le învaţă de la mama sa, iar instrumentul de suflet al muzicianului
va rămâne pentru totdeauna pianul.
În anul 1900, ca urmare a unei vizite făcute la Moscova, S. Prokofiev rămâne
profund influenţat de cele două spectacole de operă la care a asistat: „Faust” de Gounod şi
„Cneazul Igor” de Borodin; acest lucru îl va determina să conceapă singur prima sa operă
intitulată „Gigantul”, la care va scrie şi libretul. Talentul său componistic va fi educat la
indicaţia lui Taneev de către Glier, cu care va studia în particular.
În anul 1904, S. Prokofiev va fi cel mai tânăr student admis la Conservatorul din
Sankt Petersburg, unde va studia cu Anatol Liadov (armonie şi contrapunct), Nicolai Al.
Cerepnin (dirijat), Rimski – Korsakov (orchestraţie şi compoziţie) şi Ana Esipova (pian), fapt
care favorizează contactul cu muzica universală şi cea clasică rusă.

2
 Pe parcursul anilor de studiu, S. Prokofiev îşi va dezvolta o tehnică pianistică
remarcabilă, astfel că în anul 1908, acesta va concerta în cadrul „Serilor muzicii
contemporane”, manifestare care era renumită pentru participarea unor muzicieni şi critici
prestigioşi din întreaga Europă.
În anul 1912, are loc premiera „Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră” , în Re
bemol Major, care se dovedeşte a fi o capodoperă a geniului, deşi reacţia criticilor a fost
destul de dură. Aceeaşi critică nefavorabilă o va primi şi pentru cel de-al doilea „Concert
pentru pian şi orchestră” în sol minor.
Contrar acestor reacţii, S. Prokofiev absolvă studiile clasei de pian a Conservatorului
Sankt Petersburg cu premiul „Anton Rubinstein” (care era considerată la acea vreme cea
mai înaltă distincţie acordată unui pianist) pe care l-a obţinut interpretând în examenul final,
chiar primul său „Concert de pian”, în locul unuia clasic. Compozitorul absolvă şi cursul de
compoziţie, însa cu calificativul „slab”. După absolvirea Conservatorului (1914), S. Prokofiev
se va afirma tot mai mult ca pianist şi compozitor.
În 1914, Primul Război Mondial începe prin invazia rusă din estul Prusiei, astfel că
în această perioadă, foarte mulţi dintre artiştii ruşi au emigrat în Occident. Dintre aceştia îi
amintim pe Igor Stravinski (care a avut un succes fulminant cu baletele sale „Pasărea de foc”
şi „Petruşka”) şi Serghei Diaghilev, un impresar genial care a lansat la Paris (în 1909)
baletele ruse cu mult entuziasm.
În anul 1917, Ţarul Nicolae al II – lea va fi detronat, iar Imperiul Ţarist va cădea
datorită primei revoluţii din acest an, fenomen care va determina ca oraşul Sankt Petersburg
să fie renumit Petrograd. Însă, guvernul provizoriu care s-a format după înlăturarea
Imperiului Ţarist va fi destituit de Revoluţia Bolşevică din luna octombrie a aceluiaşi an,
astfel încât Petrogradul devine primul oraş în care puterea marxist – leninistă va triumfa şi un
centru provizoriu al puterii bolşevice. Toate aceste transformări de ordin social vor determina
apariţia Uniunii Sovietice (U.R.S.S.).
S. Prokofiev va părăsi Rusia în anul 1914, îndreptându-se spre Vest, unde îl va
întâlni pe Diaghilev, care în următorii zece ani, va deveni cel mai important sfătuitor al său.
Până la stabilirea sa în străinătate (în 1918), S. Prokofiev se află blocat în Caucaz,
departe de marile centre ale lumii. Însă acest lucru nu l-a împiedicat să compună lucrări noi,
precum:„Suita scită” extrasă din baletul „Alla şi Lolly”, „Simfonia clasică” în Re Major (în
stilul transparent al suitei clasice din secolul al XVIII – lea), paginile lirice ale primului
„Concert pentru vioară şi orchestră” în Re Major, opera „Jucătorul de cărţi” (după nuvela
lui F.Dostoievski ), „Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră” in Do Major, „Sonatele pentru

3
pian nr. 3 şi nr. 4” şi piesele pentru pian „Viziuni fugitive”. Această perioadă prolifică este
intr-adevăr remarcabilă deoarece compozitorul era lipsit de instrumentul său preferat, pianul.
Creaţiile sale se caracterizau prin sonorităţi şi ritmuri agresive, armonii îndrăzneţe, o
paletă largă de expresii şi trăiri, tesături polifonice dense; toate aceste elemente formau un
limbaj muzical original caracterizat şi prin melodii concise, ritmuri penetrante, armonii
ascuţite, turnate în arhitecturi tradiţionale.
În primăvara anului 1918, compozitorul va reveni în Petrograd pentru a asista la
prima audiţie a „Simfoniei Clasice”, lucrare care va fi primită cu entuziasm atât de public, cat
şi de noile autorităţi bolşevice. Deşi noua conducere a încercat să atragă oamenii de cultură şi
artiştii de partea lor prin formarea unei noi clase sociale, fenomenul care i-a determinat pe
unii dintre aceştia să părăsească ţara a fost îngustarea libertăţii de expresie.
În 1918, ca urmare a efectelor economice ale războiului, a conturării unui nou
Război Civil, precum şi a „eşecului” în stabilirea unor relaţii bune cu autorităţile bolşevice în
ceea ce priveşte obţinerea „independenţei muzicale”, S. Prokofiev se hotărăşte să plece prin
Est către Japonia şi de acolo în America, în oraşul San Francisco. In septembrie, reuşeşte să
ajungă la New York, unde va susţine diverse recitaluri şi concerte, care vor determina reacţii
contradictorii: deşi publicul este entuziast, critica va fi dură, deoarece nu poate să accepte
noutatea şi originalitatea aşa – zisului „produs” al statului bolşevic.
Deşi S. Prokofiev va repurta numeroase succese cu primul său Concert pentru pian
atât în calitate de interpret, cât şi de compozitor, reacţiile controversate ale criticilor îl vor
determina să părăsească America.
În această perioadă, Prokofiev scrie opera „Dragostea celor trei portocale”,
inspirată de povestea lui Carlo Gozzi despre un prinţ fermecat, care va avea un succes
răsunător şi va fi preluată de toate teatrele lirice ale Europei, inclusiv cele din U.R.S.S. Tot
acum, S. Prokofiev o va cunoaşte pe viitoarea sa soţie, soprana spaniolă Lina Llubera, cu
care se va căsători în anul 1923 şi va avea doi copii.
În anul 1920, compozitorul va părăsi America şi se va îndrepta spre Paris, unde va
relua legătura cu Diaghilev şi va începe o colaborare stransă cu dirijorul Serge Koussevitzky.
Ascensiunea lui S. Prokofiev în calitate de compozitor va fi determinată de premiera
baletului „Pasul de oţel” (1926), care are un succes extraordinar. În cel ce-al treilea deceniu al
secolului XX, Prokofiev mai compune trei „Simfonii” (II – IV), ultimele trei „Concerte
pentru pian şi orchestră” din cele cinci, „Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră” în Sol
Major şi opera „Îngerul de foc” care nu va fi reprezentată decât după moartea
compozitorului.

4
 Deşi Prokofiev începuse să aibă succes în Europa, în calitate de compozitor, se
hotărăşte să revină în ţara sa natală cu un turneu, care necesita negocieri cu autorităţile
sovietice. În ianuarie 1927, artistul ajunge în Rusia pentru două luni, unde va fi primit cu
entuziasm. Cel de-al doilea turneu al său în ţara natală are loc în 1932, când Prokofiev va fi
considerat unul dintre cei mai mari compozitori în viaţă. Tot în acest an, formează împreună
cu O. Ferroud, Jean Rivier şi Henry Barraud „Societatea muzicală de cameră – Triton”,
care va organiza concerte în care interpretau propriile creaţii.
Între anii 1933 – 1936, compozitorul va călători frecvent între Moscova şi Paris, oraş
pe care-l considera a doua sa casă. Gândul revenirii în ţară începea tot mai mult să pună
stăpânire pe el şi spera ca odată reîntors să găsească condiţii de viaţă favorabile pentru un
artist. Însă bucuria reîntoarcerii sale definitive (1936) va fi umbrită de faptul ca era nevoit să
urmeze linia ideologică impusă de conceptele staliniste asupra artei, care trebuia sa se
îndrepte spre tot ceea ce este frumos, eroic şi luminos, precum şi să lupte împotriva direcţiilor
moderniste ale artei contemporane burgheze decadente. Aceste idei îndoctrinate îi vor afecta
atât pe Prokofiev cât şi pe Şostakovici, deoarece nu se încadrau în aşa – zisele „idealuri”
bolşevice.
În ciuda acestor condiţii vitrege, Prokofiev reuşeşte să compună capodoperele vieţii
sale: baletul „Romeo şi Julieta” , suitele „Locotenentul Kije” şi „Nopţi egiptene” . Va scrie
şi muzică de film pentru producţia lui Serghei Einstein „Alexandr Nevsky”, muzică ce va fi
transformată mai târziu într-o cantată scenică. Urmează alte partituri pentru filmele
„Lermontov” (1941), „Partizanii stepei” (1942), „Kotovsky” (1942) şi „Ivan cel Groaznic”
(1942 – 1945), dar şi muzică de scenă pentru teatre: „Evgheni Oneghin”, „Hamlet”, „Boris
Godunov”. În acest gen, Prokofiev va crea un basm pentru copii numit „Petrică şi lupul”
pentru Teatrul Central. De asemenea mai compune şi opera bufă „Logodnă la mănăstire”
după piesa „Duenna” de Richard Brinoley Sheridan (secolul XVIII).
În 1937, Prokofiev compune cantata A 20 – a aniversare a Marii Revoluţii din
Octombrie , lucrare care va fi respinsă deoarece era considerată prea „modernistă”. În 1939,
această „greşeală” va fi răscumpărată prin cantata „Omagiu lui Stalin” . Prokofiev a fost
obligat să compună şi muzică oficială pentru a menţine o „linişte” aparentă între acesta şi
autorităţi (oratoriul „De strajă păcii”, opera „Povestea unui om adevărat”). În 1939,
relaţiile dintre U.R.S.S. şi Germania se îmbunătăţesc, astfel că lui Prokofiev i se retrage
dreptul de a călători în străinătate. Perioada celui de-al II –lea Război Mondial va fi dificilă
pentru compozitor, ca urmare a concepţiilor staliniste despre minorităţile naţionale din afara
Uniunii, care corectau „greşelile” etnice prin deportarea şi separarea familiilor.

5
 Prokofiev nu a încetat sa compună şi a reuşit să dea la iveală unele dintre cele mai
frumoase pagini de muzică din întreaga istorie a muzicii: baletele „Cenuşăreasa” şi „Floare
de Piatră”, ultimele Sonate pentru pian, Cvartetele de coarde şi monumentala sa operă
„Război şi pace”.
În anul 1948, compozitorii Prokofiev, Şostakovici şi Haciaturian au fost acuzaţi de
cosmopolitism şi formalism, iar creaţiile lor au fost criticate pentru inaccesibilitate şi
modernitate, fiind sfătuiţi să abordeze un limbaj mai simplu, inspirat din folclor sau redat sub
formă de citat.
În luna ianuarie a anului 1945, S. Prokofiev va suferi o deteriorare considerabilă a
sănătăţii. Vindecarea completă a fost împiedicată de dorinţa supraomenească de a munci şi de
apariţia unei depresii legate de moartea unor prieteni apropiaţi şi de teroarea autorităţilor
sovietice în încercarea de cenzurare a creaţiei sale.
În ciuda acestor neajunsuri, Prokofiev compune ultimele sale creaţii: ultimele
„simfonii” (dintre care ultima, a VII – a este considerată „cântecul de lebădă” al
compozitorului), „Sonata pentru vioară solo”, în fa minor şi „Concertul pentru violoncel şi
orchestră” în mi minor.
Ca o ironie crudă a sorţii, Prokofiev s-a stins din viaţă la 5 martie 1953, în aceeaşi zi
cu Stalin, astfel că trecerea sa în nefiinţă a trecut neobservată. Dintre lucrările sale
neterminate, amintim: „Concertino pentru violoncel şi orchestră” în sol minor, „Concertul
nr.6 pentru două piane şi orchestră de coarde”, „Sonata pentru violoncel fără
acompaniament” şi „Sonatele pentru pian nr. 10 şi nr.11”.
Este necesar să precizăm că lucrările pentru pian ocupă un loc important pentru
creaţia sa (zece „Sonate pentru pian”, „Toccata în Do Major”, ciclurile „Sarcasme”,
„Viziuni fugitive”, „Poveştile bunicii”) în care regăsim combinaţii ritmice inedite, o fantezie
creatoare inepuizabilă, elemente dinamice bogate, o agogică variată, culori deosebite.
A mai scris şi muzică de cameră: două „Sonate pentru vioară şi pian”, „Sonata
pentru violoncel şi pian”, „Sonata pentru violoncel solo”, două „Cvartete de coarde”, în care
vom regăsi stilul neoclasic caracterizat printr-o polifonie densă înveşmântată în armonii şi
timbre rafinate.
S. Prokofiev alături de I. Stravinski şi D. Şostakovici au fost consideraţi „trio–ul de
titani” ai muzicii ruse din prima jumătate a secolului XX.
Deşi primele decenii ale acestui secol au fost amprentate de un context social şi
politic învolburat, Prokofiev reuşeşte să imprime muzicii sale profunzime lirică, sensibilitate
vibrantă, patos şi transparenţă poetică.

6
 Creaţia sa cuprinde o abordare tematică largă, în care regăsim o multitudine de
genuri muzicale (de la miniaturi vocale şi instrumentale până la sonate, muzică de cameră,
simfonii, concerte, opere, muzică de scenă şi de film) realizate într-o mare varietate de
forme, dezvăluindu-ne dorinţa compozitorului de perfecţionare stilistică.
Formele utilizate de Prokofiev se caracterizează prin rafinament şi rigurozitate, în
spiritul valorilor tradiţionale adaptate necesităţilor dramaturgiilor proprii.
Originalitatea limbajului muzical reiese din tratarea subtilă a mijloacelor de
expresie tradiţionale pe care le va regândi în maniera sa proprie şi le va recrea la nivelul
cerinţelor contemporane. Prokofiev creează structuri sonore dense, bogate, caracterizate în
succesiuni melodico – armonice cromatizate, cu rol în sublinierea elementelor de mobilitate şi
de culoare pentru realizarea şi redarea trăirilor psihologice complexe şi sentimentelor umane.
Limbajul muzical este dominat de diatonism în care putem observa o îmbinare
fericită între tonalism şi modalism, politonalism şi polimodalism, astfel încât aceste
succesiuni armonico – polifonice ni se dezvăluie spontane, variate şi naturale.
Melodia sa este expresivă, clară, amprentată şi saturată de intonaţiile melodice de
factură rusă. Ritmul este unic, alcătuit din formele variate, originale, ne dezvăluie pe de o
parte optimism, sarcasm, umor, forţă, şi pe de altă parte rafinament, simplitate şi delicateţe,
conţinute într-o inepuizabilă varietate timbrală.
„ … ca mare compozitor, ca artist de o inegalabilă individualitate, Serghei
Sergheevici a fost deschis, sincer până-n adâncul sufletului în muzica sa: prin acele micuţe şi
negre semne ale notelor, el a exprimat cele mai profunde simţăminte, cele mai înalte gânduri
ale sale despre viaţă, despre oameni.”1 (Serafima Birman)

1
Serghei Prokofiev – „Autobiografie – Însemnări” (pag. 321), Ed. Muzicală, Bucureşti, 1960

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Boţocan, Melania şi Pascu, George – „Carte de istorie a muzicii”, vol.II – Editura

Vasiliana,’98, Iaşi, 2003

2. Brumaru, Ada – „Umanismul muzicii sovietice” – Universitatea de Cultură Muzicală,

Bucureşti, 1963

3. Dinicu, D.Gh. – „Contribuţii la arta interpretării muzicale” – Editura Muzicală,

Bucureşti, 1963

4. Iliuţ, Vasile – „Istoria stilurilor” – Editura Muzicală, Bucureşti, 1998

5. Iliuţ, Vasile – „De la Wagner la contemporani”, vol.IV, Editura Muzicală, Bucureşti, 1995

6. Prokofiev, Serghei Sergheevici – „Autobiografie – Însemnări” – Editura Muzicală,

Bucureşti, 1960