Melodia.Intervalele muzicale.

Teoria tonalității

Melodia

Nu există popor care să nu cunoască sau să nu fi cunoscut muzică,

fie într-o formă simplă, fie într-o formă evoluată, ca efect al unei cultivări
sistematice. De la tam-tam-urile primitivilor până la marile creații
simfonice, muzica s-a bucurat de o apreciere unanimă, prin caracterul ei
înălțator, prin emoțiile puternice pe care le declanșează în sufletul omului.
Ea este una dintre cele mai răspândite arte, producând răscoliri adânci
sau emoții înălțătoare, veselie sau melancolie, nu numai omului aflat pe o
treaptă superioară de cultură și civilizație, ci și celui care are de parcurs
un drum lung până să ajungă la acest stadiu. Omul a cântat întotdeauna,
fie în orele de odihnă, fie în cele de muncă, manifestându-și atât stările
sufletești de natură afectivă, cât și preocupările, gândurile, ideile. Muzica
este un mod specific de reflectare a realității, prin tonus melodic, prin
redarea unei structuri și înlănțuiri de sunete ingenios armonizate.
Cei mai mulți dintre noi, când auzim termenul de “muzica”, îl
asociem cu melodia. Pentru majoritatea oamenilor este aproape același
lucru, melodia înseamnă muzică, iar într-un fel au dreptate; pentru că în
percepția celor care fac parte din procentul de peste medie, muzica nu
reprezintă decât sunetele care se schimbă și se desfășoară în timp. De
fapt, aici este cuprinsă și o definiție a melodiei, formulată astfel:
succesiunea coerentă de sunete al cărui sens muzical poate fi perceput ca
un întreg, fiind independentă în principiu, față de alte elemente (cu
excepția ritmului); melodia poate fi concepută ca element primordial și
totodată definitoriu al muzicii, însă până la punctul la care noțiunea de
melodie se suprapune pe aceea de monodie. În desfășurarea sa
considerată, mai mult din punct de vedere metaforic, că fiind orizontală
(ținându-se cont de structură ei intervalică), melodia întrunește, la nivelul
unor legi spontane ori consacrate de artă profesionistă, o înlănțuire de
raporturi intervalice, structură modală, ambitus, durată, dinamică,
timbru, atac.
Principalele mijloace de expresie ale graiului muzical sunt:
melodia, ritmul și armonia (armonia în sensul ei general, de realizare
artistic pe mai multe voci, așadar, incluzând și polifonia).
Însă factorul primordial al expresiei artistice muzicale l-a constituit
însă din întotdeauna melodia (“melos”, în limbă greaca, însemnând
cântec; iar “odi”, fiind tradus prin cuvântul intonare).
 Melodia constituie elementul de referință generală, componistica,
estetică, teoretică, istorică și stilistică, al artei sunetelor, principiul
suprem în muzică, centrul spre care se îndreaptă toate trăsăturile
complexe ale imaginii muzicale.
Cu toate că, după toate ipostazele, melodia vine în urma ritmului,
apariția melodiei în cultura primară a omenirii a însemnat însuși actul de
naștere al muzicii, adevăr exprimat atât de elocvent prin cuvintele: “Le
rythme a la priorité, mais la mélodie a la primauté”, ‘Migot, G. apud
Willems, Edgar’, traducându-se astfel: Ritmul are prioritatea, dar melodia
are primordialitatea. De aici se poate deduce un foarte important aspect,
vorbim despre o prioritate a ritmului, făcându-se referire pe plan evolutiv,
la faptul că “la început a fost ritmul”, citat de Hâns von Bülow, însă
melodia deține primordialitatea pe plan expresiv.
Pe plan istoric, o mare perioadă de timp a fost ocupată doar de
creația monodică, respectiv doar de melodie, mai târziu survenind
înveșmântarea ei armonică, prin acorduri și prin prezența altor melodii,
sau prin punerea în strălucire de către latura orchestrală.
Spre exemplu, din punctul de vedere al antichității eline, melodia,
a fost generată din contopirea termenilor melopeea, arta declamației
cantabile a versurilor poetice și ritmopeea, compoziție ritmică provenind
din dans.
Arta muzicală cultă a atins, de asemenea, culmi nebănuite datorită
faptului că geniul creator al omului a cultivat cu pasiune și convingere
melodia. Marii orchestratori ai vremii, au conceput melodia drept mijlocul
de expresie cel mai puternic, manifestarea supremă a frumuseții și forței
de convingere ale artei sunetelor. De aici rezultă că, în toate epocile,
compozitorul de geniu a gândit înainte de toate la realizarea cu măiestrie
a melodiei și melodicității opelor sale.
Făcând referire la G. Enescu, melodia constituie “principiul suprem
de lucru, ea este un act compozitional de prim ordin; muzică sa cântă în
sensul cel mai propriu al cuvantului”. – Niculescu, Ștefan. Național și
universal în creația lui G.Enescu. Comunicare la sesiunea științifică a
Conservatorului din București, 1967.
Concluzia primordială se impune astfel: când vorbim de muzică,
trebuie să gândim înainte de orice la melodie.
Privind teoria muzicii că fiind o disciplină condusă și stăpânită în
primul rând de criteria morfologice, trebuiesc urmărite cele două planuri:
intonațional și ritmic.
Pe parcursul formelor structurale extrem de variate, pornind de la
cele primare, izvorâte de la primele apariții ale culturii umane, melodia
străbate multiple forme elaborate, uneori cu exces de rafinament din
componistica zilelor noastre.
Făcând referire la frază de mai sus, trebuiesc specificate etapele
și implicit dezvoltatea melodiei de a lungul erei noastre.
Prima etapă este reprezentată de perioadă Romanică, respectiv
între anii 400 – 1250, carcterizata prin utilizarea monodiei (cantus
planus), eterofonia, polifonia (forme incipiente: organum,
gymmel,fauxbourbon) și omofonia (cea timpurie). Reprezentanții de
seamă ai acestei etape sunt: Ambrozie din Milan, Grigore cel Mare,
Alcuin, Haucbald, Guido d’Arezzo.
Perioada Gotică, cuprinsă între anii 1150 și 1500, ce are la bază
ars antiqua cu forme polifonice autentice, discantus, conductus, motetus
și muzica mensurală este întemeiată de Leoninus Magister, Perotinus
Magnus și Francon von Koln.
Renașterea este cuprinsă între anii 1350 și 1600, fiind prezente
bineînțeles ars nova cu polifonia vocală foarte dezvoltată, contrapunctul
flamand, motetul, coralul, madrigalul, chansonul, liedul și muzica
instrumental timpurie. Ca și reprezentanți îi putem enumera pe
Mauchault, Binchois, Landino, Dufay, Ockeghem, Obrecht dar nu în cele
din urmă pe Giovanni Pierluigi da Palestrina.
Următoare etapă este Barocul, 1550 – 1750, ieșind în evidența
monodia acompaniată cu “basul ei general” (arii, cantata, opera, pasiuni,
oratorii), cromaticul, opera, forme instrumentale variate (sonate,
ricercari, suite, concerti grossi). Aici, marele compozitor Johan Sebastian
Bach este reprezentantul de seamă urmat de Peri, Caccini, Monteverdi,
Haendel, Rameau.
Perioada dintre anii 1750 și 1790 este numită Rococo (clasicul
timpuriu) și se caracterizează prin omofonie (stil armonic), forma de
sonata (constituire), dinamica în stilul orchestrei de la Mannheim,
singspiel și operă, iar ce au stat la baza formării acesteia sunt Gluck,
Dittersdorf, Stamitz, Georg Philipp și Telemann.
Clasicul anilor 1770 – 1830, când se afirmau omofonia (dezvoltări
pe bază tematică), avântul muzicii instrumentale pianistice și de cameră
(cvartetul de coarde, sonatele, duo-uri, trio-uri) și simfonia clasică; nu
poate fi reprezentat mai bine decât de Mozart, Haydn, Beethoven, cei
trei mari compozitori ce formează și prima școală vieneză.
Urmează Romanticul, între anii 1800 – 1900, unde specificăm ca
și mijloace și forme caracteristice următoarele: omofonia complexă
(dezvoltarea cromaticului), stilul simfonic național, poemul simfonic,
virtuozitatea în literatura pianistică, muzica de cameră în variate forme,
liedul, opera și drama muzicală. La temeiul acestei etape îi putem
enumera pe Schubert, Schumann, Chopin, Liszt, Berlioz, Ceaikovski,
Rimski-Korsakov.
Din 1880 până în prezent vorbim de perioadă Modernă, ce poate
fi tradusă printr-un amestec de stiluri, ce are la bază impresionismul,
expresionismul, neo-modalitatea, neo-tonalitatea, muzica aleatoare,
muzica concretă și muzica electronică. Ca reprezentanți îi enumerăm pe
Debussy, Ravel, Schonberg, Webern, Berg, George Enescu, Mihail Jora,
Paul Constantinescu și toată școală românească actuală de compoziție.

Teoria intervalelor muzicale

Originea clasificării intervalelor muzicale își are punctual de plecare

parvenit de la eleni, care dețineau o teorie destul de avansată pentru
acele timpuri.
Diferența de înălțime dintre două sunete cu frecvențe diferite este
denumită interval sonor. În scară muzicală acest raport se oncretizeaza
prin diferența de înălțime dintre două trepte ale acesteia. Între treptele
alăturate ale scării octaviante se formează două intervale fundamentale:
semitonul și tonul.
Definitia intervalului poate fi perceputa ca raportul de intonație
(înălțime) dintre două trepte ale unui sistem muzical melodic sau
armonic; ce constituie elementul fundamental de construcție de la care ia
naștere orice alcătuire muzicală. Prin urmare, reprezintă protocelula
generatoare a oricărei forme de limbaj sonor, fiind similar cu gestul
pentru pantonima sau cuvântul în vorbire.
Dintre criteriile principale ce ajută la clasificarea intervalelor fac
parte cel general acustico-muzical de ordin cantitativ și cel special, de
ordin calitativ, pur muzical.
Caracterizând din punctul de vedere al primului criteriu de
clasificare, trebuie avut în vedere ordonarea și tratarea intervalelor ca
elemente de dimensionare a spațiului sonor, respectiv ca mărimi și
determinări cantitative ale acestui spațiu, pentru a fi utilizat atât în
știință, cât și în artă sunetelor; iar referitor la cel de al doilea criteriu,
trebuie ținut cont de functiile și rolul atribuit intervalelor în construcția
melodiei și armoniei, urmărind calitatea pe care le o atribuie muzica în
operele sale de artă.
Clasificarea intervalelor din punct de vedere dimensional se
obține, în primul rând fiind raportate la octavă, reprezentând intervalul
principal de măsurare a spațiului sonor, iar în al doilea rând, prin
determinarea propriului lor conținut în tonuri și semitonuri.
Tratând mai în amănunt criteriul dimensional (cantitativ), în
clasificarea intervalelor se pot observa următoarele aspect: intervalele
simple și compuse, mărimea intervalelor după conținutul în trepte,
mărimea intervalelor după conținutul în tonuri și semitonuri și intervalele
complementare, provenite prin răsturnare.
După numărul de trepte incluse, intervalele simple (cele care nu
depăşesc spaţiul unei octave), poartă următoarele denumiri: primă,
secundă, terţă, cvartă, cvintă, sextă, septimă şi octavă.
Intervalele compuse (cele care depăşesc spaţiul octavei), după
numărul de trepte poarta următoarele denumiri: nonă (secundă peste
octavă), decimă (terţă peste octavă), undecimă (cvartă peste octavă),
duodecimă (cvintă peste octavă), terţiadecimă (sextă peste octavă),
cvartadecimă (septimă peste octavă), cvintadecimă (octavă peste dublu-
octavă sau dublăoctavă).
Trebuie precizat că atât intervalele simple cât şi cele compuse,
după conţinutul de tonuri şi semitonuri, pot fi: perfecte (prescurtat p),
mari (M), mici (m), mărite (+), micşorate (-), dublu-mărite (++) şi
dublu-micşorate (–).
Intervalele complementare provin din procedeul răsturnării și
constă din mutarea sunetului de la vârf la octavă inferioară. În ambele
cazuri se obține inversarea poziției inițiale a celor două sunete
componente ale intervalului, vârful devenind bază, iar baza devenind
vârf.
Este de remarcat faptul că prin intervertirea intervalelor simple se
modifică atât mărimea (conținutul) în trepte, cât și conținutul în tonuri și
semitonuri. Transformările produse privind conținutul în trepte se disting
astfel: prima devine octavă, secundă devine septimă, tertă devine sextă,
cvartă devine svinta, cvintă devine cvartă, sextă devine tertă, septimă
devine secundă iar octavă devine prima.
Cu excepția intervalelor perfecte, care rămân la fel, toate celelalte
intervale simple, prin răsturnare, își schimbă conținutul de tonuri și
semitonuri în categorii opuse, astfel: intervalul perfect rămâne perfect,
mare devine mic, mic devine mare, mărit devine micșorat, micșorat
devine mărit, dublu-mărit devine dublu-micșorat, dublu-micșorat devine
dublu-mărit.
Prin răsturnare, intervalele compuse își modifică mărimea
(conținutul) în trepte, ca și intervalele simple din care derivă fiecare:
nona devine septimă, decima devine sextă, undecima devine cvintă,
duodecima devine cvartă. Similar intervalelor simple, și cele compuse se
modifică: perfect rămâne perfect, mare devine mic, mic devine mare etc.
După un alt criteriu strict muzical în clasificarea intervalelor,
respectiv calitatea artistică. Se obțin următoarele aspect: intervale
melodice și armonice, intervale enarmonice, intervale consonante și
disonante, intervale diatonice și cromatice, intervale cu funcții speciale în
teoria și practica componistică.
Cele melodice sunt considerate astfel, în cazul în care cele două
sunete componente sunt emise și se aud succesiv sau diacronic (făcându-
se referire pe plan orizontal; iar în ceea ce privește direcția în care se
mișcă cel de-al doilea sunet, ele pot fi ascendențe și descendențe.
Există alte trei subcategorii după care mai pot fi clasificate
intervalele, respectiv frecvența cea mai mare în creație (8,5,4 perfecte;
3,6 mari și mici; 2 mare; 7 mică); frecvență mai mică în creație (2 mică
și 7 mare, 4+ și 5-); iar ultima fiind o frecvență mult mai scăzută față de
cele din primele două categorii (2+, 7-, 4-, 5+, 3-, 6+, 1+, 8- și 8+).
Intervalele armonice sunt reprezentate de două sunete ce se emit
și se aud simultan (făcându-se referire pe plan vertical), care pot fi
descendente și ascendente.
Intervalele enarmonice sunt reprezentate de suntele care au
sonoritate identică, deosebindu-se numai prin denumirea sunetelor
componente și, implicit, prin reprezentarea grafică.
Subcapitolul de intervale consonante și disonante este
reprezentat de idea de tensiune și rezolvare în teoria intervalelor. Din cele
consonante și perfecte fac parte prima, octavă, cvintă și cvartă; din cele
consonante și mari sau mici sunt terțele și sextele; iar din perspectiva
celor disonante fac parte: secundele (mari și mici), septimele( mari și
mici), precum și toate intervalele mărite și micșorate, dublu-mărite și
dublu-micșorate.
În armonie pentru rezolvare intervalelor disonante pot fi utilizate
trei feluri de mișcări ale vocilor: oblică, paralelă și contrară.
Intervalele diatonice și cromatice fac referire la apartenența sau
neapartenența lui la un sistem intonațional diatonic, tonal sau modal. În
cazul în care intervalul este format din două trepte constitutive, atunci
reprezintă unul diatonic, iar în cazul în care una din cele două trepte este
neconstitutivă în sistemul din care face parte, este considerat cromatic.
Domnul profesor doctor Victor Giuleanu, susține faptul că în
creația și teoria modală, intervalele consonante ce au rol coordonator și
organizatoric sunt octavă, cvintă și cvartă. Cu ajutorul lor este
determinată structură unei formațiuni modale oarecare, constituind
treptele fixe ale fiecărui mod. De remarcat că în modurile cromatice
trebuie subliniat și urmărit intervalul caracteristic, secundă mărită.
Există și o categorie a microintervalelor muzicale, ce aparține
secolului XX, acestea fiind sfertul de ton, treimea de ton și noimea de
ton; însă să nu uităm și de microintervalele electronice, care au fost
introduse în muzică, datorită faptului că, din punct de vedere muzical,
sistemul noimei de ton deținea pe plan matematic, până la creația
electronică, cele mai mici intervale; astfel, tehnică electronică pune la
dispoziția compozitorului intervale și mai mici.

Tonalitatea

Tonalitatea reprezintă un sistem sonor bazat pe o scară

heptatonică octaviantă, al cărui complex sistem funcțional se
bazează pe tendința spre centrul sonor numit tonică. Constituie o
notiune anume de creatie promovata de arta muzicala culta.
Prin tonalitate, muzică a urmat pași repezi pe linia
progresului sau ca artă, datorită transpunerii sistemelor
intonaționale pe orice sunet din scara cromatică și, totodată,
declanșează lucrul intens pe plan vertical.
Tonalitatea stă la baza celor mai multe creații de o valoare
grandioasă, constituind pe mai departe cadrul operelor de artă
muzicală, alături de nenumărate alte sisteme componistice ale
creației.
Trebuie reținut faptul că pentru a formulă conceptul de
tonalitate trebuie să plecăm de la o definiție teoretică, anume cea
elaborată de domnul profesor doctor Victor Giuleanu, “tonalitatea-
fenomen și sistem specific de creație – se definește conceptual
prin următoarele noțiuni fundamentale în teoria muzicii: tonalitate
(propriu-zisă), gamă, mod, acord.”
Termenul de tonalitate prezintă în sens amplu, fenomenul
gravitațiunii și convergenței sunetelor unei compoziții muzicale
spre un centru sonor denumit tonică.
În sens concis, se identifică propriu zis cu liniile de
intensitate ce au tendința de a se concentra în direcția grupării
întregului material sonor în jurul funcțiilor de tonică, dominantă,
subdominantă, ceea ce reprezintă triadă armonică fundamentală.
În acest caz, ierarhic vorbind, o forță de atrație deosebită o
prezintă dominantă, datorită în primul rând prezenței în acordul
său a sensibilei, care reda funcției dominantei tensiune și
motricitate.
Privind în continuare importanta relațiilor cu tonica, în
concepția lui Kurth: “Noțiunea de tonalitate însemnează relația
unitară a sunetelor față de tonica centrală și, de aceea, ea se
manifestă în două situații: prima, în existența momentelor
comune, de încheiere definitive; a doua, în existența sau cel puțin
în reconstituirea ideală a unui centru al tonalitatii”.
După analize etimologice, termenul de gamă provine de la
grecescul gamos, ce inseeamna unire, relație strânsă, mariaj,
conform principiului ce stă la baza alcătuirii sale: dispunerea
elementelor constitutive în relațiile lor cele mai strânse, intime de
tonuri și de semitonuri.
Luând în considerare definiția gamei din punctul de vedere
al lui Victor Giuleanu, “este orânduirea treptată, ascendentă și
descendentă, a sunetelor ce compun o tonalitate, începând cu
primul sunet, tonica, și terminând cu repetarea lui la octavă.”
Actualul sistem muzical universal se bazează pe două
tipuri de game, îmbrățisând în sens ascendent și descendent,
întinderea unei octave: gamă diatonică (de 7 sunete), ce cuprinde
5 tonuri și 2 semitonuri, despărțite prin două sau trei tonuri,
poziția semitonurilor determină modul acesteia (majoră sau
minoră); și gama cromatică (de 12 sunete), formată din
succesiunea a 12 semitonuri diatonice și cromatice cuprinse în
octavă.
Putem enumera diferite moduri de game distincte, și
anume: gama hexatonică (formată din 6 tonuri consecutive),
denumită și scară lui Debussy; gama pentatonică (5 sunete în
octavă), ce poate fi la rândul ei anhemitonica (fără semitonuri,
ex: do-re-mi-sol-la-do) și hemitonica (cu semitonuri, ex:la-si-do-
mi-fa-la).
Treptele sunt reprezentate de sunetele ce compun
tonalitatea, când sunt dispuse în gamă, în teorie, ordinea lor fiind
socotită întotdeauna de sens ascendent.
Modul este redat de relația intervalică în care se află
sunetele unei tonalități față de tonică, ce înfățișează punctul său
central.
 Din punctul de vedere al ordinii în care se succed tonurile
și semitonurile în gama sistemului, rezultă un anumit mod de
organizare internă a sunetelor în tonalitate. Astfel