CENTRUL DE INSTRUIRE PENTRU MUZICI MILITARE

”IACOB MUREȘIANU”, BUCUREȘTI

STILISTICĂ MUZICALĂ

REFERAT

PROF.UNIV.DR.
BÂRLĂDEANU CRISTIAN

Sg. Maj.
METEA DANIEL

1
Cuprins :

1. Preclasicism și Clasicism………………….………………………………… 3
2. Genurile muzicale abordate în perioada Barocului…………………………...6
3. Clasicismul muzical………………………………………………………….10

4. Muzică clasică în spectrul compozitorului Joseph Haydn (1732-1809)……..12

5. Muzica clasică în viziunea compozitorului W. A. Mozart (1756-1791)……..14

6. Muzica clasică în viziunea compozitorului L. van Beethoven (1770-1827)…15
7. Începuturile muzicilor militare……………………………………………….16
8. Bibliografie

2
 Preclasicism și Clasicism

Stilul reprezentativ al artelor, cuprins între sfârșitul secolului al XVI- lea și mijlocul
secolului al XVIII- lea, prezent în zona Europei centrale și vestice, este cunoscut în istoria culturii
universale sub numele de Baroc sau Preclasicism.
Termenul de “baroc” provine de la pictorul italian Federico Barocci, ori de la cuvântul
purtughez “barucco”, denumind o perlă asimetrică.
Apărut după Renaștere, stilul s-a impus inițial în artele vizuale, în arhitectură și în pictură, în
care se întroduc “elementele animate de un ritm sacadat asociat cu combinațiile cele mai
neprevăzute, iar suprafețele largi clasice cedează locul tiraniei liniilor curbe și frânte” (Lucian
Blaga, “Trilogia culturii”. București, 1944, pag. 441 – 442).
În ceea ce privește concepțiile componistice, teoriile muzicale și estetice, se consideră că
preclasicismul debutează odată cu sfârșitul erei Palestriniene și se termină în momentul morții
compozitorului Johann Sebastian Bach. Ca înțelesuri, cuvântul baroc este unul controversat,
însemnând fie ceva bizar sau ciudat care are o ornamentație bogată dar asimetrică, diferită de
tiparul clasic. Arta barocă este somptuoasă, maiestoasaă și bogat ornamentată.
Ca modalitate de exprimare, barocul are o predilecție pentru muzica instrumentala, iar
ornamentele melodico-ritmice sunt prezente ca elemete de virtuozitate tehnică, dar și cu rol ritmic.
Alături de operă, oratoriul, canatată, misă și recviemul au un aparat vocal-coral-orchestral foarte
mare, pentru a exprimă măreția și grandoarea, etalând arii, recitative și coruri de mare virtuozitate
tehnică. Genurile instrumentale specifice sunt sonata a tre, suita și piesele de construcție polifonica
sau omofonă: ricercar, passacaglia, toccata, fuga, concerto grosso. Apare clavecinul bine temperat
piano-forte, de fapt pianul din zilele noastre, special construit pentru a servi noul concept
armonico-polifonic. Totodată, materialul sonor se organizează în sisteme temperate care au la bază
gamele de mod minor și major, iar ritmul devine măsurat, luând ca unitate de referință pătrimea și
diviziunile ei binare.
De regulă, termenul de "baroc" este folosit de istoricii de muzică pentru a descrie o gamă
largă de stiluri dintr-o regiune geografică întinsă, în cea mai mare parte în Europa, muzică ce a fost
concepută de-a lungul a 150 de ani.
Barocul este divizat în trei etape importante, denumite timpuriu, mijlociu și târziu. Deși se
suprapun în timp, sunt datate convențional din 1580 pană în 1630, din 1630 pană în 1680 și din
1680 până în 1730.
În muzică se poate observa faptul că începuturile preclasicismului au coincis cu sfârșitul
perioadei de strălucire a polifoniei vocale a Renașterii, privilegiată de contribuțiile celor doi
compozitori, Giovanni Pierluigi da Palestrina și Orlando di Lasso, fiind influențată de anul

3
dispariției celui mai de seamă reprezentant al acestei perioade, Johann Sebastian Bach, respectiv
anul 1750.
Barocul a dominat, în special, arhitectura, caracterizată prin monumentalitate, reprezentanții
de seamă fiind de Francesco Borromini, Lorenzo Bernini. În pictură se remarcă Rubens (1577-
1640), Rembrandt (1606-1669), Jordaens, Van Dyck, Vermeer, Poussin, Caravaggio, Velasquez
(1599-1660). Stilul baroc a marcat vestimentația și mobilierul, iar în muzică se face simțit prin
anumite trăsături contrastante cu simplitatea și naturalețea Renașterii.
Trăsăturile stilistice ale Barocului, caracterizate prin grandios, festiv, ornamentație încărcată
și ostentativă, nu sunt întru totul specifice muzicii din epocă Barocului, întrucât în muzică ele nu
sunt generale. Muzica prezintă aspecte stilistice care țin de spiritul renascentist și, în general, de
noul climat artistic al timpului. Din punct de vedere stilistic, muzica Barocului va imbogăti
mijloacele de expresie și va adânci dramaturgia muzicală prin construcții sonore mai ample. Dacă
lanțul de fraze al genurilor renascentiste reprezintă o succesiune de instantanee cu imagini izolate,
statice, într-o oarecare măsură, în genurile Barocului apar structuri care tind să redea viață în
mișcare și trăirile omului în desfăsurarea lor.
Se observă că ornamentica muzicală se dezvoltă mai mult față de trecut, muzica Barocului
redă, de cele mai multe ori, un echilibru sufletesc, fapt ce dă ascultătorului de astăzi o stare
odihnitoare. Raportată la dimensiunile afective ale omului de atunci, muzica Barocului a fost însă
o artă în care neliniștea omului, entuziasmul căutărilor și patosul trăirilor erau reflectate cu
elocvență. Pentru acel om, muzică vremii era expresia unei agitații spirituale, specifică perioadei.
Acest caracter îl prezintă și muzicologii de astăzi, unii considerând Barocul ca o epocă a
căutărilor, ca o etapă de tranziție de la Renaștere la Clasicism.
Se observă faptul că orice epocă reprezintă împlinirea unor căutări anterioare și, totodată,
poartă în ea principiile noului. Așadar, epocă prezentă desăvârsește construcțiile muzicale
polifonice, anticipând repere ale arhitecturii clasice. De pildă, Bach este mai degrabă autorul care
încheie marea epocă polifonică, deși în creația sa se simt elemente ce pregătesc structurile clasice.
În schimb, contemporanul său, Domenico Scarlatti (1685-1757), este mai aproape de stilul clasic
prin notele stilistice noi pe care le conține muzică sa.
Noul stil muzical a fost introdus treptat în toate țările Europei centrale, în special în Italia,
care după anul 1590 “a constrâns” limitele vechiului mod de compunere a muzicii, renunțând la
“epoca de aur” a polifoniei vocale “a cappella”, propunând și inaugurând totodată noi modalități
de edificare a arhitecturilor sonore rezultate și fundamentate pe monodia acompaniată, pe tonalism
și pe instrumentalism. Monodia acompaniată, tonalismul și instrumentalismul pur au fost așadar
cele trei dimensiuni principale ale noului stil muzical care s-au strecurat și au prins rădăcini în
toate țările europene de mare tradiție muzicală profesionistă și în special în Italia, Franța,
Germania și Anglia, în care existența personalităților creatoare reprezentative de nivel universal a
determinat culminații și articulații sonore distincte, inconfundabile în concertul european.
Elementul fundamental caracteristic preclasicismului muzical timpuriu este reprezentat de
monodie (fostul discantus sau superius), desprinsă din încărcătură liniilor melodice polifonice,
element ce a apărut și s-a impus că reactive împotrivă unor procedee compozitionale fixe, care
împingeau muzica vocală spre academism. Drept consecință, a apărut și s-a afirmat discursul
muzical omofon, dat de simultaneitatea elementelor sonore, impunând organizarea tonală, bazată
pe principiul raportului de potrivire dintre treptele modurilor majore și minore și de gravitație a lor
spre un sunet central.

4
 După cum am afirmat anterior, în epoca Barocului se identifică trei perioade distincte:

1. Fază inițială ( timpuriu), caracterizată prin înlocuirea treptată a muzicii corale polifonice
cu omofonia cântecului solistic. Importanță acordată acestei voci superioare melodice, care iese în
relief, duce la apariția unor genuri și forme noi, cele mai importante fiind opera, oratoriul și
cantata. Totodată, se produce o înflorire a muzicii instrumentale, ce a determinat, de asemenea,
apariția unor forme și genuri precum concertul, sonata și suita. Această primă fază se
caracterizează printr-o muzică ce se desfășoară pe noi coordonate tehnice, destinate să servească
expresivitatea. Astfel, discantul devine solist, basul- acompaniator, nu se mai scrie decât cifrat,
armonia căpătă din ce în ce mai multă importantă, apare o ritmica și metrica variată, susținută de
un tempo corespunzător, compozitorii caută gradații și efecte orchestrale, precum și elemente de
culoare și contrast, care să redea cel mai bine trăirile afective umane.
Ca și reprezentați ai acestei perioade îi putem enumera pe Claudio Monteverdi, Pietro
Antonio Cești, Giovanni Gabriello, Francesco Pietro Cavalli etc.

2. Etapa barocului mijlociu corespunde înfloririi muzicii de operă, a baletului de curte și a

operei de balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative compozitorii francezi Charpentier,
Cambert, Lully, englezul Purcell. În loc să fie un creator sârguincios, Purcell a fost un compozitor
fluid care era capabil să compună de la imnuri simple și muzică precum marșuri pană la lucrări
grandioase precum lucrări vocale și pentru scenă. Catalogul său numără peste 800 de lucrări. De
asemenea, a fost unul dintre primii compozitori importanți pentru claviatură, lucrările sale fiind și
astăzi studiate; în vreme ce Lully era interpretat doar la curte, Corelli a devenit primul compozitor
care să aibă muzica publicată și interpretată în întreaga Europă.
O înflorire deosebită cunoaște și muzica instrumentală, reprezentată în Germania de
Pachelbel, Schutz, în Italia de Vivaldi, Vitali, Domenico Scarlatti etc. Tot în această perioadă încep
să contureze formele muzicale ciclice, precum sonata (da cameră și da chiesa), suita, concertul
instrumental (concerto grosso), care se bazează pe o construcție formală monotematică, unitate
intonațională, la care se adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice.

3. Etapa barocului târziu. A reprezentat apogeul împlinirilor de excepție, caracterizată prin

atingerea celui mai înalt grad de relevanță în toate compartimentele creației, ale discursului
muzical vocal și instrumental. În această perioadă s-a cristalizat și a fost teoretizată gândirea
muzicală bazată pe tonalitate, sistemul tonal cu modurile major și minor; definitivându-se teoretic
și practic procesul cristalizării sistemului tonal iar polifonia adaptată migrând din zonă muzicii “a
cappella” în teritoriul muzicii instrumentale unde a cunoscut o nouă fază a înfloririi sale prin
inegalabila artă a lui Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Händel. În mod practic, toate
aceste elemente se regăsesc în cele două volume ale Clavecinului bine temperat, compus de
J.S.Bach. aici este remarcat noul tip de polifonie bazat pe funcționalitatea armonică. Tot în această
perioadă a barocului, orchestra se dezvoltă ca un ansamblu instrumental omogen, ce căpătă
independență, compozitorii scriind piese specific pentru orchestră. Având un caracter de pregătire
a epocii următoare, Clasicismul, această ultima fază a barocului mai poate fi numită și
Preclasicism, termen inexistent în istoria celorlalte arte, care denumesc această ultimă perioadă a
Barocului, Rococo.

5
 În concluzie, se poate observă că epoca barocă pune în muzică bazele evoluției sale
ulterioare, depășindu-se cadrul bisericesc, devenind fundamental elementul laic.

Genurile muzicale abordate în perioada Barocului

Apărute chiar în Baroc, sau preluate din Renaștere, genurile muzicale preclasice,
instrumentale și vocale, au parte de o dezvoltare însemnată în această epocă barocă, datorită
marilor compozitori ce au avut inspirația de a cultiva noul în muzică, prin explorarea tuturor
genurilor muzicale existente, transformarea lor în spiritul vremii și chiar apariția unor genuri care
și-au găsit un loc bine-meritat în creația muzical-barocă. Ingeniozitatea compozitorului baroc l-a
ajutat să aducă în prim-plan o nouă față a muzicii, cea instrumentală, care până în Baroc a ocupat
un rol secundar,un rol de acompaniament sau de dublare a vocii umane (instrumentul cântă la
unison cu solistul sau coristul), sau uneori chiar deloc prezența în creația unor renascentiști, dacă
vorbim de înaintașii lor din epoca Renașterii.
Muzica instrumentală era slab dezvoltată în Renaștere, primordialitatea fiind asigurată de
muzică vocală, în al cărei ,,altar” mulți compozitori și-au jertfit inspirația și au închinat numeroase
capodopere. Prin cercetările făcute asupra muzicii existente, compozitorul preclasic a reușit să
transforme muzica vocală, sau mai bine zis să facă din muzica instrumentalaă un ,,partener” egal
al celei vocale, ba chiar să își revendice un prim loc, prin bogăția variatatională cu care se putea
prezenta. Dacă aparatul vocal are un restrâns registru și ambitus, aparatul instrumental are de ales
din multitudinea de registre diferite, date de instrumente diferite și de ambitusul mult mai mare pe
care îl deține. Muzica instrumentală, prin varietatea de instrumente, reușește să dea mai mult sens,
mai multă expresivitate muzicală, scoate mai bine în evidență sentimentele ce vor a fi expuse.
Muzica instrumentală nu face altceva decât să vină în ajutorul muzicii vocale, și vor ajunge să
,,conlucreze”, mărturie a faptului că avem de-a face cu niște capodopere imense, atât în genul
instrumental cât și în cel vocal-instrumental, numai dacă amintim numele celor doi giganți ai
Barocului, Händel și Bach.
Genurile muzicale ale Barocului sunt clasificate în 2 categorii: genuri muzicale vocale și
genuri muzicale instrumentale.

Făcând referire la genurile muzicale vocale din epocă barocă, putem enumera:

1. Opera, care este un gen de artă sincretică, în care muzica vocală, instrumentală,
orchestrală, mișcarea, gestul, mimica, dânsul, decorația și alte elemente specifice spectacolului
scenic se îmbină într-un tot unitar, în vederea dezvoltării și relevării unui subiect, a unei acțiuni
dramatice, fiind denumită și teatru liric. Operă utilizează multe din elementele teatrului vorbit sau
dramatic, precum ar fi scenariul, costumele, decorurile, mișcarea scenica și interpretarea. În ciuda
acestor asemănări, interpreții operei trebuie să posede în primul rând calități vocale deosebite, care
conferă genului muzical identitatea sa definitorie. Operă este și ea împărțită în 4 sub-genuri:

6
 a. Zarzuela – este o formă incipientă a genului de operă, apărută în Spania secolului al
XVII-lea, în care predominau atât tendințele lirice, dar și cele de comedie.

b. Operă seria – sau mai des numită și dramma per musica, este un termen italian care se
referă la nobilul și ,,seriosul” stil al operei italiene, care a predominat în Europa de prin anii 1710
până în 1770, aproximativ.

c. Opera comică – sau operă buffa, cum era numită în Italia, este un gen de operă francez
care conține dialoguri vorbite.

d. Opera-balet – a fost un gen popular al operei baroce franceze. Ea diferă de elevatele

tragedii în muzică practicate de către Jean-Baptiste Lully în multe din operele sale.

Trebuie reținut faptul că în jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio Rinuccini, Giullio
Caccini și alții, conduși de Giovanni Bardi, au pus bazele unei reuniuni intelectuale umaniste
denumite Camerata florentina, a cărei activitate muzical-teoretică și creatoare se desfășura la
Florența. Prima consecință a acestei apariții a fost afirmarea monodiei acompaniate și a
elementelor fundamentale ale melodramei: aria și recitativul. Contextual în care s-a dezvoltat
această grupare era dominat de orientarea renascentistă către valorile culturii antice, ceea ce a
generat interesul pnetru muzica dramaturgică a acelei perioade antice.

Grupul de intelectuali ce activau în cadrul Cameratei Florentine dezbătea diferite probleme

culturale ale epocii, dintre care, în prima linie era problema înnoirii concepțiilor estetice și a
manierelor stilistic-compozițional muzicale. În acest context, grupul a luptat pentru cultivarea
monodiei acompaniate armonic cu discreție, care să fie strict subordonată textului peotic.
O nouă etapă în istoria Cameratei începe odată cu plecarea lui Bardi de la Roma și cu
mutarea întrunirilor în casa lui Jaccomo Corsi. Grupării inițiale i s-a alăturat și Emilio de
Cavalieri, Claudio Monteverdi și Torquatto Tasso. Preocuparea predominantă a noilor veniți era
introducerea noului stil în melodrama pastoral, gen foarte apreciat în epocă.

2. Oratoriul – gen de muzică vocal-simfonic de amplă dimensiune, care are la bază un libret
cu o desfășurare dramatică, cu un conținut religios sau laic. Ca structură și desfășurare, poate fi
asemănat cu opera, doar că este prezentat fără decor și costume, în biserici sau în sălile de concert,
chiar dacă au fost și încercări moderne de a pune în scenă, sub formă de spectacole, diferite
oratorii. Apare cam în aceeași perioadă cu operă, pe la sfârșitul secolului XVI și începutul
secolului al XVII-lea, în Italia. Dacă operă tratează subiecte cotidiene, istorice, din viață socială a
oamenilor, oratoriul are la bază subiecte sacre, preluate din Sfântă Scriptură sau din alte scrieri
religioase, scrise în limbă latină la început, apoi și în alte limbi.

3. Pasiunea – gen muzical apărut încă din secolul VIII, dar care ia amploare mult mai târziu,
în secolul XV, prin Orlando di Lasso, și William Byrd și mai ales în epocă Barocului, prin A.
Scarlatti și alți compozitori, ce au pregătit apogeul acestui gen în creația lui J.S. Bach.
Tema predominantă în pasiune este bazată pe nararea Evangheliilor, înfățișând episodul
patimilor lui Isus Hristos, care duc la răstignire.

7
 4.Missa ( muzicală)- gen muzical cu precădere coral, ce are la bază texte din cultul catolic
și, din punct de vedere muzical, variante ale cântecului gregorian. Dacă la început partea vocală
prezentată în slujbele religioase era mai mult monodică, ulterior, odată cu dezvoltarea polifoniei
(secolul XIV), partea corală va conține o scriitură pe mai multe voci.
5. Cantata – este un gen vocal-instrumental ce cunoaște o mare răspândire în toate țările. A
apărut în secolul al XVII-lea, până la mijlocul secolului al XVIII-lea fiind destinată doar unei voci
soliste acompaniate, adaugandu-se ulterior corul. În secolul al XVIII-lea, devine un gen muzical
principal în cadrul Bisericii Evanghelice. Structura se amplifica treptat, introducându-se, alături de
părțile solistice, corul, aria, arioso, recitativul, acompaniate de orgă sau de formații instrumentale.
Mișcările în cantată se diferențiază ajungând la 3-4 părți.

6. Anthemul – motet anglican, pe text biblic cunoscut încă din secolul XVI, scris pentru cor,
cu text în limbă engleză. Apariția și dezvoltarea genului este o consecință directă a introducerii
limbii naționale în biserică.

7. Coralul – gen muzical, prin particularitățile sale de conținut (meditație, liniște, reculegere
etc), structură să fiind fixată de sensul și de corespondența muzicii cu versul.
Muzică instrumentală, spre deosebire de cea vocală, este mai bogată, prin varietatea mai
mare de genuri. Muzica instrumentală preclasică cuprindea următoarele genuri: Concerto grosso,
fugă, suită (are în componența să 4 părți: allemande, courante, sarabandă, giga) sonată, partită,
canzonă, simfonia, fantezia, ricercar.
Principalele lucrări instrumentale numără concerte (grossi), grupate în două cicluri; concerte
pentru orgă și orchestră, muzică de cameră, în forme simple, având melodii accesibile; “Muzica
apelor” și “Muzica focurilor de artificii” sunt compoziții mari, destinate redării în aer liber, în care
predomină formele de dans; muzica pentru clavir (pian) cuprinde suite construite din 4 dansuri de
bază; muzică pentru orgă cuprinde 6 fugi ce au un stil armonic diferit de cel al lui Bach; sonatele
pentru vioară amintesc de stilul lui Corelli.
În genul operei a scris mai multe lucrări, între care “Rinaldo” – cea mai importantă, iar în
genul vocal-instrumental a scris mai multe oratorii, între care se remarcă “Iuda macabeul” și
“Messiah”.

Ex:

Johann Sebastian Bach, în 1717 se mută la curtea prințului Leopold, la Koethen, unde
compune “Concertele brandemburgice”, în primavera anului 1721, “Clavecinul bine temperat”, în
anul 1722. Temă “Ofrandei muzicale” este bază pe care compozitorul a clădit o lucrare pentru
clavecin, explorând legile contrapunctului sever în formele canonului și ricercarului. Temă este:

8
Ex:

“Arta fugii” este scrisă la sfârșitul vieții sale și este o sinteză asupra genurilor și formelor
contrapunctice ale căror maestru a fost însuși compozitorul. Lucrarea este alcaturită din 14 fugi și
4 canoane, care pornesc de la o temă unică, în re minor.

Ex:

Lucrările instrumentale au fost concepute în mare parte în perioadă de la Weimar și Koethen.

A exploatat perfecționările tehnice ale viorii, violoncelului și flautului. Concertul în stil Italian l-a
interest în mod special, rezultatul fiind esența realizată în cele 6 “Concerte brandemburgice”. În
afara instrumentelor cu coarde și arcuș, Bach a fost atras și de clavecin, că instrument solist, cele
două caiete ale “Clavecinului bine temperat, publicate în 1722 și în 1744 cuprinzând fiecare câte
24 de preludii și fugi, în toate tonalitățile majore și minore, urmărite în succesiunea sunetelor
scării cromatice, demonstrând în acest fel interesul compozitorului pentru principiul temperanței și
a impunerii sistemului tonal.
Stilul bachian include la loc de frunte și dimensiunea polifonă, realizând o reușită sinteză
între armonie și polifonie, între mijloacele tehnice vechi și cele noi. Se poate afirma faptul că Bach
este cel mai de seamă polifonist al tuturor timpurilor, determinând o nouă și puternică, a doua,
înflorire a artei plurivocale.
Georg Friedrich Händel, după moartea lui Purcell, moment în care opera națională engleză a
suferit un declin; a luptat pentru formarea unui auditoriu și a unui nou tip de operă. A compus în
această perioadă opera “Rinaldo”, ce are un caracter de operă serie, libretul servind, ca și cadrul de
desfășurare și ariile, calităților vocale ale interpreților.

9
Ex:

Putem afirmă că melodia este elemental esențial al discursului său muzical, fiind spontană,
echilibrată și bogată în accente și frumuseți expresive extraordinare și se încadrează cerințelor
stilului general al epocii Barocului, toate tendințele Europei apusene de atunci reflectându-se în
creațiile lui Georg Friedrich Händel. De aceea este cert că melodia nu este germană, ci este barocă,
lăsându-ne o bogăție greu de egalat în secolele care au urmat de melodii scrise în cel mai pur stil
preclasic, într-o mare varietate de alcătuiri, în funcție de scopul și locul unde sunt folosite.

CLASICISMUL MUZICAL

Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a

manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectură și literatură, cel din muzică luând
naștere un veac mai târziu.

Situat ca perioadă istorică în a două jumătate a secolului al XVIII-lea și primele trei decenii
ale celui de al XIX-lea, Clasicismul, etapă de foarte mare importantă în istoria muzicii este
reprezentat cu măiestrie de către cei trei compozitori de geniu ai școlii vieneze: Haydn, Mozart și
Beethoven. Este delimitat orientativ între anul morții lui Bach și anul morții lui Beethoven deși
trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative. Francezii, acest popor
cu simțul înnăscut al armoniei și echilibrului, au adus, la rândul lor, o contribuție în cristalizarea
idealului clasic al muzicii prin creația lui Rameau (1683-1764). Cât despre italieni, fără a mai
străluci ca înainte, ei sunt reprezentați în această vreme prin compozitori că Domenico Cimarosa
(1749-1801), Giovanni Paisiello (1740-1816), Luigi Boccherini (1743-1805), Muzio Clemenți
(1752-1832).

Concepția componistică a clasicilor este definită de modul armonios în care se împletesc

bogăția și claritatea conținutului muzical cu echilibrul formei, al arhitectonicii.

10
 Se perfecționează forme muzicale ca cea de lied, de scherzo, de rondo și de sonată, fiind
utilizare în cadrul unor genuri ale muzicii instrumentale, cum ar fi: sonată, concertul, simfonia,
cvartetul, cărora le conferă posibilitatea expunerii cât mai diverse a conținutului muzical.

Atmosfera de prospețime tinerească din muzica preclasicilor a crescut acum într-o viziune
caracterizată printr-o luminoasă vigoare. Haydn îndeamnă la bunătate, blândețe, duioșie, iar
Mozart aduce elogiu seninătătții sufletului chiar și atunci când în jurul lui bântuie cumplite furtuni.
În linii mari, deci, o atmosferă înrudită cu cea a preclasicilor, dar ridicată pe o treaptă superioară a
unei atitudini închegate fatță de viață. Se simte că în felul de a gândi al compozitorilor și-a lăsat
amprenta experiența reflexivă și intelectuală a creației lui Bach și Händel.

Nimic din ceea ce exprimă muzica clasicilor nu scapă controlului rațiunii. Compozitorul își
exteriorizează doar acele afecte trăiri pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat și le-a luat în
stăpanire. De aici reiese claritatea și cumpătarea sentimentelor dintr-o simfonie de Haydn sau
Mozart. Există un fond permanent uman în această luminoasă vigoare care alcătuiește esența
muzicii clasice. În simfonia “Jupiter” de Mozart sau în simfonia “Oxford” de Haydn ceea ce
răsună cu putere este sentimentul unui echilibru sufletesc spre care omenirea a tins și va tinde
întotdeauna indiferent de condițiile istorice.

Muzicii clasice îi este caracteristică deasemenea perfecțiunea formei. Muzica unei părti de
sonată sau simfonie se desfăsoară după un plan riguros alcătuit numit formă muzicală. Clasicii au
elaborat câteva tipuri de formă dintre care cea mai importantă este formă de sonată, în sensul pe
care l-au dat constând din expunerea a două teme principale (expoziția), angrenate apoi într-un
proces în care acestea sunt supuse unor transformări (dezvoltarea), revenind în cele din urmă la
starea initială (repriza). În muzica clasicilor se cristalizează ideea de ciclu instrumental, alcătuit
din trei părti în cazul sonatei sau concertului (o parte lentă încadrată de două miscări repezi) sau de
patru părți în cazul simfoniei sau cvartetului (partea lentă este precedată de o mișcare vioaie și
urmată de una gratioasă și altă foarte miscată).

Curentul clasicismului muzical reprezintă un moment hotărâtor în procesul de emancipare

al creatorului de muzică. Este exprimat prin noțiune de tonalitate care se realizează pregnant prin
ceea ce se numește cadență, formula utilizată în armonia clasică, pentru a creea suspensii sau
pentru a încheia discursul muzical. Cadența finală crează acea senzație de repaos sonor sesizat și
așteptat de ureche ascultătorului. La clasici, cadența comandă riguros construcția muzicală,
garantând coerență operei. Prin cadență, materialul sonor ia o formă logică. În sonatele lui Mozart,
jocul cadențelor este simplu și clar, astfel încât un proces de veacuri își găsește aici stadiul
definitiv sub aparențele cele mai simple. Mozart posedă în gradul cel mai înalt sentimentul
tonalului perfect, adaptându-se formei sale de sonată, bazată în întregime pe simple raporturi de
tonalitate. Muzica lui Haydn, Mozart și Beethoven se bazează pe o relație armonică ce are loc
între treptele principale ale tonalității, relație cunoscută în teoria muzicii sub denumirea de
”dominantă-tonică”, adică între treptele V-I și pe cadența perfect-tonală, adică relația
subdominantă-dominantă-tonică (IV-V-I), care este folosită de către clasici pentru încheierea
discursului muzical.

11
 Conform analizei marelui Vasile Iliut, în lucrarea “O carte a stilurilor muzicale”, volumul al
II-lea, se observă faptul că este prezentă existența a două etape în evoluția stilului muzical clasic,
și anume: etapă prebeethoveniana și etapă beethoveniană, ambele contribuind în direcția
progresului gândirii muzicale abstracte.

De menționat faptul că în prima etapă au prins contur formele genurilor muzicale specifice
epocii clasice, precum: sonata instrumentală, simfonia, cvartetul; la perfecționarea contribuind
compozitori din centrul Europei (Italia, Germania, ) precum: Giovanni Battista Sammartini, Carl
Philipp Emanuel Bach, Christoph Willibald Gluck, Johann Stamitz cei doi reprezentanți de cel
mai ridicat grad, Joseph Haydn Wolgang Amadeus Mozart.

A două etapă, cea beethoveniană, își merită pe deplin numele remarcând originalitatea,
maturitatea, valoarea prospectivă a deschiderilor afișate de “titanul” de la Bonn, Ludwig van
Beethoven. Tuturor însă le sunt caracteristice tendințele centralizante de simplificare, fiecare
acționând în așa fel încât să tindă și să acționeze în limită regulilor stilului clasic.

În toată etapă clasicismului sunt prezente elemente de construcție precum: simetria frazelor
muzicale, alcătuite din motive pe ideea de întrebare și răspuns, favorizată de dezvoltarea tonalității
care înlocuiește gândirea polifonică caracteristică etapei anterioare, îmbinarea diferitelor timbruri
ale grupurilor de instrumente ce formează orchestra simfonică, dezvoltarea planului dinamic,
schimbări de nuanțe ce sunt în prezent indicate în partitură (f, ff, p ,pp, crescendo, descrescendo
etc.).

Muzică clasică în spectrul compozitorului Joseph Haydn

(1732-1809)

Haydn, fiind numit părintele simfoniei, compunând nu mai puțin de 104, stabilește numărul
părților simfoniei la patru și dezvoltările temelor constrastante ale formei de sonată, partea I
urmărind funcționalitatea tonala.

Simfonismul haydnian se manifestă prin importantă acordată orchestrei, arhitectonicii

sonore stabile, echilibrate. Ultima perioadă a creației sale, în domeniul muzicii vocal-simfonice
înregistrează două mari oratorii: Creațiunea (1798) și Anotimpurile (1801). Oratoriul
Anotimpurile este alcătuit din patru cântată a căror bogăție de culori orchestrale prefigurează
începuturile romantismului, amintind sonorități ale lucrărilor lui Weber și Wagner. Spre exemplu,
se poate observă un fragment din aria lui Simon din prezentul oratoriu, integrate părții I –
Primăvară.

12
 Pentru muzică de cameră, Haydn este considerat creatorul cvartetului de coarde, căreia îi
stabilește forma și conținutul muzical. Introduce și elemente novatoare precum finalurile minore
ale unor lucrări concepute în tonalitate majoră, înlocuirea menuetului cu scherzouri, îndrăzneli
tonale și armonice, polifonice și ritmice.
Mai puțin cunoscută este creația sa vocală. Printre numeroase lucrări religioase a scris 13
misse, compuse cu diferite ocazii solemne (Missa Nelson, Missa Theresia, Missa armoniei). Ele
prezintă unele pasaje mai apropiate de spiritul operei bufe, decât de cel sever al muzicii
eclesiastice. Muzica sa de operă nu s-a situat la nivelul creației instrumentale. Ceea ce s-a spus mai
târziu despre Beethoven, că gândea, simţea şi se exprima în limbaj muzical instrumental,
neîncorsetat de limitele pe care i le impunea textul, se poate spune şi despre Haydn, cu unele
rezerve.
Temele și melodiile vocale aparțin mai puțin operei buffa sau stilului galant față de creațiile
similare ale lui Mozart. Ele emană atât stil burghez (sobru, simplu, direct, sincer, pătrățos, fără
rafinament) cât și nuanțări folcorice, fapt vizibil mai ales în menuete. Temele instrumentale conțin
motive pregătite pentru a fi tratate dezvoltator.
Forma de sonată monotematică se află în topul preferințelor lui Haydn, procedeele formale
pe care le experimentează nefiind tocmai “ca la carte”. Este interesat de dezvoltare, căreia îi
încredințează mari suprafețe temporale, dar nu își propune să își îngrădească în vreun fel fantezia.
De regulă, textura armonică este simplă și clară. Uneori se folosește de efecte expresice care reies
din utilizarea unor neașteptate relații acordice, menite să concureze orizonturi depărtate față de la
tonalul de la care se pornește, făcând momentele de intorcere deosebit de expresive.
Haydn influențează prin evoluția să componistica și pe cea a lui Mozart și Beethoven, însă
până la un punct, maturitatea artistică a fiecăruia dovedindu-se creatoare în felul specific și
determinând evoluții ulterioare ale stilului clasic spre cel romantic.

13
 Muzica clasică în viziunea compozitorului Wolfgang
Amadeus Mozart (1756-1791)

Reprezentant de seamă al clasicismului vienez, manifestând o atracție către muzică de la

vârstă de doar trei ani, Mozart deține o creație artistică impresionantă.

Nenumăratele concerte pentru diferite instrumente și orchestră au un spirit improvizatoric

deoebit, rolul solistului fiind mult mai mare decât la Haydn. De asemenea, există o bogăție
melodică inspirată din cântecul popular, iar tratarea armonică este deosebit de clară. El stabilește și
notează în partitură locul și conținutul cadențelor solistice. Forma concertului este bine stabilită la
trei părți: I. Allegro-în formă de sonată cu cadență înainte de Coda; ÎI. Adagio – în formă de lied;
III. Allegro (Presto) – în formă de sonată, rondo sau variațiuni, uneori cu o cadență solistica
suplimentară. Putem observa tema părții I a Concertului pentru pian și orchestră în La major:

Indiferent de gen, la Mozart este prezența o individualitate creatoare unică, un limbaj

muzical sincer, ce trădează originalitatea și reînnoirea aproape permanență a inspirației sale prin
perspicacitatea unei sensibilități extraordinare. Contrar lui Haydn, Mozart găsește în teatrul liric
epresia cea mai directă și pură a genului sau muzical, dramaturgia fiind una din trăsăturile de bază
ale stilului sau componistic.

Trebuie adus la lumină faptul că sonoritatea orchestrei mozartiene este mai mică în
comparație cu cea a orchestrei haydiene, Mozart preferând acompaniamentul armonic difuz, în
vreme ce Haydn preferă afirmările pline, susținute ritmic.

Menționăm și faptul că are o adevărată pasiune pentru clarinet, instrument a cărui culoare o
exploatează atât solistic cât și în ansambluri, în timp ce pentru Haydn sonoritatea acestuia putea fi
ușor omisă în favoarea oboiului sau a fagotului.

14
 Muzica clasică în viziunea compozitorului Ludwig van
Beethoven (1770-1827)

Haydn și Mozart au influențat sursele stilistice ale creației beethoveniene. În creația

instrumentală a lui Beethoven culminează acea nouă direcție stilistică apărută la mijlocul secolului
XVIII, ale cărei trăsături fundamentale sunt schimbarea rapidă a expresiei și amestecul de
elemente ale stărilor afective. La vechii clasici Corelli, Händel sau Bach predomină un același
afect într-o parte a unei lucrări, apare acum, ca o noutate, contrastul de caracter dintre două teme
(din forma de sonată, față de monotematismul anterior), chiar contrastul pe porțiuni mai mici, în
cadrul temelor muzicale, ceea ce necesită o mare cantitate de indicații, în special dinamice, de
asemenea nefolosite anterior. Mai mult încă decât contrastul, Beethoven definește muzical
surpriza, șocul, ruptura, întorsături bruște ale discursului sonor, ale stării exprimate.

Gândirea să novatoare s-a manifestat nu numai în domeniul instrumental, ci și în acela al

creației somfonice. Cele 9 simfonii reprezintă adevărate capodopere ale genului clasic, prin ele
Beethoven definindu-și stilul și deschizând drumul către muzica cu program și cea romantică.
Masa sonoră este mereu plină, jonglând la propriu cu posibilitățile tehnice ale instrumentelor,
cerând maximum de expresivitate în condițiile exersării registrelor extreme. Mai mult, chiar el
apelează la instrumente până atunci ignorate în practică simfonică, precum piccolo, trombonii și
contrafagotul.

Cele 9 simfonii au fost compuse între anii 1799-1823, fiind de remarcat faptul că Simfonia
I în Do major și Simfonia a II-a în Re major nu ies din tiparele clasice și amintesc, într-o oarecare
măsură, creațiile mozartiene și haydiene.

Un alt gen în care Beethoven a creat capodopere, este genul concertant, cele 5 concerte
pentru pian și orchestră, ultimul fiind numit Imperialul și Concertul pentru vioară și orchestră
op.61 sunt renumite în literatura concertantă, fiind interpretate de cei mai mari pianiști și violoniști
ai ultimelor secole muzicale.

A scris și pentru genul cameral acoperind cu brio prin sonatele pentru pian, de vioară și
pian, dar mai ales prin cvartetele de coarde, sinteze de gândire muzicală și reflexii filosofice ale
dilemelor existențiale beethoveniene, cu fiecare cvartet de coarde, compozitorul îmbogățește
patrimoniul muzicii universale și face demonstrația spiritualității esențiale a muzicii.

Enumerăm încă două lucrări, singular în creația sa, missa “Selemnis” și operă “Fidelio”, ce
întregesc tabloul complex și impresionant al lucrărilor cu care compozitorul a intrat în istoria
muzicii universale. Puternică personalitate, de o mare complexitate și de o compozitorii trăire
înflăcărată, Beethoven face parte în aceeași măsură din epocă numită clasică, dar și din cea
romantică, pe care a anticipat-o și a pregătit-o, multe dintre inovațiile sale muzicale fiind preluate
de Romantismului.

15
 ÎNCEPUTURILE MUZICILOR MILITARE

În cadrul culturii naționale și internaționale, muzicile militare românești și-au pus o amprentă
de prestigiu. Ele s-au constituit într-un regim credincios al cântecului inspirat din crezul suveran al
iubirii și slujirii de patrie – cântul sortit să înaripeze sufletul și faptă atâtor generații întru ocrotirea
și izbândă bunurilor celor mai de preț ale tuturor românilor: vatră, libertatea, dreptatea, demnitatea,
ființă natională.

În secolul al XV – lea, oștile române dispuneau de militari înzestrați cu instrumente muzicale

de suflat și percuție, ca buciume, trâmbițe, surle , tobe, care erau folosite în mod diferit, pe timp de
pace, pe timp de alarme și pe timp de război. În Transilvania, conducerea cetății dispunea de un
număr de toboșari și trompeți pe care îi susținea și financiar. Printre altele, îndeplineau funcția de
observator în turnurile cetății, indicând orele zilei prin diferite semnale.

Numărul instrumentiștilor a crescut simțitor pe parcursul secolelor XV- XVI, drept urmare au
apărut organizații de breaslă cu regulamente de funcționare, întocmite de comunitățile orășenesti.

Datorită înființării în Țara Românească în anul 1830 a trei regimente militare, în primăvară
anului 1831 au apărut și primele regulamente militare în care sunt consemnate prevederi privind
prezența și numărul ostașilor muzicanți care intrau în componența lor. Rezultă, că începând cu 1831,
în documentele clasificate de constituire și angajare a efectivelor armatei sunt prevăzute și locuri
disponibile pentru a fi ocupate în vederea formării muzicilor militare, fapt ce atesta atenția acordată
de oficialități acestei categorii de ostași. Muzicile militare, din acel moment și-au marcat prezența
permanență la sărbători naționale, manifestări social-politice, culturale și nu în ultimul rând, în
momentele agitate ale istoriei; spre exemplu, fanfarele erau prezente în mijlocul poporului, în
timpul revoluției de la 1848 din Țările Române, amplificând entuziasmul acestuia pentru realizarea
idealurilor avansate ale vremii.

În cadrul administrației centrale a Ministerului de Război, s-a înființat o secție special ce

urmă să aibă în subordine toate fanfarele militare; această stând la bază constituirii ulterioare a
Inspectoratului Muzicilor Militare. Este de menționat faptul că prima fanfare militară a fost
înființată la Iași, la data de 1 iulie 1831, în cadrul “Strajei Pamantesti”.

Bibliografie:

16
 “O carte a stilurilor muzicale” –vol II. Vasile Iliuț, Editura Muzică, 2011– București
 “Istoria muzicii universale” –Ediția a II-a, Carmen Stoianov, Mihaela Marinescu
Editura Fundației Romania de Mâine, 2009.
 http://www.referatul.ro/referate/preclasicismul-muzical.html
 http://www.ipedia.ro/barocul-muzical-440/
 https://ssu-b.spiruharet.ro/images/secretariat/ssu-
2015b/Sinteze_de_curs_istoria_muzicii_-_an_I_sem_1_si_2.pdf
 “Istoria Muzicilor Militare” – Marin Sîlea, Editura Militară, București, 2006

17