Forma de Rondo

La originile Rondo-ului (sec. 13-14) se află un dans popular francez (rondes)

care presupunea o mișcare în cerc, similar horei. În aceeași perioadă, trubadurii
dezvoltă o formă care alternează refrenul cu cupletele (rondeau). Refrenul era
cântat de către un cor iar cupletele de către soliști, iar structura poetică
corespunde structurii muzicale.
În perioada barocă, rondoul va deveni o lucrare instrumentală inclusă în
alcătuirea suitelor. În clasicism această formă a evoluat la nivel structural
păstrând însă caracterul dansant și se regăsește deseori ca și parte finală în
sonate, concerte sau simfonii.

Structura rondoului sugerează o evoluție circulară, rotundă fiind

caracterizată de două unități structurale distincte (care se succed în mod
alternant): una constantă (refren - A) și una variabilă (cuplet – B, C, D).

Rondo-ul are o structură care presupune două elemente distincte: refren (A)
şi cuplete (B,C). După fiecare cuplet apare refrenul astfel încât forma generală a
lucrării să fie: ABACADA…. ABACA, ABACABA.

Tipuri de Rondo

Rondo popular – ABACADAEA

Forma acestui tip de rondo este caracterizată de revenirea identică a

refrenului și numeroase cuplete diferite, atât tonal, cât și tematic. Legăturile
între secțiuni se face fără tranziții.

Rondo preclasic – ABACADA

Preluat din rondoul popular, structura acestui rondo presupune de asemenea

o revenire constantă a refrenului, alternat cu cupletele. Însă, deseori, cupletele
nu prezintă un puternic contrast tematic față de refren.
Rondoul preclasic (parizian) era prezentat mai degrabă ca un ansamblu de
piese mici diferite legate între ele prin refren și fără tranziții între secțiuni.
Rondo clasic mic - ABACA

Explorată de C.P.E. Bach, Stamitz, Haydn sau Mozart, forma de rondo se

cristalizează în perioada clasicismului, mai ales în ceea ce privește structura
tonală și cea tematică.

Rondo-ul mic – poate avea următoarea structură:

A – tonalitatea de bază
B – în tonalitatea dominantei sau a relativei
A – în tonalitatea de bază (obligatoriu)
C – în zona tonalităţii subdominantei dar şi la omonimă
A – în tonalitatea de bază (obligatoriu)

Între segmentele rondoului pot apărea punţi.

Rondo clasic mare – ABACABA (dublă repriză - cea multiplicată a A-ului şi

cea a B-ului).

În rondoul mare, repriza B-ului se va face fie în tonalitatea primului

cuplet (B) și se numește Rondo propriu-zis, fie în tonalitatea de bază, a
refrenului (A). ABA C ABA, asemănător cu forma de sonată.

Refrenul - A- - aduce o temă foarte pregnantă (în ton de bază)

- structură complexă, de obicei pe tiparul bi sau
tripartit
- pot exista punți interioare (între teme) sau exterioare
(între A și B)

Primul cuplet - B - o altă temă care schimbă caracterul

- tonalitate distinctă (la dominantă)
- structură mono, bi sau tripartită,
- de obicei este separat de A-ul anterior printr-o punte,
- trecerea la repriza A-ului se face printr-o punte.

Repriza A-ului - concentrat, formă monopartită,

- pot apărea elemente variaţionale,
- trecerea spre cuplet (C) se face de obicei fără punte.

Al doilea cuplet – C - poate avea o temă proprie sau poate dezvolta teme
din A
- se desfășoară în zona tonalităţii subdominantei,
- poate avea o structură mono, bi, tripartită
 - punte.

Repriza A-ului - poate apărea variat dar în tonalitatea de bază

Repriza B-ului - apare în tonalitatea primului cuplet B sau în

tonalitatea de bază a refrenului (A)
- implică elemente variaţionale,
- între B şi A este posibilă punte.

Repriza A-ului - în tonalitatea de bază, obligatoriu

- elemente variaţionale,
- după A este posibil să apară o codă.

Tipuri de rondo:

1. Rondo propriu-zis: - repriza B-ului va apărea în tonalitatea în care a

apărut iniţial (B)

2. Rondo cu elemente de sonată: B-ul în repriză – în tonalitatea de bază a

A-ului; C-ul - cu elemente tematice proprii.

3. Rondo sonată: repriza B-ului se va face în tonalitatea de bază a lui A

(urmărind principiul unității tonale din f. de sonată). C-ul va apare ca
o dezvoltare, va fi construit cu elemente tematice din refren și/sau
primul cuplet (B) – similar formei de sonată.