Forme muzicale

Lied-ul
Forma de lied constituie baza arhitectonică a multor cântece vocale,
dansuri, mişcări lente din sonate, simfonii, concerte solistice instrumentale.
A avut perioada de vârf în clasicism şi romantism.
Structuri de lie:
1. Forma monopartită
 piesă de sine stătătoare, cu structură strofică (perioadă închisă),
exemplu: preludii pentru clavecin de J.S. Bach, preludii pentru pian
de Frederic Chopin
 parte constitutivă a unei forme ample: sonată, rondo, exemplu:
simfonia Cimpoiul, partea a IV-a de Joseph Haydn
 se notează: A sau cănd sunt două fraze: A = a+a1 sau a+b
2. Forma bipartită
 Simplă
 piesă de sine stătătoare sau parte constitutivă a unei forme ample
alcătuită din două idei muzicale (două perioade)
 perioadele se pot împărţi în două fraze:A = a+a1 şi B = b+b1
 condiţii: partea a doua în tonalitate diferită de prima, iar la
sfârşitul ei se revine la tonalitatea iniţială
 se notează: A = tonalitate iniţială+tonalitate vecină B = tv+ti
 exemplu 24 Variaţiuni pentru piande Ludwig van Beethoven
 Cu mică repriză
 perioadele se împart în două fraze, unde a două frază din
perioada B este repetarea identică sau variată a frazei a doua din
A
 se notează: A = a+a1 şi B = b+a1 sau a2
 exemplu: Oda bucuriei de L. van Beethoven, Album pentru
tineret de Robert Schumann
3. Forma tripartită
 Simplă
 piesă de sine stătătoare sau parte constitutivă a unei forme
ample, alcătuită din trei idei muzicale (trei perioade) dintre care
a treia este repetarea celei dintâi. Ultima parte poate avea mici
variaţii melodice, ritmice, armonice, timbrale.
 se notează: A B A, în care B este într-o altă tonalitate, A = ti B =
tv A = ti
 exemple: Simfonia I-a, partea a III-a de L. van Beethoven,
Album pentru tineret R. Schumann, Cântece fără cuvinte de F.
Mendelssohn-Bartholdy

1
  Compusă (cu trio)
 cel puţin una dintre secţiuni conţine o formă bi- sau tripartită
simplă
 se întâlneşte aproape în orice gen muzical cult
 se notează ex. A = a B = b+b1 A = a (cu litere mici sunt
perioadele)
 dacă sunt mai multe teme într-o secţiune, apare grupul tematic.
A = grup tematic principal B = grup tematic secundar A =
repriza
 tonalităţi diferite între secţiunile A şi B
 contrast puternic între secţinile A şi B (diferenţă de tonalitate, de
scriitură omofonă sau polifonică, de timbru)
 exemple: preludii de F. Chopin
4. Forma tripentapartită (intermediară între lied şi rondo)
 Simplă
 are la bază două teme cu două tonalităţi diferite care se repetă
alternativ
 se notează: A (Do) B (Sol) A (Do) B (Sol) A (Do)
 fiecare secţiune are o formă monopartită
 exemple: concertul pentru vioară şi orchestră de P. I. Ceaikovski
 Compusă
 cel puţin una dintre secţiuni conţine o formă bi- sau tripartită
simplă
 exemplu: simfonia a VII-a, partea a III-a de L. van Beethoven

Rondo-ul
Forma de rondo se întâlneşte ca ultimă parte la simfonie, sonată, concert
solistic instrumental, cvartet şi are o mişcare vioaie, specifică dansurilor şi
cântecelor populare.
Specifică rondo-ului este alternanţa dintre cuplete şi refren.
1. Rondo preclasic (F. Couprin, Jean Philippe Rameau, J. S. Bach)
 poate avea mai multe cuplete
 fiecare cuplet este în altă tonalitate
 se notează, exemplu: A (Do) B (Sol) A (Do) C (la) A (Do)
 refrenul şi cupletele au o formă monopartită
2. Rondo clasic (măiestrit, de origine populară)
 transformarea formei tripentapartite din A B A B A-A B A C A,
cu fiecare cuplet în altă tonalitate: B la dominantă şi C la
subdominantă
 în rondo-ul cu 3 cuplete, ultimul cuplet B poate fi în aceeaşi
tonalitate ca la început sau la omonimă
 are două structuri fixe, cu 2 şi 3 cuplete: A B A C A şi A B A C
ABA

2
  fiecare cuplet are tematică proprie
 refrenul şi cupletele pot fi mono-, bi-, tri sau tripentapartite
 refrenul îşi poate schimba, pe parcurs, forma
 pot apare introduceri, punţi, coda
 exemplu: concertul pentru vioară şi orchestră de P. I. Ceaikovski

Sonata clasică
Forma de sonată cuprinde 3 secţiuni:
 Expoziţia cuprinde 4 subdiviziuni:
 Tema principală (grup tematic principal, când sunt două idei în
aceeaşi temă) – energică, dramatică, cu formă, de obicei,
monopartită (perioadă), în tonalitatea de bază,
 Puntea are rolul de a realiza trecerea de la tonalitatea temei
principale spre tonalitatea temei secundare. Puntea este instabilă
tonal şi creează un contrast dinamic-expresiv între temele
expoziţiei. Majoritatea punţilor au la bază elemente melodice şi
ritmice ale temei principale. Puntea are 3 etape cu caracter tonal
modulatoriu: prima – în tonalitatea temei principale, a doua –
modulaţie, a treia anticipă tonalitatea temei secundare (pedală pe
dominanta tonalităţii secundare).
 Tema secundară (grup tematic secundar, când sunt două idei în
aceeaşi temă) – cantabilă, lirică, în tonalitatea dominantei (în
faza incipientă a formei (Haydn, Mozart), sau la tonalităţi
apropiate. Formă mono-, bi-, tripartită, sau, mai frecvent grup
tematic.
 Concluzia linişteşte atmosfera şi întăreşte tonalitatea temei
secundare. Poatea cuprinde elemente tematice din tema
principală, o temă nouă sau motive ce vor fi prezente în
dezvoltare.
 Dezvoltarea cuprinde o suită de modulaţii şi prelucrări tematice
pregătitoare reprizei. Poate apare şi o temă nouă, numită episod.
 se prelucrează tematic orice motiv din celelalte secţiuni ale
expoziţiei, cu un plus pentru tema principală (specifică lui
Beethoven)
 instabilitate tonală. Tonalitatea cu care începe dezvoltarea este,
de obicei, aceea de la sfârşitul expoziţiei, evitându-se tonalitatea
principală, care va fi auzită la repriză. La sfârşit apare o pedală
pe dominanta tonalităţii reprizei.
 Dezvoltarea are 3 faze: prima face trecerea de la sfârşitul
expoziţiei către centrul dezvoltării, a doua este cea mai
tensionată, a treia pregăteşte repriza.
 Repriza elimină contrastul tonal al temelor principale şi secundare
din expoziţie sau instabilitatea tonală din dezvoltare.

3
  Ambele teme sunt prezentate în tonalitatea de bază, cu o punte
cu modulaţii trecătoare, realizându-se sinteza formei de sonată.
Unele sonate au o introducere care pregăteşte tonalitatea în care va fi
expusă prima temă.
Alte sonate au coda (la Haydn şi Mozart), care subliniază tonalitatea de
bază prin acorduri concluzive.
Exemple: sonate de Haydn, Mozart, Beethoven

Tema cu variaţiuni
Variaţiunile pot fi polifone (ciaccona şi passacaglia) sau omofone – nu
sunt o formă, ci ometodă componistică de transformare a motivelor muzicale
iniţiale (tema cu variaţiuni şi variaţiunile simfonice – pentru orchestră, au apărut
în clasicism). În epoca contemporană variaţia improvizatorică. În secolul XIX
variaţiunile au fost împărţite în două mari categorii:
 Variaţiuni stricte – transformările melodice, ritmice, armonice nu
determină o schimbare de esenţă care să împiedice recunoaşterea
temei iniţiale
 Variaţiuni libere – nu se mai recunoaşte aproape deloc tema
iniţială. Apar după prezentarea, mai întâi, a unor variaţiuni stricte
Fiecare dintre acestea mai poate conţine:
 Variaţiuni ornamentale – îmbogăţirea temei cu broderii, pasaje
 Variaţiuni de caracter – tema vioaie în mod major este reluată
lent în mod minor
Variaţiunile au o temă cu formă bipartită simplă sau bipartită cu mică
repriză. Uneori variaţiunile au formă de rondo.
Tonalitatea nu este menţinută, obligatoriu, în cadrul variaţiunilor.
O lucrare cu multe variaţiuni este împărţită în cicluri, în funcţie de
procedeele compoziţionale.
Variaţiunile se întâlnesc în sonate, lied-uri, cantate, în muzica
dodecafonică şi serială.
Exemple: Variaţiuni pentru pian de L. van Beethoven

Fuga
Sinteza fugii a realizat-o, prin lucrările Arta fugii şi clavecinul bine
temperat J.S. Bach. În funcţie de numărul temelor fuga poate fi simplă, dublă,
triplă şi este compusă, în general, pentru 3 sau 4 voci.
Ca structură, fuga se împarte în 3 secţiuni:
 Expoziţia cuprinde 3 elemente:
 Tema
- (între 2-12 măsuri)
- ambitus de maxim octavă

4
 - apare în două ipostaze: subiect – expus pe tonică (în
tonalitatea de bază) şi răspuns – expus la dominantă sau
subdominantă
- prima expunere a temei este monodică, iar răspunsul este
la cvinta superioară
 Contrasubiectul este linia melodică (un contrapunct la temă) pe
care o continuă o voce după expunerea subiectului sau a
răspunsului. Completează tema. Tematica contrasubiectului este
derivată din subiect sau poate avea o individualitate proprie
 Interludiul derivă din temă sau contrasubiect, uneori are profil
propriu. Este element contrastant faţă de perechea tematică
subiect-răspuns şi secţiune modulatorie
 Divertismentul cuprinde elemente de contrast tematic şi tonal, au
loc modulaţii. Apar imitaţiile polifonice (stricte şi libere). Pe
parcurs poate apare procedeul stretto (încălecarea vocilor).
Divertismentul are 3 faze: prima cuprinde o desfăşurare muzicală
între două cadenţe perfecte, a doua poate avea mai multe expuneri
în stretto, a treia poate conţine un interludiu ce pregăteşte apariţia
temei cu care se încheie fuga.
 Repriza conţine expunerea îmbogăţită a temei la toate vocile şi se
încheie cu stretto.