Melodia.Intervalele muzicale.

Teoria tonalității

Melodia

Nu există popor care să nu cunoască sau să nu fi cunoscut

muzică, fie într-o formă simplă, fie într-o formă evoluată, ca efect al
unei cultivări sistematice. De la tam-tam-urile primitivilor până la
marile creații simfonice, muzica s-a bucurat de o apreciere unanimă,
prin caracterul ei înălțator, prin emoțiile puternice pe care le
declanșează în sufletul omului. Ea este una dintre cele mai răspândite
arte, producând răscoliri adânci sau emoții înălțătoare, veselie sau
melancolie, nu numai omului aflat pe o treaptă superioară de cultură
și civilizație, ci și celui care are de parcurs un drum lung până să
ajungă la acest stadiu. Omul a cântat întotdeauna, fie în orele de
odihnă, fie în cele de muncă, manifestându-și atât stările sufletești de
natură afectivă, cât și preocupările, gândurile, ideile. Muzica este un
mod specific de reflectare a realității, prin tonus melodic, prin redarea
unei structuri și înlănțuiri de sunete ingenios armonizate.
Cei mai mulți dintre noi, când auzim termenul de “muzica”, îl
asociem cu melodia. Pentru majoritatea oamenilor este aproape
același lucru, melodia înseamnă muzică, iar într-un fel au dreptate;
pentru că în percepția celor care fac parte din procentul de peste
medie, muzica nu reprezintă decât sunetele care se schimbă și se
desfășoară în timp. De fapt, aici este cuprinsă și o definiție a
melodiei, formulată astfel: succesiunea coerentă de sunete al cărui
sens muzical poate fi perceput ca un întreg, fiind independentă în
principiu, față de alte elemente (cu excepția ritmului); melodia poate
fi concepută ca element primordial și totodată definitoriu al muzicii,
însă până la punctul la care noțiunea de melodie se suprapune pe
aceea de monodie. În desfășurarea sa considerată, mai mult din
punct de vedere metaforic, că fiind orizontală (ținându-se cont de
structură ei intervalică), melodia întrunește, la nivelul unor legi
spontane ori consacrate de artă profesionistă, o înlănțuire de
raporturi intervalice, structură modală, ambitus, durată, dinamică,
timbru, atac.
Principalele mijloace de expresie ale graiului muzical sunt:
melodia, ritmul și armonia (armonia în sensul ei general, de realizare
artistic pe mai multe voci, așadar, incluzând și polifonia).
 Însă factorul primordial al expresiei artistice muzicale l-a
constituit însă din întotdeauna melodia (“melos”, în limbă greaca,
însemnând cântec; iar “odi”, fiind tradus prin cuvântul intonare).
Melodia constituie elementul de referință generală,
componistica, estetică, teoretică, istorică și stilistică, al artei
sunetelor, principiul suprem în muzică, centrul spre care se îndreaptă
toate trăsăturile complexe ale imaginii muzicale.
Cu toate că, după toate ipostazele, melodia vine în urma
ritmului, apariția melodiei în cultura primară a omenirii a însemnat
însuși actul de naștere al muzicii, adevăr exprimat atât de elocvent
prin cuvintele: “Le rythme a la priorité, mais la mélodie a la
primauté”, ‘Migot, G. apud Willems, Edgar’, traducându-se astfel:
Ritmul are prioritatea, dar melodia are primordialitatea. De aici se
poate deduce un foarte important aspect, vorbim despre o prioritate a
ritmului, făcându-se referire pe plan evolutiv, la faptul că “la început
a fost ritmul”, citat de Hâns von Bülow, însă melodia deține
primordialitatea pe plan expresiv.
Pe plan istoric, o mare perioadă de timp a fost ocupată doar
de creația monodică, respectiv doar de melodie, mai târziu survenind
înveșmântarea ei armonică, prin acorduri și prin prezența altor
melodii, sau prin punerea în strălucire de către latura orchestrală.
Spre exemplu, din punctul de vedere al antichității eline,
melodia, a fost generată din contopirea termenilor melopeea, arta
declamației cantabile a versurilor poetice și ritmopeea, compoziție
ritmică provenind din dans.
Arta muzicală cultă a atins, de asemenea, culmi nebănuite
datorită faptului că geniul creator al omului a cultivat cu pasiune și
convingere melodia. Marii orchestratori ai vremii, au conceput
melodia drept mijlocul de expresie cel mai puternic, manifestarea
supremă a frumuseții și forței de convingere ale artei sunetelor. De
aici rezultă că, în toate epocile, compozitorul de geniu a gândit înainte
de toate la realizarea cu măiestrie a melodiei și melodicității opelor
sale.
Făcând referire la G. Enescu, melodia constituie “principiul
suprem de lucru, ea este un act compozitional de prim ordin; muzică
sa cântă în sensul cel mai propriu al cuvantului”. – Niculescu, Ștefan.
Național și universal în creația lui G.Enescu. Comunicare la sesiunea
științifică a Conservatorului din București, 1967.
Concluzia primordială se impune astfel: când vorbim de
muzică, trebuie să gândim înainte de orice la melodie.
 Privind teoria muzicii că fiind o disciplină condusă și stăpânită
în primul rând de criteria morfologice, trebuiesc urmărite cele două
planuri: intonațional și ritmic.
Pe parcursul formelor structurale extrem de variate, pornind
de la cele primare, izvorâte de la primele apariții ale culturii umane,
melodia străbate multiple forme elaborate, uneori cu exces de
rafinament din componistica zilelor noastre.
Făcând referire la frază de mai sus, trebuiesc specificate
etapele și implicit dezvoltatea melodiei de a lungul erei noastre.
Prima etapă este reprezentată de perioadă Romanică,
respectiv între anii 400 – 1250, carcterizata prin utilizarea monodiei
(cantus planus), eterofonia, polifonia (forme incipiente: organum,
gymmel,fauxbourbon) și omofonia (cea timpurie). Reprezentanții de
seamă ai acestei etape sunt: Ambrozie din Milan, Grigore cel Mare,
Alcuin, Haucbald, Guido d’Arezzo.
Perioada Gotică, cuprinsă între anii 1150 și 1500, ce are la
bază ars antiqua cu forme polifonice autentice, discantus, conductus,
motetus și muzica mensurală este întemeiată de Leoninus Magister,
Perotinus Magnus și Francon von Koln.
Renașterea este cuprinsă între anii 1350 și 1600, fiind
prezente bineînțeles ars nova cu polifonia vocală foarte dezvoltată,
contrapunctul flamand, motetul, coralul, madrigalul, chansonul, liedul
și muzica instrumental timpurie. Ca și reprezentanți îi putem enumera
pe Mauchault, Binchois, Landino, Dufay, Ockeghem, Obrecht dar nu
în cele din urmă pe Giovanni Pierluigi da Palestrina.
Următoare etapă este Barocul, 1550 – 1750, ieșind în
evidența monodia acompaniată cu “basul ei general” (arii, cantata,
opera, pasiuni, oratorii), cromaticul, opera, forme instrumentale
variate (sonate, ricercari, suite, concerti grossi). Aici, marele
compozitor Johan Sebastian Bach este reprezentantul de seamă
urmat de Peri, Caccini, Monteverdi, Haendel, Rameau.
Perioada dintre anii 1750 și 1790 este numită Rococo
(clasicul timpuriu) și se caracterizează prin omofonie (stil armonic),
forma de sonata (constituire), dinamica în stilul orchestrei de la
Mannheim, singspiel și operă, iar ce au stat la baza formării acesteia
sunt Gluck, Dittersdorf, Stamitz, Georg Philipp și Telemann.
Clasicul anilor 1770 – 1830, când se afirmau omofonia
(dezvoltări pe bază tematică), avântul muzicii instrumentale pianistice
și de cameră (cvartetul de coarde, sonatele, duo-uri, trio-uri) și
simfonia clasică; nu poate fi reprezentat mai bine decât de Mozart,
Haydn, Beethoven, cei trei mari compozitori ce formează și prima
școală vieneză.
Urmează Romanticul, între anii 1800 – 1900, unde
specificăm ca și mijloace și forme caracteristice următoarele:
omofonia complexă (dezvoltarea cromaticului), stilul simfonic
național, poemul simfonic, virtuozitatea în literatura pianistică,
muzica de cameră în variate forme, liedul, opera și drama muzicală.
La temeiul acestei etape îi putem enumera pe Schubert, Schumann,
Chopin, Liszt, Berlioz, Ceaikovski, Rimski-Korsakov.
Din 1880 până în prezent vorbim de perioadă Modernă, ce
poate fi tradusă printr-un amestec de stiluri, ce are la bază
impresionismul, expresionismul, neo-modalitatea, neo-tonalitatea,
muzica aleatoare, muzica concretă și muzica electronică. Ca
reprezentanți îi enumerăm pe Debussy, Ravel, Schonberg, Webern,
Berg, George Enescu, Mihail Jora, Paul Constantinescu și toată școală
românească actuală de compoziție.