Alina-Iuliana Digitally signed by Alina-

Iuliana Iura

Iura Date: 2022.01.13 11:42:47

+02'00'

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

ȘCOALA DOCTORALĂ A FACULTĂȚII DE LITERE

VERSIUNEA OCCIDENTALĂ A ISTORIEI TROADEI ÎN

CULTURA ROMÂNEASCĂ

Coordonator științific
Prof. Univ. Dr. Mihai Moraru

Doctorand:
Barna F. Larisa-Florentina (Rotundu)

BUCUREȘTI, 2021
1
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………..5
Secțiunea A. PARTICULARITĂȚILE VERSIUNII OCCIDENTALE-UN STUDIU

COMPARATIV………………………………………………………………………………..10

I.CELE DOUĂ VERSIUNI ALE ISTORIEI TROADEI ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ-O

PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ………………………………………………………………...10

1.ORIGINEA MANUSCRISELOR……………………………………………………..….10

2. PRELUCRĂRILE VERSIUNILOR ÎN OCCIDENT…………………………………....14

3.PRELUCRĂRILE APOCRIFELOR ÎN ORIENT……………….………………….…...16

3.1. CRONICA LUI MANASSES………………………………..…………………...…17
3.2. CRONOGRAFUL LUI DOROTEI AL MONEMBAZIEI……………………….....17
3.4. CRONOGRAFUL LUI MATEI CIGALAS…………...…………………………....18

4. VERSIUNILE ROMÂNEȘTI……………………………………………………………19

4.1 VERSIUNILE ORIENTALE ȘI OCCIDENTALE………………………….………19

4.1.1 CRONOGRAFUL LUI MIHAIL MOXA………………....……….……...20
4.1.2. CRONOGRAFUL LUI GRIGORE DASCĂLUL BUZOIANUL…….......20
4.1.3. CRONOGRAFUL LUI DOSOFTEI………..……………………………..20
4.1.4. CRONOGRAFUL LUI PĂTRAȘCO DANOVICI…………………….....21
4.1.5. CRONOGRAFUL LUI STAICU…………………………………….…....22
4.1.6. MS.ROM.2183 B.A.R…………..……..……….………………………....23
4.2 STUDIUL COMPARATIV- DANOVICI ȘI MS.ROM.2183 B.A.R……………….26
4.2.1. INCIPITUL…………….…………..……………………………………...27
4.2.2. RĂPIREA ELENEI………………………………………………………..29
4.2.3. DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI…..……………………..………….…32
4.2.4. VIZITA LA TEMPLUL LUI APOLLO…..……………………………….34
4.2.5. MÂNIA LUI AHILE………………..…..……………………………........35
2
 4.2.6. TRIMITEREA DUPĂ AJUTOARE..…..……………………………........36
4.2.7. CALUL TROIAN………..…..…………………….…………….….........38
4.2.8. PALLADIUM ȘI FORTUNA LABILIS……………….…………………..39
4.2.9. CONCLUZII…..………..…..……………………..……………....……...41

II.VERSIUNEA OCCIDENTALĂ A ISTORIEI TROADEI ȘI

TEXTELE INTERMEDIARE…………………………..………………………….…………..42

1.ISTORIA TROADEI ȘI LE ROMAN DE TROIE…………………………………...……43

1.1. DELECTARE………………………………………………………..……....44
1.2. EXPOZIȚIUNEA…………………………………………………………....45
1.3. IUBIREA COURTOIS………………………………………………………46
1.4. DOCERE………..…………………………………………………………...52
1.5. MĂRUL DISCORDIEI..………………………..……………………………53
1.6. PROTOTIPUL EROULUI………………………..…………………..………55
1.7. RAPORTAREA LA SUPRANATURALUL MITOLOGIC.………...………58

2.MANUSCRISUL ROMÂNESC ȘI VERSIUNILE ILUSTRATE………………...…….61

2.1. MINIATURI DIN MANUSCRISUL BODMER 78.…..………………………61

2.2. MINIATURI DIN CRONOGRAFUL RUSESC…………….……...…..……..64

3. CONCLUZII………………………………………..……………………………..…….69

III. CÂTEVA PARTICULARITĂȚI LEXICALE ȘI STILISTICE…………………………....70

1.DERIVAREA ȘI COMPUNEREA…………………..…………………………………..70

2. PRINCIPALELE SURSE ETIMOLOGICE……………………………………………...73

3. DECORUM…………………………………………………………………….…..…….75

3.1METAFORA…………………………………………………………………............76

3.2 ALEGORIA….………………………………………….…………………..…….....77
3.2.1. FOCUL………………………………………………………………….…77
3.2.2 ORBIREA…………………………………………………….…….……78
3
 3.2.3. CETATEA ILIONULUI…………………………………………...………79
3.3 INTEROGAȚIA RETORICĂ…………………………………………….…………82
3.4 COMPARAȚIA ……………………………………………………………………..83
3.5 EPITETUL……………. …………………………………………………;………...84
3.6.METONIMIA…………………………………………………………..….…..……71

4. CONCLUZII…………………………………………………………………………...…85

Secțiunea B. MS.ROM.2183 B.A.R.…………………………………………………………….86

I. NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI…………………………………………………..…….....86

II. MS.ROM. 2183 B.A.R.…………………..……………..……………..…………....88

GLOSAR..............................................................................................................................169
CONCLUZII………………………………………………………………………………...171
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….176

4
 INTRODUCERE

În această lucrare, ne-am propus să aprofundăm studiul romanului popular Istoria

Troadei, găsit în miscelaneul românesc 2183, între filele 2-127, aducând în prim-plan originea,
versiunile și mutațiile lingvistice, textuale și culturale ale acestuia, de-a lungul secolelor.
Istoria Troadei din ms. rom. 2183 B.A.R. este un text de interes filologic și cultural, atât
din perspectivă diacronică, apocriful reprezentând un palimpsest ce reflectă raportarea literaturii
române la literatura universală, adaptând arhetipuri, mituri și motive ale Antichității și Evului
Mediu, cât și din perspectivă sincronică, întrucât acesta circulă în paralel cu alte versiuni.
Răspândirea Istoriei Troadei din ms. rom. 2183 B.A.R, versiunea occidentală a narațiunii
despre războiul troian, se suprapune cu circulația versiunii orientale a acesteia. Cele două
versiuni derivă din același spațiu cultural și pătrund în literatura română veche pe filiere diferite:
versiunea orientală-filieră greco-bizantină, versiunea occidentală- filieră rusească. Acestea au
atras atenția filologilor din Europa care au studiat originea și răspândirea textelor pătrunse în
diferitele culturi precum cea engleză, franceză, italiană și rusă.
Punctele de intersecție ale versiunilor românești cu cele din literatura universală și
particularitățile versiunii occidentale românești au fost analizate de-a lungul acestui studiu, dintr-
o perspectivă comparatistă, comparativă, etimologică, stilistică și discursivă.
La baza textelor se află două apocrife, De excidio Troiae historia, atribuită lui Dares, și
Ephemeris belli troiani, atribuită lui Dictys. Printre sursele de inspirație ale celor două texte se
numără epopeile homerice și legendele antehomerice. Am comparat episoadele centrale ale
versiunilor: Incipitul, mânia lui Ahile, răpirea Elenei, calul troian, trădarea lui Chalcas, moartea
lui Hector, incendierea Troiei etc., prin raportare la sursele primare ale nucleelor narative.
Particularizarea stilistică și estetică a acestora, realizată de-a lungul timpului, a fost
evidențiată prin compararea versiunilor intermediare, din spațiul latin, al Evului Mediu francez și
italian, respectiv cel al versiunilor din cronografele rusești.
Perspectiva comparativă atrage atenția asupra punctelor de divergență dintre versiunea
orientală și cea occidentală care au circulat în cultura românească. Cele două variante ale Istoriei
Troadei pun într-o lumină favorabilă personaje antitetice, conflictul evoluează diferit, cel al
versiunii occidentale fiind mai complex, îmbogățit cu planuri narative secundare, preluate din

5
literatura courtois. Schema narativă1 a textelor ar putea fi cea a traseului, structurile acestora
fiind diferite. Atât versiunea orientală, cât și cea occidentală simplifică substratul mitologic
păgân și-l asimilează religiei creștine.
Limbajul textelor a reprezentat un punct de interes atât în ceea ce privește lexicul, cât și
stilistica. Traversarea diferitelor spații geografice, în secole diferite, atrage după sine
reconfigurarea universului textului și adaptarea acestuia la sensibilitatea cititorilor vremii.
Creativitatea traducătorilor, cvasi-autori, dă naștere unui Paris iubitor de câini, unui Agamemnon
țar sau voievod, unor domnițe ce devin blagorodnice cucoane. Îndepărtându-se de prototipul
eroilor homerici, personajelor versiunilor Istoriei Troadei se doresc a fi desprinse din lumea
contemporană cititorilor.
Relația Autor-Cititor se schimbă de la o epocă la alta, de la un spațiu cultural la altul,
motiv pentru care, dintr-o narațiune relatată din perspectivă homodiegetică (cu scopul de a spori
autenticitatea povestirii), Istoria Troadei devine un poem cavaleresc, ajungând ca în cultura
românească să aibă structura discursivă a unei didahii, în care episoadele narative sunt urmate de
digresiuni moralizatoare.
Lucrarea de față cuprinde două secțiuni: în secțiunea A se regăsește studiul dedicat
versiunii occidentale a Istoriei Troadei din ms. rom. 2183 B.A.R., având 3 capitole: Cele două
versiuni ale „Istoriei Troadei” în cultura românească- o perspectivă diacronică, Versiunea
occidentală a „Istoriei Troadei” și textele intermediare, respectiv Particularitățile lexicale și
stilistice ale versiunii occidentale a „Istoriei Troadei”.
În capitolul I, vom prezenta originea apocrifelor și prelucrările acestora în Orient și în
Occident, vom inventaria versiunile românești și vom compara versiunile prototipice din cultura
românească, pornind de la episoadele centrale.
Primul capitol cuprinde 5 subcapitole: Originea manuscriselor, Prelucrările versiunilor
în Occident, Prelucrările versiunilor în Orient, Versiunile românești și Concluzii. În capitolul
Versiunile românești sunt prezentate toate versiunile descoperite până în momentul de față și un
studiu comparativ al versiunii Danovici și al celei din miscelaneul ms. rom. 2183 B.A.R.
Noile narațiuni despre istoria Troiei au luat naștere în Orient, dar devin cunoscute prin
traducerile în limba latină, De excidio Troiae Historia, atribuită lui Dares, și Ephemeris Belli

1Mihai Moraru, Cărţile populare - încercare de definire structurală, postfaţă la N. Cartojan,

Cărţile populare în literatura românească, I-II, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,
1974, p.487.
6
Troiani, atribuită lui Dictys. Cele din urmă au avut parte de o vastă circulație, prin traducerile și
prelucrările literare în limbile europene din timpul Evului Mediu.
În spațiul cultural românesc pătrund prelucrările ambelor apocrife, pe filiere diferite,
răspândindu-se între secolele XVII-XIX. Acestea au circulat în cronografele românești, în
miscelanee și în versiuni autonome.
În al capitolul al II-lea, vom urmări evoluția versiunii occidentale dinspre spațiul latin
înspre spațiul românesc, analizând particularitățile versiunii occidentale românești, prin raportare
la textele intermediare din literatura franceză, italiană și istoriografia rusească. Acesta cuprinde 3
subcapitole: „Istoria Troadei” și „Le Roman de Troie”, Manuscrisul românesc și versiunile
ilustrate, Concluzii.
Prelucrările lui Dares în Occident sunt poemul cavaleresc Le Roman de Troie, scris de
Benoît de Saint-Maure și versiunea în proză a acestuia, realizată dintr-o perspectivă
moralizatoare, De excidio Troiae historia, de către Guido delle Colonne. Le Roman de Troie
extinde narațiunea din Dares, inserând noi planuri narative în care se dezvoltă povești de iubire
cavalerești, precum cea dintre Iason și Medeea și cea dintre Troilus și Briseis. Leopod Contans și
E. Faral realizează ediția uneia dintre versiunile Bodmer ale poemului, în 1912, aceasta fiind cea
pe care am folosit-o în analiza comparativă.
Guido delle Colonne realizează o versiune în proză a poemului, al cărei specific este
viziunea moralizatoare asupra narațiunii. Atât poemul lui Benoît, cât și prelucrarea lui Guido se
răspândesc în literatura franceză și italiană în manuscrise ilustrate care îmbogățesc simbolistica
textelor.
Un rezumat al textului lui Guido pătrunde în Cronica polonă a lui Martin Bielski, ce se
răsfrânge în cronografele rusești. Prin intermediul cronografului lui Staicu din Târgoviște ce
realizează o traducere a cronografului rusesc de la 1617 și al miscelaneelor scrise de Ioan din
Bărbătești și Nicolae Grid, versiunea occidentală a Istoriei Troadei pătrunde în cultura
românească.
În timp ce în spațiul cultural rusesc narațiunea se răspândește prin intermediul
cronografelor iluminate, textul devenind complementar cu imaginea, în versiunea românească,
imaginarul este îmbogățit prin secvențe descriptive care depărtează textul de prelucrările sale
intermediare.
În analiza comparativă am urmărit atât aspecte narative, cât și discursive, scopul
fiind evidențierea particularităților versiunii occidentale la mai multe nivele ale textului.

7
 În ultimul capitol, în subcapitolele Derivarea și compunerea, Principalele surse
etimologice, Decorum și Concluzii, vom evidenția particularitățile stilistice și lexicale ale
versiunii occidentale a Istoriei Troadei, făcând un succint inventar etimologic, un inventar al
derivatelor recurente și o selecție de tropi reprezentativi.
Creativitatea stilistică a traducătorului atrage atenția prin adaptarea unor motive literare din
literatura universală, fortuna labilis, vanitas vanitatum, axis mundi etc., la narațiunea despre
războiul troian pe care, asemenea autorilor textelor intermediare, o aduce în fața cititorilor într-o
manieră moralizatoare.
Inventarul stilistic este vast, fiind utilizate figuri de stil precum epitetul, metafora, alegoria,
comparația și metonimia.
Cea de-a doua secțiune a lucrării, secțiunea B, cuprinde ediția textului din ms. rom. 2183
B.A.R, filele 1-102, cu o completare din fila 1, a ms. rom. 3381 B.A.R., întrucât prima filă a
manuscrisului este ruptă, însoțită de o notă asupra ediției și un glosar.
Povestirea începe cu trimiterea lui Iason de către Peleus în țara Colchidei pentru a aduce
pielea berbecului de aur. Poposind pe țărmul Frigiei, argonauții sunt alungați printr-o solie de
regele Laomedon. Jigniți de această lipsă de ospitalitate, argonauții părăsesc limanurile Frigiei,
amenințându-i pe troieni cu războiul.
În călătoria lor către Tesalia, grecii poposesc la împăratul Oetes care, spre deosebire de
Laomedon, îi primește cu multă ospitalitate. Iason se îndrăgostește de Medeea, fata împăratului
Oetes, alături de care fuge în Tesalia, fără a cere binecuvântarea tatălui. Argonauții, cu ajutorul
celorlalți împărați, reușesc să ardă cetatea Troia, să o răpească pe Hesiona, dăruită lui Telamon
drept dar de vitejie, și să-l ucidă pe Laomedon.
Priam, fiul lui Laomedon, reconstruiește cetatea și caută răzbunarea tatălui său și
recuperarea Hesionei. Călăuzit de un vis în care Afrodita îi promite lui Paris o frumoasă femeie
din Grecia (vis iluzoriu), prin care va putea răzbuna Troia, tânărul fiu al lui Priam călătorește
spre insula Sitarilor pentru a se închină Afroditei, unde o întâlnește pe Elena. Cei doi se
îndrăgostesc, iar Paris o răpește pe Elena, soția lui Menelau. Această intrigă secundară dă
naștere unui nou război în care troienii sunt ajutați de personaje mitologice – uriașa Penthesilea
și centaurul.
În timpul dispozițiilor de pace pentru înmormântarea lui Hector, Ahile se îndrăgostește
de Polixena, fata împăratului Priam, pe care o întâlnește în templul lui Apollo. Ahile cere mâna
Polixenei, jurându-se că va opri războiul și îi va determina pe greci să se întoarcă în țările lor.

8
 Motivat de cumplita pieire a grecilor, dar și de frică, Ahile își încalcă jurământul și se
întoarce la luptă. Dezamăgiți de trădarea lui Ahile, Hecuba și fiii săi îi înscenează acestuia
moartea, chemându-l în templul lui Apollo sub pretextul nunții, unde Ahile este ucis de Deifob.
Cetatea Troia este incendiată de grecii ascunși în pântecele calului de aramă, pe care au pretins
că-l lasă jertfă, iar istoria se termină cu prezentarea sorții participanților la război.
Demersul dinspre general spre particular urmărește cum se individualizează versiunea
occidentală a Istoriei Troadei în vasta țesătură a literaturii universale. Cum se raportează
literatura română la mitologia antică, cum persistă elementele cavalerești într-un spațiu cultural
eterogen, precum cel al secolului al XVIII-lea, cum se adaptează traducătorul la sensibilitatea
cititorului, din punctul de vedere stilistic, discursiv și cultural, cum comunică textele în literatură,
de-a lungul timpului, sunt câteva întrebări aflate la baza lucrării noastre, la care vom răspunde
de-a lungul celor trei capitole.

9
 SECȚIUNEA A. PARTICULARITĂȚILE VERSIUNII OCCIDENTALE- UN STUDIU
COMPARATIV

I. CELE DOUĂ VERSIUNI ALE ISTORIEI TROADEI ÎN CULTURA

ROMÂNEASCĂ-O PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ

1. ORIGINEA MANUSCRISELOR

După apariția creștinismului, epopeile homerice erau citite de către erudiți mai degrabă
pentru istoricitatea lor, decât pentru literaritate. Supranaturalul mitologic păgân al Antichității
contravenea noilor credințe, fapt căruia i se datorează apariția unor texte apocrife menite să
înlocuiască, iar pe alocuri să contrazică conținutul acestora: De excidio Troiae historia și
Ephemeris Belli Troiani, din care derivă diversele „Istorii ale Troadei” care au circulat în
literatura europeană. Mozaicuri culturale, textele au pătruns în cultura română în secolul al
XVII-lea.2 Conflictul principal, cel dintre greci și troieni, apare alături de alte legende și mituri
antice, precum și de elemente ale religiei creștine. Textele au circulat în diferite tipuri de
manuscrise: cronografe, miscelanee și variante autonome, fiind recunoscute două versiuni
prototipice, regăsite în Cronograful lui Pătrașcu Danovici și miscelaneul ms. rom. 2183 B.A.R.
Cronograful lui Pătrașcu Danovici este o traducere compilată a cronografelor Dorotei al
Monembaziei-Matei Cigalas, care au la bază fragmente din Turcograecia, Cronica de la 1570,
lucrările lui Kedrenos și Crusius.3 Istoria Troadei din Cronograful lui Pătrașcu Danovici este

2 Larisa-Florentina Rotundu, The Occidental Version of History of Troy in Romanin Medieval Culture,
în “Journal of Romanian Literary Studies”, nr.25/2021, Arhipelag XXI Press, Tirgu-Mureș, 2021, pp.
750-755.
3 Demostene Russo, Studii istorice greco-române, Fundația pentru Literatură și Artă ,,Regele Carol II”,
București, 1939, p.57.
10
considerată versiunea orientală a povestirii, o prelucare a textului apocrif Ephemeris Belli
Troiani, atribuit lui Dictys Cretanul, care a avut o mai mare circularitate în Orient.
Narațiunea din miscelaneul ms. rom. 2183 B.A.R. este considerată versiunea occidentală
a Istoriei Troadei, având la bază traducerea în limba latină a apocrifului, De excidio Troiae
historia, cu o mai mare circularitate în Occident, căruia i se adaugă un fragment din Ehpemeris
Belli Troiani, cel al lui Dictys, privind soarta participanților la război. Pseudoautorul textului
este Dares Frigianul, iar traducătorul în limba latină este biograful roman Cornelius Nepos.
Narațiunea începe cu expediția argonauților și se încheie cu distrugerea Troiei. În această
versiune, cauza războiului este lipsa de ospitalitate arătată argonauților de către Laomedon.
Textul lui Dictys este însoțit de un prolog în care se povestește istoria manuscrisului,
găsit în ruinele mormântului pseudoautorului de niște păstori, în urma unui cutremur. Aceștia au
dat manuscrisul stăpânului pământului, care, la rândul său, i l-a oferit lui Nero. Ephemeris Belli
Troiani începe cu răpirea Elenei și se sfârșește cu moartea lui Ulise, opera fiind împărțită în
șase cărți, dintre care primele cinci relatează asedierea Troiei, din surse homerice, antehomerice
și posthomerice, iar ultima prezintă soarta participanților la război și întoarcerea grecilor în
teritoriile natale. Lucius Septimius susține autenticitatea manuscrisului, scris din perspectiva
martorului ocular, în detrimentul epopeilor homerice, în care sunt relatate fapte pe care autorul
nu le-a văzut.4
Textul lui Dares înfățișează războiul din perspectiva troienilor. Narațiunea este împărțită
în 44 de capitole scurte, iar textul este o țesătură de mai multe legende antice, printre care
expediția argonauților care reprezintă pretextul primului război dintre greci și troieni. Apocriful
se încheie cu distrugerea Troiei.
Deosebirile dintre cele două apocrife sunt atât la nivelul conținutului, cât și la cel al
diegezei. Dictys, spre deosebire de Dares, este mult mai interesat de credibilitatea textului, motiv
pentru care menționează că istorisirile ce privesc alte personaje i-au fost povestite de alți
participanți la război:
,,I, Dictys of Cnossos, the companion of Idomeneus, have written this account in the language
(how many there are!) I best understand, using the Phoenician alphabet bequeathed to us by Cadmus and
Danaus. No one should marvel that many different languages are spoken on this one island of mine, for
such is the case all over Greece. Everything I have written about he war between the Greeks and the
barbarians, in which I took a very active part, is based on first-hand knowledge. What I have told about

4 Nicolae Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche românească în „Analele Academiei Române.
Secțiuni literare”, seria 3, tomul 3, 1927, București, p.6.
11
Antenor and his kingdom was learned on inquiry from others”5

Acesta mărturisește într-o digresiune intenția de a relata întâmplările cu acuratețe și de a

răspunde standardelor înalte ale cititorului: “I followed along with these. As to what happened
earlier at Troy, I have tried to make my report as accurate as possible, Ulysses being my source.
The account that follows, based as it is on my own observations, will meet, I hope, the highest
critical standards.”6
Deși Dictys îi pune pe eroii grecii într-o lumină favorabilă, evidențiază calitătile morale
ale lui Antenor:
“Antenor [...] He was a gracious host and a man who, more than anyone else, loved the
good and the true’’, acesta sprijinindu-i pe greci în ofensiva lor. În timp ce Dictys conturează, în
special, portretele morale ale eroilor, Dares le realizează pe cele fizice:,,Troilus, a large and
handsome boy, was strong for his age, brave, and eager for glory.”, ,,Alexander was fair, tall, and
brave. His eyes were very beautiful, his hair soft and blond, his mouth charming, and his voice
pleasant. He was swift, and eager to take command.”7
O particularitate a lui Dictys constă în viziunea asupra statutului personajelor feminine,
considerate ușor influențabile, pasionale și vulnerabile: “reported, falsely, to Clytemnestra and
Aegiale that Agamemnon and Diomedes were bringing back women they preferred to their
wives; and he added those things by which their womanly hearts, by nature easily persuaded,
might be the more incensed against their husbands.”8

Atât Dictys, cât și Dares diminuează substratul mitologic păgân, fără a-l elimina sau
contrazice. Dictys face referire la zeii Apollo și Diana și prezentă jertfele pe care grecii le
aduceau, iar Dares îi menționează pe zeii Mercur, Apollo, Afrodita, Iunona și Atena.

Ephemeris Belli Troiani și De excidio Troiae historia s-au răspândit prin traduceri și
prelucrări ale manuscriselor în multe arii ale continentului: în Sicilia, Franța, Spania, Anglia,
Germania, Olanda etc. Prima prelucrare a redacțiilor latinești îi aparține truverului Benoît de
Saint-Maure care a alcătuit un poem de 30.000 de versuri, Le Roman de Troie, cu un puternic

5 The Trojan War. The Chronicles of Dictys of Crete and Dares the Phrygian, traducere din limba latină
de R. M. Frazer, Indiana University Press, 1966. URL: DICTYS CRETENSIS BOOK 1 - Theoi
Classical Texts Library.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
12
colorit al Evului Mediu, în spiritul cavaleresc. Opera sa a fost adaptată în limba germană, latină,
italiană, rusă, engleză, irlandeză și islandeză. Prelucrările ulterioare ale celor două apocrife au
fost puse în valoare pe aceeași treaptă cu poveștile despre Arthur, Alexandru cel Mare și
Charlemagne. 9 De asemenea, motivul războiului troian de la Boccaccio, Dryden, Chaucer și
Shakespeare nu este inspirat din Homer, ci dintr-o prelucrare medievală din secolul al XI-lea a
lui Dictys și Dares.
Ceea ce asigură succesul versiunilor latinești este iluzia de autenticitate ca rezultat al
perspectivei intradiegetice al unui participant la război, așa cum susțin a fi cei doi pseudoautori,
Dictys și Dares. Integrarea celor două apocrife în substratul cultural al epocii a culminat cu
adăugarea acestora în ediția Delphin Classics, 1680.10 Deși a avut o mai mare circularitate în
Orient, cunoscând prelucrări greco-bizantine, occidentalizarea lui Dictys se datorează versiunii
ilustrate ale acestei ediții clasice.
Numele pseudoautorilor își găsesc originea în literatura antică. Cercetătorul britanic
Nathanael Griffin asociază substantivul comun „Dictys” cu adjectivul ,,dictaeus”, care apare la
scriitorii latini. Sintagma ,,dictae ariva” se găsește în cartea a doua a Eneidei, iar ,,dictae rura”, în
cartea a III-a, din Metamorfoze.11
Dares este numele unui troian, preot al lui Hefaistos, personaj al Iliadei, care apare
menționat în cântul 5, versurile 9-11. În dicționarul antic coordonat de Konrat Ziegler și Walter
Sontheimer, Dares este considerat autorul unei ,,Iliadei frigiene”, redactate în secolul al II-lea d.
Hr. Traducerea realizată de Corneluis Nepos și dedicată lui Sallutius Crispus ar data din secolul
al V-lea.12
Încă din secolul al XVIII-lea s-a ridicat problema teritoriului de formare al celor două
apocrife. Răspunsul se datorează cercetătorilor englezi, Bernand P. Grenfell, Edgar Goodspied
și Arthur S. Hunt, care au descoperit la începutul secolului al XIX-lea, la Tebtunis, în urma unor
săpături, un papirus datând din secolul al II-lea d.Hr., cuprinzând 7 capitole din cartea a IV-a a
textului latin a lui Dictys, scrise în limba greacă. Acest papirus se consideră a fi o copie a

9 În Cursor mundi se fac aluzii la Troia, Arthur și Charlemagne. Nathaniel Edward Griffin, Dares and
Dictys. An introduction to the study of medieval versions of story of Troy, Baltimore, J. H. Frust
Company, 1907 p.15, notă.
10 Ibidem, p.17.
11 Nicolae Cartojan, Legendele ...., p.1, notă.
12 Konrat Ziegler, Walther Sontheimer (coord.), Der kleine Pauly. Lexikon der Antike, vol. I, München,
Deutscher Taschenbuch Verlag, 1979, pp. 1392-1393.
13
originalului, datat aproximativ la finele secolului I d. Hr. În urma acestor descoperiri, s-a ajuns la
concluzia că textele sunt plăsmuirile Orientului de unde s-au răspândit de-a lungul Europei.13
Nathaniel Edward Griffin consideră că textul original grecesc a lui Dictys s-a pierdut, iar
Ephemeris belli troiani derivă dintr-o copie a acestui original, din care lipsește prologul.
Povestirea despre găsirea manuscrisului, pe care Lucius Septimius a reconstituit-o, poate fi dintr-
un alt manuscris sau din informațiile pe care acesta le-a recoltat.14
În secolul al VI-lea, narațiunile din apocrifele lui Dictys și Dares se răspândesc și în
Orient, circulând în mai multe cronografe bizantine. Pe de-o parte, unii cercetători au presupus
că la originea acestor cronografe, în care se regăsesc versiunile lui Dictys și Dares, se află cele
două traduceri în latină ale lui L. Septimius și Cornelius Nepos. 15 Pe de altă parte, Griffin,
comparând16 cronografele bizantine (Malalas -secolul al VI-lea, Ioan din Antiohia-secolul al VII-
lea și Kedrenos- secolul al XI-lea) cu textul în limba latină a lui Dictys, demonstrează că, deși
toate acestea derivă dintr-o sursă comună, ele nu se influențează reciproc, ci textul în limba latină
circulă în paralel cu cel din cronografe. Cercetătorul admite că la baza ambelor versiuni, textul
din limba latină, respectiv cel din cronografele bizantine, se află copii intermediare ale
originalului.

2. PRELUCRĂRILE VERSIUNILOR ÎN OCCIDENT

În Occident, prima prelucrare a celor două apocrife apare în secolul al XII-lea (1169-
1179), la Benoît de Saint-Maure. Truverul preia narațiunea din textul lui Dares, căreia îi adaugă
fragmentul privind soarta participanților la război din cel al lui Dictys. Benoît de Saint-Maure
alcătuiește un poem de 30. 000 de versuri, în stil cavaleresc, cu aventuri și povești de dragoste,

13 Cartojan, Legendele...., p.8.

14 Griffin, op.cit., p.117.
15 Ibidem, p.18.
16 Griffin compară apocriful lui L. Septimius cu cele trei cronografe bizantine ( Malalas, Ioan din
Antiohia, Kedrenos), pe de-o parte, la nivel de clasă( clasa cronografelor bizantine), iar pe de altă
parte, la nivelul fiecărui cronograf, semnalând atât diferențe în ceea ce privește ordinea episoadelor,
cât și existența unor secvențe în cronografele bizantine care nu există în L. Septimius. Ibidem, pp.34-
45.
14
căruia îi pune titlul Le Roman de Troie17. Poemul lui Benoît de Saint-Maure este prelucrat în
Occidentul latin, în secolul al XIII-lea, de către Guido delle Colonne care aduce în fața
cititorilor, sub titlul Historia destructionis Troiae, varianta prescurtată a poemului, relatată dintr-
o perspectivă moralizatoare.18
La începutul secolului al XX-lea (1912), societatea franceză Société des anciens textes
français publică în șase volume varianta în proză a poemului lui Benoît, prelucrată de Léopold
Constans.19
În poemul epic a lui Benoît de Saint-Maure, episoadele se succed după cum urmează:
trimiterea lui Iason de către Peleus într-o misiune menită să-i curme firul vieții, sosirea
argonauților la Troia, iubirea dintre Medeea și Iason, prima distrugere a Troiei, reconstruirea
cetății, discursurile lui Hector și Paris, expediția lui Paris și răpirea Elenei, trimiterea lui Ahile la
Delfon și trecerea lui Chalcas de partea grecilor, desfășurarea războiului, construirea calului
troian, incendierea Troiei și soarta participanților la război. Benoît amplifică textul lui Dares,
diversificând planurile narative prin adăugarea unor episoade precum îndrăgostirea lui Troilus de
Briseis și a lui Ahile de Polixena.
După cum observă Griffin, culoarea epocii în care scrie truverul este puternic
reprezentată în poem: „The story is implicitly set in the twelfth century and could be perfectly
well understood by Benoît’s contemporanies without any knowledge of the classics.”20 Roman de
Troie este un produs tipic al Evului Mediu al cărui fundament a fost cavalerismul. Așa se explică
faptul că eroii troieni și greci sunt transformați în baroni care respectă codul medieval de
onoare, iar personajele feminine devin domnițe. Amplele descrieri ale vestimentației
personajelor, ale arhitecturii, cât și limbajul personajelor sunt filtre culturale prin care se
întrevede specificul epocii. 21 De exemplu, iată replica lui Iason, aflat în ipostaza truverului
amorezat, adresată cu multă curtoazie domniței Medeea: ,,Come Jason mercia la damoiselle
«Dame, dist Jason, de ceste grant cortesie vos mercie je mout, quant vos pleist que vos parlastes
avant a moi, quar vos en aves fait mout que debonaire, si vos en serai fee tous les jors de ma vie;

17 Nicolae Cartojan, Carțile populare în literatura românească, București, Editura Enciclopedică

Română, 1974, Vol II, p.403.
18 Ibidem.
19 Gallica, Bibliothèque Nationale de France, “Manuscrits”, Benoît de Sainte-Maure, Roman de Troie,
URL: http://gallica.bnf.fr/.
20 Griffin, op. cit. p.13.
21 Ibidem.
15
et mout poes avoir grant joie que Dieuz vos a enluminee de merveillouse beaute, et sur tout ce
vos a , dame, done, si grant savoir.»” 22
Guido delle Colonne s-a născut înainte de 1220 și a fost judecător în anul 1242, în orașul
său natal, Messina. În secolul al XIII-lea, poemul lui Benoît s-a răspândit în Italia, mai ales în
partea sudică a peninsulei, și în Sicilia, care a fost condusă de o dinastie franceză până în 1282.
La îndemnul episcopului Matteo della Porta, Guido delle Collone prelucrează poemul lui Benoît
în limba latină, oferind o versiune a istoriei Troiei sub titlul Historia destructionis Troie, în anul
1287. Numele truverului nu apare menționat în textul latin. Sursele pe care Guido le recunoaște
sunt Dictys și Dares, singurii autori pe care-i consideră demni de încredere în ceea ce privește
istoria Troiei.23
Particularitatea narațiunii Historia destructionis Troiae constă în retorica textului și în
digresiunile prin care Guido delle Colonne critică comportamentul personajelor, din punctul de
vedere al eticii creștine.24

3. PRELUCRĂRILE APOCRFELOR ÎN ORIENT

În Orient, cea dintâi prelucrare a lui Dictys apare în cronograful lui Malalas din secolul al
VI-lea.25 Aceasta derivă dintr-o versiune bizantină a lui Dictys preluată ulterior în cronografele
lui Ioan din Antiohia (secolul al VII-lea), Kedrenos( secolul al XI-lea) și Manasses (secolul al
XII-lea).
La sfârșitul secolului al XVI-lea, cronografele bizantine ajung în cultura greacă prin
traducerile și prelucrările lui Dorotei al Monembaziei și Matei Cigalas. Prin textele intermediare
bizantine, apocriful lui Dictys se întoarce în cultura grecească.

22 Leopod Constans, Le roman de troie en prose, în Les Classiques Francais du Moyen Age , vol. I,
Paris, Edouard Champion, 1922, p .11.
,,Despre cum Iason i-a mulțumit domniței: Domniță, zise Iason, trebuie să vă mulțumesc de-această mare
curtenie, că ați binevoit a-mi vorbi așa de blând , veți rămâne de-a pururi binefăcătoarea vieții mele. Și
trebuie să fiu plin de bucurie, domniță, pentru că Cel de sus v-a binecuvântat cu o frumusețe divină și cu o
înțelepciune nemărginită .”( trad. n. ).
23 Cartojan, Legendele..., pp. 13-14.

24 Nathaniel Edward Griffin, Guido de Columnis, Historia destructionis Troiae, Medieval, URL:
http://www.medievalacademy.org/resource/resmgr/maa_books_online/griffin_0026.htm.
25 Nicolae Cartojan, Legendele..., p.8.
16
 3.1 CRONICA LUI MANASSES
În secolul al XII-lea, Constantin Manasses a scris o Cronică în 6733 de versuri, începând
de la geneza lumii până în anul 1081.26 Din versiunea în proza a acestei cronici s-au preluat un
număr mare de fragmente în Cronica anonimă de la 1570. 27Ambele versiuni ale cronicii lui
Manasses, atât cea în proză, cât și cea în versuri, s-au păstrat într-un număr mare de manuscrise,
ceea ce explică influența cronicarului bizantin asupra scrierilor posterioare.28
Numele cronicii universale anonime, Cronica de la 1570, a fost dat de cercetătorul
Theodor Perger. Acesta, în urma studiului manuscriselor care conțin această cronică, a constatat
că în majoritatea dintre ele este menționat în titlu anul 1570.29
3.2CRONOGRAFUL LUI DOROTEI AL MONEMBAZIEI
Apare pentru prima dată la Veneția, în anul 1631. Conținutul cronografului este
aproximativ același cu cel al Cronicii de la 1570, prezentând evenimentele care s-au petrecut de
la începutul lumii, până în anul 1629. În cele aproximativ 21 de ediții care au apărut ulterior, tot
la Veneția,30 sunt expuse întâmplări care depășesc acest an, copiștii continuând relatarea.31
Luând în considerare prefața lui Apostol Țigara, atât D. Russo, cât și D. Mihăescu
semnalează faptul că punctul de plecare al primei ediții este o compilație manuscrisă realizată la
curtea domnitorului Petru Șchiopul, la Iași, în 1590, sub supravegherea și cu finanțarea
spătarului Zotu Țigara.32
Problema paternității cronografului a stârnit polemici între cercetătorii Saths, A. H.
Papadopulus, D. Russo, I. N Lebedeva, P. Cernovodeanu33 etc. Înclinăm să-i dăm dreptate lui
D. Russo, a cărui perspectivă este susținută de I. N. Lebedeva și P. Cernovodeanu. Acesta
găsește numele ,,Dorotei”, nu între succesorii lui Ierotei, ci între predecesori, Mitropolit al
Monembaziei în secolul al XV-lea. Ipoteza lui Russo este următoarea: Dorotei, Mitropolit al
Monembaziei de la 1422, a alcătuit, după Manasses, cronica universală, care a dat naștere
Cronicii de la 1570. În secolul al XVI-lea, succesorul său, Ierotei, găsește cronica, probabil, în

26 Demostene Russo, op. cit., p . 57.

27 Ibidem, p.58.
28 Ibidem, pp. 57-58.
29 Ibidem, p.58.
30 Doru Mihăescu, Cronografele românești, București, Editura Academiei Române, 2006, p. 135.
31 Russo, op. cit., p.71.
32 Ibidem, pp. 69- 70;
33 Ibidem, p.71-82.
17
biblioteca mitropoliei. El copiază manuscrisul și îl dăruiește lui Petru Șchiopul, într-una dintre
vizitele sale la curtea domnească. Ierotei îi povestește domnitorului Moldovei conflictele care s-
au petrecut în acea vreme în Țarigrad, amănunte cu care un copist34 a continuat Cronica de la
1570 până în anul 1631. Cronograful a fost tradus în limbile: rusă, fragmentar, în arabă, gruzină
și în română, la începutul secolului al XVIII-lea.35

3.3 CRONOGRAFUL LUI MATEI CIGALAS

A apărut la Veneția, în anul 1637. La baza cronografului se află Cronica de la 1570,

Turcograecia și Cronica lui Kedrenos.36 D. Russo nu pune asemănarea dintre Cigalas și Dorotei
al Monembaziei numai pe seama sursei comune, Cronica de la 1570, ci admite faptul că Matei
Cigalas a preluat fragmente din cronograful lui Dorotei: ,,Precum am spus mai sus, Cronica lui
Dorotei, ca și a lui Cigalas, pornește de la Cronica de la 1570, iată de ce în aceste două
cronografe găsim sute de pagini la fel cuvânt cu cuvânt. Dar asemănarea dintre ele nu se
datorește numai izvorului comun pe care îl utilizează amândoi. Cigalas, desigur, a avut supt ochi
și a utilizat cam fără jenă pe predecesorul său, deși tipărea un cronograf pentru a concura cu
tipăritura lui Dorotei.” 37
D. Russo susține că data reală a tipăririi cronicii nu este 1637, ci 1650. Face această
afirmație având în vedere contradicția dintre anul însemnat atât în titlu, cât și în prefața către
cititor, 1637, și anul care coincide Sultanului Mehmet al VI-lea, 1648, menționat în cronică. De
asemenea, anul 1650 este numit în cronică ,,anul curent ”. Paradoxul nu constă numai în
dezacordul cauzat de aceste datări, ci și în faptul că încă din anul 1642, conform studiului lui E.
Legrand, Matei Cigalas, paroh al bisericii grecești din Veneția, era mort. D. Russo presupune că,
deși cronograful lui Cigalas era pregătit de publicare în anul 1637, nu s-a tipărit atunci, din
motive necunoscute, ci postum, adăugându-se de către tipograf evenimentele care s-au petrecut
până în anul publicării.38

34 Russo nu exclude ca Zotu Țigara să fi scris continuarea cronicii. Ibidem, p. 81.

35 Mihăescu, op. cit , p. 136.
36 Russo, op.cit., p. 88.
37 Ibidem.
38 Ibidem, pp. 87-89.
18
 În ceea ce privește Istoria Troadei, diferența dintre cele două cronografe grecești este
faptul că în Cigalas se găsește un fragment privind soarta eroilor participanți la război, pe care l-a
preluat din Kedrenos.39
Dares pătrunde în cronografele rusești din secolul al XVII-lea, prin prelucrarea lui Guido
delle Colonne. La baza acestora se află Cronica lui Manasses, dar cercetătorii au semnalat
existența unor influențe occidentale, venite prin intermediul mai multor texte, printre care și
opera cronicarului polonez Martin Bielski, tradusă în rusește în anul 1584.40
În antologia Mediaeval Atiquity, F. J. Thompson menționează faptul că, înainte ca Martin
Bielski să realizeze cronica lumii, exista în cronografele rusești o altă versiune a Istorie Troadei.
Credem că aceasta se regăsește în cronograful lui Staicu.41
La începutul secolului al XVI-lea, Historia destructionis Troiae a fost tradusă în Rutenia,
ilustrată cu viața Sfântului Michael din Klopsk, de către Tuchkov Morozov, care a spus că dacă
faptele lui Ahile au fost preamărite de greci, cu atât mai mult trebuie slăvite cele ale sfinților.42
Pentru reflectarea lui Dares în literatura română premodernă, două cronografe rusești sunt
importante: Cronograful de la 1617, adus în discuție de Doru Mihăescu, și Cronograful anonim
apărut în 1709, în ediția princeps St. Petersburg. La originea acestei versiuni, în ceea ce privește
Istoria Troadei, se află Historia destructionis Troiae a lui Guido delle Colonne.43
4. VERSIUNILE ROMÂNEȘTI

4.1 VERSIUNILE ORINETALE ȘI OCCIDENTALE

Textul lui Dictys s-a răsfrânt în literatura română veche prin intermediul Cronicii lui
Manasses și prin cronografele grecești ale lui Dorotei al Monembaziei și Matei Cigalas.

39 Cartojan, Legende..., p.23.

40 Mihăescu, op. cit., p. 51 -52.
41 F. Thomson, Medieval Antiuity, Lueven University Press, 1995, p. 323.
42 Ibidem.
43 Radu Constantinescu, ,,Historia Destructionis Trojae a lu Guido delle Colonne într-o veche traducere
românească ”, în Revista de Istorie și Teorie Literară, XXVII, 1978, p.10.
19
 4.1.1 CRONOGRAFUL LUI MIHAIL MOXA

Apare în 1620 și este prima traducere a unui cronograf în limba română, scris de
călugărul Mihail de la Mănăstirea Bistrița, la îndemnul episcopului Teofil al Rîmnicului.44
Istoria Troadei din Cronograful lui Mihail Moxa este foarte scurtă. De remarcat este
adaptarea lingvistică a acesteia la civilizația medievală românească. De pildă, viteazul
Agamemnon este ,,voevodul” oștirilor, iar Ahile este ,,hatman”.
4.1.2. CRONOGRAFUL LUI GRIGORIE DASCĂLUL BUZ(OIANU)

În limba română, Cronograful lui Dorotei al Monembaziei a fost tradus în etape

succesive. Conform lui Doru Mihăescu, prima parte a cronografului este tradusă de un muntean
necunoscut, în 1687, iar partea cea din urmă, care este cea mai întinsă, este tradusă în 1684 de
Vasile Grid, fost preot la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. Grigorie Dascălul
Buz(oiaunul) prelucrează fragmentul tradus de anonimul muntean, versiunea acestuia păstrându-
se în manuscrisul 116.45
În ceea ce privește capitolul Istoria Troadei, N. Cartojan observă faptul că versiunea
românească a lui Grigorie Dascălul Buz(oianul) rămâne aproape de originalul grecesc a lui
Dorotei, iar fragmentul privind soarta eroilor lipsește. 46 Textul a circulat timp de un secol și
jumătate în Țările Române, prin intermediul cronografelor.47

4.1.3. CRONOGRAFUL LUI DOSOFTEI

Traducerea românească a Cronografului lui Matei Cigalas îi este atribuită lui Dosoftei, pe
baza unor particularități fonetice și morfo-sintactice ale versiunii, care se regăsesc și în Psaltirea
în versuri.48 Această afirmație este întărită de faptul că mitropolitul Dosoftei se afla în posesia
ediției grecești originale din 1650, pe care a luat-o cu sine în exil. Se presupune că această
traducere s-a realizat în Moldova, înainte de 14 mai 1685, dată notată pe manuscris la sfârșitul
narațiunii.49

44 Mihăescu, op. cit., p.21.

45 Ibidem, p.121.
46 Cartojan, Legendele..., p.34.
47 Mihăescu, op. cit., p.138.
48 Ibidem, p.170.
49 Ibidem , pp.171- 172.
20
 În ciuda adaosurilor, omisiunilor și a reflecțiilor personale care caracterizează traducerea
lui Dosoftei, presupunem, ținând cont de afirmațiile lui D. Mihăescu, că fragmentul privind
Istoria Troadei a rămas, totuși, aproape de originalul grecesc a lui Cigalas: „Traducerea atribuită
lui Dosoftei (păstrată în copia din ms. rom. 3456 BAR) urmează cu destulă fidelitate originalul
grecesc numai în partea privitoare la istoria romană și bizantină.”50

4.1.4 CRONOGRAFUL LUI PĂTRAȘCO DANOVICI

Este cel mai popular cronograf prelucrat în spațiul românesc, care a circulat pentru
aproximativ două secole în cel puțin 70 de manuscrise, incluzând fragmentele care au circulat
independent. La baza acestuia se află cele două cronografe neogrecești în edițiile venețiene, cel a
lui Matei Cigalas și cel a lui Dorotei al Monembaziei. D. Mihăescu presupune că traducerea
cronografului s-a făcut în două etape- prima parte s-a tradus în jurul anului 1655 din neogreacă,
iar a doua parte s-a tradus în jurul anului 1689, din slavonă. Unul dintre traducători este Pătrașcu
Danovici, „logofăt al treilea și grămătic de scrisoare greciască.” Mioara Dragomir dedică un
amplu studiu lexicologic Hronografului 3517, versiune apropiată de manuscrisul 86, atribuit lui
Danovici, sintetizând polemica paternității, în care afirmă că adevăratul traducător al întregului
cronograf este Nicolae Milescu Spătaru.51
Între Cigalas, Dorotei și Danovici există diferențe considerabile. Danovici amplifică
narațiunea și omite sau recontextualizează unele episoade din cronografele grecești. De pildă,
răpirea Elenei cu ajutorul Aetrei, cumnata lui Menelau, este un detaliu care lipsește din Cigalas-
Dorotei. Amplificarea se realizează fie descriptiv, fie narativ. Iată, pe de-o parte, episodul găsirii
lui Paris cel abandonat, pe care Danovici îl amplifică descriptiv ,,îl văzură atât de frumușel și
curățel”, iar pe de altă parte, scena primirii soliei, amplificată narativ- Cigalas spune doar că
solii au intrat în cetate și s-au închinat lui Priam, în timp ce Danovici spune că Elena, după ce a
citit scrisoarea trimisă de Clitemnestra, a râs batjocoritor.52

50 Ibidem, p. 171.
51 Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (ms. 3517) Studiu Lexicologic. Vol II, Iași, Editura
Doxologia, 2017, p. 8.
52 Cartojan, Legendele..., pp. 25-34.
21
 Danovici preia din Cigalas fragmentul privind soarta participanților la război, dar nu îl
așază în continuarea narațiunii, cum face cronicarul grec, ci după un capitol intitulat „Boieriile
împărăției Grecilor.”
Având o mare popularitate, capitolul Istoria Troadei din cronografele de tip Danovici s-a
desprins și a circulat independent. Paul Cernovodeanu face un inventar al tuturor versiunilor
autonome ale Istoriei Troadei, în funcție de aria de circulație, existând, o versiune pentru
Transilvania, patru versiuni pentru Țara Românească și opt pentru Moldova și Bucovina.53
Trei dintre aceste versiuni manuscrise au fost editate, și anume: versiunea editată de
Leca Morariu, un manuscris miscelaneu copiat de Constantin Popovici la 17 octombrie 1976 54,
versiunea publicată de Mateiu Voileanu la Sibiu, în 1891, copiată de străbunicul cercetătorului cu
același nume, în 1748, în satul Hundorf. A treia versiune este extrasă dintr-un cronograf și a fost
publicată de Moses Gaster într-o traducere germană.
Versiunile occidentale nu cunosc o așa mare popularitate și circulație. Până acum se
cunosc 3 versiuni, cea din Cronograful lui Staicu, cea din ms. rom. 2183 B.A.R. și din ms. rom.
3381 B.A.R.

4.1.5 CRONOGRAFUL LUI STAICU

Prima versiune occidentală a Istoriei Troadei se datorează lui Staicu, dascăl la Școala din
Târgoviște (1643-1669).55 Cronograful lui Staicu este o traducere fidelă a Cronografului rusesc
din 1617. Fragmentul despre Istoria Troadei se regăsește între filele 118v-123v. Această narațiune
nu coincide cu traducerea textului lui Guido delle Colonne, Historia Destructionis Troiae, fiind
o versiune diferită.

53 Paul Cernovodeanu, ,,Variante autonome ale Istoriei Troadei” în Revista de Istorie și Teorie Literară,
XXV, 1976, p.33.
54 Cartojan, Legendele…, p.9.
55 Constantinescu, op. cit., p .7.
22
 4.1.6 MS.ROM. 2183 B.A.R

Celelalte două versiuni occidentale ale Istoriei Troadei au circulat în două manuscrise,
unul din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar celălalt din prima jumătate a secolului al
XIX-lea, ambele păstrate la Biblioteca Academiei Române.
Manuscrisul 2183 a fost găsit în biblioteca episcopului Ghenadie al Rîmnicului și dăruit
Academiei Române de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice în data de 8 decembrie 1901.
Este un miscelaneu de 168 de file, cuprinzând 8 texte:
 Istoria Troadei (1-127v );
 <Eshatologie> Vedeniia unii pravoslavnice fămei anume Sofiana, foarte de folos (f. 128-
129);
 <Pateric> Pentru un stâlpnic, foarte de folos (139-142 v ) ;
 A celui dintre sfinți, părintelui nostrum Athanasie, arhiepiscopul Alexandriei, pentru
hotarăle firești, după tocmeala loghicească ( f.143-155 v ) ;
 <Legenda Duminicii> (157-158 v ) ;
 <Avestița>Rugăciune când ai supărare de dracul, să o zici aceasta; facerea lui sfetii
Sisoi cel Mare, când au ucis pe dracul ș-au dat copiii soru-si (f.159 r-v );
 <Rețete medicale>(f.160-165 v );
 <Percepte morale>(f.166 r-v ) ;
Pe fila 127 este menționat ,,Ioan ot Bărbătești’’ , cel care a copiat textul în data de 14
februarie 1766 : „S-au prescris această istorie de mult păcătosul Ioan grămătic, sin popii Mirii ot
Bărbătești. Fevruarie 24 ani, 1777” (f. 127v B. A. R. ms. rom. 2183 BAR ). Nu se știe cine este
traducătorul acestui manuscris. Titul Istoria Troadei apare de mai multe ori pe diverse file,
alternând cu Istoria pentru surparea Troadei .
Manuscrisul 3381 și a fost scris de ,,N. G’’, inițiale ale numelui fostului preot și dascăl
din Șcheii Brașovului, Nicolae Grid ( 10 martie 1784- 26 iunie 1815)56, în Brașov la data de 2
iunie 1812. Conform lui Radu Constantinescu, aceste două manuscrise derivă din copia unui
cronograf rusesc din 1709.57Textul urmează firul narativ din Dares, la care se adaugă fragmentul
din Dictys privind soarta eroilor greci și troieni.

56 Ibidem, p.12.
57 Ibidem, p.8.
23
 Cele două manuscrise au fost compilate în ediția cercetătorilor Radu Constantinescu și
Klaus-Herring-Shreoder58, care, utilizând o metodă de tip vetust, încearcă reconstituirea unui
prototip al narațiunii.
Figura 1 reprezintă parcursul celor două versiuni ale „Istoriei Troadei” în cultura românească.

58 Radu Constantinescu şi Klaus-Herring Schroeder, Die rumänische Version der "Historia

Destructionis Troiae" des Guido delle Colonne, Tübingen, TBL Verlag Gunter Narr, 1977.
24
 Dictys și Dares versiuni originale

Dictys versiune bizantină Dares versiunea latină

Benoît de Saint-Maure
Malalas

Guido delle Colonne

Kedrenos
Rezuat latin Guido

Manasses

Martin Bielski

Mihail Moxa

Grigorie Cronograf rusesc 1617

Buzoianul Cronograf rusesc 1709
Dorotei al
Monembaziei
Danovici
Staicu din
Târgoviște

Matei Cigalas
Copie
Variante cronograf
autonoe rusesc

ms. rom. ms. rom. 2183

3381BAR BAR

Fig.1 Istoria Troadei

25
 4. 2 STUDIUL COMPARATIV- DANOVICI ȘI MS.ROM.2183 B.A.R

Așa cum am prezentat în capitolul anterior, Istoria Troadei pătrunde în cultura

românească pe filiera cronografelor rusești. Fiecare prelucrare a textelor lui Dictys și Dares este
supusă mai multor filtre culturale, prin intermediul cărora se poate întrevedea personalitatea
psihologică și spirituală a traducătorilor și a copiștilor. Cartojan și Doru Mihăescu semnalează
lipsa de fidelitate cu care este tradus Cronograful lui Matei Cigalas, Guido delle Collone
transformă un amplu poem cavaleresc într-o narațiune pilduitoare, iar toate aceste particularități
aduc un plus de literaritate (neintenționată) textelor. 59
În cele ce urmează, vom analiza comparativ, pornind de la episoadele centrale, cele două
versiuni ale Istoriei Troadei din cultura românească. Ne vom referi la versiunea din Cronograful
lui Danovici, convențional, prin sigla A, iar la versiunea occidentală românească din ms.2183
B.A.R., prin sigla B. Analiza va consta în prezentarea asemănărilor și a deosebirilor dintre
versiunile românești, urmărind modul în care, prin traducerile textelor intermediare, literatura
română reinterpretează miturile antice, vom vedea cum aceeași schemă-cea a traseului, este
particularizată în cele două texte prin structuri diferite, vom discuta un posibil prototip al eroului
și vom analiza discursul auctorial. De asemenea, ne vom raporta la apocrifele din care acestea
derivă și la Iliada, pentru a evidenția gradul de fidelitate față de textele originare. Vom utiliza
termenii de schemă narativă și structură, așa cum îi definește Mihai Moraru, în Postfața la
Cărțile populare în literatura românească. Schema reprezintă „tipul de relație care poate exista
între elementele unei cărți și care rămâne identic atunci când elementele sunt înlocuite cu altele
similare”60, iar structura este „realizarea schemei într-un anumit context.”61

59 Larisa-Florentina Rotundu, “The Two versions of History of Troada in Pre-modern Romanian

Literature” , în vol. The Shades of Globalisation. Identity and Dialogue in an Intercultural World,
secțiunea “Literature”, ed. Iulian Boldea, Arhipelag XXI” Press, Tîrgu Mureş, 2021, pp.382-387.
60 Mihai Moraru, op. cit., p. 487
61Ibidem, p. 488.
26
 4.2.1 INCIPITUL

Invocând muza, poetul Iliadei deschide Cântul I ex abrupto și face cunoscută mânia lui
Ahile, căruia Agamemnon îi confiscă darul de vitejie, pe Briseis. „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse
pe-Ahil’ Peleianul/ Greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse.” 62 Conflictul dintre
Agamemnon și Ahile este generat în jurul profeției lui Chalcas. Conform acestuia, necinstirea
preotului Chryses, a cărui fiică, Chryseis, se număra printre darurile lui Agamemnon, a adus
asupra grecilor mânia zeilor. Ținând seama de cuvintele lui Chalcas, Ahile vrea să-l convingă pe
Agamemnon să o înapoieze tatălui său pe Chryseis, încercare ce-l jignește pe conducătorul grec,
determinându-l să se răzbune pe Ahile. ( Homer, pp. 7-14)
Expozițiunea versiunii A sincronizează epoca împărăției lui David cu epoca împărăției lui
Priam. Ruperea barierelor temporale, prin invocarea unui personaj biblic important pentru istoria
creștinismului, este o particularitate a lui A prin care acesta se diferențiază atât apocriful lui
Dictys, cât și de B. Acest fapt se datorează tendinței de uniformizare a istoriei universale de
către autorii cronografelor și filtrarea acesteia prin cultura religiei iudeo-creștine.
În Hronograf, episoadele sunt ordonate cronologic, iar conflictele sunt amplificate.
Soția lui Priam, însărcinată la bătrânețe, se visează născând un tăciune aprins care incendiază
întreaga cetate. Ascultând sfatul filosofilor, al vrăjitorilor și al astrologilor, Priam îl dă pe noul–
născut unei slugi să-l abandoneze în sălbăticie, fiind considerat tăciunele aprins din visul
Hecubei. Acest vis profetic nu este prefigurarea Moirei, care, în ciuda preferințelor celorlalți
olimpieni, rămâne sub semnul balanței lui Zeus, ci este o anticipare a faptei, a păcatului, a
desfrâului sancționat-răpirea Elenei. Istoria Troiei din A este rescrisă din perspectiva justiției
divine:
,,Iar într-o noapte visă împărătiasa <Ecaviia> foarte un visu groaznic și ciudatu; adecă
vădzusă unde i-au <ieșit> den naștere un tăciune aprinsu și s-au aprinsu dentr-acel tăciune
<toată> cetatia Troada ș-au arsu până în pământu de împreună <cu toate> satele câte au fostu
prengiurul Troadei. (...) Și chemă împăratul Priiam pre toți <filosifii> și pre toți vrăjitorii și pre
toți vădzătorii de stele(...). Iar acei <filosofi> toți i-au dzâs: Împărate, daca va naște acesta pruncu

62 Homer, Iliada , traducere de : Dan Slușanschi, București, Paideia, 2009, p. 7 . Următoarele referințe
vor fi din aceeași ediție. Paginile vor fi indicate la sfârșitul citatului între paranteze.
27
 sau să-l <omorâți> sau să-l trimiți să-l lepede în codri să-l mănânce nescare gadane <că acel>
ficior nice un bine nu va să facă cetății Troadei.”63
Prelucrarea se depărtează din punctul de vedere structural de textul lui Dictys, în care
episodul visului Hecubei este relatat în cartea a șasea a apocrifului, printr-o analepsă. Moartea,
defăimarea trupului lui Hector și dorința Hecubei și a lui Priam de a recupera cadavrul pentru a-l
îngropa în mod cuviincios, îi aduce aminte împăratesei de visul pe care l-a avut pe când era
însărcinată cu Paris. O torță a aprins Muntele Ida, iar mai apoi întreaga cetate, mai puțin casele
lui Antenor și Anchises. Din acest motiv, Hecuba îl abandonează pe Paris, dându-l unor păstori
să-l crească :
,,When Hecuba was pregnant, she had told him how she had dreamt of a torch in whose
flames Mount Ida and then, as the fire continued, the shrines of the gods and finally the whole
state had been consumed, excepting only the homes of Antenor and Anchises. The interpreters
had said that this dream portended the fall of Troy. Accordingly, they had decided to kill the baby
at birth. But Hecuba, with a woman’s tenderness toward her child, had given him secretly to
shepherds to rear on Mount Ida.”64
Nașterea miraculoasă a lui Paris, alături de visul oracular reprezentă elemente ale schemei
traseului.65 În acești termeni, Paris ar putea fi considerat un anti-erou, iar traseul său este unul
eșuat.
Narațiunea din B este construită pe schema traseului în care sunt juxtapuse mai multe
structuri: călătoria lui Iason- eroul, inițierea reușită, alături de călătoria lui Paris- anti-eroul.66
Expozițiunea versiunii B este o îmbinare a două legende grecești, expediția argonauților
și expediția lui Heracles împotriva Troiei. Structura este reprezentată de călătoria eroului,
Iason, care depășește mai multe probe și își îndeplinește misiunea- luarea lânii de aur. Acest
episod apare încă de la Benoît de Saint-Maure, în incipitul poemului Le Roman de Troie. Iason
face un popas pe țărmurile Troiei, fără a fi primit cu ospitalitate de împăratul Laomedon. Jigniți

63 Cronograf, traducător din grecește: Pătrașcu Danovici, editor științific: Strempel Gabriel, București,
Minerva, 1999, vol. I , pp.147-148 . Următoarele referințe vor fi din aceeași ediție. Paginile și
volumul vor fi indicate la sfârșitul citatului între paranteze.
64 De-a lungul întregului apocrif, Dictys evidentiază înțelepciunea personajului Antenor.
R. M. Frazer, op. cit., URL: DICTYS CRETENSIS BOOK 6 - Theoi Classical Texts Library .
65 Mihai Moraru, Structuri narative în literatura română veche, în „Revista de istorie și teorie literară”, t.
25, 1976, nr. 1, p. 10.
66 Vezi 4.22 RĂPIREA ELENEI.
28
de atitudinea troienilor, argonauții promit o zi a răzbunării. Cerând ajutorul mai multor împărați
ai Tesaliei: Pelei, Nestor, Telamon, Castor și Polux, Heracle și Iason se întorc la Troia pe care o
incendiază. Printre femeile pe care le răpesc se numără Hesiona, fiica lui Priam, dăruită lui
Telamon ca răsplată pentru vitejia sa.
Visul premonitoriu al Hecubei are un corespondent în B, profeția Casandrei, care
anticipează consecințele unei alegeri necugetate:
„O, slăvită și preaminunată cetate Troado, în scurtă vreme vei cădea și înaltele tale turnuri
să vor surpa. O, nenorocitule împărate Priame, carele cumplită prihană ai făcut împărăției tale și
pentru aceea de sabie vei cădea. Așijderea și tu, împărăteasă Ecubo, cât vei suspini cu amar pentru
pierzarea fiilor tăi, pre carei îi va tăia cumplita sabie, apoi și tu rău vei muri! O, ticăloșilor
troadeani, pentru ce vă bucurați de nunta lui Pariz, care nuntă iaste pricină a atâtea morți, că
această nuntă nu iaste nuntă, ci moarte tuturor troadeanilor? O, ticăloase maice ale troadeanilor,
cum veți putea vărsa atâtea izvoară de lacrămi pentru moartea fiilor voștri, când veți vrea să
cumpărați viață în loc de moarte!”67

4.2.2 RĂPIREA ELENEI

În A, adolescența lui Paris poate fi citită alături de cea a lui Moise, având câteva puncte
comune cu viața profetului: abandonarea, găsirea de către o persoană miloasă, uciderea unui
frate, fuga de acasă. Sluga însărcinată să-l abandoneze pe noul-născut în sălbăticie, îl ascunde
sub un tufiș de unde, nu după multă vreme, niște păcurari îl găsesc și-l duc în sat. Păcurarii îi pun
numele ,,Parij” și-l dăruiesc unei femei care alăptează să-l crească. La vârsta de cincisprezece
ani, femeia îl închină pe tânăr împăratului, deoarece, din cauza sărăciei, nu-l mai putea îngriji.
Auzind povestea acestuia, Priam și Hecuba realizează că Paris este fiul lor cel abandonat și-l
reprimesc în palat. Paris, în urma unui conflict, își lovește fratele și-l ucide. Temându-se de
consecințe, fuge de acasă și ajunge în țara Mazistra, la Menelau, unde o întâlnește pe Elena. Cei
doi se îndrăgostesc și, când Menelau merge la o adunare obștească, Paris și Elena fug împreună.
(Danovici, pp. 148-149)
Răpirea Elenei este expusă prin prisma eticii creștine, aceasta fiind figura femeii
necredincioase, desfrânate. Răpirea este, de fapt, un abandon matrimonial: ,,[...] iară Alexandru
Parij și cu Elena, împărătiasa lui Menelau, ș-au găsitu vremea și ș-au început a-și arăta dragostile

67 Ms. rom. 2183 B.A.R., f. 24v. Următoarele referințe vor fi din aceeași ediție. Filele vor fi indicate la
sfârșitul citatului între paranteze.
29
unul cătră alaltul. Și nu putia unul să fie fără alalt nice un ceas, căce că-i cădzusă dragu și Parij
împărătiasăi, că era tânăr și foarte frumos și el și om arătătoriu și cu chip, cât nu era lesne om la
chip cum era Alexandru Pariju.”( Danovici, p. 149)
Textul capătă un ecou moralizator prin faptul că vocea justițiară a naratorului se relevă în
replicile personajelor. Paris și Elena sunt condamnați atât de echipajul tânărului prinț, cât și de
împăratul Egiptului, Protea. ,,[...] oamenii lui Alexandru Pariju s-au scârbitu toți pentru aceasta
ce au făcut[...] și-i dzâsără «de pre aici înainte fă-te ce ți-i ști, că noi cu tine nu vom mai miarge
să ne punemu capetele pentru faptele tale.»” (Danovici, p. 149)
În cetatea Sidon, Paris și Elena, conform credinței egiptenilor, sunt iertați de divinitate
pentru că s-au atins de templul lui Heracle. Totuși, comunitatea egipteană îi condamnă pe cei doi
vinovați, întrucât sunt alungați, mustrați și amenințați de faraon: „mare munci și mare cazne ț-aș
face până la moarte, pentru vicleșugul ce-ai făcut acelui mare împărat. Că el ti-au primitu cu
pâine și cu cinste mare la casa lui, iară tu i-ai luatu muiaria și avuțiia ș-ai fugit ca un
prilestețu.”(Danovici, p. 150)
În textul lui Dictys, Paris ajunge pe tărâmul grecesc, din dorința de a explora noi
regiuni: ,,Soon, however, having been seized with a desire of seeing faraway regions and
kingdoms, he had gone on that journey on which he carried off Helen; some god was urging him,
driving him on’’.68
Spre deosebire de narațiunea din Hronograf, în apocrif, împăratul Sidonului îi primește
pe Elena și Paris cu ospitalitate, dar, mânat de lăcomie și dorința de a se îmbogăți, tânărul troian
îl ucide și îl jefuiește. Încercând să scape, acesta fuge pe mare, dar este urmărit de sidonienii care
caută răzbunare.
Fascinați de frumusețea Elenei și atrași de bogățiile pe care aceasta le-a adus, o parte
dintre troieni refuză înapoierea femeii, dându-i totuși oportunitatea să aleagă. Aceasta refuză
întoarcerea la Menelau, având drept argument nepotrivirea dintre ei.: „When he asked her «Do
you want to go home?» her answer, so they reported, was «No.» She had not sailed, she said,
unwillingly, for her marriage to Menelaus did not suit her.”69
Într-una dintre prelucrările lui Dictys, Cronograful lui Malalas, se menționează faptul că
Aetra a obligat-o pe Elena să plece cu Paris. 70

68 M. Frazer, op. cit., URL: DICTYS CRETENSIS BOOK 3 - Theoi Classical Texts Library.
69 Ibidem.
70 Ibidem.
30
 În B, răpirea Elenei este cauza unui conflict iscat anterior între argonauți și Laomedon.
Argonauții incendiază cetatea împăratului Laomedon și o răpesc pe Hesiona, fiica acestuia,
răzbunându-se pentru lipsa de ospitalitate a troienilor, arătată cu prilejul expediției găsirii lânii de
aur. Fiul lui Laomedon, Priam, după ce reconstruiește cetatea, încearcă să-și răscumpere sora din
mâinile grecilor. Luând această hotărâre, se sfătuiește cu fiii săi, printre care Hector, Troil, Elen
și Paris. Paris, ținând cont de visul său inspirat de zeul Mercur, consideră că răscumpărarea
Hesionei nu se va putea face decât răpind una dintre frumoasele femei ale grecilor. Urmărind un
cerb, acesta este atras într-o pădure unde adoarme. În vis, zeul Mercur îi cere să o aleagă pe cea
mai frumoasă dintre cele trei zeițe, Iunona, Atena și Afrodita, între care a fost aruncat un ,,măr
minunat” cu prilejul unei nunți. Fiecare dintre cei zeițe îi promit lui Paris un dar.
După ce le cere zeițelor să le dezbrace, Paris o alege pe Afrodita, care-i promite în dar o
femeie ,,preafrumoasă și de mare neam” din Grecia. Dimensiunea erotică a acestui episodului
este reliefată prin cererea devoalării, prin prezența nudului feminin ca o condiție esențială a
frumosului: ,,Atuncea eu zisei lui Mercurie că, pentru aceasta eu nu poci să le fac judecată
adevărată de nu se vor despuia câte treale înaintea mea. Deci, dezbrăcându-să iale de hainele
sale, atuncea să adevără judecata că Afrodita iaste mai frumoasă decât cele doao, și pentru aceea
o făcui stăpâna mărului, pentru care lucru ea foarte să veseli și a doao oară îm<i> întări
făgăduiala lui Mercurie.” (f. 18r )
Întâlnirea dintre Paris și Elena are loc în templul Afroditei din insula Sitaria, unde Paris
poposește pentru a aduce o jertfă zeiței. Auzind de frumusețea lui Paris, Elena vine la templu cu
motivația aparentă de a se închina Afroditei: ,,Care lucru văzind norodul, proslaviia blagorodia
și venea de pretutindenea, ca să vază frumusețea lui Pariz. Pentru care, auzind și împărăteasa
Elena, pohti să vază frumusețea lui Pariz, făcându-să și ea să meargă să să închine cu daruri
Afroditei.”( f. 21v ) Cucerit la rândul lui de frumusețea acesteia, Paris complotează cu boierii
care-l însoțeau prădarea templului și răpirea Elenei.
La fel ca în A, Paris și Elena fug împreună, ceea ce reliefează atitudinea frivolă și
vinovăția femeii: ,,Iar Pariz, luo pre împărăteasa Elena și pre curteanii ei și sili Pariz pre Elena
mai mult cu voia ei decât făr de voie.”(f. 21v )
Tendința de dramatizare, de expansiune a scenei prin acumularea detaliilor reflectă
talentul literar al autorului. Motivul visului lui Paris ar putea avea alte semnificații pentru

31
cititorul secolului al XVIII-lea. Cele trei zeițe ( posibile duhuri rele, ținănd seama că Apollo este
identificat cu diavolul71) l-au amăgit pe tânărul Paris ale cărui fapte au dus la căderea Troiei.

4.2.3 DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI

În ceea ce privește desfășurarea războiului, mă voi referi la două aspecte: convenții și
prototipul eroului.
În B, responsabilitatea familială
contrabalansează violența și bravura eroilor pe
câmpul de luptă. Semnificativ este episodul
întâlnirii dintre Hector și Aiax, fiul Hesionei, pe
care viteazul troian l-a recunoscut. Încântat de
această întâlnire, Hector îl invită pe Aiax în
cetate, oprind războiul:
,,În tabăra grecească era un boiariu minunat și
foarte viteaz mare, anume Aiax [...].Iar Ector stătu tare
împotriva lui și pentru aceea îndată să slobozi războiul
între acei mari și puternici ostași. Și deaca începură a
Ilustrația nr.1 vorbi între sine suindu-să, îl cunoscu Ector că iaste feciorul Exionei,
surorii lui Priam, născut cu împăratul Telamon. Pentru aceea îndată își
lăsă armele sale și începu a-l mângâia și a-l ruga ca să meargă în cetatea Troada, să vază lărgimea
și frumusețea cetății și a moștenirii sale.”( f.46v-f.47r)
Comportamentul din timpul dispozițiilor de pace este bazat pe curtoazie și evlavie.
Ahile îl invită pe Hector în cortul său:
„Apoi, întărindu-să pacea, grecii mergea în cetate făr de frică și ieșia. Așijderea și
troadeanii făr de teamere mergea la tabăra grecească și să întorcea. Iară întru una din zile, Ector să
dusă la corturile grecești cu mulți boiari, pre carele Ahileus văzindu-l îl rugă cu dragoste ca să
între în cortul lui. Iar Ector îl ascultă și mearsă la dânsul. Iar Ahileus îl primi cu bucurie și pentru
multe lucruri voroviia între sine. Iar mai pre urmă zisă Ahileus lui Ector: «Ectore, Ectore, drag
îmi iaste că te văz astăzi făr de arme, că niciodată făr de arme nu te-am văzut. Ci mai drag mi-ar fi

71 „Apolon Dumnezeu căruia îi aducea nebunii eleni jertve și tămâie, numindu-l spre peirea sa
dumnezeu, în care întrând dracul, da răspuns celor ce întreba.”(f.29r )
32
 v
de ai muri de mâinile meale»” ( f .53 ) Episodul este ilustrat în cronograful rusesc,
p.112.( Ilustrația nr. 1)72
Conform lui Curtius, prototipul eroului homeric constă înțelepciunea experienței ca
atribut al vârstei (Nestor), inteligența (viclenia) bărbatului matur ( Ulise) și elocința (Nestor și
Ulise). Eroul se distinge de soldat ale cărui atribute sunt: știința luptei sau a bătăilor, iscusința
în luptă și în consiliul de război și priceperea în mânuirea unei arme speciale. Soldatul este o
treaptă inferioară, iar eroul este o treaptă superioară, așadar, fiecare erou este și soldat. Această
îmbinare a contrastelor, care unește într-o entitate înțelepciunea lui Nestor și priceperea în luptă a
lui Ahile, este o reflecție a polarității Vaurna( vitejie) și Mitra( înțelepciune). 73
Eroilor din Istoria Troadei din B li se adaugă trăsături precum elocvența și cumpătarea.
Din această categorie fac parte Hector și Elen.
Tânărul Elen anticipează destinul cetății Troia în urma răpirii Elenei, faptă pe care o
consideră imorală. În discursul său, Elen sugerează caracterul schimbător al sorții, împăratul
Priam și fii săi fiind predispuși să-și piardă puterea și bogăția, mai ales în urma săvârșirii unei
nedreptăți. Elocvența lui Elen vădește mai mult decât strategii oratorice ale persuasiunii, și
anume înțelepciunea cărturarului care este conștient de vanitatea războiului și de iminența
justiției divine. Discursul său începe cu lauda adusă părintelui, iar principala strategie a
persuasiunii este interogația retorică.
,,Sculându-să preaînțeleptul Elen din scaunul său zise: «O, prealuminate împărate, să nu
te mânii pre mine că voi să-ți grăesc adevărul. De vreame ce împărăția ta te numești împărat drept
și adevărat, pentru ce vei să faci atâta nedreptate și pentru ce nu gândești această rea începătură, ci
încă te îndemn(i) să plinești și cu fapta această fărădelege? Ce dreptate iaste aceasta, să răpim
muieri striine și să le aducem în țărâle noastre și cu aceasta să rușinezi puterea împărăției tale?
Nu, domnul mieu, împărate, să nu cază blagorodia ta într-acest păcat ca să faci după cuvântul lui
Pariz. [...] Și de va îndrazni fiul tău Pariz în Greția și de va răpi de acolo vreo muiare să o aducă
aici în Troia, să știi că cetatea noastră Troia în cenușe să va întoarce și se va pustii de greci și
cetățeanii tăi de sabie vor cădea și pre noi, fii tăi, ne vei vedea zdrumicați de sabie. Apoi și pre
tine te vor vedea oamenii tăi zăcând tăiat pre pământ și mirându-se vor șuera și clătinând cu

72 Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1, Editura „Aktion”, Moscova,
2014, p. 112. URL: Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1
(runivers.ru)
73 Elena Ionescu și Răzvan Tufeanu (coord), Literatură unviersală si comparată: antologie critică,
Editura Universitatii din Bucuresti, 2008, pp. 77-78.
33
 capetele vor zice «Cum un împărat mare ca acesta și feciorii lui periră făr de sfat și slăvita lui
cetate să pustii?»» Și acestea zicând preaînțeleptul Elin suspinând tăcu. Și de aceste cuvinte
preaînțeleapte ale lui Elen să îndoia împăratul cu gândul și să turbură foarte și tăcu toată
adunarea.”(f.18v- f.19v)
În discursul său, Hector atrage atenția asupra măsurii și asupra cunoașterii de sine. Din
cauza sorții schimbătoare, troienii trebuie să aibă grijă să nu-și piardă ,,strălucirea”, mai ales din
pricina unei femei, Hesione, pe care vor să o răscumpere, răpind una dintre femeile Greciei.
„Pentru ce, dar, să ne turburăm cu multe osteneale ostăști și din odihna veaselă să venim la
uciderea fețelor noastre? Cu adevărat Exiona nu iaste cu atâta preț răscumpărată ca pentru
câștigarea ei de să va întâmpla să piară atâtea obraze mari. Și să nu gândești, iubitul mieu
părinte, că doar pentru frica războiului grăesc acestea, ci mă tem de întâmplarea cea dupre urmă
să nu fie nenorocită și să cază mărirea împărăției tale în ocară.” (f.17r-f.17v)
Cei doi eroi, Hector și Elen, dau dovadă de cumpătare, conștientizând caracterul
schimbător al sorții, vanitatea războiului și importanța măsurii.

4.2.4 VIZITA LA TEMPLUL LUI APOLLO

În B, Apollo este o entitate negativă a spiritualității creștine, ,,un duh rău” , perceput de
greci în mod eronat drept zeitate : ,,Apolon Dumnezeu căruia îi aducea nebunii eleni jertve și
tămâie, numindu-l spre peirea sa dumnezeu, în care întrând dracul, da răspuns celor ce
întreba.”(f.29r )
Spre deosebire de variantele din literatura antică în care Chalcas cunoaște adevărul
despre viitorul Troiei și-i trădează pre troieni din proprie inițiativă, în B, profetul este sfătuit de
Apollo să-și trădeze poporul. În literatura antică, Chalcas complotează împotriva cetății,
gândindu-se cum ar putea fi răpusă, sfătuindu-i pe greci să-l ia prizonier pe Helenos, singurul
car ar fi știut condițiile pentru cucerirea Troiei, însă neavând rezultate, le sugerează acestora să
construiască un cal de lemn.
În B, Chalcas este sancționat prin vocea lui Briseis, fiica acestuia, prin care totodată este
negată încă o dată autoritatea zeului Apollo:
,,Cum, părintele mieu, atâta nebunie întunecă mintea ta carea mai nainte înfloriia cu atâta
înțelepciune? Că tu, carele erai de troadeani înălțat la atâta cinste, acuma te făcuși lor hiclean
vânzători și ai lepădat moșia ta și cetatea în carea te-ai născut și te-ai lipit de vrăjmașii lor. Mai bine
ar fi fost, părintele mieu, să lăcuiești într-un loc pustiu, decât într-atâția oameni a te întuneca cu
rușine. Au doară gândești, dragul mieu părinte, că grecii te socotesc a fi credincios, carele te-ai

34
 arătat moștenirii tale necredincios? Cu adevărat te-au amăgit răspunsurile ceale minicioasă ale lui
Apolon, carele spui că ț<i>-au zis să te leapezi de moștenirea ta și să te lipești de vrăjmașii tăi.”(f 56
r
-f.56v )

4.2.5MÂNIA LUI AHILE

În Iliada, Ahile se mânie din cauză că este umilit de Agamemnon care îi confiscă darul
de vitejie. Conflictul dintre Agamemnon și Ahile e declanșat de mândria nemăsurată a celor
două personaje. Agamemnon nu acceptă cu bunăvoință sfatul lui Ahile și reacționează
împotriva acestuia, ceea ce-l determină pe Ahile să nu mai participe la război.
Grecii încep să simtă lipsa lui Ahile și a mirmidonilor de pe câmpul de luptă, motiv
pentru care trimit o solie către acesta din care fac parte Odiseu, Foinix și Aias. Totuși, Ahile nu
se lasă înduplecat de discursurile celor trei. Patroclu e mișcat de înfrângerea grecilor și, luând
armura lui Ahile, se duce la luptă în fruntea mirmidonilor. După ce reușește să echilibreze armata
grecilor, Patroclu este ucis de Hector. În jurul trupului lui Patroclu se dă o luptă aprinsă, pe de-o
parte aflându-se grecii pentru a-l apăra, cei doi Aiax, Meriones și Menelau, iar pe de altă parte
troienii care încearcă să-i răpească trupul, Glaucos, Automedon, Alcimedon, Eneas și Hector,
care-l prădează de arme. Iată ce-l aduce pe Ahile pe câmpul de luptă- cu armele făcute de
Hefaistos, caută să-l răzbune pe Patroclu. (Homer, cap. IX, cap. XVI)
În A, conflictul dintre Agamemnon și Ahile nu este cauzat de confiscarea darului de
vitejie, ci de înfăptuirea unei nedreptăți, uciderea prietenului credincios a lui Ahile, Palamid.
Acesta este acuzat de Odiseu, pe nedrept, de trădare și de complot împotriva lui Agamemnon.
Filosoful este ucis cu pietre, asemenea unui martir. Ulterior, omorul lui Palamid este receptat de
greci ca o încălcare a sfintei dreptăți, motiv pentru care își consideră propriile înfrângeri
sancțiuni divine: „Iară pre aceia de câte ori veniia elenii spre troadeni totu-i înfrângia Ector și-i
ducia totu tăindu-i înapoi până la tabăra lor. Și elenii să spăriiară rău și vădzură că s-au osândit
pentru moartia ce-au făcut lui Palamidu filosofului pentru svânta direptate.”( Danovici, p.155)
În B, nu există conflicte între Ahile și Agamemnon. Ahile își iubea conducătorul, relația
lor fiind fundamentată pe curtoazie: „Ahileus iubia foarte pre Agamemnon împărat pentru buna
lui priceapere și înțelepciune.” Refuzul lui Ahile de a mai ieși la război împotriva troienilor e
consecința faptului că s-a îndrăgostit de Polixena, fiica lui Priam, pe care o vede în ziua
înmormântării lui Hector. Ahile îi trimite Hecubei o scrisoare, cerând mâna Polixenei. Hecuba și

35
Priam se sfătuiesc cu frații Polixenei și acceptă cererea în căsătorie a lui Ahile, cu condiția ca
acesta să nu mai participe la război împotriva troienilor, ci să-i convingă pe greci să se retragă.
Încercările lui Ahile de a-i determina pe greci să renunțe la război au fost însă zadarnice.
În urma unui conflict interior, pendulând între dragostea pentru Polixena și
responsabilitatea față de greci, respectiv frica de moarte, Ahile se întoarce pe frontul de luptă.
,,Iar Ahileus îi întrebă ce strigare groaznică să aude. Ei zisără că «Grecii , domnul mieu,
fiind biruiți de troadeani, scăpară de să ascund prin corturile sale. Ci nici cu ascunderea nu
folosesc nimic, că-i taie troadeanii prin corturi făr de milă. Iar tu, domnul mieu, gândești să mai
stai în cortul tău? Ci să crez că nu va fi așa, că curând vei vedea aici mai mult de cincizeci de mie
de troadeani carii nu te vor lăsa cu viața.» De care lucru să sperie Ahileus foarte și uitând
dragostea Polixenii ceare armele de la slugi.” (f.77 r )
Îndrăgostirea lui Ahile de Polixena este nucleul unei povești de dragoste cavalerești.
Refuzul și încercările lui Ahile de a mai participa la luptă pot fi considerate probe pe care acesta,
asemeni trubadurilor din Evul Mediu, este nevoit să le treacă pentru a câștiga mâna Polixenei.

4.2.6. TRIMITEREA DUPĂ AJUTOARE

În Iliada, grecii și troienii sunt favorizați de sprijinul zeilor în război. De partea troienilor
se află : Apolon, Ares, Afrodita, Scamandru și Hermes, iar de de partea grecilor: Hera, Artemis,
Hefaistos, Leto și Poseidon.
În A, Priam cere ajutorul împăratului David. De teamă să nu cadă în idolatrie prin
legătura cu ,,neamurile”, așa cum s-a întâmplat în Vechiul Testament cu mulți dintre împărații
Israelului, David îl refuză pe Priam: ,,Iară împăratul David n-a vrut să-i trimiță oști pentru doaă
lucruri: una căce nu să cădia jidovii să fie agiutoriu la altă săminție de oameni, că nu li să cădea,
căce că ei să chema năroade dumnedzăești, alta căce de i-are hi trimis să temea prorocul David
să nu apuce obicină de ceialalți oameni și să să închine/ bodziloru și ei; deci pentru aceasta n-au
vrut ca să le dia agiutoriu.”( Danovici, p. 157 )
Încercarea autorului de a contura cât mai veridic un spațiu îndepărtat, India, conferă
episodului o valență exotică. Neprimind ajutor de la David, Priam trimite soli către Tain,
împăratul indienilor. Tain acceptă bucuros să-l ajute pe Priam, trimițându-i multe oști conduse de
Memnu. Grecii se află în fața unei realități atroce, Memnu, leii și elefanții dresați pentru
luptă: ,,Iară elenii, unde vădzură totu oameni negri și ciudați, s-au spăriiatu de dânșii și vădzură
elivantenile și leii cei învățați și să foarte îngroziră și să sfătuiră să fugă. ” (Danovici, p.157)
36
 În B, Priam primește ajutorul de la personaje mitologice: împărăteasa amazoanelor,
Panthesileia, înzestrată cu o putere herculeană, și Dam, săgetătorul. Introducerea Panthesileei
în planul acțiunii se face prin suprapunerea unui nou plan narativ, în care este prezentată țara
Amazonilor și modul de viață al acestora. Unul dintre episoadele care evidențiază vitejia
hiperbolizată a amazoanei este lupta cu Diomede: ,,Iar Pantazalia să așeză pre calul său cel tare
și lovi pre Diomede cu sulița atâta de tare, cât să cutremură Diomede cu totul și căzu jos de pre
cal. Și așijderea și calul lui pre pământ căzu, iar Pantazalia cu puteare îi rupsă pavăza din mâna
lui și o deate featelor sale.” ( f. 86v )
Scena uciderii Panthesileei de către Pirus, fiul lui Ahile, este construită prin acumularea
unor detalii: tăierea mâinii din încheietură, tăierea trupului în bucăți, curgerea sângelui: „Pirus
împrotiva ei viând, întâiu socotiia să-l lovească pre el cu sulița ei. Dar Pirus pre lovirea ei mai
degrab apucă și cu sabia sa goală o lovi și mâna ei din <în>chietura trupului o despărți. Și așa
acea slăvită împărăteasă muri, căzind pre pământ. Și Pirus spori izbânda ranelor lui, tot trupul ei
mici bucăți l-au tăiat și, de multa curgere a sângelui său, căzu ca un mort pre pământ.” ( f.89 )
Panthesileia și amazoanele apar atât în Dares, cât și în Dictys. Curtoazia manifestată de
greci față de femei, considerate vulnerabile și mai slabe, este arătat și pe câmpul de luptă, când
aceștia refuză să o ucidă pe conducătoarea amazoanelor:
,,Achilles found Penthesilae among the cavalry and, hurling his spear, hit the mark. Then
– no trouble now that she was wounded – he seized her by the hair and pulled her off her horse.
Her followers, seeing her fallen, became disheartened and took to flight. We pursued and cut
down those who were unable to reach the gates before they closed; nevertheless, we abstained
from touching the women because of their sex. Then we returned, all of us victors, our enemies
slain. Finding Penthesilea still half-alive, we marveled at her brazen boldness. Almost
immediately a meeting was held to determine her fate, and it was decided to throw her, while still
alive enough to have feeling, either into the river to drown or out for the dogs to tear apart, for she
had transgressed the bounds of nature and her sex.” 74
În Dares, Pantesileea este ucisa pe câmpul de luptă de către Neoptolemus: ,,several days
they fought fiercely, and many were killed. Finally Penthesilea wounded Neoptolemus, and then
fell at his hands; in spite of his wound, he cut her down.”75
Portretul detaliat al săgetătorului reliefează faptul că elemenul mitic nu este receptat ca o
componentă a realității, ci ca un element ieșit din real, străin, fantastic:

74 M. Frazer, op. cit., URL: DICTYS CRETENSIS BOOK 4 - Theoi Classical Texts Library
75 Ibidem. URL: DARES PHRYGIUS - Theoi Classical Texts Library
37
 ,,Și adusă la războiu pre un săgetătoriu/ cu chipul ciudat, că de la buric în jos era cal, iară de la
buric în sus era om și preste tot trupul lui era flocos cu păr de cal. Fața lui, măcar că era ca de un om, însă
era roșie ca un cărbune de foc și renchieza ca un cal, iar ochii lui lumina ca para focului, de carele să
speriia cine-l vedea. Și nu era îmbrăcat cu nici nu fealiu de arme, ci întra la războiu numai cu un arc și cu
un sehaidac plin de săgeți, de care să speriia caii grecilor, de fugiia. Ostașii îi bătea cu pintenii , iară ei
v r
fugiia înapoi.” ( f 52 –f.53 )

4.2.7. CALUL TROIAN

În Odiseea, Demodoc, cântărețul din ,,Țara Feacilor” îl face pe Ulise ,,să plângă cu jale”,
cântând despre pieirea Troiei. Demodoc pomenește despre ,,o namilă de lemn” în care stăteau
ascunși aheii.76
În Eneida, Eneas îi povestește Didonei cum a fost cucerită cetatea Troia : „De soartă-
ncurcați și sătui de războaie, / Regii danaici, în scurgerea mulților ani, își durară/ Mare cât
munții, un cal, prin nobila art-a Minervei./ Coastele nalte-i cu scânduri de brad le podesc și,
fățarnici, / Vot al întoarcerii-n pace-l numesc. Acesta fu zvonul./ Însă-n lăuntrul cel gol s-ascund
pe furișul vitejii/ Cei prin sorțire năimiți și-n jur, prin tăcutele colțuri,/ Pântecul său uriaș e plin
de-narmații războinici.” 77
Fiind de temut, chiar oferind daruri, grecii lasă pe țărmul insulei Tenedos o jertfă de
iertare zeiței Atena, pe care grecii au mâniat-o necinstindu-i statuia, Palladium. Pentru a grăbi
cucerirea Troiei, Ulise și Diomede au furat statuia din templul sacru al Troiei, întrucât de aceasta
depindea soarta cetății.
Disimulant, Sinon căștigă încrederea și compasiunea troienilor, motiv pentru care aceștia,
temându-se să necinstească darul Atenei și să pățească asemenea lui Laocoon și fiilor săi, sparg
porțile cetății și primesc calul de lemn.
În A, calul troian este un semn al vanității, servind drept învățătură tuturor celor ce vor
mai încerca să cucerească cetatea Troiei, fapt sugerat de scrisoarea lăsată troienilor alături de
monumentalul dar :,, De ce ne-am dus cine spre la împărățiia sa și v-am lăsatu acest sămnu de la

76 Homer, Odiseea, traducere de : George Murnu, București, Univers, 1971, p. 188.

77 Publius Vergilius Maro, Eneida, traducere de: Dan Slusanschi, Paidea, 2000., p. 61.

38
noi; cine va mai vrea să să mai bată cu Troada să vie să vadză cum ni-am nevoit noi în dzeace ai
și nemica n-am făcut; deaci să să bată și Acela, cine va hi, cu Troada. ” (Danovici, p. 159)
În B, calul troian este din aramă. În descrierea acestuia, atenția este îndreptată mai mult
spre subterfugiul prin care a fost construit decât pe obiect în sine:
„Și ca acestea meșteșuguri înșelătorii aceia făcând, au luat aurul și argintul și au poruncit
să ducă la corăbiile sale. Și aceasta așa făcându-să, iar grecii, amăgitorii, dimpreună cu vânzătorii
Troadei, alt chip de măiestrie au zemislit, că au porunci să facă un cal de aramă foarte mare,
pântecos. Iară mărirea acelui cal de aramă era după măsura porților cetății, iar să nu-l poată prin
porți desțepeni, pentru tainicul vicleșug al lor ce avea. Și au făcut calul acela foarte cu meșteșug
și ușa lui o au făcut pre deasupra atâta de vicleană, cât nicicum să putea cu ochii pre dinafară
întrarea lui cunoaște.” (f. 96r )
Sinon este unul dintre grecii din interiorul calului, rolul acestuia fiind de a semnala prin
foc momentul când se poate intra în cetate, în timp ce Antenor și Eneas, trădătorii cetății, îl
îndeamnă pe Priam să primească darul: „Atunci acei mai sus ziși, Antonor și Eneia, așa zisără
împăratului: «Priam, primeaște, mare împărate, de la atâța împărați dar blagorodiei tale spre
veacinica podoabă a cetății, că foarte iaste de trebuință spre pohfala mării tale.»”( f. 96 r – f. 96v )
Episodul din B este mai amplu, punându-se accent nu doar pe eveniment, parte a unei istorii
citite în cheie moralizatoare, ci și pe personaje, sancționate prin intermediul vocii naratorului.

4.2.8 PALLADIUM ȘI FORTUNA LABILIS

În A, acest episod este relatat în partea a doua a Istoriei Troadei, unde este prezentată
soarta participanților la război. În subcapitolul „Pentru un botzu ce l-au fost chemând Paladiu,
cum au fost poveastea” se spune că acest idol a fost primit de Tros împărat, în momentul când a
vrut să întemeieze cetatea, de la un filozof elen, numit Asie. Pallas a fost furat de Odiseu și
Diomede din templul zeiței Atena, în timpul unei sărbători comune. La furtul idolului au
complotat Antenor și Theonusa, soția acestuia, în schimbul cruțării și al darurilor. În B, idolul
zeiței Pallas este furat cu ajutorul preotului templului, amăgit de arginții și aurul oferiți de
Ulise, Diomede, Antenor și Eneas.
În A, în timpul incendiului, Menelau își riscă viața căutând-o pe Elena, pe care o găsește
cu ajutorul lui Antenor și Eneas, ducând-o la împărăția lui. Pentru această faptă, cei doi sunt
lăsați să iasă din cetate.
Întâlnirea lui Eneas cu Hecuba și Polixena este o scenă care apare numai în B. Hecuba
este vocea moralizatoare, prin care Eneas este condamnat pentru trădare. La îndemnurile
39
Hecubei, Eneas o ascunde pe Polixena, protejând-o de mânia lui Pirus care voia să-și răzbune
tatăl prin vărsarea sângelui ei. Totuși, amenințat de fiul lui Ahile, Eneas o trădează pe Polixena.
Văzându-și fiica ucisă, Hecuba înnebunește, având în cele din urmă soarta Polixenei.
Detaliul utilizat de autor aduce în fața cititorilor un naturalism anacronic: ,,îndată-și ieși din
minte și începu a să bate și a sari asupra tuturor oamenilor și a da cu pietri când în unul, când în
altul. Și pe alții îi mușca cu dinții săi, după obiceiul fiiarelor sălbatice, cât pre mulți greci răni.
Iar grecii luând pietri o ucisără pre ea și au grămădit pre dânsa mohilă de prietri foarte mare și au
pus numele locului aceluia Jucarea Eccubei, care și până astăzi să zice.”(f.99v)
În textele românești se accentuează, într-o cheie tragică, condiția umană supusă unui
destin imprevizibil.

40
 4.2.9. CONCLUZII
Dictys si Dares sunt două apocrife care au luat naștere în Orient, în primele secole după
Hristos, reprezentând versiuni creditabile ale războiului troian, adaptate la sensibilitatea
contextului iudeo-creștin. Substratul mitologic este diminuat, dar nu combătut, iar narațiunile
integrează referințe ante și post homerice. Acestea devin cunoscute prin traducerile în limba
latină.
În spațiul oriental, circulă atât textul lui Dictys, sub o formă simplificată, cât și o
compilație a celor două apocrife, conținutul versiunilor adaptate fiind preluat, în mare parte, din
Dares.
În cultura românească, versiunea orientală este cel mai bine reprezentată de Cronograful
Danovici, care a avut parte de o vastă răspândire ( aproximativ 70 de manuscrise în 2 secole), de
unde, ulterior, Istoria Troadei s-a desprins, circulând independent.
Versiunea occidentală a Istoriei Troadei pătrunde în cultura română prin intermediul
cronografelor rusești. Apare, pentru prima dată, în cronograful lui Staicu din Târgoviște. Staicu
traduce cronograful rusesc din 1617. O altă versiune se regăsește în miscelaneele ms. rom. 2183
B.A.R. și ms. rom. 3381 B.A.R care au la bază cronograful rusesc din 1709, în care se regăsește
un rezumat al textului lui Guido delle Colonne, preluat din Cronica universală a lui Martin
Bielski.78
Am constatat că în literatura română versiunea occidentală este diferită de versiunea
orientală, în primul rând, din punctul vedere narativ, întrucât conflictului dintre greci și troieni i
se atribuie o altă cauzalitate. Textele au aceeași schemă, dar structuri diferite.
În al doilea rând, versiunea occidentală se deosebește de cea orientală prin felul în care
sunt construite unele personaje. Cele două versiuni se deosebesc prin modul în care se raportează
la mitologia antică.
Dacă în Dictys si Dares vocile justițiare, precum cea a înțeleptului Palamid, cea a lui
Antenor sau a Casandrei sunt reminiscente ale miturilor ( profeția Casandrei) sau simple
mijloace de individualizare a personajelor ( Antenor este prototipul unui erou întelept), în
Hronograf, acestea devin prefigurări ale justiției divine care condamnă lipsa de ospitalitate, pofta
și adulterul.

78 Constantinescu, op.cit. p.12.

41
 II. VERSIUNEA OCCIDENTALĂ A ISTORIEI TROADEI ȘI TEXTELE
INTERMEDIARE

Scopul acestui capitol este evidențierea particularităților versiunii occidentale a ,,Istoriei

Troadei”, prin raportare la versiunea în proză a poemului Le Roman de Troie, scris de Benoît de
Saint-Maure și câteva ilustrații din Historia destructionis Troiae, scrisă de Guido delle Colonne,
respectiv cele dintr-o versiune a cronografului rusesc Лицевой летописный свод XVI века.
Всемирная история. Книга 1, în care se regăsește fragmentul История о разорении Трои.
Poemul truverului a fost creat în anul 1165 și cunoaște multe prelucrări în proză, care au
circulat în manuscrise. Importanța acordată unei narațiuni despre Istoria Troiei are la bază
credința răspândită în vremea aceea, conform căreia oamenii Europei de Vest sunt descendenții
troienilor. Pe de-o parte, așa cum sugerează Penny Eley, autorii și copiștii romanelor antice
doreau să facă cunoscută istoria Troiei unui public care nu cunoaște limba latină. Pe de altă parte,
Leopod Constans, autorul unei ediții în proză a romanului cavaleresc, susține că acesta este un
elogiu adus reginei Eleonor de Aquitania.79
Le Roman de Troie cunoaște 30 de versiuni complete și 28 de versiuni ce conțin
fragmente, care au circulat în manuscrisele Evului Mediu. Prima ediție a romanului cavaleresc
este realizată de Aristide Joly, în 1871. Acesta pornește de la manuscrisul 2181 al Bibliotecii
Naționale a Franței, completând narațiunea cu fragmente din alte versiuni manuscrise, printre
care 1610, 375, 782 și 783.
O altă ediție este realizată între 1904 și 1912, de către Leopod Constans și Edmond Faral.
Aceștia și-au propus crearea unei versiuni în care să se resimtă vocea autentică a autorului.
Editorii au pornit de la 7 versiuni manuscrise: 794, 821, 2181, 18159, 55, 38, H.251.

79 Leopod Constans et E. Faral, Le roman de Troie en prose, în Les Classiques Francais du Moyen Age,
Paris, Edouard Champion, 1922, tome I, p.1.
42
 1. ISTORIA TROADEI ȘI LE ROMAN DE TROIE

Le Roman de Troie este o prelucrare a narațiunii lui Dares, căreia i se adaugă pasaje din
ultima carte a lui Dictys, în care se prezintă destinul eroilor. Ne vom referi la versiunea
românească a Istoriei Troadei din ms. rom 2183 B.A.R. prin sigla B, iar la versiunea în proza a
poemului Le Roman de Troie, prin sigla C.
Erich Auerbach vorbește despre statutul elementelor mitologice specifice Antichității în
literatura post-creștină, precizând că diminuarea substratului mitologic nu este un efect exclusiv
al apariției creștinismului, ci un proces care începe odată cu declinul Imperiului Roman de Apus.
Atât noile forme culturale apărute, cât și elementele creștine se aflau într-o relație de incluziune
cu cele ale culturii antice, creștinismul interpretând alegoric faptele istoriei: „[...] interpretarea
figurală a faptelor, care a avut o înrâurire tot mai mare în perioada nașterii și răspândirii
creștinismului și care a sărăcit faptele de conținutul lor real, lăsându-le numai conținutul
semnificativ, a contribuit la această încremenire.”80
În dinamica acestui context cultural, Le Roman de Troie oglindește o idealizare a lumii
cavalerești, în care aventurile personajelor, precum cea a lui Iason, 81 devin triggerele unor
conflicte analoge narațiunii despre războiul troian, preluată din Dictys și Dares, dar și ale unor
povești de iubire cavalerești.: „Lumea afirmării cavalerești este o lume a aventurii, nu numai în
sensul că cuprinde o serie aproape neîntreruptă de aventuri;[...] este o lume creată în mod special
pentru afirmarea cavalerului.”82
Reprezentarea lumii cavalerești este una idealizată, în care iubirea se contopește cu
aventura, iar în care oglindirea realității se opacizează: ,,Avem concomitent și un proces de
sublimare a iubirii, care duce la mistică sau la galanterie; în ambele cazuri, consecința este o
îndepărtare de realitatea concretă a lumii.”83

80 Erich Auerbach, Mimesis: reprezentarea realitătii în literatura occidentală, trad: I. Negoițescu, Editura
Pentru Literatura Universală, București, 1967, p.129.
81 Vezi infra II, 1.1.2. EXPOZIȚIUNEA.
82 Erich Auerbach, op.cit., p.146.
83 Ibidem, p. 152.
43
 1.1 DELECTARE

Relația dintre autor, cititor și text este o particularitate a romanului cavaleresc, prin care
Benoît de Saint-Maure se depărtează de pseudoautorul Dares. În prologul cu care se deschide
textul, acesta instruiește cititorul să se raporteze la actul de a citi atât cu dorința de a învăță, cât și
cu cea de a experimenta plăcerea lecturii: „Et pour ce que nos entendons a traitier des ancïenes
estoires, non mie tant seulement por délit et profit des autres, […]mais pour moi meïsmes delitier
et adrecier a bien.”84
În B, intenționalitatea estetică se pierde, vocile justițiare ale personajelor se suprapun cu
cea a autorului, conferind narațiunii un caracter educativ, un sens pilduitor, părând a fi narratio
dintr-o didahie. Astfel, în digresiunile moralizatoare, naratorul utilizează blamul și îl condamnă
pe Homer, pentru laudele atribuite lui Ahile. Fiind o prelucrare a lui Dares, în această versiune
troienii, ci nu grecii, sunt puși într-o lumină favorabilă:
,,Ci tu, Omire, făcătoriule de viersuri, carele în cărțile tale cu atâtea laude ai scris pre
Ahileus, ce socoteală iscusită te îndeamnă ca să împletești laudă unui tiran atâta de rău și făr de omenie și
să încoronezi cu flori de laude acel cap de fiară sălbatică, iar nu omenesc? Pentru care lucru iaste foarte
cu rușine unui bărbat înțelept să facă așa făr de socoteală. Ai zis, Omire, că Ahileus cu vitejia sa pre doi
Ector<i> au ucis, adecă pre însuș Ector și pre preaputernicul Troil, fratele lui, pre care tu pentru vitejia
puterii lui, îl numești a fi al doilea Ector. Și pentru aceasta cu adevărat foarte ești în mare bănuială, că făr
de dreptate lauzi pre Ahileus, pre un bărbat vrednic de defăimare și de urâciune pentru neomenia și
iuțimea lui.” (f.78v)

84 Leopod Constans et E. Faral, op.cit., p.2.

,,Şi noi luăm aminte la vechile istorii remarcabile, nu doar pentru plăcere şi pentru beneficiul altora, [...]
dar şi pentru că ne place şi ne îndreaptă spre bine.”( t.n)
44
 1.2 EXPOZIȚIUNEA

Multe dintre versiunile manuscrise ale poemului sunt însoțite de ilustrații. De aceea, nu e
de mirare că Benoît de Saint-Maure acordă o mare importanță descrierilor, prin care se
construiește un background specific epocii cavalerești. C se deschide cu două tablouri, ce al
Troiei și cel al Greciei, în care sunt înfățișate frumusețea și bogăția țărilor. De asemenea,
elementele culturii iudeo-creștine sunt integrate în narațiune. Nici Benoît de Saint-Maure nu
anihilează supranaturalul mitologic păgân, cum nu au făcut-o nici Dictys, nici Dares, ci îl
asimilează și îl transfigurează.
Această tendință, recurentă în literatura medievală, a fost remarcată de Michael Kaplan: ,,Chiar
dacă păgânismul a rezistat vreme îndelungată în păturile elevate şi instruite ale aristocraţiei urbane,
creştinismul s-a impus destul de rapid în masa populaţiilor din Orientul Roman şi chiar dincolo de hotare,
în zonele apropiate sau chiar mai îndepărtate ale Imperiului Persan. Din acel moment,[…] întâlnind
credinţe populare înrădăcinate de veacuri în sânul populaţiilor Imperiului, el a ştiut să le asume şi să le
transforme în folosul său.” 85
Alinierea istoriei poporului evreu cu cea a Troiei este o particularitate a lui C- Tors face
parte din genealogia fiului lui Noe, Sem: „En si beau leu et si delitable et en la marche de tant
noble pais la planta li rois Tros et l'apella Troye par son nom. Cist Tros fu de la lignie Sem, le fil
Noé. ”86
B incepe cu expediția Argonauților. Impăratul Pelias iși trimite nepotul în căutarea lânii
de aur, misiune în care Iason face un popas pe țărmul Troiei. În Dares, Laomedon îi alungă pe
argonauți, considerându-i o amenințare pentru ținuturile sale: ,,On hearing this, the king was
disturbed. Thinking that it would endanger the public welfare if Greeks began landing on his
shores, he sent word to the port for the Greeks to depart from his boundaries.”87
În C și B, accentul este pus pe lipsa de ospitalitate pe care Laomedon o arată grecilor,
ceea ce atrage mânia argonautilor care promit o zi a răzbunării. Cerând ajutoare, aceștia se întorc
sși-l ucid pe Laomedon, răpindu-i fiica, Hesiona, dăruită grecului Telamon drept răsplată pentru
bravura sa. Pe când în C Peleus urmărea să-l pună in pericol pe Iason prin această

85 Michel Kaplan, Bizanţ, Bucureşti, Nemira, 2010, pp. 209-210.

86 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.3 ,,Regele Tros a ridicat tara pe un loc frumos și nobil și a
numit-o Troia, după numele Lui. Iar Tros este din genealogia lui Sem, fiul lui Noe.” (t.n)
87 M. Frazer, op. cit., URL: URL: DARES PHRYGIUS - Theoi Classical Texts Library.
45
expediție: ,,Peleus, qui toujour ponsoit a mal, ne vit autre mal comment il se peust de son neveu
delivrer ”88, în versiunea românească conflictul succesoral este eliminat: ,,Împăratul Pilevs al
Thesaliei, vrând să trimiță pre nepotu-său, Iazon, în părțile Răsăritului până la împăratul Oetes
cu o treabă, împodobi o corabie preafrumos după obiceiul împărătesc și legă într-însa de tot felul
de visterii împărătești și îndestulare de bucate de treaba călătoriei.”89

1.3 IUBIREA COURTOIS

Coloritul Evului Mediu Occidental se întrevede la nivelul conținutului și la cel lingvistic.

Discursul auctorial transformă personajele homerice în domnițe și în baroni care respectă codul
cavaleresc de onoare. Dialogul dintre personaje este bogat în structuri specifice epocii
cavalerești: ,,Dame, dist Jason, de ceste grant cortesie vos mercie je mout, quant îl vos pleist que
vos parlastes avant a moi, quar vos en aves fait mout que debonaire, și vos en serai feel tous les
jors ma vie:”90 În versiunea românească, deși elementele cavalerești rămân, se poate remarca
adaptarea textului la contextul lingvistic al cititorului: eroii devin boieri, iar Agamemnon este
„voivodul a toată oastea grecească”.
C se depărtează de Dares prin ramificarea firelor narative care iau naștere în urma
dezvoltării unor noi nuclee narative, reprezentând povești de iubire courtois, precum cea dintre
Medeea și Iason, cea dintre Troilus și Briseis și cea dintre Ahile și Polixena.
Conform lui Denis de Rougement91, etapele iubirii pasiune sunt privirea, îndrăgostirea,
suferința și moartea. Acestea pot fi regăsite și în cadrul poveștilor de dragoste din C și
prelucrările sale.
Un rol important în relația dintre Medeea și Iason îl are privirea, aceasta precedând
îndrăgostirea:
„Medeea vint en la sale moût noblement acesmee tout le petit pas, la chiere auques
enclinee vers terre, et estoit de si grant beauté que nule plus; et surquetout se sembloit elle si sage

88 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.6.

„Peleus, care toată ziua se gândea la rău, nu voia alceva, decât să scape de nepotul său.”( trad. n.)
89 Ms. rom.3381 B.A.R., f1r.
90 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit., p.11.
91 Denis de Rougement, Iubirea și Occidentul, trad. de Ioana Feodorov, București, Univers, 2000.
46
 et de si noble manière que tout en furent esbaïs li Grizois. Et elle li demande de quel païs ces gens
sunt; et quant elle soit que ce estoit Jason, si en ot moût grant joie, quar elle avoit oï soventes foiz
paler de lui, et por ce ne pooit elle ses iauz oster de sus li, quar sa forme et sa semblance li
sambloit trop bêle. Que vos diroie je ? Tant le regarda Medea et tant i mist s'entente que elle fu si
souprise d'Amors qu'ele ne savoit que dire.”92
Privirea este urmată de suferință:
,,Ensi soufri Medea toute une samaine cette paine d'amorz, et moût pensoit curieusement
en quel manière elle poïst avoir loisir de parler aveuc lui. Si avint un jor après disner que li rois la
fist venir devant lui et li fist moût grant joie, et après li commanda qu'ele alast a conjoïr Jason et
Hercullès, quar il le voloit bien. Et celé, qui d'Amors ardoit, s'en vient vers lor toute hontouse et
moût afeitee de bien parler, et leur fait moût grant joie. Et quant elle fu assise delés eaux, si dit a
Jason tout basset :« Sire, ne tenés mie a vilainie se je parolle a vos, ne ne quidiés que ce soit par
folie, quar il ne vos doit grever se je me veul acointer de vos ; que droit et raisonme semble que
quant l'en voit home d'estrange.”93
Portretul moral al cavalerului cast, loial, abstinent îl caracterizează pe Iason, care îi jură
iubire și credincioșie iubitei sale domnițe, Medeea, sub pecetea jurâmântului zeului Jupiter:
,,Adonc se leva Medea de son lit et aporta un ymage dou deu Jupiter : « Veez ci l'ymage
as deuz, fait elle, si me jurés a tenir et porter foi, et je vos tendrai des ore mais a leial ami et a
seignour.» Tout ensi li jura Jason, ja soit chose que il s'en esparjurera après villeinement. Mes en

92 Ibidem, p.10.
,,Medea a venit în sală, pășind nobil cu pași mărunți, cu nostalgie aplecată spre pământ și fiind de o așa
frumusețe că nimeni nu-i semăna în înțelepciune și în noblețe, pe care grecii nu le mai văzuseră. Își
întreabă tatăl din ce ţară sunt acești oameni și când află că acesta este Iason, se umplu de bucurie și nu
putea să-l privească în ochi pentru că înfățișarea lui îi părea prea frumoasă. Ce pot să vă spun? Așa privea
Medea și așa se înțelege că a fost surprinsă de Amor, că nu știa ce să zică.” (t.n)
93 Ibidem.
,,Așa suferea Medea din cauza iubirii timp de o săptămână și se gândea cum ar putea vorbi cu el. Și
înainte cu o zi de cina pe care regii o aveau, Medea a primit însărcinarea să-i întâmpine pe Hercule și pe
Iason. Și asa, ca aceia în care arde Amorul, merge către ei cu timiditate și dorința de a vorbi bine,
făcându-le lor multă bucurie. Și când s-a așezat lângă ei, i-a spus lui Iason cu umilință: ,,Domnule, să nu
mă desconsideri că îți vorbesc și nici să nu mă iei drept nebună, pentru că nu vreau să vă împovărez, ci să
ne cunoaștem. Căci mi se pare drept și rational ca atunci când văd un om dintr-o țară străină, să-i vorbesc
și să-i dau un sfat cu loialitate.”( t.n)
47
 nostre matière n'apartient pas, por quoi nos nous en soufrerons, mes que toute la nuit furent
ensamble et li tolli Jason le non de pucellage.”94
Punctul de turnură în evoluția relației dintre Medeea și Iason îl reprezintă episodul luării
lânii de aur. Fără a lua în considerare stăruința Medeei de a abandona aceasta misiune
periculoasă, Iason se luptă cu balaurul care păzea obiectul magic și se întoarce victorios la palat.
De data aceasta, nu-i răspunde cu dragoste Medeei, ci cu indiferența, părasind Colchida.
Înnebunind, Medeea caută răzbunare și, la întoarcerea lui Iason, își sacrifică prorpii copii, pe
care-i oferă drept mâncare soțului său.95
,,Et en la parfin l'en mena Jason aveuc lui en son païs, dont elle fist grant follie, et moût
s'en repenti après, si comme li auctor dit, quar celi lassa sur une ille de mer, et si estoit grosse de
dous enfans. Et puis fist elle tant que elle se parti de l'isle et se délivra des enfans, et tant quist
Jason qu'ele le trova, et lors tua ses deus enfans, si en prist les cuers et les entrailles et les dona a
mangier a Jason qui engendrés les avoit de sa char, et puis après geta devant lui les pies et les
mains des enfans et li dist que ce estoient les membres de ses filz que il avoit engendrés, dont il
avoit les entrailles mangiees, et qu'ele avoit cen fait en venjance.[..]Por quoi les sages jugent que
ceste fu la pluscruel mère qui onques fust.”96

94 Ibidem.,p.14
,,Astfel Medea s-a ridicat din patul ei și a adus o imagine cu zeul Jupiter.
« Vezi această imagine cu zeul, zise ea, jură că vei tine și vei purta credința și eu te voi ţine acum iubit
loial și domn.»
Așa a jurat Iason și lucrul acesta s-a răspândit printre locuitori. Dar suferința rămâne penru că întreaga
noapte ei au fost împreună, iar Iason nu se atinsese de Medea.”( t.n)
95 Episodul căsătoriei este prezentat printr-o analepsă.
96 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.18.
,,Iar la sfârșit Iason îi conduce pe ai săi în țara lui, ceea ce a făcut-o pe Medeea să înnebunească, dar i-a
părut rău apoi, așa cum spune autorul, deoarece îl obosiseră mările și Medeea rămăsese însărcinată cu doi
copii. Și mai mult de atât s-a dus pe o insulă să renunțe la copii, iar când a găsit-o Iason pe ea și pe cei doi
copii, ea a luat inimile și măruntaiele și i le-a dat lui Iason să le mănânce, iar apoi a aruncat în fața lui
picioarele și mâinile copiilor, spunându-i că sunt membrele copiilor pe care i-a făcut, de aceea să le
mănânce trupurile. Și așa s-a răzbunat Medeea. [...]Înțelepții vor zice că aceasta a fost cea mai crudă
mamă care a exisat vreodată.”(t.n)
48
 Nebunia Medeei este un motiv care apare și în
alte texte medievale franceze, precum Histoire de Jason,
scrisă de Raoul Lefèvre, regăsită în manuscris francez
331, păstrat la Biblioteca Națională a Franței. Pe fila
139v, se găsește o ilustrație97 ( Ilustrația nr. 2) realizată
de Liévin Van Lathem, cu Medeea călărind dragoni,
năvălind la nunta dintre Iason și Creuse, prințesa Corintului.
Ilustrația nr. 2
În ilustrație, Medeea își sacrifică proprii copii. Imaginea
grotescă a Medeei, care își convertește iubirea în ură, este în contrast cu delicatețea acesteia care
o caracteriza pe eroină la începutul relației, pe când Iason o diviniza.
În B iubirea dintre Iason și Medeea cunoaște o altă evoluție. Tânara fată, înzestrată cu
puteri supranaturale, îl ajută pe erou să obțină lâna de aur, iar apoi fuge, în timpul nopții, cu
Iason, tânărul de care s-a îndrăgostit: ,,Deci Iazon, isprăvind toate trebile sale care avuseasă cu
împăratul Oetes, zăbovi o lună de zile, așteptând să bată vânt bun ca să călătorească. Iar într-
acea vreame, să îndrăgi Medeea, fata împăratului, cu Iazon, carele jurându-să cu greale
jurământuri că o va luoa muiare luiș.” ( f.4 v –f.4r)
În portretizarea Medeei, accentul este pus pe puterile sale supranaturale: ,,Aceștiia îi zicea
elenii că iaste dumnezeoaie. Într-acesta chip era Medeea, fata împăratului cea una născută, căriia
tată-său îi porunci să vie la masă. Iară Medeea, auzind porunca tatâni-său, să împodobi
preafrumos cu haine împărătești, precum iaste obiceaiul cocoanelor blagorodnice , să adaugă
frum<u>sețe cătră frum<u>sețe. Așa împodobindu-să cu bună rânduială , cu multe fecioare de
boiari, veni la masă. Pre carea tată-său, împăratul Oetes, o așeză la masă alăturea cu el.” (f.4r)
Povestea de dragoste dintre Troilus și Briseis cunoaște o mare răspândire în literatura
medievală, mai ales prin tragedia shakespeariană Troilus and Cressida care-și are originea într-
una dintre prelucrările lui Dares. În C, Briseis, fiica preotului Chalcas, se îndrăgostește de
Troilus, plecarea acestuia pe câmpul de luptă provocându-i suferință.
,,Calcas(…) avoit laissié une fille en la ville qui Brigida estoit nomee, qui moût estoit bêle et
sage, si l'avoit Troïlus amee longement. […]« Lasse, fait elle, quel dolor doi je avoir quant il me covient
laissier la terre ou je sui née et lagent entre qui je sui norrie et aler m'ent entre gent estrange!“

97
Médée tuant le fils de Jason. Bibliothèque nationale de France, URL:
http://expositions.bnf.fr/flamands/grand/fla_206.htm.

49
 Dintr-o poveste de dragoste cavalerească nu putea lipsi duelul. Rivalitatea de pe câmpul
de luptă dintre Diomede și Troilus capătă o nouă valență, cei doi fiind pretendenți pentru mâna
aceleiași domnițe, Briseis:,,Diomedès ala joster a Troïlus por l'amor s'amie et le tresbucha a terre
[…]et dist :«Va t'en isnellement a paveillon Calcas de Troye et présente le destrier de par moi a
sa fille. Et dites li que je l'ai gaaigné d'un chevalier qui moût se fait son ami, et li dires que por
Deu ne refuse mes proieres, quar en lui est tous mes espoirs.»”98
Atitudinea lui Brisesis care-și pierde interesul pentru tânărul Troilus devine un pretext
pentru o pledoarie auctorială despre caracterul schimbător al femeilor: ,,Mais se la pucelle est
iree, ne li durera mie longement, quar mout tost avra changié son corage, et tornera s'amors
envers qui onques mais ne la vit nul jor ne elle lui; quar tele est la manière des femes que lor
doulor dure poi, et quant elle pleure a un eul, si rit elle a l'autre.“99
Deși în B lipsește povestea de dragoste dintre cele două personaje, se păstrează
comentariul auctorial al truverului, transpus într-un nou context, cel al venirii tinerei în Grecia,
țară pe care, în cele din urmă, o îndrăgește :,,Și cine din oameni va loa credința muierii, carea cu
un ochiu plânge, iar cu altul râde? Și cu adevărat nebun iaste acela carele creade lingușiturile
muierii. Că cine din oameni poate scrie sau poate spune amăgituirile muierești?” (f.56v)
A treia poveste de iubire courtois la care ne vom referi este cea dintre Ahile și Polixena.
Atât în B, cât și C, un factor premergător îndrăgostirii este privirea. Venind la ceremonia funerară
a lui Hector, Ahile o privește pe Polixena, fiica împăratului Priam, îndrăgostindu-se. Acesta îi
cere Hecubei mâna fiicei sale:
,,Și văzu Ahileus cortul cel de argint supt carele era trupul lui Ector deschis de toate
părțile. Iar înaintea acelui trup sta multe jupânease și cocoane frumoasă cu cosițele despletite de
plângea și să tânguia. Acolo era și împărăteasa Ecuba cu fie-sa, preafrumoasa Polixena<de>
plângea și să tânguia. Iar Ahileus iubi pre Polixena foarte și pofti să o aibă luiși muiare. Apoi

98 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit pp.108-109

,,Calcas îşi lăsase fiica în oras, Brigida se numea,care era foarte frumoasă şi înţeleaptă şi îl iubia pe
Troilus de mult. […]
«Lasă, faceea, că trebuie să sufăr când el m-a convins să las pe pământul unde m-am născut, în
naţiuneaunde sunt crescută şi să vin în ţară străină!»”(t.n).
99 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.p.110.
„Dar fecioara este nervoasă, nu o mai doareprea mult, pentru că foarte curând s-a schimbat curajul său şi
iubirea I s-a schimbat pentru că nu l-a mai văzut. Pentru că acesta este felul durerii femeilor, când plâng
cu un ochi, râd cu altul.” (t.n)
50
 socoti Ahileus să trimiță pre o slugă a sa la împărăteasa Ecuba, ca să-i dea pre fie-sa Polixena,
făgăduindu-i ei că va face el pre împărați și pre domni, de să vor duce la țărâle lor și pre ei îi vor
lăsa în pace.” (f.65r)
Benoît de Saint-Maure rămâne aproape de Dares 100 , dar se individualizează prin
referințele la personajele biblice Samson și David, care au fost biruite de orbitorul Amor: ,,Fu
onquesnul sages contre Amors. Ce ne fu pas le roi David, ne le sovrain Salemon. Li fors Sansons
meïsmes ne pot onques contrester a toute sa force. Et puis que nos ancessours, qui furent si très
sages, n'orent pooir contre Amors, […] se j'en sui dévoies, quar je ne voi nul sens contre
Amors.”101
Pierderea rațiunii sub influența pătimașă a iubirii atrage după sine decăderea. Naratorul
versiunii franceze reflectează asupra condiției umane supusă păcatului, încă de la începuturile
creației, din cauza femeii, Eva: ,,Il en laissa et oblia tout son sens et sa raisnable matière. Ce
meïsmes est avenus plesours fois a maint saige dou Viel Testament, qui laissoient ce que lor
ordene enseignoit et sivoient lor folle entention. Et ce tout le premier Adan, qui, par la science
dou dyable et par Penticement de Evain sa compaigne, trespassa le comandement Nostre
Seignour. […] Salemon li sages, par l’enortement de sa feme, laissa son sovrain Dieu a aourer et
ahoura les ydeles.”102

100 R. M. Frazer, op. cit., URL: DICTYS CRETENSIS BOOK 6 - Theoi Classical Texts Library .
,,On the first anniversary of Hector’s funeral, Priam, Hecuba, Polyxena, and other Trojans went to the
tomb. There they happened to meet Achilles, who, being struck by Polyxena’s beauty, fell madly in love’’,
În Dictys, Polixena se oferă drept dar, în schimbul trupului pângărit al fratelui său, Hector.
101 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit, p.115
,,Este înţelepciune care să reziste în faţa Amorului? Nu a fost nici regele David, nici suveranul Salemon.
Puterea lui însuşi Samson nu poate face faţă puterii Amorului. Şi atunci dacă predcecesorii noştri, care
erau foarte înţelepţi, nu au avut putere împotrivaAmorului, aşa şi eu sunt dezorientat că nu văd niciun
semn contra Amorului.”(t.n.)
102 Ibidem, p. 161.
,,El a lăsat şi a uitat toată simţirea şi raţinea sa. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu barbații înţelepţi din Vechiul
Testament, care și-au lăsat domnia şi au urmat inteţia lor nebunească. Şi prima data Adam care, prin
ştiinţa diavolului şi prin inteţia Evei, iubita sa, a încălcat porunca Dumnezeului nostru. [...]Solomon care
este înţelept, influenţat de femeia sa, l-a părăsit pe Dumnezeul suveran şi s-a închinat idolilor.”(t.n)
51
 În manuscrisul românesc, iubirea pătimașă este condamnată și asociată cu închinarea în
fața idolilor, fiind motivul decăderii lui Ahile, orbit de poftă și dragostea necugetată, în ciuda
faptului că era un viteaz:
„Iară Ahileus nici cuvintele slugii sale nu le aude, nici cătră Evers cel mort cu ochii săi cu
iubire de oameni nu-i rădică, ci toate câte le veade și le aude precum nu le-ar vedea, nici le-ar
auzi, așa nu le băgă în seamă. Că așa iaste obiceiul ibovnicilor carii doresc pre ibovnicele sale,
fiind ei legați cu legătura dragostei, fug de laudele ceale de cinste, gândind să placă pururea
ibovnicelor sale. Așa și Ahileus, orbit fiind de poftă, pătimiia, nimic osebindu-să de ciopliții idoli.
Că niște răutăți ca aceaste pătimesc oamenii cei iubitori de poftă, că toți oamenii îi urăsc și-i
batjocoresc și ajung la pagubă de moarte și nu pot să-și vie în cunoștință, ci rămân ca niște muți și
surzi. Unele ca acestea pătimi și Ahileus și nu să arăta vreadnic de nici un lucru, măcar că era și
viteaz bun.“ (f. 61r-f.61v)

1.4 DOCERE
Atât literatura medievală occidentală, cât și cea română, urmăreau educarea cititorului
prin lectură. În C și B se remarcă prezența unor digresiuni moralizatoare, în care vocea auctorială
îi oferă cititorului o grilă de lectură, relația dintre cei doi fiind una instructivă. Lentila cititorului
este construită de autor prin raportare la contextul cultural-istoric al epocii. Pentru Benoît de
Saint-Maure, valoarea cea mai importantă este curtoazia, arătată prin ospitalitate, prin vorbirea
frumoasă și prin prietenie. Lipsa acestora a atras după sine cea dintâi cădere a Troiei:
,,Saignor, ceste ovre devroit mostrer essample a toutes gens[...] car bone parolle
est choise qui poi coste et moût vaut. Et de ce dist li Sages, que la parolle douce desbrise
ire et monteplie amis et adebonairist les cuers des enemis. Et ces choses puet l'en chevir
par parolles sages et humbles plus que l'en ne poroit faire par force d'armes ne par autre
engin. Et nos trovons que trestous les sages qui ont esté devant nous tens ont seû toutes
choses par humelité et bonne soufrance et ont blasmé ire et orgeuil, aveuc le quel l'en ne
puet nule chose mener a bon chief.”103

103 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.26

,,Domnule, această lucrare trebuie să arate un exemplu tuturor oamenilor[...] pentru că vorba bună este
lucrul care poate costa și mult valorează. Și de aceea zic înțelepții că vorba dulce rupe mânia și aduce
prieteni și îmbunează inimile vrășmașilor. Și aceste lucruri noi le putem îndeplini prin cuvite înțelepte și
umile, mai mult că nu le putem face prin forța armelor și prin alte instrumente. Și găsim că toți înțelepții
52
 Un motiv recurent în literatura română medievală este fortuna labilis, destinul
personajelor aflându-se sub semnul sorții schimbătoare și justițiare. Faptele împăratului
Laomedon atrag după sine moartea acestuia și decăderea Troiei: ,,Vedeți pre un împărat slăvit ca
acesta cum peri cu atâta rușine mare și să ia sama cetitorii această jalnică istorie, cum pentru
atâta cu mică pricină, să surpă o împărăție mare și slăvită ca aceasta, care și până acum îndeamnă
inimile oamenilor spre plângere.” (f.9v –f.10r )

1.5 MĂRUL DISCORDIEI

Printre sursele apocrifelor scrise de Dictys și Dares se regăsesc texte antehomerice, din
care au fost preluate mituri și legende antice. Unul dintre acestea este cel cu mărul discordiei,
regăsit atât sursa primară, De excidio Troie Historia, cât și în B și C. În ambele versiuni, episodul
precedă momentul răpirii Elenei și este integrat în capitolul în care fiii lui Priam se consultă
asupra tentativelor de război. În versiunea din literatura franceză, Paris, plecând la vânătoare,
urmărește un cerb și, rătăcindu-se în pădure, adoarme lângă o fântână. În vis i se arată zeul
Mercur care-l invită să hotărască cine dintre cele trei zeițe prezentate, Iunona, Venus și Minerva,
este cea mai frumoasă.
Fiecare dintre acestea îl vizitează în ascuns pe Paris și îi promite un dar în schimbul
alegerii sale. Paris, considerând-o pe zeița Venus ca fiind cea mai frumoasă, îi oferă acesteia
mărul și primește în schimb promisiunea că se va căsători cu cea mai frumoasă femeie din
Grecia. Grație acestei revelații supranaturale, Paris este convins că războiul trebuie demarat și că,
prin răpirea unei femei, Troia și Hesiona vor fi răzbunate, influențânu-i pe frații și tatăl său:
„Adonc me fu avis que je vi Mercurion, et ill amena pardevant moi trois déesses, Jovis, Venus,
Minerve, et me dist: « Paris, je t'amaine ces trois déesses por un jugement; quar une pome d'or leur fu
donee [...], qui disoit que la pome seroit ala plus belle: dont il a entre elles grant discort. Dont je lor ai loé,
et elles s'i acordent, que elles s'en tendront a ce que tu en diras.» Maintenant vint chascune devant moi
priveement et maintenant m'offrirent a faire quant que seùsse demander. Venus me prist et promist que se
je li donoie la pome por la plus bêle, qu'ele me donroit la plus bêle et la plus noble feme de Grèce. Et je
fis son plaisir.”104

care au fost înainte de noi au știut lucruri prin umilință și prin buna suferință și au blestemat mânia și
orgoliul, prin care nu putem duce niciun lucru la un bun capăt.”(t.n)
104 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.35.
53
Manuscrisul românesc prezintă câteva detalii narative prin care se departează de C. Mercur este
cel care îl înștiințează pe Paris de răsplata primită în urma alegerii sale. Dorind să facă o judecată
dreaptă, Paris le cere zeițelor să se dezbrace pentru a putea să o aleagă pe cea mai frumoasă
dintre ele. Episodul se individualizează atât prin dimensiunea erotică105, cât și prin acumularea
unor detalii narative și descriptive prin care se realizează expansiunea conflictului: oboseala lui
Paris, sudoarea calului, dezarmarea și legarea calului de trunchiul copacului.
,,Ostănit fiind foarte și calul mieu să năduși, de cura apa după el. Iar eu, descălecând de
pre cal, îl legai de un lemn și, deșcingând armele, mă culcai să odihnesc. Și adormind foarte greu,
văzui un vis minunat, că mi să arătă dumnezeul Mercurius și aducea trei dumnezeoae cu sine, pre
Afrodita, pre Palada, pre Iunona și-mi deate un măr minunat și zisă «Pariz, Pariz, iată, îți adusei
aceste trei dumnezeoaie, având iale pâră ca aceasta că ospătându-să iale la o nuntă, aruncă
oarecine între dânsele un măr minunat și era scris pre dânsul care dintre dânsele va fi mai
frumoase. Deci spune-mi care dintre dânsele iaste mai frumoasă, că în judecata ta să lasă și
fieștecarea îți făgăduiaște pentru plata judecății prin mine plată nemincinoasă. Că de vei face pre
Iunona stăpâna mărului, ia te va face boiariu mai mare preste toți boiarii pământești, iar de vei
face pre Palada, preaînțelepciune vei lua de la dânsa, iar de vei face pre Afrodita, îți va aduce din
Greția muiare preafrumoase și de mare neam.» Atuncea eu zisei lui Mercurie că pentru aceasta eu
nu poci să le fac judecată adevărată de nu se vor despuia câte treale înaintea mea. Deci
dezbrăcându-să iale de hainele sale, atuncea să adevără judecata că Afrodita iaste mai frumoasă
decât cele doao, și pentru aceea o făcui stăpâna mărului, pentru care lucru ea foarte să veseli și a
doao oară îm<i> întări făgăduiala lui Mercurie. Pentru aceea, dar, împărate, de vei vrea trimite-mă
v r
în Greția, iar eu cu adevărat gândul și inima ta o voi veseli.” (f.17 –f.18 )
Cele două versiuni, B și C, se depărtează de apocriful lui Dares, în care Paris o alege pe
Venus ca fiind ceamai frumoasă deoarece a fost cucerit de darul promis.

,,Astfel se făcu că-l văd pe Mercur şi el a adus înaintea mea trei zeiţe. Iunona, Venus şi Minerva şi îmi
zice: Paris, ţi-am adus acested trei zeiţe pentru o judecată; pentru că un măr de aur le-a fost dat […]şi
spune că mărul va fi al celei mai frumoase: de aceea sunt ele într-o mare ceartă[…]De aceea le-am lăudat
şi ele au căzut de acord să se supună judecăţii tale. Acum fiecare a venit înaintea mea în secret şi acum
mi-au oferit să facă ceea ce li s-a cerut. Venus mi-a adus şi a promis că dacă îi dau ei mărul pentru cea mai
frumoasă, ea îmi va da cea mai frumoasă şi nobilă femeie din Grecia. Şi eu i-am făcut pe plac, de aceea
bine cred că vom răzbuna onoarea noastră “( t.n)
105 Vezi supra, 4.2.2. RĂPIREA ELENEI.
54
 1.6 PROTOTIPUL EROULUI

Pentru Benoît de Saint-Maure, spre deosebire de Curtius, înțelepciunea nu este un atribut

exclusiv al vârstei. Pe de-o parte, adjectivul ,,sage’’ a devenit pentru autor un clișeu discursiv.
Portretele personajelor, atât feminine, cât și masculine, au în comun înțelepciunea privită ca
frumusețe a spiritului de curtoazie: „Medea [...] est sage”, ,,Brigida [...] bêle et sage” etc. Totuși,
printre eroii operei se remarcă Elen, Pantus și Hector. Elen și vasalul Pontus se opun propunerii
lui Paris, conștienți fiind de consecințele care urmează răpirii unei femei din Grecia. Discursul
premonitoriu al acestora scoate la iveală elocvența ca atribut al eroului. Având un statul inferior,
Pantus îsi justifică intervenția prin datoria pe care o are față de împărat, bazându-se pe revelațiile
împărtășite de tatăl său:
,,Adonc se leva en pies un vassal moût sage qui Pantus estoit només, et commença sa raison
en tel manière : «m'est avis que celi trespasse sa foi et n'aint mie loiaument son seignor qui mavais
conseil li done et qui ne s'esforce de lui défendre […]Mon père vesqui cent et quarante ans et onques
ne dist chose qui n'avenist. Et je li ai oï dire que por une feme que un des fis le roi de Troie devoit
amener de Grèce, que Troie en seroit destruite: por coi je vos di que mieux nos en vient ores a soufrir
que commencier chose dont la fin poroit estreperillouse. Car li domages que l'en soufre par sa coupe
est plus perillous et de plus grant honte que celui qui vient par l'outrage et par la coulpe d'autrui.»106
În manuscrisul românesc, se poate observa tendința de dramatizare. Ceea ce Elen a spus în
puține cuvinte în C, este îmbogățit în B: ,,Après parla Helenus, uns des fis dou rei Priant, qui
grans chevaliers estoit : « Seignors, fait il […] je vos di certainement que se Paris amoine feme
de Grèce, que Troie en sera destruite, et vos et vostre lignage mort a grant dolour.»107

106 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.37

,,Astfel se ridică în picioare un vasal foarte înţelept care se numea Pantus şi care a început argumentul său
în următoarea manieră: « Părerea mea este că acela care-şi depăşeşte credinţa nu-i mai este loial domnului
său că-i dă sfat rău şi că nu se străduieşte să-l apere[…] Tatăl meu avea 74 de ani şi la momentul acela
ne-a zis lucrurile viitoare. Şi eu vă spun că pentru o femeie pe care un fiu al regelui Troie trebuie să o
aducă din Grecia, Troia va fi distrusă: de aceea vă spun că e mai bine să suferi acum la început că lucrul la
sfârşit poate fi periculos. Pentru că durerile pe care le suferi din vina ta sunt mai periculoase şi mult mai
ruşinoase decât cele pe care le suferi din cauza altuia. »”(t.n)
107 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.36
55
 Interogatiile retorice și digresiunile autorului contribuie la dramatismul fragmentului:
„O, prealuminate împărate, să nu te mânii pre mine că voi să-ți grăiesc adevărul. De vreame
ce împărăția ta te numești împărat drept și adevărat, pentru ce vei să faci atâta nedreptate și pentru ce
nu gândești această rea începătură, ci încă te îndemn<i> să plinești și cu fapta această fărădelege? Ce
dreptate iaste aceasta, să răpim muieri striine și să le aducem în țărâle noastre și cu aceasta să rușinezi
puterea împărăției tale? Nu, domnul mieu, împărate, să nu cază blagorodia ta într-acest păcat ca să
faci după cuvântul lui Pariz. Că de vreame ce tu de multe ori mustrezi pre grecii carei fac unele ca
acestea, pentru ce, dar, și tu vei să cazi întru atâta fărădelege? Nu, domnul mieu, să nu faci așa, că
foarte iaste rușine și încă și nevoie mare se va întâmpla împărăției tale. Că bine știi, iubitul mieu
părinte, că sint foarte învățat de cunosc ceale trecătoare și semuiesc cele viitoare și până acuma
minciună din gura mea n-au ieștit. Și de va îndrazni fiul tău Pariz în Greția și de va răpi de acolo vreo
muiare să o aducă aici în Troia, să știi că cetatea noastră Troia în cenușe să va întoarce și se va pustii
de greci și cetățeanii tăi de sabie vor cădea și pre noi, fii<i> tăi, ne vei vedea zdrumicați de sabie.
Apoi și pre tine te vor vedea oamenii tăi zăcând tăiat pre pământ și mirându-se vor șuiera și clătinând
cu capetele vor zice: «Cum un împărat mare ca acesta și feciorii lui periră făr de sfat și slăvita lui
cetate să pustii?»”
Valorile eroilor versiunii franceze sunt onoarea, curajul frumsețea și curtoazia. În
portretizarea lui Hector, naratorul pune accentul pe abilitatea acestuia de a mânui armele și
devotament: ,,Quant au besoing venoit, ne fu onques nus hons trové de sa force ne si asseùr as
armes. De sa largesse ne fu nus, quar se tout le siècle fust a son commandement, si l'eùst il doné
as gens d'advantaige et de vallour. […]. Por quoi je ne croi que jamais soit homs de sa valour ne
qui des armes peùst ensi faire son plaisir, si com il en faisoit” 108
Figura emblematică pentru troieni este Hector, fiul lui Priam. Înțelepciunea și elocvența lui
Hector sunt elogiate și în B:
,,Din fiii împăratului Priam nici unul nu era îndrăzneț în războiu ca Ector cel întâi născut.
Acesta întrecea cu vitejia puterii sale pre toți vitejii carei era în vremile lui. Puținel era zăbavnic la
vorbă și era mare de stat și vârtucios la trup și nici odinioară Troada n-au născut bărbat așa putearnic

,,După aceea a vorbit Elen, unul din fii regelui Priam care era un mare cavaler: «Domnilor, zice el, vă zic
că dacă Paris aduce p femeie din Grecia, Troia va fi distrusă şi voi şi fiii voştri, morţi de mare
durere»”.(t.n)
108 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.49
„Când venea o datorie, nu se găsea nimeni ca el în forţă şi aşa sigur în arme. În mărime ca el nu se găsea
altul născut, pentru că tot secolul a fost sub comanda sa şi le-a dat acestora valoare şi avantaj. […]De
aceea cred că nu este un alt om la valoarea sa.”(t.n)
56
 ca dânsul. Nici odinioară, cuvânt de obidă și netrebnic din gura lui n-au ieșit, niciodată nu se mâhniia
întru ostănealăle războiului , nicăiri nu să scrie ca să fie fost ostaș minunat și viteaz ca dânsul.”
(f.28r)
Elogiul adus eroului se intensifică de-a lungul romanului, începând cu lauda cetății109 și a
părinților acestuia. Autorul se dovedește a fi un bun cunoscător al artei oratorice, respectând
principiile enunțate de Quintilian: ,,Înainte de a ne ocupa de erou vom vorbi despre patria,
părinții și strămoșii săi; aici se poate proceda în două chipuri: sau se va arăta cât e de frumos
faptul că a răspuns originii sale nobile, sau că, datorită faptelor sale, și-a înnobilat neamul
umil.”110Elogiul culminează cu asocierea lui Troil cu Hector, prin metonimie, după moartea celui
din urmă.111
Paris îi vorbește Elenei cu empatie, consolând-o, aceasta fiind tulburată de dorul de țara
natală: ,,Et ce meïsmes dist as autres dames, que por Deu ne se desconfortassent mie,:«meis soies
asseûres quar vos barons n'avrés nul mal, mes lor serés rendues et a plus grant joie serés en cest
pais que la ou vos fustes nées ; quar por amor dame Elaine vos fera l'en toutes honors, quar elle
sera dame de tout le pais.»”112, fiind totodată un mare iubitor de animale și de câini.
Aceste valori sunt transfigurate în versiunea românească, în care eroul se remarcă prin vitejie
și curaj. Dacă Benoît de Saint-Maure spune despre Polidamas că era sensibil ca o domniță,
traducătorul îi sugerează bravura: „Polidam, feciorul acestui Antenor, era [...]in războaie
îndrăzneț și viteaz.’’ (f.28v )

109 Vezi infra III, 3.2.3. Cetatea Ilionului

110 Quintilian, Arta oratorică, trad:Maria Hetco, Editura Minerva, 1974, București, vol. 1, p. 283.
111 Vezi infra III, 3.6. Metonimia.
112 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit., pp.41-41.
,,Şi acelaşi lucru le-a spus şi celorlalte doamne[...]«dar fiţi sigure că baronii voştri nu au nici un rău, dar
lor le veţi fi înapoiate şi mare bucurie va fi in ţara unde v-aţi născut, că pentru dragoste doamna Elena vă
va face toate onorurile şi ea va fi doamna întregii ţări.»”(t.n)
57
 1.7 RAPORTAREA LA SUPRANATURALUL MITOLOGIC

Spre deosebire de Dares, care nu a combătut supranaturalul mitologic, ci l-a simplificat,

Benoît de Saint-Maure, pe alocuri, ori asimiliează elementele religiei păgâne creștinismului, ori
le neagă.
Un prim episod semnificativ îl reprezintă expediția lui Iason. Pădurea în care se află lâna
de aur este păzită de doi tauri aflați sub
autoritatea zeului Marte, dar și de un
șarpe veninos, reprezentându-l pe
diavol: ,,Et cil diable avoit la pel si
dure.”
Sugestive sunt ilustrațiile din
manuscrise, precum reprezentarea
grafică din manuscrisul francez 60,
păstrat la Biblioteca Natională a
Franței, în care, îmbrăcat cu armură
cavalerească, Iason îl învinge pe
dragonul roșu care poartă armură și
coif de aur (Ilustrația nr.3) .113
Negarea autorității zeului
Apollo este o particularitate a versiunii
C care se păstrează și în B. Într-o
digresiune, naratorul susține că idolii
Ilustrația nr. 3
sunt o amăgire a diavolului:
,,Ileuques poés veoir quoment les gens de celui tens estoient foux et de folle créance ; quar ces
dieus que cil creoient si fermement n'estoient autres choses que ymages de fust ou de cuivre et d'autre
métal, [….] que il se metoient dedens et parloient as gens qui par folie les creoient. Et voirs est que dyable
ont pooir de dire la certaineté des choses qui sont a avenir, qui oscures sunt a l'umanité en aucunes

113 Jason et le dragon. Enlèvement d'Hélène. Incendie de Troie, Bibliothèque nationale de France,
Expositions, 2014, URL: http://expositions.bnf.fr/homere/grand/fr_60_042.htm.

58
manières; quar onques ne perdirent celui sens que Nostre Sire lor dona quant il les cria premièrement,
mais chascuns homs qui a sens et discrétion doit penser que quant Nostre Sires les trabucha por lor
orgueil dou souverain ciel enasbisme, et quant il perdirent toute lor santité, puis que il orent toute santité
perdue, en lor ne demoura point de vérité. Etensi poés croire que se il sevent, il ne veulent pas dire la
vérité que il ont en l'umaine lignie.”114
În B, rolul moralizator îi revine Casandrei, care-și îndeamnă tatăl să nu actioneze conform
îndrumărilor oracolului mincinos:
,,Cum, părintele mieu, atâta nebunie întunecă mintea ta carea mai nainte înfloriia cu atâta
înțelepciune? Că tu, carele erai de troadeani înălțat la atâta cinste, acuma te făcuși lor hiclean
vânzători și ai lepădat moșia ta și cetatea în carea te-ai născut și te-ai lipit devrăjmașii lor. Mai
bine ar fi fost, părintele mieu, să lăcuiești într-un loc pustiu, decât într-atâția oameni a te întuneca
cu rușine. Au doară gândești, dragul mieu părinte, că grecii te socotesc a fi credincios, carele te-ai
arătat moștenirii tale necredincios? Cu adevărat te-au amăgit răspunsurile ceale minicioasă ale lui
Apolon, carele spui că ț<i>-au zis să te leapezi de moștenirea ta și să te lipești de vrăjmașii
v
tăi.”( f.56 )
O alta formă prin care supranaturalul mitologic se imprimă în textele C și B este
portretizarea unor personaje mitologice. Pe lângă amazoanele care luptă de partea troienilor, la
război ia parte și un centaur:
,,Mais dirons qu'en la ville avoit un roi de Nubie, qui merveillouse gent amena avec soi
por defender Troies et por garnir, Pitroplex avoit non, si estoit moût sages des escriptures. (…)et
aveuc lui amena un Sagitaire, qui moût estoit félon et orrible chose a veoir, car il estoit en forme
d'ome dou nombril en amont, mais non pas moût avenant, quar il n'avoit autre vesteùre que de
ses pels meïsmes, si estoit tous vellus comme une beste, et avoit forme de cheval par tout l'autre
115
cors.”

114 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.54

„Este un exemplu: Iată puteţi vedea cum oamenii ttimpului acela erau nebuni şi aveau o credinţă nebună,
că zeii aceia în care credeau nu erau altceva decât imagini din cupru şi alţii de metal şi[…] sepuneau
înaintea lor şi vorbeau ca unor oameni, crezând în ei din nebunie. Şi vedeţi că diavolul are puterea să
spună lucrurile care urmează să vină, care ascunse le sunt oamenilor în orice manieră; pentru că niciodată
n-au pierdut semnul pe care Domnul Nostru le-a dat când a strigat prima data, dar fiecare om care are
simţ şi discreţie trebuie să se gândească la momentul gând Domnul îi va răsturna pentru orgoliu, din cerul
suveran în abis, şi la momentul când îşi vor pierde sfinţenie, şi pe lângă faptul că vor pierde sfienţenia,
nici nu vor mai fi în adevăr.”(t.n)
115 Leopod Constans et E. M. Faral, op. cit.,p.100
59
 B se depărtează de C prin acumularea unor detalii descriptive: renchieza ca un cal, ochi
ca para focului, armele-sehaidcul cu săgeți.
,,Și încă le veni mai mare cădeare, pentru că într-acea vreame, împăratul Ector116 veni din
cetatea Troadei la războiu cu cinci mie de ostași. Și adusă la războiu pre un săgetătoriu cu chipul
ciudat, că de la buric în jos era cal, iară de la buric în sus era om și preste tot trupul lui era flocos
cu păr de cal. Fața lui, măcar că era ca de un om, însă era roșie ca un cărbune de foc și renchieza
ca un cal, iar ochii lui lumina ca para focului, de carele să speriia cine-l vedea. Și nu era îmbrăcat
cu nici nu fealiu de arme, ci întra la războiu numai cu un arc și cu un sehaidac plin de săgeți, de
care să speriia caii grecilor de fugia.” (f. 52v –f.53r)

,,Dar să spunem că în oraş a venit un rege din Nubie, care mulţime minunată a adus cu el pentru a apăra
Troia şi pentru a-i inarma,Pitroplex îi era numele şi era foarte înţelept în scripturi.Si cu el a adus un
Săgetător, care era foarte rău şi oribil de văzut, pentru că avea forma unui om deasupra buricului, dar
deloc plăcut, pentru că nu avea nicio haină, ci numai pielea, şi era păros ca o bestie şi restul corpului avea
forma unui cal.“ (t.n)

116 Scria ,,Epistrop”. Dar în conformitate cu logica narațiunii, nu putea fi vorba de Epistrop, care fusese
ucis de Hector.
60
 2. MANUSCRISUL ROMÂNESC ȘI VERSIUNILE ILUSTRATE

2.1 MINIATURI DIN MANUSCRISUL BODMER 78

Una dintre versiunile operei lui Guido delle Colonne se regăsește în manuscrisul 78 al
Bibliotecii Bodmeriene.
Hugo Buchthal dedică un studiu Codexului 78, în care se găsește o versiune ilustrată a
celei de-a doua prelucrări a apocrifelor lui Dictys și Dares, Historia destructionis Troiae,
realizată de Guido delle Colonne.
La începutul secolului al XIII-lea, opera lui Benoît de Saint-Maure se răspândește în
Italia. Guido delle Colonne, judecătorul din Messina, avea și afinități artistice. A învățat la
școala de curte și și-a format gustul estetic, în conformitate cu „il dolce stil nuovo”. Guido
prelucrează Le Roman de Troie, lăsând să se întrevadă spiritul său erudit. Acesta se adresează
unui public educat-,,qui gramaticam legunt”, și, deși îl tratează ca fiind un roman cavaleresc
contemporan, îl transformă într-un mozaic al literaturii clasice, prin referințele la Vergiliu și
Ovidiu.117
Totuși, Guido delle Colonne pare că a intenționat să realizeze, mai de grabă, o scriere
istorică, citându-i frecvent pe Dictys și Dares ca surse primare, decât una literară, de aceea
lucrarea sa este mai mult prozaică și mai puțin imaginativă.
Manuscrisul Bodmer nr. 78 este adnotat cu aproximativ 187 de miniaturi. Ținând seama
de coloritul venețian din ilustrații și de faptul că instrucțiunile scrise pe marginea manuscrisului
sunt în dialectul venețian, Hugo Buchthal consideră că manuscrisul a fost scris în Veneția.
Spre deosebire de miniaturile care însoțesc manuscrisele Benoît, în care atât troienii, cât
și grecii sunt asimilați culturii occidentale medievale, în manuscrisul Bodmer se poate remarcă118
conștientizarea distanței culturale și istorice, motiv pentru care o mare parte dintre eroii greci nu
mai sunt ilustrați precum cavalerii, ci purtând păr lung, barbă și articole vestimentare din cultura
răsăriteană, precum turbanele turcești. Astfel, acțiunea este mutată din spațiul occidental într-
unul exotic. 119

117 Hugo Buchthal, Guido de Columnis.Historia destructionis Troaie, Edition Helga Lengenfelder,
Munchen 1987, p.14.
118 Ibidem, p. 15.
119 Ibidem, p.19.
61
 Preponderența elementelor și motivelor care apar în iconografia bizantină atrage după
sine ipoteza lui Hugo Buchtchal care este de părere că ilustratorul s-a inspirat din manuscrise
orientale pentru realizarea miniaturilor. Recurența ilustrațiilor cu părinți alergând, cărându-și
copiii sau ținându-i de mână, sunt specifice artei răsăritene.120
În ceea ce privește narațiunea,
versiunea românească este apropiată de
prelucrarea lui Guido delle Colonne, un
punct de divergență constituindu-l
raportarea la mitologia antică. De pildă,
Pentru luarea lânii de aur, Iason a fost
nevoit să înfrunte taurii zeului Jupiter
care scot flăcări și dragonul cel negru,
așa cum reiese din miniaturile de pe
filele 07r și 08r , în care nepotul lui
Peleus, purtând armură cavalerească,
ucide creaturile fantastice ( Ilustrația
nr. 4) 121

Un alt exemplu îl reprezintă calul troian. Atât în Bodmer 78, cât și

Ilustrația nr.4
în versiunea românească, acesta este construit din aramă. Ilustrația
de text, aflată pe fila 74r ( Ilustrația nr. 5) 122, se individualizează prin baza de lemn pe care este
așezat monumentul, detalii descriptive care lipsesc din narațiune. Hugo Butchal este de părere că
ilustrațiile sunt inspirate din frescele din Pompei.123

120 Ibidem, p.20.

121 Manuscript Miniatures, „Bodmer 78 Historia Destructionis Troiae”, Fondation Martin Bodmer,
URL: http://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/cb/0078 .
122 Ibidem.
123 Hugo Buchthal, op.cit., p.21.
62
 Adorarea zeiței Diana de către
greci, la îndemnul preotului Chalcas
este ilustrată în manuscrisul Bodmer,
pe fila 31r și descrisă în B: ,,Ci
Calcas, vânzătorul Troadei și popă
idolesc, oarecum era iscusit, își făcu
vrăjile sale și zise împăraților:
„Dumnezeoaia Diana cu multă mânie
s-au rădicat asupra voastră, pentru
căci când ați purces de la Athina nu i-
ați făcut jertvă. Pentru/ aceea
pătimim această răotate. Ci vă să cade
voao împăraților să vă abateți la
ostrovul Ailida ca să-i faceți ei jertvă,

Ilustrația nr. 5 și așa să va alina marea”. Și după sfatul lui Calcas să abătură și
făcură jertvă Dianii si așa să potoli furtuna și alină merea.” (f.31r -
f.31v)
În miniatură, este
ilustrat Agamemnon,
îngenunchiat alături de
Chalcas și de greci înaintea
statuii de aur a zeiței.
124
( Ilustrația nr. 6)

Ilustrația nr. 6

124 Ibidem.
63
 2.2 MINIATURI DIN
CRONOGRAFUL RUSESC

În versiunea românească a
Istoriei Troadei din B, iubirea courtois
trece în planul secundar, iar valorile
eroului sunt datoria și onoarea. După
expediția argonauților, singura
frământare a lui Iason este dorința de
răzbunare: ,,Iazon, deaca veni la
împărăția Thesaliei, de alt de nimic nu
grijia, nici pentru împărăția Thesaliei,
ca să o ia de la unchiu-său, împăratul
Pelei, după diiata tătâni-său, nici
pentru nunta Medeii pre cum să jurasă
cu greale jurământuri ca să o ia
muiare luiș, ci toate lăsându-le ca
niște nebăgate în samă. Spre
răsplătirea împăratului Laomedont își
întărâtasă inima sa și, sfătuindu-să
pentru aceasta cu Ercules, mearseră
amândoi la împăratul Pelei, jăluindu-
să pentru împăratul Laomedont al
Traodei.” ( f.4r - f.4 v)
Ilustrația nr. 7

64
 Detaliile din miniatura de pe fila
17 a manuscrisului rusesc surprind
întoarcerea lui Iason, alături de Medeea.
Nepotul Împăratului Peleus poartă în
mâini lâna de aur, ca dovadă a faptului
că și-a îndeplinit cu vitejie sarcina.
Glosa care însoțește miniatura surprinde
dorința protagonistului de a își apăra
onoarea( Ilustrația nr.7).125
Pentru a porni la război, Hercule
le cere ajutorul lui Telamon, fraților
Castor si Polux și Nestor. Pentru fiecare
dintre aceste personaje, în manuscrisul
rusesc se regăsește o miniatură diferită.
Pe fila 19, sunt înfățișați Castor și Polux,
alături de Hercule care-i roagă să i se
alăture războiului împotriva țarului
Laomendon, iar în partea de sus a
miniaturii, purtând veșminte
asemănătoare, sunt surorile celor doi
eroi, Elena și Clitemnestra, însoțite de
slujitoarele lor. Istoria Troiei este mutată în spațiul bizantin care Ilustrația nr. 8

capătă culoare prin suprapunerea detaliilor vestimentare și arhitecturale, precum cupola palatului
împrejmuit de turnuri sau căciulile grecilor, „Kolpak”, care asistă la dialogul dintre Hercule și cei
doi duci. (Ilustrația nr. 8)126
În B, detaliile descriptive sunt construite prin epitete, comparații și metafore. Împărații și
principii greci, conduși de voievodul lor, Peleus, purtând coifuri și armuri de aur, sunt asemănați
de către naratori cu flori strălucitoare.

125 Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1, p. 80.
URL: Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1 (runivers.ru)
126 Ibidem, p.82.
65
 ,,Și ieșiră toate oștile și foarte
minunată era vederea oștilor grecești, că
era mulțime nenumărată și foarte cu
rânduială frumoas<ă>, că era
împodobiți cu paveze poleite și
coifurile de aur, armele așijdirea poleite
și ca apa curățite străluciia. Caii lor era
putearnici și împodobiți și foarte era
iuți, iar ostașii lor cu multă vitejie
înfloriia și cu multă îndrăzneală. Și ca
niște flori de multe fealuri cu chipul de
aur să vedea strălucind. Iară atunci, toți
împărații și prințipii și căpeteniile cu
sfatul cel de obște aleaseră loruș voivod
mai mare preste oști pre împăratul Pelei,
bărbat cu multă înțelepciune și cu
priceperea sfatului sănătos, în buna
r v
socotință înflorind.” ( f.5 - f.5 )
În miniaturile din glosele din
versiunea rusească sunt prezente elemente
cavalerești specifice culturii occidentale.
Armurile eroilor sunt făcute din zale, luptele
se desfășoară călare, iar principalele arme
de război sunt săbiile si sulițele. Conform
strategiei propuse de Hercule, o parte din
oastea grecească va lupta pe țărm, iar
cealaltă va intra pe ascuns în cetate, pentru a-i înconjura pe Ilustrația nr. 9
troieni. Pe fila 35, este ilustrată lupta dintre Laomedon și Castor, pe pe fila 36, cea dintre
Laomedon și Pollux, iar pe fila 37, cea dintre Laomedon și Nestor. Când troneii sunt aproape de
câștigarea războiului, Dotes, un troian din cetate, îl anunță pe Laomedon că Troia este acaparată
de greci (Ilustrația nr. 9).127

127 Ibidem, p.
66
 Versiunea B este apropiată de cea
rusească:
,,Și cu adevărat toți grecii ar fi perit
acolea. Ci făr de veste, oarecare ostaș, anume
Dotes, cu ticăloșie veni rănit de la Troada și
spusă împăratului pentru luarea cetății lui. Iar
împăratul Laomedont, deaca auzi aceasta,
suspină cu amar și cu aceiaș trâmbiță porunci
să chiame pre ostașii săi. Purceasă cătră
cetatea sa și, apropiindu-se el de cetate, văzu o
tabără mare a vrăjmașilor ieșind din cetate și
viind împrotiva lor cu arme. Și căutând
înapoiu, văzu pre ceialalți vrăjmași, pre carei
îi biruisă în marginea mării, viind ceialalți
r v
dinnapoia lui cu arme.” (f.8 - f.8 )

Războiul de încheie cu uciderea lui

Laomedon de către Hector, care se
distinge prin vitejie și furie atât în
versiunea rusească, cât și în cea
românească. În miniatura și glosa
aferentă acesteia de pe fila 47128, Hercule
apare pe câmpul de luptă, călare pe un cal
cenușiu, ucigându-l pe Laomedon cu
sabia. (Ilustrația nr. 10)
În B victoria lui Hercule pune
capăt războiului:,,Și sosi la războiu și
Ilustrația nr. 10 viteazul și preaputernicul Ercules, carele șezând pre cal cu tărie, tăia pre
troadeni făr de milă, cari fugiia făcându-i cale prin oști. Carele năpăndind pre Laomedont
împărat, fiind aprinsu de mânie, tăie capul.

128 Ibidem, p.100.

67
 3. CONCLUZII

Prima prelucrare a lui Dares îi aparține truverului Benoît de Saint-Maure, care, în secolul al
XII-lea, realizează un amplu poem în stilul courtois, Le Roman de Troie. Poemul truverului are
parte de o circulație amplă, cunoscând şi versiuni în proză, care s-au răspândit în cultura franceză
începând cu secolul al XIII-lea. Una dintre acestea este Le Roman de Troie en prose, textul
manuscrisului BNF fr. 1612, editat în 1921de M. E. Faral şi L. Constans.
C se individualizează prin expansiunea episoadelor, expunerea dialogată a unor scene, cât şi
prin inserţia unor poveşti de iubire cavalerești, Medeea şi Iason, Ahile şi Polixena, Troilus şi
Briseis. Fundalul cultural al textului este raportat la sensibilitatea publicului din Occidentul
secolului al XII-lea, fapt evidenţiat şi de ilustraţiile din alte versiuni ale textului lui Benoît de
Saint-Maure, care au circulat în manuscrise în secolul al XIII-lea. Se pot observa vestimentaţia
eroilor şi în ormamentaţiile specific cavalereşti.
Prin intermediul prelucrării în proză a poemului de către Guido delle Colonne, narațiunea lui
Benoît de Saint-Maure cunoaște o amplă răspândire. Historia destructionis Troiae, lucrarea
judecătorului din Messina, cunoaște și versiuni ilustrate, prin care sunt scoase la iveală
deopotrivă coloritul cultural al epocii, precum și sensibilitatea și creativitatea traducătorului și
ale ilustratorului.
Cronografele iluminate au circulat în Imperiul Rus, în perioada medievală, unul dintre ele
fiind cronograful din secolul al XVII-lea. Acesta cuprinde istoria Troiei care s-a răsfrânt in
miscelaneele românești, în secolul al XVIII-lea, individualizându-se prin ilustrarea unor motive
culturale reprezentative pentru contextul în care versiunea a luat naștere. Așa cum arată
cercetătoarea Larisa Urnysheva 129 , capitolele despre soarta participanților la război sunt
dezvoltate prin intermediul miniaturilor care surprind obiceiurile de înmormântare, într-o
manieră aproape monografică.

129 Larisa Urnysheva, Magna Troy: military sepulchres¸ în Journal of Historical Archaeology &
Anthropological Science, vol.3, MedCrave, 2018, p.474.
68
 III. CÂTEVA PARTICULARITĂȚI LEXICALE ȘI STILISTICE

Începând cu secolul al XVIII-lea, se accentuează orientarea culturii românești către

Peninsula Balcanică, Polonia și Rusia, ceea ce conduce la dezvoltarea limbii și culturii
românești.130
Comparând textul latin a lui Guido cu cronografele rusești și cu versiunile românești, un primă
particularitate lexicală a textelor este adaptarea lingvistică a acestora la realitatea cititorilor din
epoca în care acestea au circulat. În Historia destructionis Troaie, personajele sunt cavaleri,
domnițe, își vorbesc cu curtoazie și respectă codul cavaleresc de onoare. În cronografele rusești,
conducătorii celor două popoare sunt „țari”, în timp ce în textele românești aceștia sunt
blagorodnici împărati, principi și viteji voievozi. Soțiile acestora sunt „blagorodnice jupânese”,
„muieri” și „cocoane”.
În acest capitol vom aprofunda trăsăturile lexicale și stilistice ale textului, prezentând câteva
exemple privind formarea cuvintelor și retorica acestuia.
1. DERIVAREA ȘI COMPUNEREA

În perioada veche, vocabularul limbii române se caracterizare printr-o mare mobilitate în

ceea ce privește derivarea, acesta fiind procedeul prin care traducătorii creau un semnificat
pentru cuvintele din textele pe care le citeau.
În studiul lexicografic al Hronografului atribuit lui Dosoftei (ms. rom. 3517 B.A.R.),
Mioara Dragomir dedică un capitol sistemului derivării, pornind de la premisa ca acesta este
important pentru analizarea limbii literare vechi, precum și pentru interpretarea bazei psihologice
și spirituale a traducătorului. 131Multe dintre acestea pornesc de la un radical căruia i se adaugă
cele mai neașteptate afixe, evidențiind creativitatea traducătorului.
În ms. rom. 2183 B.A.R., sunt folosite o varietate de sufixe, dintre care amintim
diminutivele, sufixele adjectivale, substantivale, verbale, adverbiale și de agent. Prefixele cunosc
o paletă mai restrânsă, întâlnindu-se cele negative și delocutive.

130
Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol.I, De la origni până la
începutul secolului al XIX-lea, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1971,
p.85.
131 Mioara Dragomir, op.cit., p. 37.
69
 Multe dintre infinitivele lungi apar în subtitlul capitolelor, fiind o dovadă a substratului
latin al textului: îndrăznire(f.14r), câștigarea(f.72r), vederea(f.5v), mergerea(f.20v), plângere
(f.20v), îndrăznirei(f.17r), mergerea(f.3r), trimiterea(f.13r), teamere(f.53r), tăierea(f.55r),
stăpânirea(f.62v), strigare(f.68r).
Printre derivatele cu sufixe adjectivale, se regăsesc –os, -or și –aș, în cuvinte precum:
mângâioase(f.13r), veselitoare(f.13r), vârtucios(f.28r), pântecos(f.96v), coconașii(f.10r). Unele
dintre ele s-au desemantizat :jalnică(f.62r), plângătoare(f.62r), împărătească(f.90v),
cuvios(f.34r). Primele două sunt atribute ale femeii ce se individualizează prin sensibilitatea sa:
„Dar de împărăteasa Ecuba ce vom zice, dar de Andrometa, muierea lui, dar de surorile lui, a
cărora fire iaste foarte jalnică și plângătoare? Acelea pentru mulțimea vorbei le lăsăm toate.”
(f.61v).
Adjectivul groaznică, folosit în structuri superlative, este utilizat cu sensuri
multiple: ,,groaznicele tale cuvinte” (jignitoare) (f.54r), ,,strigare groaznică” (puternică)
(f.77v), ,,groaznice jurământuri” (periculoase) (f.90r), „un vis foarte groaznic” ( tulburător)
(f.90r). Acesta este folosit și adverbial „groaznic înmulțiră tăierea” (f.53r).
Cele mai frecvente sufixe substantivale întâlnite în ms. rom. 2183 BAR sunt : -șug-
prieteșug(f.5r), vicleșug(f.96r), meștesug(f.32v), -eală-îndrăzneală(f.35v), ostăneală(f.28r),
chiverniseală(f.99r), socoteală(f.78v), -tur-zicături(f.3r), săpături(f.12r),lingușituri(f.57r), ime-
istețime(f.31v),lărgime(f.47r),iuțime(f.65v), mulțime(f.69r), ciune- pierdiciune(f.34r),
împutăciune(f.91v), plecăciune(f.47r), înțelepciune(f.56r), ință-primință(f.23r),
cunosțintă(f.76r),(ne)voință(f.83r), ie- ticăloșie(f.2r), slobozie(f.1r).
Frecvente sunt derivatele cu sufixe de agent, cu variațiile :-tor, -tori, -toriu:
nemulțumitor(f.46v), mergătoriu(f.84r). Printre acestea se regăsesc substantivul„vânzatoriu”
(f.44r) și adjectivul „muncitoriu” (f.81r), utilizate în text cu sensul de „trădător”, respectiv
„chinuitor”, în structurile: „O, vânzători viclean, de unde îți putu ieși ție atâta urâtă iuțime”
și ,,ce-au pătimit de la acel cumplit și făr de omenie muncitoriu.”
Diminutivele atrag atenția pentru rolul lor stilistic: subțirele, puțintică și puținel. Puținel
apare de trei ori în manuscris: o dată este adnotat pe marginea manuscrisului, în discursul solului
troian Antenor, ținut în fața împăratului Peleus: ,,Și de vreame ce tu ești împărat preaînțelept , pre
tine împăratul Priam te roagă din câtă pagubă i-au făcut împărații voștri, încă-i acest puținel132

132Adăugat pe marginea manuscrisului.

70
bine să-i faci, ca să-i dai pre iubita sa sor<ă > Exiona și să pleci spre această facere de bine pre
toți împărații grecești.” (f.14r)
A doua oară apare în replica împăratului Priam care cere sfatul troienilor privind
războiul: ,,Și ce-mi răspunde-ți pentru aceasta, iubiților, ca să se odihnească puținel duhul
mieu?” (f.16r). A treia oară este utilizat în discursul naratorului care conturează portretul moral al
eroului Hector: ,, . Puținel era zăbavnic la vorbă”(f.28r).
Adjectivul „Subțirele” este folosit în descrierea copacului aflat în centrul cetății
Troiei : ,,Ramurile lui era de argint, frunzele lui era de aur curat foarte subțirele, cu mare
meșteșug făcute, iar poamele lui era făcute de aur și de pietri scumpe, iar înălțimea lemnului era
de cincizeci de coți” (f.12v), iar adjectivul „punțintică” este utilizat pentru a evidenția bravura lui
Hector care se distingea pe câmpul de luptă: ,, în puțintică vreame, ucisă cinsprezeace
ostași.”(f.41r)
Recurența diminutivelor în limbajul troienilor sau în fragmentele în care se prezintă
aspecte din viața lor evidențiază simpatia pseudoautorului Dares față de personaje, punându-le
într-o lumină favorabilă, acesta fiind la rândul său troian.
Derivarea cu prefixe cunoaște un inventar mai restrâns, cel mai frecvent fiind utilizat
prefixul negativ „ne” : neblagorodnic(f.79v), netemându-i-se(f.41r), nemincinoasă(f.18r),
recurent în cărțile populare din literatura veche.133
Apar derivate parasintetice, cu prefixul delocutiv „în” și sufixul infinitivului lung „re”:
întâmpinare(f.24r), nevoință(f.68r).
Un alt procedeu de îmbogățire a vocabularului întâlnit în Istoria Troadei din ms. rom. 2183
B.A.R. este compunerea cu adverbul slav „prea”. Prin analogie cu sintagmele utilizate în
registrul religios: Prea Sfiția Sa, compusele cu adverbul „prea” reprezintă, la nivelul stilistic, o
formă de superlativ absolut: preaputernicul(f.79r), preafrumos(f.4r), prealuminat(f.17v),
preaînțelept(f.18v), preaminunată(f.24v), preaiubit(f.40r), preaslăvit(f.100v).

133 Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu, op.cit., p. 222.

71
 2. PRINCIPALELE SURSE ETIMOLOGICE

Din punctul de vedere etimologic, în ms. rom. 2183 B.A.R., pe lângă elementele latine și
slave care sunt majoritare, există cuvinte de origine bulgară, greacă și neogreacă, turcă,
maghiară, germană și italiană. În realizarea inventarului s-a folosit Dicționarul etimologic al
limbii române.134
Totuși, au putut fi remarcate câteva câmpuri lexicale din care fac parte deopotrivă
cuvinte de origine latină și slavă, aflate uneori în relație de sinonimie.
Multe dintre elementele latine sunt cuvinte care aparțin câmpului semantic al războiului,
precum: ostaș(f.100V), a pierde ( cu sensul de ucide) (f.72v), pedestru(f.44r), ucidere(f.59v),
câștigare(f.72r), arme(f.73r), soții(f.17v) 135
, a lupta(f.36v), coif(f.45v), a frânge(f.89r), a
surpa(f.95r), arc(f.10v). Printre elementele latine neologice, se regăsesc substantive concrete din
sfera cultural-artistică, precum: organe(f.24r), viers(f.27v), istorie(f.10r), dar și substantive
concrete prin care se conturează imaginea cetății Troia și ierarhiile sociale și militare ale celor
două popoare: împărat(f.10r), principe(f.25r), schiptru(f.23r), palat(f.24r), ramuri(f.12v).
Cuvintele de origine slavă sunt din sfera religioasă: capiște(f.19v), praznic(f.21r),
slăvită(f.24v), popa(f.55v), din cea cultural- artistică: cărturar(f.19v), filosof(f.20r),
trâmbiță(f.8v), tavlie(f.12v),obicei(f.76r) precum și din cea a războiului: sol(f.32r), voievod
sol(f.37v), străjer sol(f.22r), lovi(f.8v), rănia(f.36r), zeaua(f.37r). Latinescul biserica alternează
cu termenul slav capiște. Unele dintre ele s-au desemantizat, precum scârbă, utilizat în text cu
sensul de durere: „pre Elena de scârbele ei o mângâiia” (f.85r). Este utilizat adjectival participial
zdrumicați(f.19v), contaminare între verbul de origine latină ,,a dumica” si cel de origine slavă ,,a
zdrobi”.
În tabelul de mai jos, am ilustrat câteva exemple de cuvinte utilizate în text, provenind
din bulgara, greacă si neogreacă, turcă, maghiară, germană și italiană.

134 Alexandru Cioranescu, Dictionarul etimologic al limbii române, trad. Din limba spaniolă de Tudora
Sandu Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, București, Saeculum, 2007.
135 Cu sensul de trupe auxiliare.
72
Origine Exemplu
Bulgară Slobode(f.3v)
Groaznic(f.11v)
Surle(f.24r)
Dăscălii(f.28v)
Obicei(f.76r)
pricină(f.94r)
Greacă si neogreacă Tiran(f.78v)
Cucoane(f.86r)
Alifie(f.50v)
cort(f.53v)
Rusă
carâtă(f.23v)
Turca Sehaidac(f.53r)
Culă(f.99r)
liman(f.6r)
Ucrainiană socoteală(f.39v)
Polonă povață(f.69r)
Maghiar Hotar(f.4v)
Meșter(f.11v)
mestesug(f.11v)
a semui (f.19r)
uriaș(f.71r)
Foișor(f.40v)
paloș(f.41v)
Germană Jăț(f.56r)
Sârbă Coțcă (f.13r)
Italiană Cavalerii (decorațiuni) (f.88r)

73
 3. DECORUM

Expresivitatea limbajului scris, stilul 136 sau expresia au preocupat oratorii încă din
Antichitate. Pentru Aristotel, elocvența este dată de corespondența dintre cuvintele asociate.
Acesta consideră că epitetele ornamentale nu se potrivesc substantivelor triviale, asocierea având
un efect comic137. Pentru Cicero, decorum-ul se poate realiza în trei stiluri: cel jos, mediu și cel
înalt. Acesta trebuie adaptat de către vorbitor, în funcție de context și de audiență.
Erich Auerbach precizează că Augustin, spre deosebire de Cicero, făcând referire la
retorica Sfintelor Scripturi, creează un nou decorum, în care structurile lexicale ornamentale,
exprimând măreție și frumusețe, pot fi asociate cu cele triviale, ale stilului jos, discursul având
rolul moralizator, didactic, confesional: „Că regele regilor a fost batjocorit, scuipat, biciuit și
răstignit ca un criminal de rând- narațiunea acestor lucruri înlătură cu desăvârșire, odată ce a pus
stăpânire pe conștiința oamenilor, estetica separării stilurilor; ea dă naștere unui nou stil sublim,
care nu disprețuiește câtuși de puțin cotidianul și care include în sine realismul sensibil.”138
Cea din urmă accepție a noțiunii de decorum se potrivește cu stilistica și retorica
textului din ms. rom. 2183 B.A.R., în care autorul, asemenea unui predicator, urmărește educarea
cititorilor.
Creativitatea traducătorului este evidențiată mai ales la nivelul stilistic. Diversitatea
procedeelor artistice utilizate precum și detaliul prin care se conturează spațiul acțiunii și se
portretizeze personajele, vădesc sensibilitatea estetică a traducătorului.
Reprezentând toposuri precum focul, rodirea, sămânța, preluate din literatura eclesiastică,
metaforele textului amplifică conflictele operei, individualizează personajele și apropie cititorul
de text.
Gheorghe Chivu remarcă faptul că în secolul al XVIII-lea, în scrierile beletristice,
textele laice încearcă să se adapteze la stilistica specifică literaturii umaniste europene. 139

136 Aristotel, Retorica, trad: Maria-Cristina Andrieș, Editura IRI, București, 2004, p.297

138 Erich Auerbach, op.cit, p.79.

139
Gheorghe Chivu, Evoluția stilurilor limbii literare, în Contribuții la Istoria limbii române literare.
Secolul al XVIII-lea (1688-1780), coordonat de Ion Gheție și Gheorghe Chivu, Clusium, Cluj-
Napoca, 2000, p. 313.
74
 „Subordonat în ansamblu canoanelor clasicismului, el[ Limbajul figurativ] oscilează
între achizițiile scrisului bisericesc( devenite adesea stereotipii) și inovațiile sugerate în primul
rând de modelele greco-latine, dar (rar) și de modelul folcloric.”140

3.1 METAFORA

Metafora este o intersecție semică neobișnuită, un transfer de sens. 141 În literatura

română veche, aceasta este predominant explicită. Unele dintre acestea reprezintă stereotipii ale
retoricii bizantine.142
Când Iason a poposit pe țărmurile Troiei, Laomendon îi trimite o solie prin care-i cere să
plece de-ndată, amenințându-l. Jignit de lipsa de ospitalitate arătată, Iason promite o zi a
răzbunării care va fi rodul faptelor săvârșite de împăratul Troiei:
„Sămânat-au singur cu voia sa sămânța răutății în inimile noastre, care în urmă,
la vreamea sa, va răsări lui rod rău, care și de nevoie îl va secera și, de nu prin noi, prin
alți slăviți împărați grecești, carii vor auzi această a noastră mare obidă. Iar noi din
pământul lui îndată vom ieși, nefăcând lui niciun rău, nici necinstindu-l , ci noi înșine
luând143 de la dânsul mare necinste, ne ducem.” Și zicând Iazon acestea, oftând de necaz,
tăcu.” (f.1v –f.2r)
Metafora este utilizată în portretizarea personajelor. În textele secolului al XVIII-lea,
144
rolul acesteia este plasticizarea. Casandra, de pildă, se distinge între fiicele lui Priam prin
înțelepciune și frumusețe:
,,Casandra, aceasta străluciia cu frumusețea fecioriei, iar mai vârtos înfloriia cu
înțelepciunea, că era foarte învățată întru toate învățăturile cele slobode , a înțeleage învățăturile
cele viitoare”. Verbul „a înflori” este folosit cu sens conotativ în mai multe contexte, sugerând
vitejie „Iară Troil, al cincilea fiu al Împăratului Priam, cât era putearnic în război că cu
îndrăzneala puterii sale înfloriia foarte și era lui Ector aseamenea”, „fiul unui slăvit împărat,

140 Ibidem, p.304.

141 Angela Bidu-Vrânceanu, Metafora, în Limba română contemporană. Lexicul, co-autori Angela Bidu-
Vrânceanu și Narcisa Forăscu, Humanitas Educațional, București, p.54.
142 Gheorghe Chivu, op. cit., p.310.
143 Scris „luund”
144 Gheorghe Chivu, op. cit.,p. 330.
75
 carele înfloriia cu atâta mărire și vitejie”, respectiv prosperitate: „Că noi astăzi înflorim cu atâta
odihnă și cu atâta mărire strălucim!” (f.10v)
Amplificarea conflictelor se realizează la nivelul stilistic prin structuri metaforice
precum : „ardea războiul” (f.59v), ,,troadeanii gonindu-i, îi pierdea cu gură de sabie” (f.72v), ,,
boliia cu inimile sale” (f.76v), „trăsnetul săbiilor” (f.7v)

3.2 ALEGORIA

Alegoria literară este figura de stil care constă într-un transfer între planul prim, cel
literal, de suprafață, si cel secund, al semnificațiilor. Noțiunile abstracte se concretizează prin
intermediul unor obiecte care devin emblematice și, prin personificare, sunt puse în situații care
se doresc a fi descifrate.145
O particularitate structurală și stilistică a textului o reprezintă prezența digresiunilor, în
care autorul comentează episoadele relatate. Autorul utilizează digresiunile atât la sfârșitul unor
episoade narative, cât și de-a lungul acestora, având rolul de a dirija înțelegerea textului. In
termenii lui Quintilian, digresiunile sunt variate și, în situații ca cele din text, utile:
”[...] digresiunile sunt felurite și se fac în diferite părți ale cauzei, ca de pildă elogiul
oamenilor și al locurilor, descrieri de regiuni, expunerea unor fapte săvârșite sau chiar
imaginate.”146
Perspectiva moralizatoare a acestuia și sensul pilduitor pe care îl conferă întâmplărilor
apropie textul de cărțile de învățături : „Acel început poate să fie bun căruia îi iaste sfârșitul
cinstit, iar cel ce începe numai începutul bun, iar sfârșitul cum va fi nu socoteaște, acela iaste
lucrul îndrăznirei , că de multe ori cel îndrăzneț nu ajunge la sfârșit bun și în urmă foarte să
căiaște.” ( f.17r)

3.2.1FOCUL
Un simbol al pericolului și al păcatului este focul. Trufia împăratului Laomedon este
scânteia cea mică din care a luat naștere focul mistuitor- răzbunarea grecilor:
,,Bărbați înțelepți, înțeleageți, daru cu dragoste, cum stau în lumea aceasta întâmplările
lucrurilor celor oarbe. Că de lucruri proaste ne învață să ne ferim că au întru sine lucrurile și

145 Vera Călin, Alegoria și esențele: structuri alegorice în literatura română veche și nouă, Editura
pentru Literatură Universală, București, 1969, p.18.
146 Quintilian, op. cit., p. 391.
76
 necazurile ceale mici, aseamenea cu focul. Că focul dintr-o scântaie mică care are în sine mare
flacără și văpaie înalță. Să se înveațe dar, împărații și domnii a vătăma și a scârbi pre striini carei
vin întru împărățiile lor, nu pentru vreun lucru rău, ca să cearce împărățiile lor, precum făcu acest
împărat Laomedon, de nu lăsă pre greci să se odihnească pre țărmurele mării lui cel gol. Vedeți
pre un împărat slăvit ca acesta cum peri cu atâta rușine mare și să ia sama cetitorii această jalnică
istorie, cum pentru atâta cu mică pricină, să surpă o împărăție mare și slăvită ca aceasta, care și
până acum îndeamnă inimile oamenilor spre plângere” (f.9v -f.10.r).
Focul este și un simbol al mâniei: „văpaia mâniei sale”. (f.8r)

3.2.2 ORBIREA

Alegoria orbirii ca lipsă a discernământului este recurentă în text: ,,lucrurilor celor oarbe”
(f.9v), ,,Iar mai pre urmă să orbi de dragostea aurului.” (f.95v)Cauzele acestei orbiri spirituale pot
fi dragostea, situația Elenei și a lui Paris, ori aurul, așa cum i se întâmplă preotului care păzea
idolul Paladiei, pe care Ulise, Eneas și Antenor încearcă a-l cumpăra, pe ascuns.

Orbirea reprezintă o alegorie a nebuniei, a viciului și a păcatului, așa cum aceasta este
evidențiată în Cartea Pildelor sau Proverbelor lui Solomon: „Au doară nu știți că nebunul din
firea sa arată nebuniile sale și să se înalțe întru ocara sa, că iaste cuprins de nebunia sa și ca un
orb mearge la pierdiciunea sa, socotind în nebunia sa să-și arate vitejia? Așijderea și înțeleptului
îi iaste cu laudă să sufere rătăcirile nebunilor și, auzind cuvintele lui, să râză, iar să nu răspunză
împotriva nebuniei lui, ca să nu fie lui aseamenea” (f.34r).

Răspunsul lui Priam la cererea solilor Ulise și Diomede, și anume întoarcerea Elenei la
soțul său, Menelau, coincide cu versetele 4 și 5 din capitolul 26, din Cartea Pildele sau
Proverbele lui Solomon: ,,Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni și tu cu el.
Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă întelept.”

Prin convergență cu iubirea courtois, orbirea este un simbol al iubirii pasiune, care-l
însuflețește pe Ahile: ,,Iară Ahileus nici cuvintele slugii sale nu le aude, nici cătră Evers cel mort
cu ochii săi cu iubire de oameni nu-i rădică, ci toate câte le veade și le aude precum nu le-ar
vedea, nici le-ar auzi, așa nu le băgă în seamă. Că așa iaste obiceiul ibovnicilor carii doresc pre
ibovnicele sale, fiind ei legați cu legătura dragostei, fug de laudele ceale de cinste, gândind să

77
placă pururea ibovnicelor sale. Așa și Ahileus, orbit fiind de poftă, pătimiia, nimic osebindu-să
de ciopliții idoli.” (f .76r)

3.2.3 CETATEA ILIONULUI

După prima incendiere a Troiei, împăratul Priam reconstruiește cetatea Ilionului, aceasta
eclipsând-o pe cea ridicată de tatăl său, Laomendon. În Dares, noua cetate este descrisă în
manieră realistă, având ziduri mai puternice, păzite de un număr mai mare de soldați: „Arriving
in Troy, he saw to the maximum fortification of the city, built stronger walls, and stationed a
greater number of soldiers nearby. Troy must not fall again, as it had under his father,
Laomedon, through lack of preparedness.”147

Cetatea Ilionului din ms. rom. 2183 B.A.R., asemenea celei din Historia descructionis
Troiae, este o imagine iluzorie a lumii, care, în ciuda grandorii sale, va avea parte de un
deznodământ tragic. Schimbarea sorții ( fortuna labilis) și vanitatea lumii (vanitas mundi)
reprezintă teme recurente în literatura Evului Mediu, când una dintre funcțiile retoricii a fost
elogierea justiției divine. 148
Caracterul fabulos al cetății este dat de dimensiunea acesteia, de inscripțiile si imaginile
simbolice. Cetatea este realizată cu aceeași măiestrie și dibăcie cu care au fost zidite Cortul
Întâlnirii și Ierusalimul: ,,Făcură cetate foarte minunată și mare, trei zile de lungă și trei zile de
largă. Iară înălțimea cetății era de doao sute de coți [...] iar porțile și turnurile era foarte cu
meșteșug făcute, cu multe fealiuri de marmuri scumpe și împodobite și cu musie scumpă iscălite.
Iar înălțimea lor era de trei sute de coți și acoperite cu alamă.” (f.11v)
Inscripțiile care întâmpină vizitatorii sunt ambivalente, reprezentând ospitalitate sau
amenințare: „Iară pre marginea podurilor era turnuri foarte minunate, împodobite cu multe

147 M. Farral, op cit., URL: DARES PHRYGIUS - Theoi Classical Texts Library
148 Gabriel Mihăilescu, Univerul baroc al „Istoriei ieroglifice”. Între retorică și imaginar, Academia
Română, Fundația Națională pentru Știintă și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.
Călinescu, 2002, p. 37.
78
fealuri de marmură și cu musie iscălite și acoperite cu aramă poleită cu aur, care priatinilor arăta
întrare cu dragoste, iar vrăjmașilor le arăta groaznică apropiare” (f.11v)
Ornamentele arhitecturale precum păsări, ramuri, frunze, animale și „chipuri străine”
apropie textul de o retorică barocă, fiind o imagine iluzorie a lumii, a unui paradis din aur, argint,
marmură și alamă. Iluzia este sugerată gradat, prin descrierea spațiului dinspre exterior spre
interior și prin acumularea detaliilor. Cetatea fortificată, asemenea Grădinii Edenului, este
traversată de un râu- „Scomandra” în ms. rom. 2183 B.A.R. și „Xantus” în opera lui Guido delle
Colonne, amintind de zeul cu care Ahile se luptă în Iliada lui Homer.
Multitudinea ornamentelor cu care este împodobită cetatea vădește dimensiunea iluzorie
a acesteia, prin frumusețea hiperbolică și incisivă, precum și prin aparenta reprezentare a
realității- păsările sculptate părând a fi adevărate:
,,Și acea minunată polată, care să numiia Iilion, care era naltă de cinci sute de coți și era
făcută foarte cu meșteșug, cu minunate săpături de aur și cu musie și cu marmuri de multe fealuri
împodobite și cu aur curat iscălită și acoperită și preste tot cu mare frumuseațe străluciia și
îndemna pre toți oamenii să privească la frumusețea ei. Iar păreții acei polate pre dinăuntru era
foarte cu mare meșteșug împodobiți cu aur și cu argint și cu musie scumpă. Ajișderea ușile și
ferestrile aceii polate era minunate foarte. Podul polatei era zugrăvit foarte minunat, după
crugul149 stealelor cerești.
Așa era acea polată, că nu să afla la niciun împărat în toată lumea, pentru care lucruri minunate au
scris Frighie și Darie. Era șapte palaturi multe minunate în curtea împăratului, împodobite cu multe
fealuri de asămănări de hiară și de pasări și acoperite și iscălite cu aur curat. Iar poarta acelor palaturi era
foarte minunată împodobită cu aur și cu argint și cu musie scumpă săpate multe fealuri de chipuri striine.
Iar în mijlocul aceii curți era un pom cu minunate meșteșuguri făcut, de argint și de aur de jos până sus.
Ramurile lui era de argint, frunzele lui era de aur curat foarte subțirele, cu mare meșteșug făcute, iar
poamele lui era făcute de aur și de pietri scumpe, iar înălțimea lemnului era de cincizeci de coți. Pre
ramurile acelui pom era multe fealiuri de pasări, făcute cu mare meșteșug de aur curat și fieștecarea dintr-
v r
însele cu mare meșteșug cânta precum vrea fi vii, de să minuna toți cei ce auziia.” (f.11 – f.12 )
În timp ce în cetatea Ilionului descrisă de Guido delle Colonne este construit altarul
zeului Jupiter: ,,In huius altaris igitur sumitate radiabat apposita ymago quedam aurea dei Iouis

129 Scris ,,vrugul”.

79
in longitudine xv cubitorum, tota ex auro electo composite.”150, în mijlocul cetății descrise în
ms. rom.2183 B.A.R se află un pom de aur, asemenea pomului vieții din Rai. Acesta reprezintă
un centru al lumii ( axis mundi) menit să asigure stabilitate și prosperitate. Motivul roții este
evidențiat prin profeția Casandrei care, atunci când troienii sărbătoresc căsătoria dintre Elena și
Paris, anticipează căderea măreței cetăți: „O, slăvită și preaminunată cetate Troado, în scurtă
vreme vei cădea și înaltele tale turnuri să vor surpa!” ( f .24v)
Elogierea cetății vădește spiritul oratoric al autorului, dar și așezarea troienilor într-o
lumină favorabilă.
Contrastul iluzie-deziluzie și falsul centru al lumii din cetatea Ilionului amintesc de
Istoria ieroglifică , în care lumea pe dos este alegorizată prin cetatea Epithimii. Dimitrie
Cantemir amplifică discrepanța dintre bogăția iluzorie a lumii și realitatea vicioasă, demonică a
acesteia. În interiorul cetății înconjurate de ape și pomi roditori, pe care zmeii și leii sculptați par
vii, se află zeitatea lăcomiei, așezată deasupra focului infernal.151
„În mijlocul capiștii, boadza Pleonaxis într-un scaun de foc ședea, supt a căruia picioare
un cuptoraș de aramă plin de jăratec aprins să videa. Iară de giur împregiur făclii de tot feliul de
materie ardzătoare cu mare pară, vârtos ardea. La chip veșted și gâlbăcioasă, ca cei în boala
împărătească cad a fi să părea, cu sânul deschis și cu poale în brâu dinainte sumese, ca cum ceva
într-însele a pune să găti, sta. Cu ochii închiși și cu urechea plecată, ca ce în poale i s-ar pune să
nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune să înțăleagă.” 152
În ,,Scara numerelor și a cuvintelor ieroglificești tâlcuitoare” Dimitrie Cantemir spune că
Pleonexia reprezintă ,,lăcomia la care muritorii se închină”. Aflată în mijlocul cetății Epithimii
care reprezintă lumea, zeița Pleonexia este centrul demonic al universului aflat în degradare, în
care imaginea este iluzorie și aparența nu coincide cu esența. Portretul zeiței este grotesc, odios-
față palidă, bolnăvicioasă și sâni dezveliți-sugerând o feminitate diabolică.
Zeița Pleonexia întoarce lumea pe dos: ,,În mâna dreaptă cumpănă ținea în carea de o
parte, în locul dramului, piatra de-i zic ahortatos și anevsplahos (căci piatra aceia doaâ numere

150 Griffin, Guido de Columnis..., URL: Griffin, Nathaniel Edward/ Guido de Columnis, Historia
destructionis Troiae. Edited by N. E. GRIFFIN. Medieval Academy Books, No. 26 (1936).
(ymaws.com).
151
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. de P.P. Panaitescu și I. Verdeș, vol.1, București, Editura
pentru literatură, 1965, pp.162-164.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, vol. 1, p.176.
152

80
are), iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Însă cumpăna din dreapta la pământ
atârna, iară cumpăna din stinga ca pana în aer giuca (că unde nesațiul stăpânește, acolo toată
lumea decât bobița strugului mai mică ieste).”153
Pleonexia ține în mână balanța lumii în care ,,mita nemăsurată și nemilostivă”, piatra
ahortatos, atârnă mai greu, principiile care guvernează lumea fiind lăcomia și pofta nemăsurată.
Pe de-o parte, Pleonexia ar putea fi asociată cu ceea ce Curtius numește femeia supraomenească,
bătrână și tânără în același timp.154 Deși are înfățișarea unei femei bătrâne, atitudinea Pleonexiei
are vigurozitatea și autoritatea unei tinere zeițe. Suprapunerea acestor însușiri are un rezultat
fatal, distructiv, apocaliptic. Pe de altă parte, Mircea Eliade semnalează existența așa numitei
pietre sacre, omphalos, considerată un centru de comunicare între lume și infern.155 Piatra pe care
Pleonexia o ține în mână pune în contact direct pământul cu lumea de dincolo, cea din urmă
având autoritatea asupra celei dintâi.

3.3 INTEROGAȚIA RETORICĂ

Interogația retorică este procedeul stilistic prin care autorul se implică afectiv în text,
lăsând o poartă deschisă pentru cititorul pe care se simte dator să-l îndrume, să-l învețe și să-l
instruiască. Pe de-o parte, aceasta evidențiază slăbiciunile femeilor, precum caracterul
schimbător al tinerei Briseis, care, în cele din urmă, se bucură să locuiască alături de greci: ,,Și
auzind Brisanda aceaste cuvinte de la tată-său, tăcu, apoi, începu Brisanda a lepăda gândurile
ceale vechi și a câștiga altele noi și îi mai plăcu să lăcuiască cu grecii, decât cu troadeanii. Și cine
din oameni va loa credința muierii, carea cu un ochiu plânge, iar cu altul râde? Și cu adevărat
nebun iaste acela carele creade lingușiturile muierii. Că cine din oameni poate scrie sau poate
spune amăgituirle muierești? ( f.56v -f. 57r).

153
ibidem.
154
E. R. Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, trad. de Adolf Armbruster, București., Editura
Univers, 1970, p.127.
155
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, edi București, ed. A 2-a,
București, Humanitas, 1995, pp. 188-189.
81
 Pe de altă parte, autorul empatizează cu personajele suferinde ale textului, interogația
conferind episoadelor o rezonanță dramatică. La moartea lui Hector, autorul descrie jalea tatălui
si a fraților, exprimând-o pe cea a personajelor feminine prin interogație:
„Iar împăratul Priam, deaca văzu pre fiul său Ector mort, cu mare plângere și cu negrăită
dureare să sfărâma și preste trupul lui Ector de multe ori leșina și i să vrea întâmpla și moarte, de
nu-l va trage boiarii cu sila în lături. Aseamene și frații lui pătimiia, că poftiia să moară dimpreună
cu dânsul, decât să trăiască. Dar de împărăteasa Ecuba ce vom zice, dar de Andrometa, muierea
lui, dar de surorile lui, a cărora fire iaste foarte jalnică și plângătoare? Acelea pentru mulțimea
vorbei le lăsăm toate.” ( f. 61r )
Suferința Elenei cauzată de moartea lui Paris este evidențiată prin intermediul interogației
retorice: „Dar pentru Elena, ce să întâmplă? Că de multe ori să omorî ea de scârbă pe trupul lui
Pariz. De doaozeci de ori de pre trupul lui au luat-o pre dânsa într-acea noapte cu sila, că vrea să
moară de tot cu dânsul, mai bine decât să trăiască după dânsul. Iar împăratul Priam și
împărăteasa, uitând ale sale dureri, pre Elena de scârbele ei o mângâiia.”( f. 85r )
Interogația retorică este utilizată și în digresiuni, cu intenția de a nega veridicitatea
creației homerice, autorul acuzându-l, printr-un monolog adresat, pe Homer, pentru portretul
eroic, dar nevrednic, pe care i l-a făcut personajului Ahile: „Ci tu, Omire, făcătoriule de viersuri,
carele în cărțile tale cu atâtea laude ai scris pre Ahileus, ce socoteală iscusită te îndeamnă ca să
împletești laudă unui tiran atâta de rău și făr de omenie și să încoronezi cu flori de laude acel
cap de fiară sălbatică, iar nu omenesc?(f. 78r )

3.4 COMPARAȚIA

Un al procedeu artistic utilizat în text este comparația: ,,armele așijdirea poleite și ca apa
curățite străluciia” (f.5v), „Pentru aceea grecii cădea<u> ca frunza”(f.8r), „Iar împăratul
Laomedon, răcnind ca un leu” (f.8r), „Și ca niște flori de multe fealuri cu chipul de aur să vedea
strălucind” (f.5v), „Cad trupurile troadenilor într-o parte și într-alta și singele lor să varsă ca apa”
(f.8r), ,,răcniia ca leii dintru inimile sale” (f.75v), „degrab încalecă pre cal și să repeade între
troadeani ca un lup flămând în niște mielușei” (f.77r). Majoritatea dintre acestea reprezintă

82
toposuri regăsite și în cărțile Bibliei- efemritatea este asociată cu frunzele de psalmisul David156,
vitejia și curajul sunt atribute ale leului în Apocalipsa.157
Originală este asocierea cuvintelor lui Chalcas, preotul care i-a trădat pe troieni, cu
iadul. ,,Iară Calcas văzind că-l cinsitră grecii așa de bine se veseli foarte și îndată deșchisă ca
iadul gura sa asupra moșiei sale și asupra cetății și asupra împăratului Priam, de la carele luasă
atâta cinste și mărire”. (f.31r) Structura poate sugera atât căderea cumplită a troienilor, cât și
păcatul trădării lui Chalcas, pedepsit în infernul dantesc pe ultima bolgie.

3.5 EPITETUL

Epitetul cromatic, epitetul în inversiune și dublul epitet sunt recurent utilizate de către
narator pentru a portretiza personajele operei: ,,Menelai era om de mijloc și alb la față și viteaz și
îndrăzneț foarte” (f.27v), „Arhilevs era frumos la față și viteaz foarte și mare de stat și prea
puternic la vîrtute și îndrăzneț mai mult decât toți împărații grecești” (f.27v), viteazul și
preaputernicul Ercules”(f.93).
Este utilizat si epitetul metaforic: ,,Dulce dragoste” (f.5r) , în unele contexte exprimând
superlativul: „Negrăită durere” (f.61r).
În digresiunea cu rol de preroratio ce urmează după cea dintâi incendiere a Troiei,
naratorul folosește epitetul pentru a sensibiliza cititorul. Laomedon, în orgoliul său, nu le-a
permis troienilor să se odihnească pe țărmul gol, dar și pentru a evidenția schimbarea sorții
„slăvitul împărat”, a murit cu „mare rușine”: „Să se înveațe dar, împărații și domnii a vătăma și a
scârbi pre striini carei vin întru împărățiile lor, nu pentru vreun lucru rău, ca să cearce împărățiile
lor, precum făcu acest împărat Laomedont, de nu lăsă pre greci să se odihnească pre țărmurele
mării lui cel gol. Vedeți pre un împărat slăvit ca acesta cum peri cu atâta rușine mare și să ia
sama cetitorii această jalnică istorie, cum pentru atâta cu mică pricină, să surpă o împărăție mare
și slăvită ca aceasta, care și până acum îndeamnă inimile oamenilor spre plângere. (f.9v-f.10r)

156 Zilele mele sunt ca* o umbră gata să treacă şi mă usuc ca iarba. ( psalmul 102:11)
157 Apocalipsa 5:5 Nu plânge: Iată că Leul* din seminţia lui Iuda, Rădăcina** lui David, a biruit ca să
deschidă cartea şiý cele şapte peceţi ale ei.
83
 3.6 METONIMIA

Metonimia este un transfer de nume și reprezintă o relație între referenți, dată de un

termen intermediar. 158
Grecii nu desconsideră puterea și vitejia troienilor, unii dintre aceștia devenind figuri
emblematice. Numele fraților Hector și Deifob sunt utilizate metonimic de către Ahile, care îl
refuză să se întoarcă pe câmpul de luptă, la îndemnul lui Ulise: „Au nu știi, domnul mieu, că
acolo iaste alt Ector carele iaste foarte viteaz și putearnic, slăvitul și minunatul acela ostași,
viteazul Troil, feciorul împăratului, carele pre greci foarte-i necăjaște? Și iaste acolo alt Deifeb,
slăvitul și viteazul acela Pariz, fiul împăratului.” (f.70v-f. 71r)
O altă structură metonimică ce face referire la nobilimea persoajelor, construită prin
reprezentarea întregului prin parte, este „obraze mari”. (f.17r)

158 Angela Bidu-Vrânceanu, op.cit., p.55.

84
 4. CONCLUZII

Din punctul de vedere etimologic, se regăsesc cuvinte moștenite și împrumutate din

limba latină și cuvinte împrumutate din slavă, greacă, turcă, bulgară, ucraniană, sârbă, italiană,
rusă, predominantă fiind influența slavă.
Din punctul de vedere lexical, versiunea occidentală a Istoriei Troadei din ms. rom. 2183
B.A.R., prezintă un invetar relativ variat cu derivate, unele dintre aceste frecvente în literatura
epocii. Creativitatea stilistică a traducătorului atrage atenția prin adaptarea unor motive literare
din literatura universală, fortuna labilis, vanitas vanitatum, axis mundi etc. , la narațiunea despre
războiul troian pe care, asemenea autorilor textelor intermediare, o aduce în fața cititorilor într-o
manieră moralizatoare.

85
 SECȚIUNEA B. MS. ROM. 2183

Notă asupra ediției

Textul din această secțiune este versiunea occidentală a Istoriei Troadei, care apare în ms.
rom. 2183 BAR (f. 2r-f.107r).Manuscrisul a fost găsit în Biblioteca lui Ghenadie Enăceanu,
episcopul Râmnicului și a fost dăruit Academiei Române de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii
Publice la 8 decembrie 1901.
Manuscrisul datează din 1766. Pe fila 127 se semnează Ioan din Bărbătești, ca cel care ,,a
prescris” istoria. Din păcate, prima filă a manuscrisului este ruptă, motiv pentru care, în folosul
studiului, am adăugat fragmentul corespunzător din ms. rom. 3381 BAR, scris de Nicolae Grid
în Brașov.
Reproducerea textului (f.2-f.102) s-a făcut în acord cu principiul foneticii interpretative.
Literele chirilice din text au fost echivalate, ținând cont de normele ortografice și ortoepice ale
limbii române actuale, după cum urmează:
å și ™ sunt echivalate cu ,, ea ” în cuvinte ca troadeani, vreamea, vetrealele. Å a fost echivalat
ca ,, ia” în cuvinte ca iară, iaste.
este echivalat, în funcție de româna contemporană, cu e sau ie: ieșiră, muieri, era.
• a fost echivalat, în general, cu ,,ia”, cu excepția verbelor la imperfect, a fost echivalat
cu ,,iia” : înfloriia, avuția, Priam.
¿ este echivalat cu ă, â. În poziție finală după consoană, echivalează cu pronunția zero: rădică,
trâmbiță.
a fost echivalat, în confirmitate cu normele limbii actuale, cu îm sau în : încă, împrotiva.
urmat de Є sau И , este echivalat cu ghi sau ghe : Frighie, traghidia, junghe
urmat de sau este echivalat cu chi sau che : chipurile, ochii, vechi, chemând.
Ç urmat de o vocală nepalatală sau în poziție finală a fost echivalat cu ce, ci : pace, zice, aceasta
Cifrele chirilice au fost transcrise cu cifre arabe.
Punctuația originală a fost înlocuită cu punctuația modernă.
Cuvintele și literele omise din neatenția copistului și cuvintele unde manuscrisul este deteriorat
au fost trecute între paranteze ascuțite <>.

86
Erorile evidente de copist au fost îndreptate.
Începutul fiecărei file recto a fost marcat prin două bare//, iar cel al filei verso cu o bară / .
Numărul fiecărei file este trecut, între paranteze, în rând cu textul.
Aparatul critic din subsolul textului înregistrează erorile de scriere.
În glosarul de la sfârșitul fragmentului am înregistrat termenii arhaici, ieșiți din uz sau cu o
circulație restrânsă.

87
 2.Istoria Troadei

Scrisă de Dit grecul și Darie Frighii carii cându să bătea Troada era în tabără.

{Împăratul Pilevs al Thesaliei, vrând să trimiță pre nepotu-său Iazon în părțile

Răsăritului până la împăratul Oetes cu o treabă, împodobi o corabie preafrumos după obiceiul
împărătesc și legă într-însa de tot feliul de visterii împărătești și îndestulare de bucate de treaba
călătoriei. Apoi, <l>uându-și Iazon zioa bună de la împăratul Pilevs, întră veasel în corabie și
întrară cu dânsul mulți voinici v<i>teaji, între carii era și viteazul și preaputernicul bărbat,
prințipul Ercules, carele să născuse precum zic unii din Dumnezeul Zevs și Apmena, muierea lui
Amintrion. Acest Ercules pre mulți uriași putearnici omorâse și pre cel mai tare, Antefum, îl
sfărâmase. Și alte multe minunate vitejii arătase, pentru care eplinii mirându-se își ieșea din
minte. Și-l numiră alții Dumnezeu, numindu-l Eraclie Dumnezeu.
Și întrând toți în corabie, // (f.1r ) purceaseră în calea sa. Și având vânt bun, peste puține
zile ajunseră la împărăția Troadei. Și aruncând anghirele stătură în limanul mării. Și ieșind cu
bucurie pre țearmuri, întinse corturile sale și bea apă curată din izvoarăle care era acolo și să
veselea și gândea să petreacă acolo câteva zile, ca să să răcorească și să să odihnească de
supărarea mării, carea avusease în călătorie. Iară troadenii, văzând acea corabie cu podoabă
împărătească și cortul lui Iazon carele era foarte împodobit cu cuviință împărătească, cătră
aceasta și limba grecească care nu o știau troadenii auzindu-o, să mira cum făcură grecii atâta
îndrăzneală, fără de porunca și voia împăratului Troadei, de tăbărâră fără a-l întreba în limanul
ceteații. Și alergând degrab în cetate spuseră împăratului său. Iară împăratul Laomedont, deacă
auzi o veaste ca aceasta să turbură /(f.1v)}159foarte și să umplu de mânie, socotind aceasta luiș
întru ocară de atâta îndrăzneală a grecilor cătră acesta. Încă gândi să nu să facă de dânșii cetății
vre<o> pagubă cu vicleșug. Și îndată trimisă soli la greci, poruncindu-i să zică lor ca făr de
zăbavă să160 se ducă din pamântul lui ,,iară de nu te vor asculta, zice, cu îngrozire de război și
cu ucidere de moarte, să-i îngrozești pre dânșii.”Iar solul auzind acestea, îndată să găti și se dusă
la greci. Și sosind în tabăra lor, întră în cortul lui Iazon, spuind pricina soliei sale cu aceste

159 Text din ms. rom. 3381 B.A.R.

160 Scris ,,se”
88
cuvinte: ,,Împăratul Laomedont, stăpânul împărățieiTroadei, pentru venirea voastră foarte să
miră. Pentru ce ați întrat în pământul lui neluând 161 slobozie de la dânsul, cu al căruia
împărătescul gând să apără împărăția sa cu pace? Iar voi, într-atâta trufie a minții voastre,
înălțindu-vă, ați turburat duhul lui cu lipsirea minții voastre, aducând necinste blagorodiei lui cei
împărătești și stăpânia lui rușinându-o. Drept aceia, vă porunceaște ca fără zăbavă să ieșiți din
pământul lui, iar de nu , mâine dimineață, de va auzi că nu ați ascultat porunca lui, toți veți peri
de sabia mâniei lui.”
Iar Iazon, deaca auzi această solie, se umplu de mânie și zise solului aceste cuvinte:
„Priatine, //(f.1r ) cuvintele soliei tale noi le-am auzit și darurile cele trimis noao de la împăratul,
după obiceaiul celor blagorodnici, cu dragoste le-am primit, însă îți grăiesc ție să spui
împăratului tău pentru noi că noi gândim să călătorim în țări depărtate și trebuința ne sili pre noi
să ne abatem într-acest loc. Și de-ar împodobi pre împăratul vostru împărăteasca balogorodie, i
să cădea lui să ne cinstească pre noi, pentru că de l-ar fi adus pre el o întâmplare ca aceasta în
Greția noastră, nu ar fi răbdat atâta ocară de la noi , ci mare cinste vreadnică blagorodiei lui ar fi
luat . Ci de vreame ce el cu aceea nu vru, însuș au ales luiș rău, aducându-ne noao necinste,
nefăcându-<i> noi lui niciun rău. Că noi nici cu un rău de împărăția lui nu ne-am atinsu, nici
blagorodia lui nu o am necinstit , nici pre cetățeanii lui cu cevaș nu i-am scârbit, nici pământul
împărăției lui cu cevaș nu l-am prădat, ci așa, drept făr de nicio vină, să porni asupra noastră și
prin tine minunată supărare ne-aduce noao astăzi. Sămânat-au singur cu voia sa sămânța răutății
în inimile noastre, care în urmă, la vreamea sa, va răsări lui rod rău, care și de nevoie îl va secera
și, de nu prin noi, prin alți slăviți împărați grecești, carii vor auzi această a noastră /(f.1v ) mare
obidă. Iar noi din pământul lui îndată vom ieși, nefăcând lui niciun rău, nici necinstindu-l , ci noi
înșine luând162 de la dânsul mare necinste, ne ducem.” Și zicând Iazon acestea, oftând de necaz,
tăcu. Iar Erculie vărsă aceste cuvinte solului zicând :,,Priatine, spune împăratului tău că noi
mâine negreșit ne ducem din pământul lui, ci preste trei ani, nu va treace zioa de astăzi și el ne
va vedea pre noi, de va trăi, și cu voie sau fără voie, vom slobozi anghirele. Și vom sta cu
corăbiile întru acest liman. Și pentru că <nu> ne dă voie și ne sileaște să ne ducem din pământul
lui, atuncea nu-i va fi prea cu voie și într-acea vreme câmpii aceștia să vor așterne cu troadeni
morți, că prințipii și voievozii și ostașii voștri de cumplită sabie vor cădea. Iar pre celalalt norod
îl vor duce în robie, de vor robi în Greția până la moartea lor și însuș împăratul vostru, carele au

161 Scris ,,neluund”

162 Scris„ luund”
89
început acest lucru, într-acel războiu cu ticăloșie va peri. Și această slăvită cetate rău să va prăda
și zidurile și turnurile ei ceale înalte să vor surpa până în temelie, ca să să înveațe de aci înainte
împărații Troadei cum vor vătăma pre striini, rușinându-i cu atâta ocară.” Și acestea//( f.2r)
zicând, Ercules tăcu. Iar solul luându-ș163 zioa bună, să dusă la împăratul său. Iară Iazon, după ce
să dusă solul troadenilor, îndată porunci să ducă în corabie corturile și alte trebuincioase lucruri
care le scosease pentru odihna. Apoi și ei întrând în corabie și slobozind veatrealele, purceaseră
în calea sa. Și multe zile călătorind, sosiră sănătoș la împărăția lui Oetes împărat. Iar împăratul
Oetes, deaca auzi că vin grecii, să bucură foarte și îndată porunci boiarilor săi să iasă la țermurele
mării înaintea lor, dinpreun<ă > cu oștile și cu tot norodul , cu dobe și cu organe , cu trâmbițe și
cu tot fealiul de zicături musicești. Și sosind boiarii lui Oetes la mare înaintea corabiei grecești,
însuș Iazon ieși înaintea lor, iar ei căzind în genunchie, să închinară lui și de la fața împăratului
să închinară cu cuvinte înțeleapte, cu mare cinste. Iar Iazon să închină lor și de sănătatea
blagorodiei împăratului întrebă cu mare cinste. Apoi Iazon, după rânduiala împărătească, să
împodobi foarte frumos și încălecă pre calul său cel ales, așijderea și Ercules, cu minunate haine
să îmbrăcă și încălecă pre calul său. /(f.2v)
După aceea și alți boiari viteaji grecești, îmbrăcându-să frumos foarte, încălecară pre caii săi și
fieștecare după rânduiala sa plecară după Iazon și după Ercules prin cetate până la curțile
împăratului. Iară norodul începu a zice în multe trâmbițe și organe și într-alte musicești zicături
și de minune era a vedea mergerea grecilor, că cetățenii să mira de vitejia lui Iazon și a lui
Ercules și de frum<u>sețea lor și de a celoralalți ostaș și de podoaba lor. Și să aduna muierile și
cu copiii să-i vază pre dânșii. Apoi, viind ei la curțile împărătești, iar împăratul Oetes ieși întru
îmtâmpinarea lor cu mulți boiari, iară Iazon să închină împăratului și cinsti blagorodia lui.
Așijderea și el să închină lui și îmbrățișindu-l, îl sărută cu dragoste, dându-i căzută cinste
blagorodiei lui. Așijdirea și pre Ercules cu căzută cinste îl cinsti și luând pre Iazon de mână, îl
dusă prin multe casă. Apoi, sosind ei în palatul164 împărătesc, împăratul Oetes șezu în locul său
cel împărătesc și porunci lui Iazon să șază lângă dânsul, apoi întrebă pentru pricina venirii lui. El
zisă:,,O, prealuminate împărate, pricina venirii meale iaste ca să văz prealuminată//(f.3r) fața ta și
să mă îndestulez de preaînțeleaptele tale cuvinte.’’ Iară împăratul îndată porunci slugilor sale să
gătească multe fealuri de bucate și băuturi, ca să facă ospăț minunat grecilor. Și porunci
împăratul slugilor să gătească în curtea sa o minunată poleită și înfrum<u>sețată cu musie

163 Scris „luundu-ș”

164 Scris „patul”
90
pentru odihna lui Iazon. Apoi, gătindu-să bucate destule, să pun mesele și să pun cupele și
paharele cele de aur și de argint. Și sosind vremea de masă, împăratul Oetes vru să arate grecilor
mila sa. Trimisă la fie-sa Medeea să vie veaselă să se ospeteaze cu oaspeții greci, pre carei
împăratul Oetes cu multă bucurie i-a primit. Această fiică a împăratului, anume Medeea, era
foarte frumoasă, care din pruncia sa să nevoisă în toate învățăturile ceale slobode. Învățasă
măsura pământului și astrologhia și alte măiestrii, ca să cunoască cele viitoare, carea cu puterea
vrăjilor și cu a farmecelor, lumina o întoarce întru întunerec și îndată scotea vânturi și fulgere și
tunete și înfricoșate cutremuri de pământ. Iară râurile apelor care curgea preste locuri strâmbe, le
întorcea de curgea/( f.3v) înapoiu. Vara scutura frunzele pomilor și iarna, pre ger, făcea pomii de
înfloriia și rodiia. Pre oamenii cei tineri îi făcea bătrâni, iară pre cei bătrâni îi făcea tineri.
Aceștiia îi zicea elenii că iaste dumnezeoaie. Într-acesta chip era Medeea, fata împăratului cea
una născută, căriia tată-său îi porunci să vie la masă. Iară Medeea, auzind porunca tatâni-său, să
împodobi preafrumos cu haine împărătești, precum iaste obiceaiul cocoanelor blagorodnice , să
adaugă frum<u>sețe cătră frum<u>sețe. Așa împodobindu-să cu bună rânduială , cu multe
fecioare de boiari, veni la masă. Pre carea tată-său, împăratul Oetes, o așeză la masă alăturea cu
el.
Apoi, rădicându-să masa, iar Medeea, fata împăratului, încă să sculă de la masă și
închinându-să <lui> tatâni-său și lui Iazon și lui Ercules, să duse la cămara sa. Deci Iazon,
isprăvind toate trebile sale care avuseasă cu împăratul Oetes, zăbovi o lună de zile, așteptând să
bată vânt bun ca să călătorească. Iar într-acea vreame, să îndrăgi Medeea, fata împăratului, cu
Iazon, carele jurându-să cu greale jurământuri că o va luoa muiare //(f.4r)luiș.
Mearsă Iazon noaptea de lua pre Medeea cu toate zestrele ei și o dusă la corabia sa.
Neluându-și ziua bună de la împăratul Oeste, purceasă în calea sa. Și avându el vânt de călătorie
bună, preste puține zile ajunsără în hotarele doritei sale împărății Thesaliei cu întreagă sănătate
și să închinară împăratului Pelei, cu multă veselie bucurându-să.

Pentru sfătuirea împăraților și prințipilor grecești și pentru rădicarea lor și venirea la

cetatea Troada. Pentru răsplătirea necazului lui Iazon.

Iazon, deaca veni la împărăția Thesaliei, de alt de nimic nu grijia, nici pentru împărăția Thesaliei,
ca să o ia de la unchiu-său, împăratul Pelei, după diiata tătâni-său, nici pentru nunta Medeii pre

91
cum să jurasă cu greale jurământuri ca să o ia muiare luiș, ci toate lăsându-le ca niște nebăgate în
samă. Spre răsplătirea împăratului Laomedont își întărâtasă inima sa și, sfătuindu-să/( f.4v)
pentru aceasta cu Ercules, mearseră amândoi la împăratul Pelei, jăluindu-să pentru împăratul
Laomedont al Traodei.
Și să rugă lui să le dea ajutori de oști întru răsplătirea necazului lor, iar împăratul Pelei să
făgădui lor să meargă însuș cu oștile sale ca să răsplătească necazului lor. Iar ei bucurându-să
foarte, ieșiră din palaturile lui și îndată Ercules întră în corabia sa și să dusă la împăratul
Telamon, rugându-l să-i dea oști într-ajutor împrotiva împăratului Laomedont. Iară împăratul
Telamon să făgădui însuș să meargă cu oștile sale împrotiva troadenilor. Apoi Ercules, ieșind de
acolea, să dusă la doi frați buni, anume la împăratul Castor și la Polix, rugându-i să-i dea oști
întru ajutori asupra troadenilor, iară ei să făgăduiră că vor mearge cu oștile sale. Deci Ercules să
dusă de acolo la prințipul Nestor, că era prințipul Nestor lui Ercules cu prieteșug din inimă și cu
dulce dragoste legat. Și-l rugă pre el să-i dea ajutoriu de oști asupra troadenilor, iar Nestor să
făgădui cu mare bucurie să meargă cu oștile împrotiva troadeanilor. Și deaca-și adună Ercules de
pretutindenea ajutoriu de oști, să întoarsă cu bucurie la împărăția Thesaliei și află împăratul
<pre> Pelei gata spre războiu cu oștile sale. Și //(f.5r) spuse lui, zice că ,, s-au făgăduit,
împărate, toți blagorodnicii împărați să ajute puterii tale cu oștile sale’’, pentru care lucru Pelei și
Iazon foarte să bucurară. Și nu după multă vreame, toți împărații și prințipii veniră cu oștile sale
la împărăția Thesaliei și toți dimpreună să amestecară și să făcu bucurie mare. Iară întru una din
zile, porunciră împărații și prințipii grecești să iasă toate oștile lor în câmpii
Thesaliei, ca să-și aleagă voivod mai mare. Și ieșiră toate oștile și foarte minunată era
vederea oștilor grecești, că era mulțime nenumărată și foarte cu rânduială frumoas<ă>, că era
împodobiți cu paveze poleite și coifurile de aur, armele așijdirea poleite și ca apa curățite
străluciia. Caii lor era putearnici și împodobiți și foarte era iuți, iar ostașii lor cu multă vitejie
înfloriia și cu multă îndrăzneală. Și ca niște flori de multe fealuri cu chipul de aur să vedea
strălucind. Iară atunci, toți împărații și prințipii și căpeteniile cu sfatul cel de obște aleaseră loruș
voivod mai mare preste oști pre împăratul Pelei, bărbat cu multă înțelepciune și cu priceperea
sfatului sănătos, în buna socotință înflorind. Și deateră lui /(f.5v) puteare a toată oștirea și așa
împărații și prințipii și toate căpeteniile închinându-să împăratului Pelei. Apoi să închinară lui
toate oștile și așa se răsăpiră toți. Iar a doao zi porunci împăratul Pelei tuturor oștilor să între în
corabii. Și îndată bătând vânt bun de călătorie, atunci împărații și prințipii și toate oștile întrară în
corabiile sale și, slobozind veatrelele, ieșiră din liman și purceseră în calea sa. Și nu preste multe

92
zile sosiră la hotarele cetății Troadei și noaptea, prin întunerec, întrară în limanul Troadei și
foarte cu mare tăceare ieșiră la câmp. Și întinsără corturile sale, neștiind troadenii de aceasta
nimic. Atunci împărații și prințipii să adunară în cortul împăratului Pelei și multe sfaturi făcând
pentru luarea cetății. Iară prințipul Ercules zise:,,O, blagorodnici și luminați împărați și prințipi ,
de veți vrea să ascultați aceaste cuvinte ale meale, până nu vor simți vrăjmașii pentru venirea
noastră, cu înțelepciune să facem un meșteșug asupra lor într-această noapte, ca să nu facă
pagubă oștilor noastre. Că precum gândesc eu, ar fi de folos să se împarță oastea noastră în doao.
Și dintr-o jumătate să facă trei ceate mari și preste ceata //(f.6r) dintâiu, să fie voivod prințipul
Nestor. Preste al doaolea, împăratul Castor, preste al treilea, împăratul Polix, iar preste dânșii toți
să fie îndreptătoriu împăratul Pelei, mai marele voivod, cel ales de toate oștile grecești. Și să
rămâie întru acest loc pre țermurile mării. Iar dintr-altă jumătate de oaste a noastră, așijderea să
facă trei ceate mari și preste ceata cea dintâi, să fie voivod împăratul Telamon, preste a doao,
Iazon, iar preste a treia, să fiu eu cu părtașii miei. Și să meargem pre ascuns să ne ascundem în
pometul cel de lângă cetate, așteptând să se facă zio, până va auzi împăratul Laomedont de
venirea voastră. Iar el îndată va ieși să se bată cu voi fără nicio grije pre țărmurile mării,
neștiindu-ne pre noi că sintem ascunși supt zidul cetății lui. Și când va ieși el să se bată cu voi,
atunci să stea împrotiva lui din oastea voastră trei cete mari, bătândusă foarte cu dânsul într-acest
loc. Iar noi într-o vreame vom întra în cetatea lui și o vom lua. Și iarăș ieșind din cetatea lui, îl
vom lovi cu oștile din napoi și așa, pre lesne, îl vom birui. Și nu va putea scăpa de moarte și va
peri acolea” .Și când săvârși Ercules aceste cuvinte ale sale, atuncea toți împărații și prințipii
lăudară sfatul lui./(f.6v)Și îndată porunciră să se facă așa. Atuncea grecii într-acea noapte cu
tăceare încinsără armele sale și încălecară pre caii săi, cu tăceare și încet, foarte cu liniște veniră
la cetate. Și întrară în pometuri așteptând lumina zilei. Deci, trecând noaptea și făcându-să zio, să
umplu165 ureichile împăratului Laomedont, spuindu-i mulți pentru venirea grecilor. Iar împăratul
îndată porunci ostașilor săi să să înarmeaze și alți cetățeani ai săi. Și gătind împăratul oști
înarmate, îndată ieși la marginea mării, neștiind pre vrăjmașii săi că sint ascunși aproape supt
zidurile cetății. Și alergă la război la vrăjmașii săi cei văzuți la marginea mării. Iar grecii cei ce
era pre marginea mării, văzind oștile Troadei, foarte degrab alergând asupra lor, încălecând pre
cai, să gătiia împrotiva lor cu îndrăznire. Și pentru aceasta, prințipul Nestor cel dintâiu cu ceata
sa veni la război cu degrab, netemândutese nimic. Și războiul între greci și între troadeni să
slobozi foarte iute și tare, că de sfărâmarea sulițelor să făcea tunet mare și pavezile să spărgea și

165 Scris „zumplu”

93
coifurile din capetele viteajilor ostaș cădea. Suna în văzduh trăsnetul săbiilor, cădea ostașii unii
răniți, alții morți de //(f 7r ) ucidere mare să făcea. Să rușiia pământul de singele ostașilor, ci birui
mulțimea troadenilor, pentru că numai însuș prințipul Nestor cu ceata sa întrasă la războiu. Și
iată veni împăratul Castor, că, fiind bărbat viteaz, veni cu mulțime de ostaș. Și ucisă pre mulți
troadeni. Pre unii îi răniia, pre alții de pre cai îi surpa, așijdirea și oastea lui foarte bătându-să,
pre troadeni îi spăriară foarte. Pentru aceea troadenii cădea cumplit, murind.
Atuncea veni de-a dreapta o ceată a troadeanilor foarte mare și să porni asupra grecilor cu gură
de sabie. Și atâta de cumplit începură a-i tăia, cât în scurtă vreme așternură tot câmpul cu ostaș
morți grecești. Și să făcu strigare și vaiete mari de cei uciși, că grecii lipsiia și cădea morți foarte
mulți în războiu . Iar atunci împăratul Polix, stând de-a stânga, priviia la îndoirea războiului. Și
văzind atâta ucidere a grecilor , aprinzindu-să de mânie, să porni cu oastea sa bărbăteaște asupra
troadenilor. Și pre unii îi ucidea, pre alții îi răniia, surpându-i de pre cai, și întru venirea acestuia
iarăși să îmbărbătară asupra troadeanilor și făr de frică, bărbăteaște, să tăiia cu dânșii./ (f. 7v)
Și să înmulțiia strigarea și ucidere<a> foarte mare, căzind de amândoao părțile morți. Și
singele lor să vărsa preste toate florile câmpului. Și iata, veni la războiu și însuș împăratul
Laomedont al Troadei. Și năpădi cu tabără mare pre greci, tăindu-i cumplit cu sabia. Că pre unii
îi tăiia de tot, pre alții îi răniia, iar pre alții cumplit cu sulița despre cai îi surpa. Pentru aceea
grecii cădea ca frunza, neputând suferi vitejia împăratului. Atunci, despre partea grecilor, însuș
împăratul Pelei cu oastea sa întră la război. Și preînnoindu-și războiul, grecii iarăș luară biruință.
Iar împăratul Laomedont, răcnind ca un leu, pre mulți greci fără milă taie cu sabia sa. Și gemând
de văpaia mâniei sale, pentru apărarea oștilor sale cu totul să sfărâma cu inima. Și fugiia toți
grecii de frica lui. Atunci, prințipul Nestor , neputând a suferi atât<e>a ucideri care făcea
împăratul Laomedont, luând166 sulița în mână și de mare necaz strângându-și calul, să slobozi
asupra împăratului Laomedont și-l trânti de pre cal. Ci oarecare troadean, anume Sedar, văzind
pre împăratul său predestru și pentru aceasta ca o slugă //(f.8r) credincioasă, rușinându-să de
stăpânul său, repezindu-se cu sulița, lovi pre prințipul Nestor atâta de vitejeaște, cât îl surpă de
pre cal. Iară împăratul Laomedont , văzind pre prințipul Nestor înaintea sa trântit pre pământ, cu
sabia goală bătându-l foarte rău, în multe locuri îl răni. Și cu adevărat l-ar fi ucis Laomedont de
nu i-ar fi ajutat ostașii lui, carei luându-l de la pământ, îl dusără la cortul lui. Iar împăratul
Laomedont, cu ajutoriul ostașilor săi, încălecă pre cal și porunci să trâmbițeaze întru corn.

166 Scris „ luund”

94
 Și îndată veniră la dânsul șapte mii de ostași și atâta de cumplit să porniră cu împăratul
său asupra grecilor, cât îi întoarsă pre toți în fugă. Și cu adevărat toți grecii ar fi perit acolea. Ci
făr de veste, oarecare ostaș, anume Dotes, cu ticăloșie veni rănit de la Troada și spusă
împăratului pentru luarea cetății lui. Iar împăratul Laomedont, deaca auzi aceasta, suspină cu
amar și cu aceiaș trâmbiță porunci să chiame pre ostașii săi. Purceasă cătră cetatea sa și,
apropiindu-se el de cetate, văzu o tabără mare a vrăjmașilor ieșind din cetate și viind împrotiva
lor cu arme. Și căutând înapoiu, văzu pre ceialalți vrăjmași, pre carei îi biruisă /(f.8v ) în
marginea mării, viind ceialalți din napoia lui167 cu arme. Atuncia oftă cu amar și ce să grăiesc
mai mult, să aprinsă războiu mare, însă nu întocmai, pentru că grecii întrecea pre troadeni cu
mulțimea. Cad trupurile troadenilor într-o parte și într-alta și singele lor să varsă ca apa. Și sosi la
războiu și viteazul și preaputernicul Ercules, carele șezând pre cal cu tărie, tăia pre troadeni făr
de milă, cari fugiia făcându-i cale prin oști. Carele năpăndind pre Laomedont împărat, fiind
aprinsu de mânie, tăie capul lui. Care văzând troadeanii, să tânguiesc, plângând pentru împăratul
său. Iar grecii tăiară pre toți troadeanii carei ieșisă la războiu.
Apoi, întrând în cetate, întreabă de visteriile cetății și bogățiile cetățeanilor le pradă și le
duc la corabiile sale. Și năpădind în palaturile împăratului Laomedont, aflară acolo pre Exiona,
fiica împăratului Laomedont, pre carea o dăruiră împăratului Telamon pentru plata ostănealilor
lui. Că împăratul Telamon întâiu întrase biruitoriu cu arme în cetatea Troada, iar pre celealalte
blagorodnice și frumoasă muieri și fete, le ducea la corabiile sale. Și într-o lună de zile grecii să
îndeletniciia prădând cetatea Troada.
Apoi surpară din //( f.9r) pământ acea vestită și preaslăvită cetate și palaturile împărătești
și ale cetățeanilor și, umplându-și corabiile sale de bogăția Troadei, să duseră la țara sa. Și
surpându-să cetatea Troia din temelie și împăratul Laomedont fără dreptate ucigându-să, atâția
blagorodnici perind , atâția viteaji bărbați la războiu de sabie omorândusă , atâtea blagorodnice
jupânease și fecioare robinduse, cinstita Exiona , fiica împăratului, roabă și muiare împăratului
Telamon dându-i-se.
Bărbați înțelepți, înțeleageți, daru cu dragoste, cum stau în lumea aceasta întâmplările
lucrurilor celor oarbe. Că de lucruri proaste ne învață să ne ferim că au întru sine lucrurile și
necazurile ceale mici, aseamenea cu focul. Că focul dintr-o scântaie mică care are în sine mare
flacără și văpaie înalță. Să se înveațe dar, împărații și domnii a vătăma și a scârbi pre striini carei
vin întru împărățiile lor, nu pentru vreun lucru rău, ca să cearce împărățiile lor, precum făcu acest

167 Scris ,,luui”

95
împărat Laomedont, de nu lăsă pre greci să se odihnească pre țărmurele mării lui cel gol. Vedeți
pre un împărat slăvit ca acesta cum peri cu atâta rușine mare și să ia sama cetitorii /(f.9v)
această jalnică istorie, cum pentru atâta cu mică pricină, să surpă o împărăție mare și slăvită ca
aceasta, care și până acum îndeamnă inimile oamenilor spre plângere.

Pentru împăratul Priam și pentru împărăteasa Ecuba și pentru numele feciorilor lor

Murind împăratul Laomedont, rămase de el un fiu, anume Priam, carele când perea tată-
său nu era în Troada, pentru că bătea o cetate nesupusă lui și avea cu sine în tabără pre
împărăteasa lui și pre toți coconașii lui. Deci veni la dânsul această groaznică veaste, că tată-său,
împăratul Laomedont, au perit și cetatea lui, Troia, vrăjmașii o au surpat, pre soru-sa, Exiona, o
au robit, boiarii și toată oastea lui de sabie au perit, pre blagorodnicele jupânease și pre fecioare
în țări striine le-au dus, visteriile împărătești și ale cetățeanilor le-au prădat. De care lucru
împăratul Priam slăbi cu duhul și plângea și să tânguiia foarte. Și //( f.10r) cum săvârși războiul,
îndată degrab să duse la cetatea Troia, pre care văzindu-o surpată din temelie, multă vreame să
îndeletniciia în lacrămi și în tânguire. Acest împărat Priam avea împărătese, pre anume Ecuba, cu
carea născusă cinci feciori și trei feate. Din care cel dintâi se chema Ector, carele era foarte viteaz
mare, ale căruia fapte întru lungă pomenire rămân și nu fără pricină să pomenesc în veci. Al
doilea fecior să numiia Pariz. Acesta foarte era învățat la arme și de arc era viteaz bun. Al treilea
fecior să numiia Deifeb, acesta era bărbat viteaz și întru sfaturi luminat. Al patrulea să numiia
Elen, bărbat cu minte multă, că foarte era învățat întru toate învățăturile ceale slobode.
Iar al cincilea să numiia Troil, voinic foarte putearnic întru războaie, aseamenea cu frate-
său Ector, cât altul în toată oștirea Troiei ca dânsul nu să afla. Iar featele lui, cea dintâiu era
Eleuza, aceasta era jupâneasa lui Eneia, a doao Casandra, aceasta străluciia cu frumusețea
fecioriei, iar mai vârtos înfloriia cu înțelepciunea, că era foarte învățată întru toate învățăturile
cele slobode , a înțeleage învățăturile cele viitoare, iară a treia era Polixena, aceasta făr de samă
/(f.10v) era frumoasă168 pentru ale căriia frumuseațe și bună înțelepciune minunate lucruri au
scris Darie. Acel Priam împărat mai avea încă treizeci de feciori cu multe împărătease ale lui
născuți, carei era foarte viteaji mari, anume Dinadoron, Andronii, Exdron, Cachibul, Emarganon,
Siziu, Margariton, Anthimax și alții ale cărora vitejii istoria aceasta pre urmă va arăta.

168 Scris „ frumoase”

96
 Pentru zidirea Troiei sau Troadei

Multe zile împăratul Priam plângând și tânguindu-se neputând să se mângâie. Apoi

conteni lăcrămile și-și întări inima, socoti iarăși să-și înnoiască cetatea Troada cea surpată și
porunci de pretutindenea să-i aducă lui meșteri iscusiți. Și veniră la dânsul de toate părțile mulți
zidari, foarte iscusiți măieștrii și vărsători de aur și meșteri de lemn și covaci de aramă și de tot
feliul de bărbați pricepuți. Și porunci împăratul Priam să ia visteriile tuturor împăraților celor
supuși lui și le băgă în visteriile sale și așa să îmbogăți foarte. Și tocmind temelia cetății cea
surpată și stricată, porunci să întărească bine temelia cetății. Apoi//(f.11r )porunci să înceapă a
zidi zidurile cetății împrejur. Așijdirea porunci să zidească turnurile noi, porțile dimpreună. Și
așa, după poruncă, începură a zidi toate dimpreună, foarte cu mare meșteșug. Și sporind lucrul ,
lucrară mulți ani și făcură cetate foarte minunată și mare, trei zile de lungă și trei zile e largă. Iară
înălțimea cetății era de doao sute de coți, zidurile de înalte, iar porțile și turnurile era foarte cu
meșteșug făcute, cu multe fealiuri de marmuri scumpe și împodobite și cu musie scumpă iscălite.
Iar înălțimea lor era de trei sute de coți și acoperite cu alamă. Cetatea aceasta avea șase
porți minunate, împrejurul cetății era șanțuri mari și adânci, zidite cu piatră cioplită pre
dinlăuntru, iar preste aceale șanțuri, împotriva porților, era făcute poduri de piatră. Iară pre
marginea podurilor era turnuri foarte minunate, împodobite cu multe fealuri de marmură și cu
musie iscălite și acoperite cu aramă poleită cu aur, care priatinilor arăta întrare cu dragoste, iar
vrăjmașilor le arăta groaznică apropiare. Iar prin mijlocul cetății cura un râu frumos, anume
Stricust sau/(f.11v) Scomandra. Iar prin mijlocul cetății, de o parte de râu, împăratul Priam
minunata sa curte porunci să o zidească. Și acea minunată polată, care să numiia Iilion, care era
naltă de cinci sute de coți și era făcută foarte cu meșteșug, cu minunate săpături de aur și cu
musie și cu marmuri de multe fealuri împodobite și cu aur curat iscălită și acoperită și preste tot
cu mare frumuseațe străluciia și îndemna pre toți oamenii să privească la frumusețea ei. Iar
păreții acei polate pre dinăuntru era foarte cu mare meșteșug împodobiți cu aur și cu argint și cu
musie scumpă. Ajișderea ușile și ferestrile aceii polate era minunate foarte. Podul polatei era
zugrăvit foarte minunat, după crugul169 stealelor cerești.

169 Scris ,, vrugul”

97
 Așa era acea polată, că nu să afla la niciun împărat în toată lumea, pentru care lucruri
minunate au scris Frighie și Darie. Era șapte palaturi multe minunate în curtea împăratului,
împodobite cu multe fealuri de asămănări de hiară și de pasări și acoperite și iscălite cu aur curat.
Iar poarta acelor palaturi era foarte minunată împodobită cu aur și cu argint și cu musie scumpă
săpate multe fealuri de //(f.12r) chipuri striine. Iar în mijlocul aceii curți era un pom cu minunate
meșteșuguri făcut, de argint și de aur de jos până sus. Ramurile lui era de argint, frunzele lui era
de aur curat foarte subțirele, cu mare meșteșug făcute, iar poamele lui era făcute de aur și de
pietri scumpe, iar înălțimea lemnului era de cincizeci de coți. Pre ramurile acelui pom era multe
fealiuri de pasări, făcute cu mare meșteșug de aur curat și fieștecarea dintr-însele cu mare
meșteșug cânta precum vrea fi vii, de să minuna toți cei ce auziia.
Iar înlăuntrul cetății, împrejurul curții împărătești, era făcute curțile prințipilor și ale
boiarilor celor mari. Iar ulițele cetății era făcute cu măsură și foarte tocmite bine, în care lăcuiia
mulțime multă de ostași și neguțători și de tot fealiul de meșteri foarte măieștrii. Și unii era
zugravi, alții săpători de chipuri minunate, alții vărsători de aur, alții arginatri, alții fauri de
aramă, alții fauri de za cu care să îmbracă ostașii, alții măsurători de hotară și de tot feliul de
meșteșuguri câte sint în lume, pre carei îi aduseasă Priam împărat din toată lumea de-și împodobi
cetatea sa și o îmbogățisă foarte. Era într-nsă mulți preaînțelepți bărbați și minunați ostași viteaji.
Acolo să isvodisă întâi jocuri mângâiaose, acolo să isvodisă întâi jocurile tavliei/(f.12v )ceale
degrab mângâioase și jocurile coțcăi. Acolo se izvodi traghidia și comedia și zicăturile lăutelor și
muzica și alte zicături veselitoare. Nicăiri nu s-au scris să fie fost în vreo împărăție alta cetatea
ca aceasta slăvităsol și mare și înfrumusețată și împodobită ca Troada și în toată lumea minunată,
pre carea împăratul Priam o zidi să lăcuiască.

Pentru trimiterea soliei împăratului Priam la greci ca să-i dea pre soru-sa Exiona

Iar deaca săvârși și împăratul Priam minunata și vestita sa cetate Troia precum gândise
întâi și trufindu-se întru inima sa, chemă pre toți cetățeanii săi, carei adunându-să pre mijlocul
cetății într-un loc desfătat, grăi cătră dânșii aceste cuvinte :„ O, iubiții mei cetățeani! Voi știți cu
câtă nemilostivă și cumplită mânie rădicându-se grecii, în zadar să porniră asupra moștenirii
noastre și fără de nicio pricină uciseră pre tatăl mieu, pre preaslăvitul împărat Laomedont, și
surpară cetatea lui. Pierudră pre boiarii lui, uciseră pre ostașii lui și tăiară pre toți cetățeanii lui,

98
prădară toate visteriile împărătești și ale cetățeanilor și robiră blagorodnicele voastre muieri
//(f.13r) și copilașii. Și făr de nicio milă, robiră pre iubita mea soră Exiona. Noi într-acea vreame
eram foarte slabi, de nu puteam să ne împotrivim vrăjmașilor noștri. Iar acum, iubiților, vedeți
cu câtă mulțime de oști ne-am întărit și cu atâta bogăție sintem îndestulați și cu câtă cetate tare
sintem îngrădiți. Și vă întreb, iaste-vă voia să ne rădicăm cu arme, vitejeaște, împrotiva acelor
cumpliți vrăjmași ai noștri? Ci, de vreame ce, iubiților , norocirea războiului pururea iaste cu
îndoire și sfârșitul neadevărat, am socotit că iaste cu dreptate să trimitem sol la acei vrăjmași
nemilostivi, carei, de vor vrea să-mi dea pre soru-mea, eu cu adevărat celelalte greșale toate le
voi ierta lor. Și eu acestea n-am vrut să fac făr de sfatul vostru, și ce-mi răspundeți pentru
aceasta, ca să știu?” Iară ei, auzind aceasta, cu bucurie lăudară sfatul împăratului și porunciră
degrab să să facă așa.
Atuncea împăratul alease sol pre prințipul Antenor, bărbat , adecă viteaz, și foarte
înțelept, și porunci să se gătească să meargă sol la împărații grecești. Iar Antenor după
împărăteasca poruncă, îndată să găti și, întrând în corabie, purceasă în calea sa. Și întâi să duse la
împăratul Pelei spuind că iaste sol de la împăratul Priam și spuse așa: „ Împăratului Priam al
împătăției Troiei să roagă împărăției tale că, de vreme ce în trecută vreame fără pricină v-ați
pornit asupra împărăției lui și pre tată-său, pre împăratul Laomedont, l-ați ucis , cetatea lui
/(f.13v)din temelie o ați surpat, pre blagorodnicii lui boiari și pre ostași i-ați tăiat și pre cetățeani
și pre blagorodnicele jupânease și pre tot norodul l-ați robit, visteriile împărătești și ale
cetățenilor le-ați prădat, și, mai vârtos, pre iubita lui soră, Exiona, o ați robit. Și de vreame ce tu
ești împărat preaînțelept , pre tine împăratul Priam te roagă din câtă pagubă i-au făcut împărații
voștri, încă-i acest puținel170 bine să-i faci, ca să-i dai pre iubita sa sor<ă > Exiona și să pleci spre
această facere de bine pre toți împărații grecești.”
Iară împăratul Pelei, deaca auzi aceaste cuvinte, să aprinse de mânie și zise lui Antenor
așa: „ Pentru ce, priatine, tu cu aceaste cuvinte ale tale ai îndrăznit a întra în hotarele noastre?
Încă zici că am făcut nedreptate, că noi pre împăratul tău cu nimic nu l-am obidit sau necăjit. Ci
de vreame ce împăratul Laomedont au arătat pricina răotății sale, au perit însuși după răotatea
sa. Că nimenea nu l-au silit să necinstească pre împărații noștri. Și de vreame ce împăratul tău
au murit pentru o îndrăznire ca aceasta, dar tu ce gândești pentru tine, mustrându-ne tu în
palaturile noastre? Ci grăiesc ție că, de nu te-ar apăra lucrul soliei tale, aș porunci de te-ar căzni
foarte rău , ci ieși afară//(f.14r) curând, ca să nu mori cu moarte de rușine”. Iară Antenor, îndată

170Adăugat pe marginea manuscrisului

99
ieși de acolo și să duse la împăratul Telamon zicând așa :„ Împăratul Priam al Troadei, poftește
pre împărăția ta să-i dai pre soru-sa pre carea o ții în palaturile tale, cu necuvioasă împreunare,
pentru că mai bine s-ar fi măritat cu nuntă, precum iaste obiceaiul împărăților. Pentru aceea să
voești, împărate, să o trimiți la moșia ei” și apoi tăcu Antenor. Iar împăratul Telamon să umplu de
mânie și zâmbind de răs zise :„Priatine, eu mă mir de mintea ta cea proastă. Pentru că eu cu
împăratul tău niciun prieteșug n-am avut. Pentru aceea nu vru să auz rugăciunea lui. Știe
împăratul tău bine că mergând eu cu alți împărați grecești la Troia, întâi eu cu arme am întrat în
cetate. Pentru aceea am luat acest mare dar, pre Exiona , și cu multă vărsare de singe o am
câștigat și nu poci eu să dau un lucru așa scump ca acesta, fără numai cu mare vărsare de singe.
Și pre tine te socotesc că ești un nebun mare, de ai îndrăznit pentru un lucru ca acesta să calci
hotărele noastre. Iar tu spune-m<i> de unde ai luat atâta îndrăznire de mă mustrezi pre mine de
față aici în curțile mele, om striin fiind, pre carele, de nu te-ar apăra solia ta, cu adevărat aș
porunci să te spânzure ? Ci te du mai curând de aici ca să nu pați vreun/(f.14v) rău”.
Iar Antenor, purcegând de acolo, să dusă la doi împărați carei era frați buni Elenii, anume
Castor și Polix, și-ș spuse solia sa. Atuncea împăratul Castor răspunse lui cu mânie: „Priatine,
noi socotim că cu nimic n-am vătămat pre împăratul tău, Priam, ci tată-său , împăratul
Laomedont, au arătat pricină de răutate, pentru aceea au murit cu rană de sabie. Drept aceea, în
zadar ai îndrăznit ca un nebun pentru o pricină ca aceasta a călca hotarăle noastre și, de nu te-ar
apăra solia ta, cu adevărat cu cumplită moarte te-aș omorî, ci ieși degrab de aicea ca să nu pați
vreun rău” . Iar Antenor îndată ieși de acolo și mearsă la prințipul Nestor și-i spuse solia sa ca și
celorlalți împărați. Iar Nestor răspunsă cu mânie: ,, Slugă vicleană , de unde luași tu atâta
îndrăznire de ne mustre<zi> pre noi cu cuvinte ocărâte de față în curțile noastre? Și de nu m-ar
opri blagorodia mea, ți-aș tăia limba cea îndrăzneațe. Pentru acea fugi de aici curând, ca să nu
piei cu moarte cumplită”.
Și purcesă Antenor îndată și să dusă de la dânsul. Și călătorind multe zile pre mare, veni
sănătos la limanul Troadei și mearse la împăratul Priam, unde ședea cu mulți boiari mari. Iar
Antenor stând înaintea împăratului, îi spuse lui toate câte i să întâmplase lui în Greția.
Care//(f.15r)lucru deaca auzi împăratul Priam, să scârbi foarte și de mult necaz slăbi cu duhul,
puțin înțelegând cuvintele solului său și deznădăjdui de câștigarea iubitei sale surori Exionii.

100
 Pentru sfatul ce-l făcură să-l trimițe pre Pariz în Greția

A doao zi porunci împăratul Priam să adune pre toți cetățeanii lui. Și deaca să adunară
toți, atuncea împăratul Priam le zise aceste cuvinte: ,, O, iubiții și viteajii miei cetățeani! Voi bine
știți cu câtă pizmă să porniră grecii asupra moștenirii noastre, pre tatăl mieu ucisără, pre
cetățeanii lui cu sabie îi omorâră, pre blagorodnica mea soră, Exiona, o răpiră, cetatea noastră o
surpară, pre blagorodnicele voastre muieri și pre copilașii voștri îi robiră, visteriile cetății și ale
voastre le prădară. Iar noi toate aceste grele necazuri ale lor vream să le suferim cu blândeațe și
pentru aceea trimis-am pre înțeleptul nostru sol Antenor la dânșii, rugându-i să-m<i> dea numai
pre soru-mea Exiona, iar alta pagubă, care ne-au făcut, toată să o iertăm. Ci nici așa nimic nu
folosirăm și din multa lor trufie, gâmfându-să, cu greale cuvinte ne-au îngrozit și pre solul nostru
l-au mustrat, lăudându-să lui cu groaznica moarte, /(f.15v )nepohtind să aibă cu noi dragoste și
pace. Pentru aceasta, iubiții și dragi miei troadeani, pohtiți voi să ne rădicăm toți bărbăteaște cu
arme împrotiva unor cumplăți vrăjmași ca aceștia, împungându-vă capetele voastre cu sulițele
și tăindu-vă trupurile voastre în doao , bătându-va cu dânșii, necruțind viteazele voastre capete?
Și ce-mi răspunde-ți pentru aceasta, iubiților, ca să să odihnească puținel duhul mieu?”
Iar cetățeanii, auzind aceste cuvinte , toți strigară cu un glas că pohtesc războiu cu
vrăjmașii lor, necruțind viața sa. Iar împăratul, auzind așa, să veseli foarte și lăudă pre cetățeanii
săi și porunci să chiame pre feciorii săi. Și viind toți, șezură fieștecare la locul său. Iar împăratul
Priam zisă feciorilor săi așa :„ O, iubiții miei fii, voi știți că eu v-am născut și fieștecarele din noi
sitem legați cu aceată legătură a nașterii și pentru aceea sintem datori a ne uni și la rău și la bine.
Acum, iubiții mei, cât necaz cuprinde sufletul mieu de năpastea carea, fără de veaste, au căzut
asupra mea! De multă vreme petrecând în inima mea, m-au sfărâmat gândind la uciderea tatâni-
mieu , la surparea cetății meale și la robia cetățeanilor miei și la toate răutățile câte//(f.16r)
aduseară nemilostivii greci asupra mea. Și gândind la câte răutăți mi-au făcut mie, slăbesc cu
duhul. Iară voi, fiii miei, aflându-vă întru atâta putere, vă poruncesc și vă rog ca un părinte,
încingeți-vă cu vitejia puterii voastre și fiți întru fiii celor putearnici și vă rădicați asupra celor
răutăți și luați gând groasnic, ca să răsplătiți cu armele voastre aceaste greale necazuri”.
Și întorcându-să cătră Ector zisă :„ Și tu, iubitul mieu fiu, Ectore, carele ești mai întâi
născut între frații tăi, carele cu vitejia puterii tale întreci pre toți frații tăi, fii tu acestui lucru
voivod și frații tăi să se supuie ție și toți împărații cei supuși noao te vor asculta pre tine”. Și
zicând acestea împăratul Priam, i se umplură ochii de lacrămi.

101
 Răspunsul lui Ector, fiiul împăratului cel dintâiu.

„Preaiubitul mieu domn și părinte blagorodnice și împărate! De nu vom răsplăti noi

necazurile noastre, iată că nu sintem blagsfat
orodnici între oameni, pentru că vedem că și dobitoacele ceale necuvântătoare că-și
răsplătesc. Și-ți spui /(f.16v) cu adevărat voința mea , că nici unul dintre fiii tăi atâta nu doreaște
uciderea vrăjmașilor noștri precum doresc eu. Și pentru aceea mâna mea în singele lor, pentru că
vărsară ei singele moșului mieu și al cetățeanilor. Ci una îndrăznesc a grăi, că acest lucru, făr de
sfat să nu să facă, precum grăiesc oamenii. Acel început poate să fie bun căruia îi iaste sfârșitul
cinstit, iar cel ce începe numai începutul bun, iar sfârșitul cum va fi nu socoteaște, acela iaste
lucrul îndrăznirei , că de multe ori cel îndrăzneț nu ajunge la sfârșit bun și în urmă foarte să
căiaște. Deci să nu să întâmpleaze și noao una ca aceasta. Că știi, iubitul mieu părinte, că Africa
și Evropa astăzi grecii o stăpânesc și cu câtă bogăție grecii sint îndestulați și câte oști au, câți
viteaji buni grecești ies la război. Știu că și în Asia noastră mulți viteaji buni să află, ci nu sint
foarte învățați la războiu. Și pentru aceasta, câtă îndoirea iaste de vom rădica arme asupra celor
mai tari decât noi! Că noi astăzi înflorim cu atâta odihnă și cu atâta mărire strălucim! Pentru ce
dar să ne turburăm cu multe osteneale ostăști și din odihna veaselă să venim la uciderea fețelor
noastre? Cu adevărat Exiona nu iaste cu atâta preț răscumpărată ca pentru câștigarea ei//orbide
să va întâmpla să piară atâtea obraze mari. Și să nu gândești, iubitul mieu părinte, că doar pentru
frica războiului grăiesc acestea, ci mă tem de întâmplarea cea dupre urmă să nu fie nenorocită și
să cază mărirea împărăției tale în ocară.”

Răspunsul lui Pariz, al doilea fiu al împăratului

Pariz să sculă din locul său și zisă: „ O, prealuminate împărate, să asculți pentru sfârșit
bun să-ți spui și voi da pentru aceasta cunoștinții tale adevărat semn că de la dumnezei aceasta
fără minciună am luat. Că mai în zile trecutele am ieșit la vânat și, căutând vânat în toate părțile,
nu putui să vânez nimic. Și apropiindu-să soarele de apus, gândiam să mă întorc la cetate. Și făr
de veaste mi să arătă un cerb și alergai după dânsul foarte iute și lasai toate soțiile meale, iar
cerbul peri din ochii miei. Eu, ce să fac? Ostănit fiind foarte și calul mieu să năduși, de cura apa

102
după el. Iar eu, descălecând de pre cal, îl legai de un lemn și, deșcingând armele, mă culcai să
odihnesc. Și adormind foarte greu, văzui un vis minunat, că mi să arătă dumnezeul Mercurius și
aducea trei dumnezeoae cu sine, pre Afrodita, /( f.17v )pre Palada, pre Iunona și-mi deate un măr
minunat și zisă<<Pariz, Pariz, iată, îți adusei aceste trei dumnezeoaie, având iale pâră ca aceasta
că ospătându-să iale la o nuntă, aruncă oarecine între dânsele un măr minunat și era scris pre
dânsul care dintre dânsele va fi mai frumoase. Deci spune-mi care dintre dânsele iaste mai
frumoasă, că în judecata ta să lasă și fieștecarea îți făgăduiaște pentru plata judecății prin mine
plată nemincinoasă. Că de vei face pre Iunona stăpâna mărului, ia te va face boiariu mai mare
preste toți boiarii pământești, iar de vei face pre Palada, preaînțelepciune vei lua de la dânsa, iar
de vei face pre Afrodita, îți va aduce din Greția muiare preafrumoase și de mare neam>>.
Atuncea eu zisei lui Mercurie că pentru aceasta eu nu poci să le fac judecată adevărată de nu se
vor despuia câte treale înaintea mea. Deci dezbrăcându-să iale de hainele sale, atuncea să
adevără judecata că Afrodita iaste mai frumoasă decât cele doao, și pentru aceea o făcui stăpâna
mărului, pentru care lucru ea foarte să veseli și a doao oară îm<i> întări făgăduiala lui Mercurie.
Pentru aceea, dar, împărate, de vei vrea trimite-mă în Greția, iar eu cu adevărat gândul și inima ta
o voi veseli”. Și tăcu Pariz. //(f.18r)

Răspunsul lui Deifeb, al triilea fiu al împăratului

Se sculă Deifeb din locul său și zisă „ O, prealuminate împărate, de ar socoti plugarii câte
spice mănâncă pasările din sămănătura lor, niciodată n-ar mai sămăna și toți oamenii ar peri de
foame. Așijderea și corăbiarii, de ar socoti câtă frică au de valurile mării și de furtuni, din care de
multe să întâmpleaze lor și înecare, s-ar părăsi de a mai călători pre mare și ar lipsi neguțătoria
mării. Așijderea iaste și socotința sfaturilor, că de nu va îndrăzni cineva împrotiva necazurilor,
nici pohta inimii sale a o împlini nu poate. Așijderea, luminate împărate, și acest lucru socotesc
că fără războiu a să câștiga nu să poate. Și pentru aceasta să se trimițe oaste asupra grecilor,
pentru că sfatul lui Pariz a nu să asculta nu iaste cu putință. Că de se va întampla să aducă el vreo
jupâneasă mare din Greția, cu adevărat pre lesne vei vedea pre iubita ta soră Exiona”. Apoi tăcu
Deifeb.

103
 Răspunsul lui Elin, al patrulea fiu al împăratului

Sculându-să preaînțeleptul Elen din scaunul său zise „ O, prealuminate împărate, să nu te

mânii pre mine că voi să-ți grăiesc adevărul. De vreame ce împărăția ta te numești //(f .18v)
împărat drept și adevărat, pentru ce vei să faci atâta nedreptate și pentru ce nu gândești această
rea începătură, ci încă te îndemn<i> să plinești și cu fapta această fărădelege? Ce dreptate iaste
aceasta, să răpim muieri striine și să le aducem în țărâle noastre și cu aceasta să rușinezi puterea
împărăției tale? Nu, domnul mieu, împărate, să nu cază blagorodia ta într-acest păcat ca să faci
după cuvântul lui Pariz. Că de vreame ce tu de multe ori mustrezi pre grecii carei fac unele ca
acestea, pentru ce, dar, și tu vei să cazi întru atâta fărădelege? Nu, domnul mieu, să nu faci așa,
că foarte iaste rușine și încă și nevoie mare se va întâmpla împărăției tale. Că bine știi, iubitul
mieu părinte, că sint foarte învățat de cunosc ceale trecătoare și semuiesc cele viitoare și până
acuma minciună din gura mea n-au ieștit. Și de va îndrazni fiul tău Pariz în Greția și de va răpi
de acolo vreo muiare să o aducă aici în Troia, să știi că cetatea noastră Troia în cenușe să va
întoarce și se va pustii de greci și cetățeanii tăi de sabie vor cădea și pre noi, fii<i> tăi, ne vei
vedea //(f.19r) zdrumicați de sabie. Apoi și pre tine te vor vedea oamenii tăi zăcând tăiat pre
pământ și mirându-se vor șuiera și clătinând cu capetele vor zice ,, Cum un împărat mare ca
acesta și feciorii lui periră făr de sfat și slăvita lui cetate să pustii?” Și acestea zicând
preaînțeleptul Elin, suspinând tăcu. Și de aceste cuvinte preaînțeleapte ale lui Elen să îndoia
împăratul cu gândul și să turbură foarte și tăcu toată adunarea.

Răspunsul lui Troil , al cincilea fecior al împăratului

Iară Troil, vazând că de multă întristare tăcură toți, zisă : ,, O, bărbați blagorodnici și
foarte îndrăzneți, pentru ce vă întristați de cuvintele unui cărturari fricos? Dar au nu iaste lucrul
cărturarilor a se feri de războaie și să iubească mâncările și băuturile și odihna? Că cine din
oameni știe desăvârșit ceale viitoare? De vreme ce Elen să teme, să mearga la capiște să
slujească dumnezeilor și să lasă pre ceialalți, carei cu rușine nu să pot acoperi, să-și răsplătească
cu armele” . Și întorcându-să cătră împăratul zisă ,, Slăvite împărate, pentru ce te turburi de niște
cuvinte atâta de proaste ale lui Elen? Ci porunceaște să să gătească oaste aleasă, că sfatului lui

104
Pariz a să împotrivi cine<va> nu iaste /(f.19v) cu putință. Și de să va întâmpla lui să aducă vreo
doamnă mare, atuncea cu adevărat pre blagorodnica Exiona pre lesne o vei vedea, iar noi vom fi
făr de grije, nesuferind atâtea mustrări de vrăjmașii noștri”. Și plăcu sfatul lui Troil tuturor și
plăcu și împăratului.
Atuncea un ostaș , anume Parteus, feciorul unui filosof mare, anume Eufobrie, zisă
împăratului: ,, O, mare și preaslăvite împărate, știu că bine știi împărăția ta că am avut un tată,
pre Eufobrie, filosoful, carele a trăit o sută și optzeci de ani, carele de multe ori mi-au zis pentru
acest lucru: când va îndrăzni fiul tău a merge în Greția și va aduce în Troia vreo doamnă mare,
iar această slăvită cetate a ta, Troia, vor surpa-o grecii din temelie și nu se va mai zidi în veci, iar
cetățeanii ei, unii de sabie vor peri, alții să vor robi . Și acestea îndrăznii a-ți grăi, împărate, că
auzind acestea, să le socotești bine, că nu iaste bine să nu bagi în seamă cuvintele bărbaților
înțelepți, care cuvinte le grăiesc din multa înțelepciune”. Și zicând acestea tăcu.
Iar adunarea auzind aceaste cuvinte ale lui Parteus făcură gâlceavă mare în palaturile
împăratului, neascultând cuvintele lui. Atuncea împăratul Priam îndată porunci feciorilor săi, lui
Pariz și lui Deifeb și prințipului Eneia și lui Polidamm să meargă în Greția cu oști și le porunci
să-și //(f .20r) gătească corăbiile și să să înarmeaze oștile. Deci să răsăpiră toți din palatul
împărătesc cu bucurie mare că va să meargă Pariz cu oștile sale în Greția , să aducă de acolo o
doamnă mare. Iară deaca auzi acestea Casandra, fiica împăratului , să umplu de lacrămi și să
dusă la împăratul și zisă „ O, prealuminate împărate, pentru ce ai porunci<t> fratelui mieu, lui
Pariz, să surpe temelia cetății Troadei și într-atâta vreme îndelungată și cu multă osteneală și
mari cheltuieli ceale de tine zidite, luminatele ziduri? Că în scurtă vreme toate zidurile acestea să
vor surpa cu mergerea lui în Greția și în veci nu se va mai zidi și de arme vei peri tu și feciorii
tăi. Și blagorodnicii tăi cetățeani de sabie vor cădea, iar ceialalți să vor robi, blagorodnicele
muieri și fetele fecioare ocărâtă silă vor suferi. Ci până a nu să întâmpla aceste răutăți, opreaște
pre Pariz să nu mearga în Greția, ca să nu să strice așa cetatea noastră”.
Iar împăratul porunci să o gonească afară și să nu o mai lasă să vie la dânsul. Și de ar fi ascultat
troadeanii sfatul lui Ector și al Casandrei și al lui Elen și învățătura lui Parteus, Troia nu s-ar fi
surpat, carei în urma sa au lăsat oamenilor această poveaste de plângere.

105
 Pentru mergerea lui Pariz cu oștile sale în Greția

Gătindu-să de corăbii și băgând 171 într-însăle de toate ceale trebuincioasă din destul,
atunci Pariz și Deifeb și /( f.20v) Eneia și Polidam să încinsără cu armele sale spre războiu și
întrară în corabiile sale. Și întinzănd vetrealele, purceasără în calea sa. Și călătorind ei degrab,
fără de veaste să întâlniră cu un împărat grecesc din cei mai mari, anume Menelai, că-l chiemasă
prințipul Nestor la cetatea Pira ( sau Pilon). Era împăratul Menelai fratele împăratului
Agamemnon, carele ținea pre împărăteasa Elena care era foarte frumoasă, sora împăratului
Castor și a lui Polix. Iar troadeanii văzind acea corabie că să fereaște de dânșii, pentru aceasta nu
putură să-i cunoască și așa să despărțiră.
Deci, viind ei la un ostrov al Sitarilor și zebovind ei acolo câtva zile, era într-acel ostrov o
capiște a dumnezeoai<ei> Afroditei și era acea capiște plină de nenumărată bogăție. Și acel
ostrov era aproape de împărăția lui Menelai, în care să adunasă mulțime de norod de făcea
praznic Afroditei. Și pentru aceea să adunasă norod mult de toate părțile cu daruri scumpe să se
închine Afroditei. Iar deaca auzi Pariz aceasta, să îmbrăcă cu podoabe prea frumoasă împărătești
și cu mulțime de boiari întră într-acea capiște și dărui mult aur și argint Afroditei.
Era Pariz om prea frumos la chip, cât întrecea pre mulți oameni, pre carele văzindu-l, tot
norodul priviia la dânsul, mirându-să de //(f.21r) frumusețea lui și foarte doriia ca să știe cine
iaste acel tânăr minunat. Și le spunea troadeanii că iaste Pariz, fiul împăratului Priam al Troadei,
și mearge ca să ceare de la împărații grecești pre o sor<ă> a tatâni-său , Priam împărat.
Care lucru văzind norodul, proslaviia blagorodia și venea de pretutindenea ca să vază
frumusețea lui Pariz. Pentru care, auzind și împărăteasa Elena, pohti să vază frumusețea lui
Pariz, făcându-să și ea să meargă să să închine cu daruri Afroditei. Îndată porunci boiarilor și
slugilor să să gătească de cale și, șezind în corabie, degrab ajunse la Sitaria. Și o primi tot
norodul cu mare cinste, ca pre o stăpână a acelui ostrov. Pre carea vazându-o Pariz, să miră foarte
de frumusețea ei și mergând la corabiile sale, chiemă pre toți boiarii săi și le zise aceste
cuvinte: ,,O, blagorodnicilor troadeni, voi bine știți pentru ce ne trimisă pre noi tatăl nostru Priam
în Greția, să o câștigăm pre iubita lui soră Exiona, pre care a o câștiga lesne nu putem că știm că
o ține împăratul Telamon, carele iaste bărbat foarte viteaz și făr de mare vărsare de singe nu o va
da-o. Și noi acuma încă nu avem atâta puteare ca să stăm împrotiva lui. Și acum vedem că

171 Scris ,, băgind”

106
această capiște iaste plină de multă bogăție la care /( f.21v) au venit multe blagorodnice
jupânease și fete de boari mari, între care iaste și împărăteasa Elena, muierea lui Menelai
împărat, sora împăratului Castor și a lui Polix. Și de veți socoti că iaste bine, să năpădim la
noapte prin întunerec cu arme să-i robim pre toți și mai vârtos pre împărăteasa Elena și pre toți
boiarii ei, să-i aducem la corăbiile noastre, așijdirea și toată bogăția din capiștea aceasta. Și așa
cu adevărat ne vom întoarce la Troia cu bucurie mare. Și așa cu chiverniseala noastră, pre lesne
poate să vază tatăl nostru pre soru-sa Exiona”.
Care lucru auzind ostașii lui, unii pohtiia război, iar alții nu pohtiia. Apoi să uniră toți să
fie așa. Deci, făcându-să noapte, iar troadeanii să înarmară și scoțindu-și caii din corabii,
încitișor încălecară pre cai și năpădiră cetățuia aceea vrăjmășaște și tăiia pre greci cumplit, iară
blagorodnicele jupânease și pre cocoane frumoase le dusără în corabia sa. Iar Pariz, luo pre
împărăteasa Elena și pre curteanii ei și sili Pariz pre Elena mai mult cu voia ei decât făr de voie.
Și băgându-o în corabie, o deate unui străjar credincios să o păzească și iară să duse Pariz la
pradă. Deci să făcu gâlceavă mare și strigare până la miezul nopții și să auzi strigarea aceea la o
cetățuie ce era într-o măgura deasupra //(f.22r) aceii capiște, întru care lăcuiia o sumă de ostași
înarmați, carei auzind multele țipele, să sculară. Și, încălecând pre cai, alergară acolo și, lovindu-
să cu troadeanii, să tăia foarte cumplit. Ci biruiră troadeanii, că era mai mulți și goniră pre greci
cu ascuțitul sabiei până la cea mai sus numită cetățuie. Și așa să conteni războiul, iar troadeanii
biruind să întoarsără cu bucurie la corăbiile sale prădând toată bogăția carea era în capiște și,
slobozind veatrelele, purceasără în calea sa.
Și călătorind foarte degrab șapte zile, ajunseră a opta zi la hotarăle Troadei. Și sosiră la
ostrovul Tinedonului sănătoși, care iaste departe deTroada la șase miluri. Atuncea Pariz îndată
trimise sol la tată-său , împăratul Priam, de spuse că:,, Pariz au venit la ostrovul Tenedon sănătos
cu toți ai săi și au adus pre împărăteasa Elena și alte blagorodnice muieri și cocoane frumoase.”
Iar împăratul Priam deaca auzi acestea, să umplu de mare bucurie și spunea prințipilor și
boiarilor, iar ei încă să bucura.
Iar într-acea vreme împărăteasa Elena să umplu de mare jale și începu a plânge,
aducându-și aminte de împărăție și de fie-sa Ermonia pre carea o lăseasă mititică la doică, văzind
și pre celealalte jupânease și cocoane plângând și zicea că /(f.22v ) :,, Pentru mine și acestea s-au
lipsit de moșia sa și să făcură roabe în pământ striin. Așijderea și eu, carea eram oarecând
împărăteasă, iar acum sint roabă ca și dânsele ”. Iar Pariz, văzindu-o plângând, zisă ei :„Pentru
ce, împărăteasă, plângi așa de-mi întristezi inima? Că nu să cade împărăteaselor să facă așe,

107
defăimând blagorodia. Că întâi tu ai iubit cinstea blagorodiei noastre, iar acum dragostea ta o
strici cu tânguirea de mă obidești, pre carele nu ți-am făcut niciun rău. Și întru adevăr îți spui că
gândesc să te iau iubită soție după leage. Au doară dorești de bărbatul tău? Ci el nu iaste
asemenea mie după blagorodie , nici viteaz ca mine. Sau doar dorești de împărăție? Ci pentru
aceasta în zadar te turburi, că din împărăție mică te muți la alta mai mare. Au doară nu știi că
multe împărății sint supuse schiptrului împărăției Troadei? Și acestea toate cu cinste
împărătească te vor cinsti și scumpe daruri blagorodiei tale vor aduce. Sau doar pentru
blagorodnicele tale jupânease și pentru cocoane te scârbești? Ci, adevărat îți spui că pre
fieștecarea, după voia ta, după blagorodnici boiari le voi mărita. Ci pentru aceasta, te sfătuiesc,
părăseaște-te de o tânguire făr de folos ca aceasta și te mângâie și te veseleaște cu noi”.
Care cuvinte auzind Elena , zisă lui //(f .23r) Pariz:„Spui blagorodiei tale că pentru fie-mea
plânsei așa. Că am lasat-o la doică mitiutică”. Apoi, îndată sosi un prințip de la împăratul Priam
la Pariz și la Deifeb, aducându-le lor pace de la fața tătâne-său, împăratul Priam. Adusă și daruri
scumpe Elenii de la împăratul Priam, arătând părintească milă. Apoi veniră multe blagorodnice
jupânease de la împărăteasa Ecuba ca să primească pre Elena și-i detără scumpe daruri
împărătești poleite, să ia pre Elena și pre blagorodnicile ei jupânease . Iar Elena, deaca văzu
acestea toate, să bucură foarte pentru primința împăratului și uită toată scârba ei. Iar a doao zi
porunci Pariz oștilor sale să meargă la Troia și deaca să rânduiră oștile foarte minunat, atunci
Pariz și Deifeb, așijderea și prințipii Eneia și Polidam, încălecând pre caii săi cei aleși.
După aceia și împărăteasa Elena șezind în carâtă împărătească, ajișderea și celealalte
blagorodnice jupânease și cocoane șezind în carâte, purceasără la Troada. Iară deaca de cetate să
apropiară, atunci, din porunca împăratului, ieșiră toți cetățeanii cu muieri și cu copii împodobiți
întru întâmpinarea Elenii, dându-i împărătească cinste. Și deaca //( f.23v) sosiră la poarta cetății ,
atunci ieșiră toate jupâneasele Troadei întru îmtâmpinarea Elenii și să închinară ei. Iar deaca întră
pre poartă, atunci tot norodul începură a zice în surle și în trâmbițe și în organe, veaselindu-se
pentru venirea Elenii. Iar împăratul Priam cu mulțime de boiari departe ieși întru întâmpinarea
Elenii, dându-i împărătească cinste.
Iar Elena pogorî din căruță și să închină împăratului Priam. Iară el îmbrățișindu-o, o
sărută cu mare bucurie și îi zisă de șezu iarăși în căruța sa. Iar el însuși luo calul lui de frâu și
mearse pedestru până la palaturi. Și așa duseră pre împărăteasa Elena în palaturile împărătești cu
mare cinste. Apoi porunci împăratul să facă ospăț mare cetățeanilor. Iar a doao zi Pariz mearse cu
Elena în capiștea Paladei de o <luo>luiși muiare. Și așa troadeanii prânzuind, să veseliia cu

108
negrăită bucurie șapte zile. Iar deaca auzi Casandra, fata împăratului , că frate-său Pariz luo pre
Elena //(f. 24r ) muiare luiși, începu a să tângui cu mare glas, zicând : „O, slăvită și preaminunată
cetate Troado, în scurtă vreme vei cădea și înaltele tale turnuri să vor surpa! O, nenorocitule
împărate Priame, carele cumplită prihană ai făcut împărăției tale și pentru aceea de sabie vei
cădea! Așijderea și tu, împărăteasă Ecubo, cât vei suspini cu amar pentru pierzarea fiilor tăi, pre
carei îi va tăia cumplita sabie, apoi și tu rău vei muri! O, ticăloșilor troadeani, pentru ce vă
bucurați de nunta lui Pariz, care nuntă iaste pricină a atâtea morți, că această nuntă nu iaste
nuntă, ci moarte tuturor troadeanilor? O, ticăloase maice ale troadeanilor, cum veți putea vărsa
atâtea izvoară de lacrămi pentru moartea fiilor voștri, când veți vrea să cumpărați viață în loc de
moarte! O, necurată Elena și leoaică Eleno! Carea mai pre urmă atâtea /( f .24v) durori ne vei
naște!” Cuvinte ca acestea și mai multe zicea Casandra , fata împăratului, tânguindu-să. Iar
împăratul Priam porunci de o ferecară în obezi, în care Casandra multe zile șezind să tânguia.

Pentru sfatul împăraților grecești cum ș-ar răsplăti ei obida sa și pentru alegerea voivodului
oștilor sale, că aleaseră pre împăratul Agamemnon.

Iară când să lucra aceasta în cetatea Troada cu nenorocire, auzi împaratul Menelai încă
fiind la ospăț la principul Nestor,spunându-i lui obida carea i s-au întâmplat de troadeani în
ostrovul Sitarii, cum prădară troadeanii capiștea cea plină de bogăție și cum tăiara pre oamenii
lui și pre blagorodnicele muieri și pe cocoane frumoase le robiră și mai pre urmă răpiră și pre
împarateasa Elena, pre carea o iubiia el foarte. Deci, auzind acestea toate, împăratul Menelai
slăbi cu duhul și leșină, cât nu mai putea să grăiască cuvînt cu gura lui. Care lucru auzind
//(f.25r)prințipul Nestor, îndată mearse la dânsul și cu multe cuvinte dulci se nevoi să-l
mângâie . Ci nu putu că plângea pentru prada capiștii, plângea pentru cetățeanii robiți, iar mai
vârtos plângea pentru frumusețea Elenii, că ajunse pre mâinile striine. Și nicicum nu putea să
contenească plânsul. Și îndată să dusă la împărăția lui dimpreună cu prințipul Nestor.
Iar deaca sosi acasă, îndată trimisă la frate-său Agamemnon împărat rugându-să să vie la
dânsul. Așijdirea trimisă și la împăratul Castor și Polix, carei era frați Elenii, iar Menelai de acel
necaz mare zăcea în pat și plângea. Și îndată veni la dânsul frate-său Agamemnon pre carele
văzându-l atâta de scârbit zisă lui aceaste cuvinte: ,, Pentru ce, frate, plângi cu așa amar,
sfărmându-ți imnima ta? Dar au nu știi că scârba multă usucă oasăle omului și turbură mintea și

109
slăbeaște vârtutea? Ci leapădă de la tine plânsul, care iaste lucru muieresc și vreadnic de rușine,
și râdică puterea vitejiei tale, ca să te arăți groaznic celor ce ți-au făcut ție această obidă mare. Și
să scriem la toți împărații și domnii grecești/(f.25v) rugându-i ca să vie cu puterile sale, să
răsplătim acest necuvios lucru. Și crezi cu adevărat că toți vor rădica arme asupra troadeanilor și,
deaca vom sta cu corăbiile noastre în limanul Troadei , cu anevoie ne vor izgoni.
Ci mai marii lor vor peri de sabie, iar ceialalți să vor duce robi în Greția. Iar acel Pariz,
carele au făcut atatea răutăți, de se va putea prinde, ca un tâlhari pre lemn se va spânzura . Și
lucrurile acestea cu sabie să vor răsplăti , iar nu lacrămi și cu tânguire precum faci tu, împărate,
defăimându-ți blagorodia ta”. Și aceste cuvinte ale lui Agamemnon le primi Menelai cu dragoste
și scrise tuturor împăraților si domnilor grecești rugându-i să să rădice cu arme asupra
troadeanilor. Iar deaca ajunseră scrisorile lui Menelai la toți împărații și prințipii grecești, atuncea
întâi venisă la el cu oștile într-ajutori acei viteji bărbați, viteazul Arhilevs și Patroclu împărat și
puternicul prințipul Diomid și cu sfatul tuturor aleasără voievod mai mare preste toate oștile
grecești pre împăratul Agamemnon, bărbat viteaz și //(f .26r) preaînțelept și-i deateră voie să
stăpânească toate oștile grecești.

Pentru venirea împăraților și a prințipilor grecești la limanul Athinei și pentru numărul

corăbiilor care adusără ei pentru surparea Troadei.

Deaca ajunseră mai sus numitele scrisori ale lui Menelai împărat la toate împărățiile,
atunci toți împărații și prințipii grecești să adunară cu oștile în limanul Athinei. Împăratul
Agamemnon, mai marele a toate oștile grecești, adusă o sută de corăbii pline de ostași.
Împăratul Menelai adusă 60 de corăbii , viteazul Arhilevs aduse cincizeci de corăbii , împăratul
Ulix adusă cincizeci de corăbii, împăratul Telamon aduse cincizeci de corăbii, prințipul Nestor
adusă cincizeci de corăbii, împăratul Protezilai aduse cincizeci de corabii, împăratul Patroclu
aduse cincizeci de corăbii, împăratul Sedei și împăratul Epistrop aduseră optzeci de corăbii .
Prințipul Diomid aduse cincizeci de corăbii, împăratul Filix și împăratul Xantip aduseră
optzeci /(f.26v) de corăbii. Împăratul Arhelai și împăratul Protenor aduseră optzeci de corăbii,
împăratul Athinei aduse cincizeci de corăbii, iar ceialalți împărați și prințipi aduseră patru sute și
doaozeci și doao de corăbii. Și să adunară de toți împărațiii și prințipii șase sute noao. Iar

110
corăbiile ale lor era 1222, afară de corăbiile lui Palamid, feciorul împăratului Naul, că el veni
mai pre urmă.

Pentru împărații carei veniră împăratului Priam întru ajutoriu

Veniră și la Troia oaarecarei împărați întru ajutori împăratului Priam cu oști împrotiva
grecilor. Întâi veni viteazul împărat Memnon cu cinci mie de ostași, apoi veni împăratul Persei al
arapilor cu cinci mie de ostași, apoi veni împăratul Rem cu trei mie de ostași, apoi veni
împăratul Gleicos cu putearnicul lui fiu Saperdon cu cinci mie de ostași, apoi veni împăratul
Filimen cu șapte mie de ostași, apoi veni împăratul persilor cu cinci mie de ostași, apoi veni
împăratul Sedemon //(f.27r) cu doao mie de ostași, apoi veni împăratul Epsitrop cu cinci mie de
ostași și adusă cu sine și pre minunatul sejetător, anume Dam, carele era din brău în jos cal, iar în
sus om. Și să făcu suma ostașilor a acelor împărați treizeci și doao de mie, afar de oștile lui
Priam împărat.

Aici Frighii și Darii scrie chipurile și năravurile împăraților grecești

Împăratul Agamemnon era nalt și frumos la față și alb ca laptele,viteaz mare, și prea
înțelept întru sfaturi. Iară frate-său Menelai era om de mijloc și alb la față și viteaz și îndrăzneț
foarte. Arhilevs era frumos la față și viteaz foarte și mare de stat și prea puternic la vîrtute și
îndrăzneț mai mult decât toți împărații grecești. Telamon era frumos și cu părul creț și iubiia
cântările, că avea viers frumos, și viteaz mare. Ulix întrecea pre toți grecii cu frumusețea și
viteaz și foarte înțelept, iară prințipul Diomid /(f.27v) era foarte <î>nalt, lat în speate și cu brațele
grase, cu căutătura groaznică și viteaz mare. Protezilai era frumos și foarte viteaz și îndrăzneți
în războiu.

Iară același Darie scrie chipurile și năravurile împăraților și ale prințipilor Troadei

Împăratul Priam era nalt de stat și frumos la chip, viersul lui nu era înalt și viteaz foarte și
vicleșugurile omenești nicidecum nu le iubiia și întru cuvintele sale era foarte adevărat. Că iubiia
dreptatea și glasurile muzicești le iubiia foarte și nicăirea nu să scrie ca să fie iubit pre vreun
împărat ostașii și cetățeanii precum iubia pre Priam ostașii și cetățenii lui.

111
 Din fiii împăratului Priam nici unul nu era îndrăzneț în războiu ca Ector cel întâi născut.
Acesta întrecea cu vitejia puterii sale pre toți vitejii carei era în vremile lui. Puținel era zăbavnic
la vorbă și era mare de stat și vârtucios la trup și niciodinioară Troada n-au născut bărbat așa
putearnic ca dânsul. Nici//(f. 28r) odinioară, cuvânt de obidă și netrebnic din gura lui n-au ieșit,
niciodată nu se mâhniia întru ostănealăle războiului , nicăiri nu să scrie ca să fie fost ostaș
minunat și viteaz ca dânsul. Iară Pariz, al doilea fiu al împăratului Priam, era voinic foarte
frumos la chip, părul capului era galben și străluciia ca aurul. Întru meșteșugul arcului de săgeți
era foarte iscusit și viteaz și groaznic ostaș în războiu. Iară Deifeb, al treilea fiu al împăratului
Priam și al doilea după dânsul, anume Elen, aceaia era la chip aseamenea și de-abia să cunoștea
unul dintr-altul . Chipul lor era ca și al tătâni-său, Priam, numai să osebiia că împăratul Priam era
bătrân. Și Deifeb era foarte viteaz, iar frate-său Elen era foarte învățat în filosofie și într-alte
dăscălii.
Iară Troil, al cincilea fiu al Împăratului Priam, cât era putearnic în război că cu
îndrăzneala puterii sale înfloriia foarte și era lui Ector aseamenea, că în toate oastea troadenilor
niciun voinic nu era asemenea lui Ector, fără numai el.
Iară Eneia, prințipul, era mic de stat și era foarte/(f.28v) minunat și întru sfaturi înțelept și
întru războaie viteaz. Iară Antenor era nalt de trup și frumos la față și veasel foarte și înțelept și
întru războaie viteaz. Iară Polidam , feciorul acestui Antenor, era frumos și drăgălaș și veasel ca
și tată-său și în războaie îndrăzneț și viteaz. Iară împăratul Memnon era frumos la față și nalt de
stat și lat în speate și cu brațele groase, cu părul galben și creț, ochii negri și viteaz mare.
Împăratul persilor carele venisă împăratului Priam întru ajutor era viteaz mare și cu barba roșie
ca focul.

Pentru trimiterea împăraților și a prințipilor grecești la ostrovul Delfon ca să întrebe de sfat pre
idolul lui Apolon

Deaca să adunară împărații și prințipii grecești la limanul Athenei, și petrecură acolea

căteva zile, iară împăratul Agamemnon, carele era voievod mai mare a toată oastea grecească,
chemă pre toți împărații și prințipii la sfat și zisă lor :,, Priatinilor împărați și prințipi, cine au
văzut sau au auzit cândva să să adune atâțea împărați și prințipi întru o unire și să fie toți la un
gând ? Și cine ar fi nebun să îndrăznească ca să rădice arme asupra//(f.29r) noastră, fără numai

112
nebunii troadeani, carei îndrăzniră a întărâta puterea noastră? Să ne râdicăm asupra lor cu
războiu, vrând ei să să bată cu atâta mulțime, și îi știi cu adevărat că sint gata cu arme înpotriva
noastră, ca să se bată foarte tare pentru cetatea lor. Ci, pentru că întâmplarea războiului pururea
iaste cu îndoire și neștiută, pentru aceea dar ni să cade să înceapem războiul cu adevărată
iscodire, să nu fim și noi aseamenea cu troadeanii carei începură atâta răutate , necercând
săvârșitul lucrului cu sfat bun. Pentru aceea dar, am socotit ca va fi bine să trimitem soli la
ostrovul Delfon, ca să întreabe pre Apolon Dumnezeu pentru înceaperea acestui război, ce ni se
cade să facem . Și ce grăiți pentru aceasta să facem?”
Iară ei toți lăudară sfatul lui. Și îndată aleaseră soli pre împăratul Arhilevs și pre
Patrocul, carei auzind porunca lui Agamemnon, să gătiră să călătorească și să dusără la ostrovul
Delfon. Într-acel ostrov era o capiște făcută de elinii cei vechi în care era un idol al lui Apolon
dumnezeu căruia îi aducea nebunii eleni jertve și tămâie, numindu-l spre peirea sa dumnezeu, în
care întrând dracul, da răspuns celor ce întreba. La acel idol mearse și Arhilevs cu Patroclu, de să
ruga lui aducându-i scumpe daruri, întrebând pentru înceaperea războilui , și îndată auziră glas
dintr-acel idol zicând lor:„ Arhilevs, Arhilevs, spune/( f.29v) spune celor ce te-au trimis că vor
mearge în pace la Troada și acolo multe războaie și vărsări de singe vor face și cu adevărat preste
zece ani vor fi biruitori. Pre împăratul Priam și pre feciorii lui îi vor ucide și cetatea lor o vor
surpa și pre cetățeanii lor cu sabia îi vor tăia și numai pre aceia îi vor lăsa vii, pre carei îi va
aleage stăpânirea grecească”.
Și iesi Arhilevs cu acest răspuns din acea capiște și să duseră cu mare bucurie la
corăbiile sale. Și mai petrecând ei în acel ostrov Delfon, minunat lucru să întâmplă, că oarecare
Calcas, popă idolesc, fiind trimis de împăratul Priam la ostrovul Delfon, ca să ia și el răspuns de
la idolul Apolon. Acest Calcas era foarte iubit de împăratul Priam, că era bărbat înțelept și mare
vrăjitoriu. Acesta veni la Apolon să se roage carele auzi glas de la idol zicând lui :,, Calcase,
Calcase, păzește-te să nu te întrorci la împăratul Priam, ci să mergi la împăratul Arhilevs și la
Patroclu, carei să află până acuma într-acest ostrov, că te vor primi cu mare cinste. Și să//(f.30r)
știi cu adevărat că preste zeace ani grecii vor fi biruitori. Pre împăratul Priam și pre feciorii lui
vor ucide , cetățeanii lui de sabie vor peri, și vestita cetate Troada din temelie o vor surpa. Iară de
te vei întoarce la Troada, să știi că și tu de sabie vei peri”.
Iară Calcas, deacă auzi acest răspuns de la idol, să duse la Arhilevs și la Patroclu, carei
era soli grecești, și spuse că iaste sol al împăratului Priam și le spusă și ce răspuns au luat de la
idol:,, că mi-a poruncit , zice, să viu la blagorodia voastră, căci preste zeace ani, zice, veți fi

113
biruitori preste Troada, pentru aceasta eu nu poci călca porunca lui Apolon dumnezeu”. Care
lucru auzind ei se mirară foarte și-l primiră cu mare cinste bucurându-se. Și așa purceasără cu
dânsul în calea sa. Iară deaca sosiră la greci, atuncea împăratul Agamemnon chiemă pre toți
împărații și prințipii și șezind ei fieștecarele la locul său după rânduială , iară Arhilevs începu a
spune ce răspuns au luat de la Apolon dumenzeu , că într-al zecelea an le făgădui lor biruințe
asupra troadenilor și cum solul lui Priam împărat luo răspuns împrotivă și-<l> scoase/(f.30v )de
față înaintea lor pre Calcas, solul troadenilor, și spuse lor toate pre amăruntul ceale pentru sine.
Iară ei, deaca auziră acestea, să bucurară foarte și primiră pre Calcas cu mare cinste și porunciră
de-i adusără jâț de aur și șezu între dânșii. Iară Calcas văzind că-l cinsitră grecii așa de bine se
veseli foarte și îndată deșchisă ca iadul gura sa asupra moșiei sale și asupra cetății și asupra
împăratului Priam, de la carele luasă atâta cinste și mărire, că sculându-se în picioare zisă
împăraților:,, O, prealuminați și blagorodnici împărați, pentru ce gândul blagorodiei voastre de
căldura verii nu se aprinde, ca să treaceți marea? Că precum socotesc, cu această zăbavă a
voastră alt nimic nu veți face căștigă, ci numai vrăjmașilor voștri le dați vreame bine plăcută, ca
să-și adune loruși de pretutindenea ajutoriu de oști. Și acum, dar, de veți vrea să ascultați sfatul
mieu, să nu mai zăboviți aici, ci să mergeți degrabă la Troada, ca să se spearie vrăjmașii voștri
de grabnica voastră venire. Că dumnezeii vă dau voao asupra lor adevărată biruiți și pentru
aceasta se cade voao //(f.31r) făgăduința lor cu bucurie și cu mulțemită să o primiți”.
Și deaca săvârși Calcas cuvintele sale, toți împărații și prințipii să mirară de atâta istețime
a lui și mai mult îl cinstiră și-l dăruiră cu scumpe daruri. Și după cuvântul lui porunci împăratul
Agamemnon tuturor oștilor cu glas de trâmbițe să între în corăbii. Și deaca întrară toți, întinsară
veatrelele sale, și purceasără pre luciul mării din limanul Athinei. Iar a doao zi să rădică foarte
furtună mare și înfricoșată și nori întunecați acoperiră fața ceriului și fulgera fulgeri înfricoșați și
groaznici. Pentru aceea, zbiera văzduhul cu groaznică scârjire, valurile ca munții să rădica și cu
mare repejune corăbiile grecești le bătea. Și pentru aceea, pre toți groaznică frică îi cuprinse și nu
se pricepea ce să facă că-ș vedea fieștecarele moartea cu ochii. Ci Calcas, vânzătorul Troadei și
popă idolesc, oarecum era iscusit, își făcu vrăjile sale și zise împăraților: „Dumnezeoaia Diana
cu multă mânie s-au rădicat asupra voastră, pentru căci când ați purces de la Athina nu i-ați făcut
jertvă. Pentru/ (f.31v) aceea pătimim această răotate. Ci vă să cade voao împăraților să vă abateți
la ostrovul Ailida ca să-i faceți ei jertvă, și așa să va alina marea”. Și după sfatul lui Calcas să
abătură și făcură jertvă Dianii si așa să potoli furtuna și alină merea. Și iarăși întrară grecii în
corăbiile sale și purceasără în călătoria sa și sosiră la ostrovul Tenedon.

114
Pentru trimiterea solilor grecești. Trimiseră pre împăratul Ulix și pre prințipul Diomid la
împăratul Priam, ca să le dea pre împărăteasa Elena

Împăratul Agamemnon zise aceste cuvinte: ,, O, împăraților și prințipilor , eu socotesc că

va fi cu dreptate să trimitem soli la împăratul Priam să ne dea pre împărăteasa Elena și toată
prada care au luat-o fii-său Pariz din ostrovul Sitarii. Și de va vrea el să facă așa, cu adevărat
noi ne vom întoarce cu cinste la pământurile noastre, iar de nu va vrea , noi nu vom fi vinovați
că vom prăda țara lui”. Iară ei auzind acestea, lăudară toți//(f.32r) sfatul lui și îndată trimiseară
soli la împăratul Priam, pre împăratul Ulix și pre prințipul Diomid. Iară ei, sosind la Troada, să
mirară foarte de o zidire mare și frumoasă ca aceea, iar deaca întrară pre poartă, mai vârtos să
mira de casăle boiarilor și ale cetățeanilor și de frum<u>sețea lor. Iară deaca văzură casăle
împăratului, să mirară foarte mult de atâta frumuseațe. Apoi, întrând în curte, deaca văzura acel
minunat pom, făcut de meștesug de mână omenească, carele cu încunjurarea sa pre departe
acoperia curtea aceia, stătură acolea și, preste măsură privind, se mira îndelung.
Apoi, întrară prin multe palaturi și întrând într-acel palat în care ședea Priam împărat cu
mulțime de blagorodnici boiari, iară solii grecești cu nici un feali de cinste nu să închinară
împăratului Priam, ci, șezind ei împrotiva lui, întâi împăratul Ulix începu a zice așa:,, Împărate
Priame, să nu te miri foarte că nu ne-am arătat noi ție întâiu cu cuvinte de închinăciune,
neaducând blagorodeniei tale nici o cinste, pentru /(f.32v) că te avem vrăjmaș de cap, și
vrăjmașul vrăjmașului niciodinioară nu să roagă de sănătate, ci face ceale împrotivnice.
Împăratul Agamemnon, cu a căruia poruncă am venit noi la tine, îți porunceaște prin noi ca pre
împărăteasa Elena, pre carea cu silă ai răpit-o din hotărele ei, să o dai, împărate, și prada carea au
prădat-o fiul tău Pariz din ostrovul Sitariei, toată să o întorci, ca cu dragoste de sfat bun să te
îndulcești de la împăratul Agamemnon. Iar de nu vei vrea, să știi că tu și feciorii tăi de cumplită
sabie veți peri și ostașii si cetățeanii tăi de arme vor cădea și această slăvită cetate a ta din
temelie se va surpa”.
Iară împăratul Priam, înțelegând cuvintele lui Ulix, răspunse lui așa:,, De spunerea
cuvintelor tale foarte mă mir, că ceareți de la mine unele ca acestea, zicând că v-am făcut
strâmbătate, făcându-mi voi mii de strâmbătăți. Că ați ucis pre tată-mieu, că ați surpat cetatea, ați
tăiat pre ostașii mei, ați robit pre cetățeanii miei, ați prădat toată avuția lor și mai vârtos ați robit
pre iubita mea sor<ă> Exiona. Iară eu, aceaste răotăți ale //(f.33r) voastre toate le suferiu, ci

115
numai trimisei pre solul mieu rugându-vă pre voi ca să-mi dați pre iubita mea sor<ă>. Ci nici așa
nu putui folosi nimic, ci mai mult vă înălțați cu trufia și cu cumplită groază ați necăjit pre solul
mieu. Și pentru aceea zic voao, nu iaste loc, ca să ascult cuvintele soliei voastre. Și de nu v-ar
apăra lucrul soliei voastre, aș porunci cu moarte ocărâtă să muriți, ca pre niște tâlhari și făcători
de rău. Și pentru aceasta, duceți-vă curând de aici, iară de veți mai mai zăbovi, cu adevărat cu
cumplită moarte vă voi omorî, că până vă văz înaintea ochilor mei, nu mă poci stâmpăra de
mânie”. Iar prințipul Diomid, al doilea sol grecesc râsă și zisă așa :,, O, împărate, de vreame ce
tu numai de noi doi și fără de arme te turburi atâta, dar cu cât mai vârtos vei boli cu inima, când
vei vedea înaintea cetății tale mai mult de o sută de mie de greci cu neîncetate arme sărind asupra
ta și asupra feciorilor tăi? Și nimic nu vei putea face, că din toate părțile vei fi cuprins de frică”.
Iară atunci, prințipul Eneia, carele ședea lângă împăratul, zise împăratului Priam așa :„ O,
blgorodnice împărate, să poruncești îndată să taie limba acestui varvar și/(f.33v) necioplit ca să
se înveațe și alți varvari a mai grăi împăratului cuvinte de necinste ca aceastea”. Iară Diomid
mânindu-se zise lui Eneia așa: „O, cine ești tu, că după cuvintele tale vitejești cunosc că ești
judecător strâmb! Foarte doresc ca să te poci afla la un loc cuvios, ca să-ți dau vreadnică
mulțemită pentru aceaste ale tale reale cuvinte. Ferice de acel împărat carele te ține172 pre tine
sfeatnic, că bine știi sfătui pre împăratul, ca să facă împăratul tău atâta nedreptate”. Iară pentru
cuvintele lui Diomid, mulți din cei ce ședea strigară și scoaseră sabiile sale, vrând să taie pre
Diomid. Iară împăratul Priam strigă tare ca să nu-l vatăme pre el și zise așa :,, Mai pohtesc eu să
rabd vreo mustrare, decât să pătimească vreun sol ceva rău în casa mea. Au doară nu știți că
nebunul din firea sa arată nebuniile sale și să se înalțe întru ocara sa, că iaste cuprins de nebunia
sa și ca un orb mearge la pierdiciunea sa, socotind în nebunia sa să-și arate vitejia? Așijderea și
înțeleptului îi iaste cu laudă să sufere rătăcirile nebunilor și, auzind cuvintele lui, să râză, iar să
nu răspunză împrotiva nebuniei lui, ca să nu fie lui aseamenea”.
Iar împăratul Ulix, văzind că să//(f.34r) făcu gâlceavă, să sculă în picioare și cu socotințe
potoli cuvintele lui Diomid și zise așa ,, Împărate Priame, toate ceale ce am văzut și am auzit aici
și ceea ce ai grăit tu cu credință le voi spune împăratului Agamemnon”. Și așa iesi din palaturi
dinpreună cu Diomid și cu ceialalți greci și, încălecând pre cai, să duseră la grecii lor. Și
spuseară împăratului Agamemnon și celorlalți împărați toate câte auzisă și văzuse în Troada. Iar
grecii toți să mirară foarte de înțeleaptele cuvinte ale împăratului Priam.

172 Corectură de la „are”.

116
Pentru venirea lui Palamid la oastea grecească și pentru sfatul împăraților și prințipilor
grecești, în ce chip se vor putea apropria de limanul Troadei

Încă nepurcegând grecii din ostrovul Tenedonului, sosi și slăvitul acela Palamid împărat,
feciorul împăratuluiNaul, cu treizeci de corăbii ale lui, pre carele văzindu-l grecii, să bucurară
foarte, pentru că acel Palamid era bărbat foarte viteaz și ostașii lui înca era bărbați buni. Și-l
rugă grecii să fie sutaș /(f.34v ) preste oști, care lucru primi Palamid cu dragoste. Atunci împărații
grecești făcură multe sfaturi cum să vor putea apropria de limanul Troadei, fără de mare vărsare
de singe al oștilor sale. Diomid zisă:,, O, luminați și blagorodnici împărați și prințipi! Cine nu va
bănui noao pentru slăbiciunea inimii noastre, că, iată, trecu un an de când zăbovim într- acest
ostrov și nimic nu grijim ca să pelcăm de aici. Cu adevărat și troadeanii văzind nebărbăția
noastră vor socoti că sintem cuprinși de mare frică. Și acuma de veți vrea să ascultați sfatul
mieu , lăsați zăbava voastră , lepădați toată îndoirea minții voastre și purceadeți spre Troada,
nimic îndoindu-vă . Că cu zăbava noastră, nimic nu vom folosi, fără numai vrăjmașilor noștri le
vom da îndrăznire. Că eu gândesc că și acum troadeanii sint înarmați și sint gata, așteptându-ne
pre noi. Și nu iaste cu putință să întrăm noi în pământul vrăjmașilor noștri, fără numai cu
vărsare de singe”. Și toți împărații și prințipii lăudară sfaul lui Diomid și purceasără cu mare
bărbăție spre slăvita cetate Troada.
Însă întăi rânduiră să //(f.35r) meargă înainte o sută de corăbii cu veatrelile întinse și cu
steagurile de vânt bătându-se, pline de ostași viteaji gata de războiu, după aceea și altă sută de
corăbii. Apoi, mulțime de corăbii mergea pre luciul mării și, apropiindu-să de țărmuri , văzură și
vestita cetate Troada și cu mare socotiță sosiră la țărmuri și ieșiră oștile pre uscat. Iară troadeani,
văzind atâta mulțime de corăbii ieșind la țermuri, îndată se înarmară, neașteptând nici porunca
împăratului și cu mare repejune și cu multă îndrăzneală sosiră la țărmuri. Iar grecii, văzind atăta
mulțime de troadeani viind, să mirară și mai vârtos văzindu-i că vin cu atâta îndrăznire și
împodobiți cu arme frumoase. Ci multe corăbii grecești repezindu-le vântul, să lovia de țărmuri
de să spărgea și pre ostași îi înghiția marea, iar pre carei ieșia la țărmuri, îi ucidea troadeanii.
După aceea, veni altă sută de corăbii, ci nu venia repede, că-și slobozisă veatrelile mai jos
și veatejaște ieșiră la uscat, pre carei troadenii îi luară în arme, nelăsându-i să iasă la uscat și
mulțime de greci ucidea. Atunci /(f.35v) grecii carii rămăseasă în corăbii, văzind atăta pieire a

117
grecilor care ieșise la uscat, făcând arce care să slobod singure și puind multe săgeați într-însele
și slobozindu-le deodată, ucidea pre mulți troadeani și așa îi goniră de pre țărmuri. Iar grecii,
într-acea vreme, ieșind din corăbii încălecară pre caii săi și întrară la război cu troadeanii și
pentru aceasta troadeanii bărbăteaște bătându-se cu grecii. Iar dintre greci, întâiu împăratul
Protezilaiui eși la război și atâta năpădi asupra troadeanilor bărbăteaște, cât tare îi ucidea și îi
rănia. Așijderea și ostașii lui, urmând împăratului său, câștigară și cuprinseară câmpul. Atunci
împăratul Arhilai și împăratul Protenor sosiră cu corăbiile sale, carei ieșind la margine și
încălecând pre cai, alergară la războiu cu mare pohtă și lovindu-se cu troadeanii, făcură moarte
multă. Și pentru aceea mare strigare și turburare foarte înfricoșată să rădică, că de amândoao
părțile mulțime de ostași cădea și văzduhul de multă strigare să turbura, iară împăratul Arhelau
și Protenor aseamenea ucigând pre troadeani.
Atuncea împăratul Ascal și împăratul Agal sosiră//(f. 36r) la țărmuri cu corăbiile sale,
după carei îndată și prințipul Nestor sosi cu corăbiile sale, ai căruia ostași ieșind, încălecară pre
caii săi și cu inima însetată ieșiră la războiu. Iar troadeanii întărind războiul mai tare împrotiva
lor, iarăș strigare mare să rădică între oști, că să sfărâmă sulițele, șueră prin aer mulțime de
săgeți, să cutremură spatele, cad de amândoao părțile mulțime de ostași morți. Și atâta să luptară
grecii, cât pre troadeani îi întoarseră în fugă. Ci nenumărata mulțime a troadeanilor care încă nu
sosisă la războiu, iute să porniră asupra grecilor și foarte înmulțiră războiul. Și iarăși să înmulți
cădeare mare grecilor, ca atâta troadeanii cu vitejia puterii sale să întăriră, cât grecii atâta pornire
a lor neputând suferi, să întoarsără în fugă. Pre carei troadeanii îi tăia făr de milă pănă la
țermurile mării. Și cu adevărat toți grecii ar fi perit acolea, de nu ar fi venit împăratul Ulix cu
corăbiile sale, care năpădi cu ostașii săi asupra troadeanilor.
Iar grecii să sculară întru venirea împăratului Ulix și făcură războiu de moarte cu
troadeanii, că împăratul Ulix , răcnind ca un leu pre mijlocul/(f.36v) oștilor, întru tăria armelor
sale bătea foarte pre troadeani. Pre carele Filimen, împăratul Paflagoniei, văzind că strică așa rău
pre troadeani, îl lovi cu sulița de-l surpă de pre cal. Iară Ulix, de nevoie, să bătea predestru. Ci
Filimen iarăș mai tare lovi pre Ulix cu sulița, de pătrunse pavăza și zeaoa și-l răni foarte rău. Iar
Ulix, nebăgând seamă nimic de acea rană, îndată să sculă de la pământ și atâta lovi pre Filimen
împăratul în gât, cât îl trânti ca pre un mort de pe cal jos. Iar troadeanii să întristară foarte și, de
nu s-ar fi întâmplat așa, cu adevărat toată oastea grecească câtă era pre țărm ar fi perit.
Ci împăratul Toas al Italiei și slăvitul Telamon împărat și Menestei, prințipul Athinei,
sosiră cu corăbiile sale la margine și, ieșind afară cu oștile sale, să porniră cu gură de sabie

118
asupra troadeanilor. Iar troadeanii, neputând suferi pornirea mulțimei lor, deateră pasul a fugi.
Atunci împăratul Persei al arapilor ieși din cetate cu mulți ostași și să porni asupra grecilor cu
mare îndrăznire, de-i tăia foarte, întru a căruia venire troadeanii atâta laură îndrăznire, cât să
porniră asupra grecilor de-i tăia făr de milă și-i goniră //( f.37r) până la țărmurile mării. Și să
înmulți pieire mare grecilor și ar fi fost și mai multă, de nu ar fi sosit viteazul Palamid cu
corăbiile sale și împăratul Menelai și împăratul Agamemnon, voievodul tuturor oștilor grecești,
cu corăbiile sale. Și ieșiră cu mulțime foarte de ostași viteaji și asupra troadeanilor să porniră cu
gură de sabie. Că însuși viteazul Palamid gândia să dezrădăcineaze pre troadeani și se porni
asupra lui Sigamon, fratele lui Memnon și nepotul împăratului Persei, carele atunci din vitejia
armelor sale, minunate lcururi făcea, pre carele lovindu-l cu sulița, îl surpă mort de pre cal. Apoi,
întorcându-se spre troadeani, îi tăiia făr de milă, iar troadeanii cădea înaintea lui, neputând suferi
iuțimea lui, și deateră fuga făcându-i lui cale prin tabără. Și să făcu strigare și sfărmâre
troadeanilor, că fugind, ajunseră aproape de zidurile cetății. Așijderea și Protezilai, împăratul
Filardonului dintru întâi, nu conteniia a piarde pre troadeni cu ascuțitul sabiei sale.
Atunci, cel mai viteaz întru ostași, preaputernicul Ector, să sculă din cetatea Troada
îndrăzneț cu mulțime de ostași și purceasă cătră glasul celor ce striga fiind aprins cu mare văpaie
de mânie, luminându-se cu arme strălucitoare, fiind împodobit cu/( f.37v) pavăză făcută în patru
muchiip, cu aur strălucitoare, în chipul a trei lei, și cu mare puteare să porni asupra grecilor. Și
rupând în doao cetele lor, cu nebiruita sa puteare să întâmpină cu Protezilai împărat, carele pre
troadeani cu sabia sa îi tăia neîncetat. Și așa îl lovi preste cap cu paloșul său, cât din creaștetul
capului îl despică în doao până în șa, neapărându-l pre el armele lui. Și așa muri slăvitul și
viteazul Proteziali împărat. Iară Ector, lăsându-l pre el, să porni în desele și ceale fără de număr
oști grecești, tăindu-i fără de milă, cât între ostași îndată să cunoscu paloșul lui, că pre urma sa
mulțime de trupuri moarte lăsa, cât toți grecii fugiia de fața lui, făcându-i lui cale prin oști făr de
voie și singuri căzind înaintea lui, muriia cumplit. Și întreba unul pre altul cine iaste acest ostaș
viteaz. Și mulți, suspinând cu amar, îl cunoștea că iaste Ector, feciorul împăratului , cel mai
putearnic decât toți viteajii, și socotiia grecii cu adevărat că el va să le stingă neamul lor. Și
plecându-se soarele spre seară, iară Ector oarecum ostenind de greotatea armelor, întră în cetate,
lăsind pre troadeani să se bată//( f. 38r) cu grecii.
Iară grecii, de frica lui Ector precum să vrea deștepta din somn, iarăș ieșiră la războiu,
însă nu îndrăzniia ca dintîiul. Și troadeanii biruiia pre greci, că încă nu le ieșise frica lui Ector
din inima lor. Atunci sosi și viteazul Arhilevs la țărmuri cu corăbiile sale, și îndată scoțindu-și

119
caii și ostașii săi, veni la războiu. Și pornindu-să asupra troadeanilor, îi tăia făr de mila și îi
întoarsă în fugă și să făcu mare strigare de căderea troadeanilor. Apoi sosiră toate corăbiile
grecești, și pornidu-să asupra troadeanilor, îi goniră până aproape de zidurile cetății, tăindu-i .
Iară atuncea ieșiră din cetate viteazul Troil și Pariz și Deifeb, feciorii împăratului Priam, cu mulți
ostași viteaji, de înfrânsără pre greci. Apoi apuse soarele și troadeanii întrară în cetate și închisără
porțile cu mare tărie. Iară Arhilevs cu grecii cu mare slavă să duseră la țărmuri. Atunci împăratul
Agamemnon, văzând locuri cuvioase, porunci de întinseră corturi, iară carei nu avea corturi își
făcea colibi. Iară troadeanii măcar deși avea ziduri înalte, însă puseră /(f.38v) strej<i> împrejurul
cetății. Așijderea și grecii făcusă focuri împrejur și puseră streji. Acesta fu războiul cel dintâiu
al grecilor și al troadeanilor.

Pentru cum au rânduit Ector oștile troadenilor

Iară trecând noaptea și apropiindu-se zioa, acel războinic și mare viteaz, foarte de
dimineață porunci tuturor ostașilor să se înarmeaze într-o uliță lată pre mijlocul cetății și chiemă
pre doi din rudele sale, pre Claucon , feciurul împăratului Tezei, și pre fratele lui, Simbor, și îi
puse mari preste ceata cea dintâiu. Și porunci de ieșiră pre poarta cetății, afară la câmp, aproape
de oștile grecești. Iar a doao ceată o făcu Ector de trei mie de ostași foarte viteaji și le rândui
voievod pre împăratul Ipon cel putearnic și porunci să iasă pre aceeași poartă și să se aproprie cu
îndrăznire la greci. Deci ei ieșiră și să amestecară cu ceialaltă ceată.
A treia ceată o făcu//(f.39r) Ector de cinci mie de ostași viteaji și le rândui voievod pre
fratele său, Troil, și zise lui așa: ,,Iubitul mieu frate, foarte mă spăimântează îndrăznirea inimii
tale și pentru aceea îți grăiesc, iubitul mieu, să nu urmezi făr de socoteală îndrăznirii inimii tale,
ci la războiu cu priceapere să umbli, ca să nu să bucure vrăjmașii noștri de căderea ta. Pentru
aceea, iubite frate, să ieși cu pace și să te întorci sănătos, precum poftesc eu.” Troil zice lui așa :,,
Iubitul mieu domn și frate, măcar de nu mi se cade a mă rușina de vrăjmașii noștri, iar din
porunca ta nu voi ieși. ” Și așa degrabă să dusă cătră vrăjmași. A patra ceată făcu Ector de trei
mie și opt sute de ostași viteaji, preste carei era voievod un bărbat viteaz, anume Efrem și le
deate lor mai mare pre împăratul Xanthip al Frighiei și ieșiră afară. A cincea ceată o făcu Ector
de doao mie de ostași și le deate voievod pre prințipul Polidam , feciorul lui Antenor, bărbat
foarte viteaz, și ieși afară la vrăjmași. A șasea ceată o făcu Ector de cinci mie de ostași, preste
care puse voievod pre prințipul Eneia, bărbat minunat. A șaptea ceată o făcu Ector de șase mie de

120
ostași foarte învățați, cărora le rândui voivod pre fratele /(f.39v) său, Deifeb, și așa ieșiră la
vrăjmași.
A opta ceată <o> făcu Ector de zeace mie de ostași foarte aleși și războinici și le deate
voivod pre fratele său Pariz, carele ieșind afară, să dusă la vrăjmași la războiu. Făcu Ector și luiș
o ceată de doaozeci și cinci de mie, între carei luo și zeace frați ai săi. Și îmbrăcându-să Ector cu
arme bune și tari, încălecă pre calul său cel ales, anume Galatei, pentru a căruia mărime și tărie
minunate au scris Darie. Era cu adevărat Ector osataș minunat și putearnic războinic și voievod
mai mare preste toate oștile Troadei. Câmpul steagului lui era tot de aur, iară în mijlocul lui era
zugrăvit un leu roșu. Pre cal ședea Ector ca un vultur carele privește cu deadinsul în toate
părțile, ca să-și vâneaze vreun dorit vânat. Și zâsă așa cătră tată-său, Priam împărat :„ Preaiubite
părinte și domn și mare împărate, iată, te las voivod preste toate oștile, ca să păzești cetatea, ca
nu cândva noi noi bătându-ne, iară vrăjmașii cu vreun vicleșug să între în cetate.
Ci să le fii lor voivod și noao stâlp de tărie”. Iară împăratul Priam zice lui așa :„ Iubitul
mieu fiu, cu adevărat să știi că de acum nu mai nădăjduiesc în dumnezeii noștri, ci// (f.40r) în
tăria vitejii tale”. Și Ector luând173 voie de la tată-său, ieși din cetate. Și ieșind prin toate oștile
Troadei, ieși el înainte la război. Iar jumpâneasele din cetateaTroada să suiră pre foișoare, pre
zidurile cetății, dimpreună cu împărăteasa Elena, ca să privească la bătaia ostașilor. Și avea multe
gânduri rele și frică în inimile sale.

Pentru rânduiala oștilor grecești

Iar de vreame ce rândui Ector oștile sale așa cu socotelă, iară Agamemnon împărat
numai din ostașii din țara sa rândui 26 de ceate. Și întâia ceată o ducea împăratul Patroclu , a
doao ceată o ducea împăratul Meron, a treia ceată o ducea împăratul Nestor, a patra ceată o
ducea împăratul Protenor, a cincea ceată o ducea împăratul Arhelai, a șasea ceată o ducea
împăratul Telamon, a șaptea ceată o ducea împăratul Ulix, a opta ceată o ducea împăratul
Aiax174. A noao ceată o ducea împăratul Selid, a zecea/(f.40v) ceată o ducea Menestei, prințipul
Athinei, a unsprezeacea ceată o ducea împăratul Tefuser, a doaosprezeacea ceată o ducea
împăratul Capenor, a treisprezeacea ceată o ducea împăratul Umeros, a patrasprezeacea ceată o
ducea împăratul Tezei, a cincisprezeacea ceată o ducea împăratul Filis, a șaiprezeacea ceată o

173 Scris ,, luund”

174 Scris ,, Anax”
121
ducea împăratul Xanthip, a șaptesprezeacea ceată o ducea împăratul Protezilai din țara sa, carii
poftea moartea împăratului său. A optasprezeacea ceată o ducea împăratul Epistrop, a
noaosprezeacea ceată o ducea împăratul Sedei, a doaozecea ceată, o ducea împăratul Alpinor, a
douăzeacea și una o ducea împăratul Diron, doaozeaci și doao o ducea împăratul Claucon, a
doaozeci și trei<a> ceată o ducea împăratul Leon, a doaozeci și patra ceată o ducea împăratul
Diomid, a doaozeci și cinciea ceată o ducea împăratul Menelai, a doaozeci și șasă ceată o ducea
însuși împăratul Agamemnon, voivodul a toată oastea grecească.

Pentru al doilea război al grecilor și al troadeanilor

Rânduindu-să oștile de amândoao părțile într-acest chip, ieșiră amândoao părțile la câmp
să să bată. Și preaputearnicul acela Ector, nesuferindu-să slobozească lui în fugă mai naintea
tuturor . Pre carele simțindu-l împăratul Patroclu, carele era voivod oștii cei dintâiu grecești,
repezi calul său aspura lui Ector și atâta îl lovi cu sulița, cât îi pătrunsă pavăza și îi vătămă și
zaoa. Iar Ector nimic nu să spărea, ci atâta lovi pre Patroclu de tare cu paloșul, cât îi taie capul în
doao. Și căzu împăratul Patroclu mort de pre cal în războiu. Ci Ector, văzind pre Patroclu zăcând
mort și privind la armele cu care era îmbrăcat Patroclu, pofti ca să i le aibă și, netămându-se
nimic, descălecă de pre cal, ca să dezbrace pe Patroclu de strălucitoarele lui arme. Ci împăratul
Mereon să apropie cu trei mie de ostași grecești, ca să apere trupul lui Patroclu, și cu mânie
//(f.41r) zisă lui Ector :,, O, lup răpitoriu și nesățios, să știi cu adevărat că dintr-aceaste bucate nu
vei gusta, ci aiurea să-ți cauți bucate, că curând vei vedea mai mult decât cinci mie de greci, carii
numai spre sfărâmarea capului tău să gătesc”.
Și acest împărat cu ostașii săi să siliia ca să surpe pre Ector la pământ sau să-i ia calul
din mâinile lui și nu-l lăsa să încalece pre cal. Iar Ector, bărbăteaște să apăra de dânșii cu paloșul
său și multor ostași le tăia brațele, altora le tăia fluierele picioarelor, iar altora le ucidea caii și,
în puțintică vreame, ucisă cinsprezeace ostași. /(f.41v ) Iară grecii să siliia cât putea au să ia calul,
au să-l prinză viu. Ci o slugă a lui Ector, văzind pre stăpânul său cuprins de atâta nevoie, ucisă cu
sulița pre trei greci, carii mai mult cutrupiia pre Ector. Și așa Ector încălecă pre calul său, iar
deaca încălecă Ector pre cal, cu mare mânie să aprinsă pre greci și doriia să-și răsplătească
necazul său. Și pornindu-să cumplit asupra lor, făr de milă// (f .42r) îi tăiia cu paloșul său, că ori
încotro să întorcea, mulțime multă de morți lăsa pre urma sa. Într-acea vreame, războiul foarte
iute fierbea între greci și între troadeani și troadeanii minunat îmbulziia pre greci în războiu, că

122
Troil mulțimea lor o biruiia cumplit și pre mulți îi ucidea, pre alții îi răniia, pre alții de pre cai îi
surpa. Pre carele năpădi Menestei, prințipul Athinei, și lovindu-l cu sulița, îl surpa de pre cal și
vrea să-l prinză ca să-i fie lui rob. Iar Troil bărbăteaște să apăra de dânsul. Iar Menestei, cu
ajutoriu ostașilor săi, prinsă pre Troil. Ci apărându-l mulți troadeani și-l putu duce mai departe,
că veni asupra lui prințipul Polidam și, lovindu-l cu sulița, îl supră de pre cal și făcu pre Troil de
încălecă pre cal. Iar Menestei, cu ajutoriul ostașilor săi, încălecă pre cal și săriia prin oștile
troadeanilor, făcând mult rău. Iar războiul să întăriia și troadeanii pre greci biruiia și-i întoarsără
în fugă, că Troil și Polidam, unindu-să cu ceatele lor, făr de milă/( f .42v) îi tăiia pre greci.
Atuncea, despre partea dreaptă veniră la războiu împărații grecești cu ceatele sale, împăratul
Telamon și împăratul Menelai și împăratul Selid. Așijderea și împărații troadeanilor sosiră într-
acel loc, împăratul Rem, împăratul Sedemon, împăratul Persei și sloboziră războiu foarte cumplit
că de amândoao părțile ostași cădea.
Împăratul Menelai și împăratul Rem bărbăteaște să loviră amândoi cu sulițele și amândoi
căzură de pre cai. Iar Polidam năpădi pre prințipul Mereon, nepotul Elenei, voinic de ani 20,
carele, în floarea tinereațelor sale, mare viteaz să arăta. Pre acesta Polidam greu îl lovi cu sulița
și-l trânti mort de pre cal. Iar împăratul Menelai, văzându-l mort, fiindu-i rudă, cu multe lacrămi
îl luo de supt picioarele cailor și-l trimisă la corturi și poftind să-și răsplătească cu singele
troadeanilor, atâta lovi de greu cu sulița pre împăratul Rem, cât îl trânti ca pre un mort de pre cal.
Pre carele, gândind troadeanii că au murit, îl pusără pre pavăză//(f.43r) și-l trimisără la cetate. Iar
împăratul Selid năpădi cu sulița, ca să surpe pre Polidam de pre cal. Pre carele prințipul Polidam
atâta îl lovi cu paloșul, cât îl trânti ca pre un mort de pre cal. Întru acea vreame, Ector sărind prin
oștile grecești, mulțime de ostași tăiia. Scrie Darie că Ector într-acea zi aproape de o mie de
ostași tăie cu mâna sa. Războiul arde mai iute între greci și între troadeani și nu departe de Ector,
împăratul Menelai și împăratul Telamon năpădiră pre prințipul Polidam și-l prinsără. Iară Ector,
căutând întru acea parte și văzind că duc grecii pre Polidam, să mânie foarte și, rupând în doao
ceatele grecești, tăie treizeci de greci, carii ducea pre Polidam, iar ceialalți fugiră. Și așa, cu
minunată puterea lui Ector, să mântui Polidam din mâinile grecilor.
Ector iarăși mearsă la trupul împăratului Patroclu unde zăcea mort, vrând să-l despoaie de
arme și, descălecând de pre calul său, începu a-l despoia. Iar împăratul Mereon iarăși cu trei mie
de ostași năpădi pre Ector și-l bătea cu sabiile sale. Iar Ector vitejeaște să apăra cu paloșul/(f.43v)
său și pre mulți tăiia. Ci împăratul Nestor, cu fiul său Artilog, cu doao mie de ostași veni și el
împrotiva lui Ector și tare să bătea cu dânsul și, luându-i calul, rămasă pedestru. Iar frații lui

123
Ector, carii era cu dânsul într-o ceată, văzindu-și oastea că oarecum slăbi și Ector lipseaște,
începură a-l căuta prin tabără. Și sosind la acel loc, văzură pre Ector pedestru. Bătându-să cu
atâta mulțime, să speriară și năpădiră pre greci tăindu-i, până deateră fuga. Iară un frate al lui
Ector, anume Dinadoron, ucisă cu sulița pre un boiari grec și, luându-i calul, îl deate lui Ector. Iar
Ector, încălecând pre cal și năpădind pre greci, îi tăiia făr de milă. Iar grecii, de groaza lui, fugiia
de dânsul în toate părțile.
Ci Ector gonindu-i, iarăș să despărți de ceata sa și întâlnindu-să cu împăratul Mereon,
carele apărasă trupul lui Patroclu, ca să nu-l despoaie Ector de arme, Ector zisă împăratului
Mereon cu mânie: „O, viclean vânzătoriu, iată acum veni ceasul tău, ca să iai vreadnică plată,
pentru că fără dreptate//(f 44r) ai scos de la mine trupul împăratului Patroclu”. Și atâta îl lovi cu
paloșul, cât îi tăie capul în doao. Iar grecii împresura pre Ector de toate părțile să-l ucigă. Între
carii era și împăratul Tezei, carele apropiindu-să de Ector, zisă lui să iasă din războiu că „precum
socotesc, domnul mieu, Ectore, nici în toată lumea blagorodnic și viteaz ostaș nu iaste aseamenea
ție, și să piei fără vreame? Au doară nu știi câte mii de greci te încongiură, ca să te ucigă cu
vicleșug? ” Iară Ector, auzind cuvintele lui, îi mulțămi cu dragoste și să dusă sănătos la ceata sa,
mirându-să de atâta iubire de oameni a împăratului Tezei.
Iară războiul, într-acea vreame, ardea mai tare între greci și între troadeani și troadeanii
înfrângea pre greci. Atuncea, despre partea grecilor sosiră la războiu împăratul Telamon și
împăratul Ulix și Menelai și însuși împăratul Agamemnon, carii împreunându-să cu ceatele sale,
în care ceate era toată floarea ostașilor grecești, cărora troadeanii le stătură/ (f .44v) împrotivă
foarte tare, că Eneia și Aiax 175 să loviră cu inimi pizmașe și amândoi să trântiră de pre cai.
Împăratul Agamemnon și împăratul Pandal, lovindu-să iarăși, să trântiră de pre cai. Iar Paris
năpădi pre împăratul Fatriului, nepot de sor<ă> al lui Ulix, și-l omorî, iar Ulix ucisă cu sulița
pre calul lui Paris. Iar Troil, atâta de tare lovi pre Ulix cu paloșul, cât îi sfărâmă coiful pre capul
lui și-l trânti de pre cal. Împăratul Filon veni la războiu șezind în căruță și foarte rău bătea pre
greci, de a căruia vitejie sprindu-să grecii, fugiia.
Ector, ca un turbat, pre toți câți alerga împrotiva lui, îi ucidea. Pre carele văzindu-l
prințipul Athinei, Menestei, că ucidea atâta mulțime de greci, să repezi pre ascuns asupra lui
Ector și-l lovi cu sulița și fugi de la fața lui Ector. Iar Ector, simțindu-să că iaste rănit, să dusă
de-și legă rana câ<t> nu putea curge dintr-însa sânge. Și iarăși//( f. 45r) să dusă la războiu și să
porni asupra grecilor cu mânie, cât cu fuga scăpa de dânsul. Iar împăratul Umeros lovi pre Ector

175 Scris ,, Anax”

124
cu o săgeată în față. Iar Ector atâta-l lovi cu paloșul, cât îl despică în doao, până în șaoa calului.
Apoi nici mai întindea arcul, nici mai slobozia săgeată.
Într-acea vreame, Cvintian , feciorul împăratului Priam, și împăratul Mederon, prinsără
pre împăratul Tezei și vrea să-l taie. Iară Ector strigă tare ca să-l lasă, să nu-l vatăme, iar ei îl
lăsară. Atunci împăratul Tezei cu umilință mulțemi lui Ector, făgăduindu-să că și de-acia înainte,
va păzi viața lui. Iară împăratul Toas al Italiei ucisă cu sulița pre un fecior al împăratului Priam,
anume Cachibul. Iară troadeanii pentru moartea lui Cachibul să turburară foarte și înmulțiră
cumplită tăiare și grecii deateră dosul a fugi. Iară troadeanii îi tăiia făr de milă. Iară atunci un
împărat grecesc, anume Tefuser, făr de veste lovi pre Ector cu sulița, de-l trânti de pre cal
jos./(f.45v)
Iară Ector îndată încălecă pre calul său și luo cu paloșul gol după Tefuser. Iar el fugi
departe de la fața lui Ector și așa scăpă. Apoi Ector întru mânia sa năpădi pre un boiari mare
grecesc și-l ucisă cu paloșul și să porni în deasele și făr de număr ceate grecești și tăie mulțime
de ostași. Scrie Darie că Ector într-acea zi ucisă mai mult de o mie de ostași grecești și la atâta
frică și slăbiciune adusă pre oștile grecești, cât nici unul din greci, nici însuși Agamemnon
împărat, carele era voivod mai mare preste oștile grecești, de frica lui Ector, nu cuteza să iasă
slobod la războiu. Iar troadeanii cu puterea lui Ector atâta să făcură de îndrăzneți, cât întoarsără
pre greci în fugă și, întrând troadeanii în corturile grecești, le prădară, de luară mulțime multă de
aur și de argint și alte lucruri multe le dusără în cetatea sa Troada.
Și troadeanii ar fi fost cu totul biruitori preste greci, ci de întâmplarea răului noroc nici unul din
oameni nu poate scăpa. Precum face cel ce află o comoară și nu o păzeaște bine, îndată o
piarde//(f.46r) așa făcură și troadeanii, că biruința cea dată asupra vrăjmașilor lor, nu o luoară cu
mână mulțemitoare, care pre urmă de o și căutară cu multă osteneală, nu o putură câștiga. Acest
feliu de nenorocire să întâmplă și nemulțemitoriului Ector, că-l orbi dragostea rudeniei, iară
ceialalți troadeani să amăgiră cu prada aurului și a argintului și o întâmplare rea ca aceasta pre
urmă pătimiră. Și voi spune și această rea întâmplare cum au fost.
În tabăra grecească era un boiariu minunat și foarte viteaz mare, anume Aiax. Acesta,
văzind atâta cădeare a grecilor săi de troadeani, îi păru foarte rău și, luând o mie de ostași, năpădi
Pre Ector, ca să-l ucigă și cu moartea lui să întristeaze și să slăbească pre troadeani, iară pre greci
să-i veselească și să-i întărească și să-i izbăvească de atâta peire. Iar Ector stătu tare împrotiva lui
și pentru aceea îndată să slobozi războiul între acei mari și puternici ostași. Și deaca începură a
vorbi între sine suindu-să, îl cunoscu Ector /(f.46v) că iaste feciorul Exionei, surorii lui Priam,

125
născut cu împăratul Telamon. Pentru aceea îndată își lăsă armele sale și începu a-l mângâia și a-l
ruga ca să meargă în cetatea Troada, să vază lărgimea și frumusețea cetății și a moștenirii sale.
Iar el lepădându-să și dorind de mântuirea grecilor săi, rugă pre Ector zicând :„ De
vreame ce, domnul mieu și frate, arăți cătră mine atâta dragoste, cu plecăciune mă rog să
poruncești troadeanilor să nu facă astăzi războiu, ci să între în cetate și să lasă pre greci în pace,
ca să să odihnească și ei astăzi”. Iară nemulțumitoriul Ector pofti să fie așa și, trâmbițind într-un
corn, porunci de întrară troadeanii în cetate, măcar că troadeanii aruncasă foc în corabiile
grecilor, de arsă mulțime de corăbii. Și cu adevărat toți grecii ar fi perit, de nu ar fi fost această
întâmplare.

Pentru trimiterea solilor grecești la împăratul Priam

Întrând troadeanii în cetate și închizind porțile cu tărie și mângâindu-să cetățeanii pentru

multa bogăție care prădasă de la greci împreună și întristându-să pentru acea nenorocită
întâmplare, cătră acesta și //(f .47r ) pentru ostașii troadeani carii căzusă în războiu, iar mai vârtos
pentru moartea lui Cachibul, feciorul împăratului Priam, pentru că și tată-său, Priam, plângând
nu să putea mângâia. Iară a doao zi, împăratul Agamemnon trimisă soli la împăratul Priam pre
împăratul Ulix și pre prințipul Diomid, cerând pace cu soroc în doao luni. Iară împăratul le deate
după cearerea lor și, întârindu-să pacea, solii să dusără la tabăra lor. Iară împăratul Priam cu mare
jale îngropă trupul lui Cachibul, cu mare cinste.
În tabăra grecească pentru moartea împăratului Patroclu și a împăratului Mereon și a
împăratului Selid și a împăratului Umeros și a împăratului Fatriului, mare plângere să făcu.
Așijderea și pentru atâta mulțime de ostași grecești, multe lacrămi să vărsară. Apoi trupurile ale
acelor împărați și ale altor blagorodnici le îngropară cu mare cinste, iară trupurile celorlalți
ostași, pentru mulțimea <lor>, l-arsără cu foc și cenușa o îngropară. Iar Arhilevs, pentru moartea
împăratului Patroclu, nu să putea mângâia, aducându-și aminte de dânsul./(f.47v)

Pentru al trilea războiu al grecilor și al troadeanilor

Trecând zilele păcii și sosind vreamea războiului, împăratul Agamemnon , purtând de

grijă, rândui toate oștile ca să meargă cu bună socoteală la războiu. Întâia ceată o încredință lui
Arhilevs, a doao lui Diomid, a treia lui Menelai, a patra lui Menestei, prințipul Athinei. Așijderea

126
și celealalte ceate ale sale le rândui bine. Ector, așijderea cetele sale cu bună socoteală le rândui.
Întâia ceată o deate în sama frățini-său, lui Troil, a doao o deate în sama prințipului Polidam, iară
ceialalți voivozi viteaji îi rândui cu bună socoteală, precum era obiceaiul lui.
Și nu zebovi viteazul Ector, ci ieși slobod la războiu împrotiva lui Arhilevs și să repezi unul
împrotiva altuia călăreaște și bărbăteaște lovi unul pre altul cu sulița și să trântiră de pre cai. Ci
Ector mai întâiu încălecă pre cal și, pornindu-să în oștile grecești, îi tăiia pre toți cei ce veniia
împrotiva lui. Pre unii îi răneaște, iar pre alții cumplit de pre cai îi trânteaște și răsipeaște pre toți
în toate părțile, sângerându-să cu singele grecesc.//( f .48 r)
Iară Ahileus ,nu preste multă vreame, să sculă de la pământ și încălecă pre cal și,
repezindu-să cătră oștile troadeanilor, aseamenea pre mulți ucide, pre alții îi răneaște, iară pre
alții de pre cai îi trânteaște, până când iarăș să întâlni cu Ector. Și sărind unul asupra altuia întru
tăria calului, ci Ector atâta lovi pre Ahileus cu sulița, cât o sfărâmă toată, de care lovitură Ahileus
nu să putu ținea pre cal, ci căzu la pământ. Și vrea Ector să ia calul lui Ahileus, ci stătură mulți
împrotivă, de nu putu. Iar Ahileus, cu ajutoriul ostașilor săi, încălecă pre cal și atâta lovi pre
Ector cu paloșul, cât Ector în puterile sale de-abia să ținu pre calul său. Deci Ector, aprizindu-să
de mânie, lovi pre Ahilevs preste cap cu paloșul de trei ori, cât îi sparsă coiful din cap și îi curgea
sângele pre obraz. Făcură războiu de moarte amândoi și vrea să ucigă unul pre altul. Ci
adunându-să ostași de amândoao părțile, îi despărțiră.
Atunci, despre partea grecească veni viteazul acela, prințipul Diomid , cu mulți ostași/(f.48v)
întrărit.
Iar împrotiva lui veni Troil la războiu cu o ceată mare. Iară Diomid și Troil să loviră
amândoi și să trântiră de pre cai. Ci Diomid încălecă mai întăiu pre calul său și atâta lovi cu
paloșul pre Troil preste cap, cât îi sparsă coiful. Iar Troil deate cu sulița, de ucisă calul lui
Diomid. Apoi să bătea amândoi pedestri. Apoi, cu ajutoriul ostașilor săi, încălecară amândoi pre
cai. Ci Diomid, având ajutoriu de ostași, prinsă pre Troil și vrea să-l ducă la corturile grecești. Ci
sosind mulți ostași troadeani, îl scoasără din mâinile celor ce-l ducea și făcură pre Troil de
încălecă pre cal și făcură războiu cu grecii foarte înfricoșat, că de amândoao părțile căzură
mulțime de ostași morți, iar mai vârtos din greci.
Iară Ector făr de milă ucidea pre toți cei ce alerga împrotiva lui. Și deaca să întâlni cu un
ostași minunat grecesc,anume Boetes, acesta întru puterea sa năpădi pre Ector. Iar Ector atâta îl
lovi cu paloșul preste cap, cât îl tăie în doao până la buric, neputându-l apăra pre el armele lui.
Iar împăratul Artilog, carele era rudă cu Boetes, văzind aceasta//(f. 49r) poftiia să-și răsplătească

127
moartea rudei sale. Deci să porni iute asupra lui Ector, pre carele lovindu-l Ector cu paloșul, îl
tăie în doao. Iar împăratul Protinor lovi pre Ector cu sulița, ca să-l trântească de pre cal. Iar
Ector îndată îl năpădi și atâta îl lovi cu paloșul, cât îi despică trupul în doao. Care lucru văzind
grecii, lăsară războiul și deateră fuga. Iar troadeanii îi tăiia făr de milă, gonindu-i până la
corturile lor.

Pentru al patrulea războiu al grecilor și al troadeanilor

Întru al patrulea ceas din noapte, toți împărații și prințipii grecești să adunnară în cortul
împăratului Agamemnon și făcură multe sfaturi cum vor putea ucide pre Ector, zicând că acela
iaste apărătoriul troadeanilor cel tare și pierzetoriul grecilor cel de moarte și până va trăi Ector,
cu adevărat troadeanii nu să vor putea birui. Și întăriră sfatul său întru acest chip, ca să poarte
grija Ahileus să-l ucigă și nu numai cu puterile sale, ci mai vârtos cu bună socotința sa să-l piarză
de pre pământ. Care lucru primi Ahileus cu bucurie, pentru că știia Ahileus că Ector, în tot
chipul gândeaște ca să ucigă pre /(f .49v) dânsul. Apoi, săvârșind sfatul acesta, să dusără toți pre
la corturile sale pentru odihna nopții.
Iar a doao zi dimineața, grecii iarăș să gătesc de război, pentru că preaputearnicul acela
Ector, nedându-și odihnă, iată ieșia pre poarta cetății cu ceata sa. După dânsul, îndată ieși Troil,
apoi Paris, apoi Deifeb, apoi Polidam, apoi împăratul Ipon, apoi ieșiră toți împărații troadeani cu
ceatele sale, precum au scris Darie, că într-acea zi ieșiră la războiu o sută și cincizeci de mie de
troadeani. Iar din greci întâiu iasă Ahileus, apoi Diomid, apoi împăratul Toas, apoi împăratul
Telamon, apoi Menelai, apoi ieși însuși împăratul Agamemnon la războiu, cu mulțime de ostași
viteaji și sloboziră războiu înfricoșat. Cad ostași mulți de amândoao părțile.
Iar Ahileus și împăratul Toas năpădiră pre Ector și, trântindu-l de pre cal, îi luoară calul.
Iar Ector strigă tare asupra ostașilor săi să-i scoață calul, și-l scoasără. Iar Ahileus și împăratul
Toas tare să silia să ucigă pre Ector și-i sfărâmară coiful din cap cu paloșele, de-i cura sângele
pre obraz. Iar Ector să apăra de dânșii cu paloșul său și, lovindu-l//(f.50r) pre împăratul Toas cu
paloșul preste obraz, îi tăie nasul jumătate. Iar frații lui Ector degrab alergară să-i ajute și,
năpădind pre greci, robiră pre împăratul Toas, pre împăratul Telamon îi răniră de moarte, pre
Arhileus îi trântiră de pre cal și pre împăratul Toas îi trimisără legat în cetatea Troada. Mare
vitejie făcură feciorii împăratului Priam într-acea zi, că pre mulți greci ucisără și pre mulți
împărați biruiră.

128
 Iară Ector, cu ajutoriul fraților săi încălecând pre cal, ucisă mulțime de greci. Iar Diomid
năpădi pre Eneia și întâiu zisă lui așa:„ Bucură-te, sfeatnice, carele ai dat împăratului Priam sfat
bun pentru mine! Și iată, acum vei luao de la mine căzuta ta plată”. Și lovindu-l cu sulița, îl trânti
de pre cal. Iar Ector încă-l lovi cu sulița și-l trânti de pre cal.
Menelai împărat să întâlni cu Paris, carii atunci bine să cunoscură și să repezi să lovească
pre Paris cu sulița. Iar Paris îl lovi cu o săgeată tocma<i> în obraz și, de mare nevoie, căzu
Menelai de pre cal. Pre carele, puindu-l ostașii lui pre cal, îl dusără la corturi și, legându-l
doftorii cu niște alifie de nu cura sânge,/(f.50v) iarăși încălecă pre cal și mersă la război. Și aflând
pre Paris, să repezi cu sulița să-l ucigă, care lucru lesne ar fi făcut, că într-acea vreame să
dezbrăcasă Paris de arme. Ci-l apără Eneia cu pavăza sa de sulița lui Menelai și-l trimisă în
cetate. Iar Ector foarte tăiia pre greci și turbura oștile lor. Așijderea și ceialalți, atâta tăiia pre
greci, cât îi întoarsără în fugă. Iar troadeanii tăindu-i, îi goniră până la corturi. Și sosind noaptea,
să conteni războiul. Iar troadeanii ca niște biruitori întrând în cetate, să odihnia.

Pentru sfatul împăratului Priam

A doao zi dimineața, împăratul Priam porunci într-acea zi să nu fie războiu, ci chiemă pre
toți feciorii săi și, după rânduială, șezură toți pre la locurile sale. Iar împăratul Priam zisă lor așa:
„Iubiții miei fii, voi bine știți că împăratul Toas iaste închis în temnița noastră, pre carele
gândesc că va fi cu dreptate să-l căznim cu rea moarte. Și ce-mi răspundeți pentru aceasta. Ca să
auz?”
Iară Eneia zisă împăratului așa:„Ba, domnul mieu, împărate, să nu să îndeamne blagorodia ta a
face un păcat ca acesta, ca să faci vreo //( f.51r) răutate împăratului Toas, că împăratul Toas iaste
din cei mai mari grecești, că și împărăția ta ai coconi și alte obrază mari la războiu. Și de să va
întâmpla să prinză grecii pre vreunul, iarăș vor răsplăti cu rău și vor aduce măriei tale mare
scârbă”. Iară Ector și ceialalți toți lăudară sfatul lui Eneia.
Împăratul Priam zisă:„ Dar dacă vom face noi așa și vom lăsa pre împăratul Toas cu viață, atunci
grecii vor gândi că noi nu cutezăm să răsplătim vrăjmașilor noștri”. Atunci toți dimpreună zisără:
„Cu dreptate iaste, putearnice împărate, de vei pofti blagorodia ta, să fie precum au zis Eneia”.
Atunci împăratul lăsă după sfatul lor și porunci să caute cu toate cele trebuincioasă pre
împăratul Toas.

129
 Iară grecii, pentru paguba lor și pentru atâta mulțime de ostași, rău să tânguiesc întru
tăceare și zic că cu mare nebunie au fost cuprinși, de începură războiu spre paguba și pierirea sa.
Într-acea noapte să îmbrăcă ceriul cu nori întunecați și cu multe ploi și să făcură groaznice tunete
și fulgere/( f .51v) și încă fu mai rău, că veni un vifor foarte mare și înfricoșat, de surpă toate
corturile lor. Pentru aceea, într-acea noapte mare dureare și nevoie veni preste greci.

Pentru al cincelea războiu al grecilor și al troadeanilor

Iară a doa zi, răsări soarele, de lumina fața pământului și grecii cu toții foarte degrab să
înarmară, pentru că preaputearnicul acela Ector, nedându-și odihnă trupului, ieșia cu oștile pre
poarta cetății și veni slobod la războiu. Apoi ieși Paris, apoi Troil, apoi Deifeb, apoi Antenor,
apoi Eneia, apoi prințipul Polidam. Iar din greci, întâiu împăratul Antenor năpădi pre Ecto. Iar
Ector atâta îl lovi cu paloșul, cât îl tăie în doao, apoi să porni asupra grecilor, de-i tăiia făr de
milă.
Iar atunci, dintre greci veniră doi împărați frați buni, anume împăratul Epistrop și
împăratul Sedei. Și întâiu împăratul Epistrop lovi pre Ector foarte tare cu sulița. Iar Ector atâta îl
lovi cu paloșul, cât îl despică în doao până în șaoa calului. Iar împăratul Sedei, văzind pre frate-
său//(f.52r) mort, plânge cu amar și chiamă o mie de ostași și îi roagă ca cu el dinpreună, să ucigă
pre Ector, ca să-și răsplătească moartea fratelui său. Și acei ostași, dinpreună cu împăratul lor,
năpădiră pre Ector și-l trântiră de pre cal. Ci împăratul, tinzindu-și mâna să lovească pre Ector cu
paloșul, iar Ector deate cu paloșul său și tăie mâna împăratului Sedei și muri. Și îndată încălecă
pre cal și, năpădind pre greci, îi tăiia făr de milă.
Iar într-acea vreame, Ahileus ucisă pre împăratul Ipon. Iar Eneia, atunci, ucisă pre
împăratul Athimac. Iar Diomid năpădi pre împăratul Xantip și-l ucisă. Războiul fiarbe mai iute și
troadeanii împresoară pre greci minunat, iar grecii să pornesc pre fugă. Iar Ector, într-acea
vreame, iarăși ucisă pre doi împărați grecești, pre împăratul Alpinor și pre împăratul Dinor, iar
grecii cădea înaintea troadeanilor și înmulțiia morții săi. Și încă le veni mai mare cădeare, pentru
că într-acea vreame, împăratul Ector176 veni din cetatea Troadei la războiu cu cinci mie de ostași.

176 Scria ,,Epistrop”. Dar în conformitate cu logica narațiunii, nu putea fi vorba de Epistrop, care fusese
ucis de Hector.

130
Și adusă la războiu pre un săgetătoriu/( f.52v) cu chipul ciudat, că de la buric în jos era cal, iară
de la buric în sus era om și preste tot trupul lui era flocos cu păr de cal.
Fața lui, măcar că era ca de un om, însă era roșie ca un cărbune de foc și renchieza ca un
cal, iar ochii lui lumina ca para focului, de carele să speriia cine-l vedea. Și nu era îmbrăcat cu
nici nu fealiu de arme, ci întra la războiu numai cu un arc și cu un sehaidac plin de săgeți, de care
să speriia caii grecilor de fugia. Ostașii îi bătea cu pintenii , iară ei fugia înapoi. Și acel
săgetătoriu, sărind prin tabără, mulțime de greci ucidea. Grecii reapede fugia la corturile lor, iar
troadeanii îi tăiia făr de milă. Diomid fugiia reapede, ca să scape la cortul său, pre carele
săgetătoriul iute îl goniia. Și de mare nevoie cu destulă frică să întoarsă la săgetătoriu, pre carele,
lovindu-l cu paloșul, îl ucisă, că era săgetătoriu neînarmat.
Apoi grecii iarăș, lepădând frica aceea, bărbăteaște să întoarsără la troadeani. Iar
troadeanii, bătându-să cu dânșii, groaznic înmulțiră tăiarea. Și atunci prinsără grecii pre prințipul
Antenor și-l trimisără la corturile lor și, într-acea zi, nu mai conteni războiul până seara. //(f.53r )

Grecii trimisără soli la împăratul Pria, cerând pace în doao luni

Apoi, întărindu-să pacea, grecii mergea în cetate făr de frică și ieșia. Așijderea și
troadeanii făr de teamere mergea la tabăra grecească și să întorcea. Iară întru una de zile, Ector să
dusă la corturile grecești cu mulți boiari, pre carele Ahileus văzindu-l, îl rugă cu dragoste ca să
între în cortul lui. Iar Ector îl ascultă și mearsă la dânsul. Iar Ahileus îl primi cu bucurie și pentru
multe lucruri vorovia între sine. Iar mai pre urmă, zisă Ahileus lui Ector :„ Ectore, Ectore, drag
îmi iaste că te văz astăzi făr de arme, că niciodată făr de arme nu te-am văzut. Ci mai drag mi-ar
fi de ai muri de mâinile meale, că eu întru putearea <b>rațului tău simțiu mare puteare, mai
vârtos întru vărsarea sângelui mieu, când mă loviiai adeaseori cu paloșul tău. Pentru aceasta, dar,
gândul mieu cu multă dureare mă junghie și mai vărtos să turbură , că prea iubitul mieu priaten,
adecă împăratul Patroclu, l-ai omorât și pentru aceasta moartea lui Patroclu să va răsplăti prin
tine. /(f.53v) Cătră aceasta știu că în tot chipul gândești să mă omori”.
Și așa Ahileus săvârși cuvintele sale, căruia Ector îi răspunse așa: „Jupâne Ahileus, de
gândesc eu să te omor pre tine, ce te miri pentru aceasta? Că fac cu dreptate. Că cum poci eu să
iubesc pre acela, cerele mă pizmuiaște de moarte, că cu atâta pizmă ai îndrăznit a te oști asupra
mea? Că din vrajbă dragostea nu să poate naște, ci mai vârtos să înmulțeaște mânia, iar
dragostea să începe din dragostea cea de gând și din urâciune să începe vrajba, pre carea tu, încă
131
fiind în pământul tău, inima ta o ai <h>rănit și ai venit să surpi moștenire striină. Și, iată, cu fapta
te-ai arătat că ești făcătoriu de vrajbă, iar nu făcătoriu de bine, și ești iubitoriu de strâmbătate,
că, iată, mă socotești vinovat că am ucis eu pre vrăjmașul mieu, Patroclu împărat, carele căuta să
ia capul mieu. Apoi cu groaznicele tale cuvinte gădeaști să mă spa<r>i ca pre un prunc, ca să
mă înfricoșez de cuvintele tale și să mă arăt slab în războiu. Aceasta iaste socotința gândului tău.
Ci adevărul //( f. 54r ) îți grăiesc, că cuvintele tale nicidecum nu mă înfricoșează, ci încă îmi râz
de atâta minte deșartă, carea au născut niște cuvinte ca aceastea.
Și-ți spui ca să înțelegi cu adevărat, că de voi mai trăi eu încă doi ani și să va întări brațul mieu,
nădăjduiesc în puterea că nu numai tu însuți, ci și toți împărații și prințipii grecești, carei să
oștesc împrotiva mea, de mâna mea cu amară moarte veți muri și mai mult nu vă veți aduce
aminte de moartea lui Patroclu împărat, perind voi rău în țară striină, ca să să înveațe după aceea
și celealalte neamuri grecești cum vor surpa cu vicleșug moșia striină. Și ce grăiesc mai mult, că
de te îndeamnă atâta mărirea puterii tale ca să te scoli împrotiva mea, fă dar să facă sfat toți
împărații și prințipii grecești și să dea mâna pentru aceasta, ca să ne lovim numai noi amândoi.
Și de nu mă vei birui tu pre mine, atunci eu și prințipii miei, cu toate împărățiile noastre, să fim
supuși împărățiii grecești. Iar de te voi birui eu pre tine, atunci toți împărații grecești să iasă din
pământul nostru și să să ducă în țărâle lor.”
Iar Ahileus, auzind cuvintele lui /( f. 54v) Ector să aprinsă de mânie și să năduși tot și să
apucă de războiu cu îndrăzneală. Și pentru semn de tărie aduce lui Ector un paloși, iar Ector îl
primi cu dragoste. Iar deaca auziră aceasta împărații și prințipii grecești, să adunară la cortul lui
Ahileus, nevrând să întărească aceasta, și zisără că nu să cade să să slăvească atâția împărați
pentru biruința unui ostași, nici de-l va birui pre el să fie toți defăimați. Așijderea și troadeanii
nu poftiră să fie aceasta, fără numai împăratul Priam poftiia să fie așa, pentru că știia puterea lui
Ector. Ci nu să făcu precum poftiia el. Atunci, împărații grecești petrecură cu cinste pre Ector cu
mulțime de boiari mari, până în cetate.

Pentru al șasălea război al grecilor și al troadeanilor

Iar deaca trecu sorocul păcii, iar grecii și troadeanii să gătesc de războiu. Și, lovindu-să
amândoao oștile, făcură tăiare foarte groaznică, că să bătură de dimineața până sara. Și să bătură
treizeci de zile neîncetat și căzură de amândoao părțile mulțime de ostași și mai vârtos din

132
troadeani, că într-acea vreame era la războiu partea grecilor cea mai aleasă. Și într-aceale zile
periră la războiu șasă feciori de ai împăratului Priam. //(f. 55r)

Mai făcură grecii cu troadeanii pace trei luni

Într-acea vreme, Calcas, popa cel idolesc de carele s-au zis mai sus că lăsă pre troadeani
și să lipisă de greci, acesta ruga pre împărații grecești ca să roage pre împăratul Priam să-i dea
pre fie-sa Brisandra, carea rămăseasă în cetate. Deci mergând solii grecești la Troada, rugară pre
împăratul Priam de le deate pace cu soroc trei luni. Apoi solii rugară pre împăratul Priam ca să
sloboază din robie pre împăratul Toas și să ia schimb pre prințipul Antenor. Iar împăratul porunci
să fie așa. Apoi solii mult rugară să dea pre Brisandra, fiica popei idolesc, și o deate. Și așa
împăratul Toas să izbăveaște de troadeani și prințipul Antenor să îzbăveaște de troadeani și
prințipul Antenor de greci. Iar solii, luând pre împăratul Toas, să dusără la tabăra grecească.
Iar a doa zi, împăratul Priam trimisă pre Troil și /( f. 55v) pre alți boiari, de petrecură pre
Brisanda, fata popei, până aproape de tabăra grecească. Iar boiarii grecești veniră de o luoară și o
dusără cu cinste la corturile grecești. Iar împăratul Agamemnon porunci de veniră toți împărații
și prințipii, carii șezind pre la locurile sale, atunci veni și Brisanda înaintea lor și să închină. Iar
ei porunciră de-i adusără jăț de aur, de șezu. Și să mirară împărații de atâta frumuseațe a ei. Și o
întreba pentru împăratul și pentru obiceaiurile cetății, iar ea foarte bine le spunea lor. Iar ei să
mira de înțelepciunea ei și o dăruiră cu scumpe daruri și o trimisără la tată-său.
Iar ea, văzind pre tată-său, să porni asupra lui cu cuvinte aspre și plângând zicea:,, Cum,
părintele mieu, atâta nebunie întunecă mintea ta, carea mai nainte înfloriia cu atâta înțelepciune?
Că tu, carele erai de troadeani înălțat la atâta cinste, acuma te făcuși lor hiclean vânzători și ai
lepădat moșia ta și cetatea în carea te-ai născut și te-ai lipit de vrăjmașii lor. Mai bine ar fi fost,
părintele mieu, să lăcuiești într-un loc pustiu, decât //(f. 56r) într-atâția oameni a te întuneca cu
rușine. Au doară gândești, dragul mieu părinte, că grecii te socotesc a fi credincios, carele te-ai
arătat moștenirii tale necredincios? Cu adevărat te-au amăgit răspunsurile ceale minicioasă ale
lui Apolon, carele spui că ț<i>-au zis să te leapezi de moștenirea ta și să te lipești de vrăjmașii
tăi”. Și așa săvârși Brisanda cuvântul său cu multe lacrămi.
Iar tată-său zisă așa :„ Iubita mea fiică, cine din oameni să poate împrotivi poruncei
marilor dumnezei? Că eu nu lăsai de voie moșia mea, ci făr de minciună luai răspuns de la dânșii
că cetatea Troada, în scurtă vreame va cădea, perind slăviții ei stăpâni și toți cetățeanii de

133
ascuțitul sabiei. Și pentru aceasta, fiica mea, mai bine iaste noao în pământ striin să trăim bine,
decât în moșia noastră să perim rău”.
Și auzind Brisanda aceaste cuvinte de la tată-său, tăcu, apoi, începu Brisanda a lepăda
gândurile ceale vechi și a câștiga altele noi și îi mai plăcu să lăcuiască cu grecii, decât cu
troadeanii. Și cine din oameni va loa credința muierii, carea cu un ochiu plânge, iar cu altul râde?
Și cu adevărat nebun iaste acela /( f.56v) carele creade lingușiturile muierii. Că cine din oameni
poate scrie sau poate spune amăgituirle muierești?

Pentru al șaptelea războiu al grecilor și al troadeanilor

După ce trecură trei luni ale păcii, iar viteazul acela Ector ieși din cetate cu ceata sa, în
care era 15 mie de ostași foarte viteaji, Troil ieși cu zeace mie, apoi Pariz, apoi Deifeb, apoi
Eneia, apoi Polidam, apoi împăratul Rem, apoi împăratul Sedemon cu ceatele sale. Și într-acea,
zi din troadeani ieșiră la războiu 150 de mie. Iar din greci, întâiu Ahileus ieși la războiu cu 7000
de ostași, apoi Diomid cu atâția, apoi împăratul Menelai cu atâția, apoi împăratul Telamon cu
atâtția, apoi împăratul Xantip cu atâția, apoi împăratul Agamemnon ieși cu mulțime de ostași.
Iar din greci întâiu împăratul Filis veni la războiu și să porni asupra troadeanilor. Pre
carele îi întâlni Ector și, lovindu-l cu sulița, îl trânti de pre cal. Atunci grecilor părându-le rău de
împăratul Filis, sloboziră războiu foarte groaznic. Troadeanii împrotiva// (f.57r) lor iarăș
înfricoșată tăiare înmulțiră, de care urmează mare tăiare. Despre greci veni împăratul Xantip,
carele doria să răsplătească moartea unchiu-său, împăratul Filis, și reapede să porni asupra
troadeanilor și alergă după Ector. Iar Ector atâta-l lovi cu paloșul, cât îl tăie în doao. Atunci grecii
să porniră asupra troadeanilor, de-i tăiia cumplit, până îi întoarsără în fugă. Atunci Ector era rănit
în obraz, nu să știe de cine, și ieșisă de la războiu. Iar grecii goniră pre troadeani până aproape de
zidurile cetății.
Iar Ector, rădicănd ochii, văzu pre zidul cetății pre Elena și pre muiarea sa și pre surorile sale
privind asupra oștilor. De care să rușină Ector foarte și, mâniindu-să, năpădi pre împăratul
Memnon, carele era nepot de sor<ă> lui Ahileus și atâta îl lovi cu paloșul, cât îi despică capul în
doao. Pre carele văzindu-l Ahileus mort, lovi pre Ector cu sulița, iar de pre cal nu-l putu supra.
Iar Ector lovi pre Ahileus preste obraz și-l răni și zisă lui așa :,,O, Ahileus, mult te cerci să te

134
aproprii de mine! Ci să știi cu adevărat că tu cauți să te aproprii de foc și să știi că/( f .57v) cătră
moartea ta te aprorpii.
Iar Ahileus vrea să răspunză cevaș, ci veni Troil cu mulțime de ostași, carele tăiia pre
greci făr de milă, până îi întoarsă în fugă. Iar despre greci, veni viteazul acela Diomid și,
năpădind pre Troi, îl trînti cu sulița de pre cal și, luându-i calul, îl trimisă la cortul său. Apoi
Diomid umblă sărind prin tabăra troadeanilor și face mult rău. Pre carele năpădindu-l prințipul
Polidam, atăta lovi cu sulița pre Diomid, cît îl trânti la pământ cu cal cu tot, de care cădeare să
vătămă Diomid foarte rău. Iar Polidam luo calul lui Diomid de frâu și-l deate lui Troil, pre carele
îndată încălecă Troil. Ci Ahileus curând ajunsă pre Troil, iar Troil lovi pre Ahileus și-l trânti de
pre cal și tăiia pre greci foarte rău. Iar Ector pre toți grecii carii venea împrotiva lui îi ucidea și,
sosind la Ahileus, iarăș îl trânti cu sulița de pre cal și tare-l bătea cu paloșul preste coiful
capului. Grecii foarte apăra pre Ahileus. Ci Ector tăie pre mulți greci, că scrisă Darii că Ector
aproape de o mie de greci tăie, din cei ce apăra pe Ahileus, și d-abia să apără Ahileus de Ector.
Iară troadeanii atâta înmulțiră tăiarea, //(f.58r ) cât întoarsă pre greci în fugă și-i tăiară până la
corturi. Și îndată sosind noaptea, încetă războiul. Și așa să bătură grecii cu troadeanii o lună de
zile. Apoi făcură pace șase luni și mergea unii la alții făr de teamere.

Pentru al optulea războiu al grecilor și al troadeanilor

În vremea aceștii, păci mare ciumă veni asupra grecilor și muriră foarte mulți. Și când să
împliniia zilele păcii, iar moartea nu mai conteniia, atunci împăratul Agamemnon iarăși trimisă
soli la împăratul Priam, de-i mai deate pace treizeci de zile și iarăși întări pacea, măcar că nu
plăcea troadeanilor să dea atâta vreme de pace. Apoi, împlinindu-să sorocul, și a doao zi era să
fie războiul.
Iar într-acea noapte, Andrometa , muierea lui Ector, cu care născusă Ector doi coconi,
unul Laomedond, iar altul Astion, carele era prunc mic în brațele maică-sa, aceasta Andrometă au
visat pentru bărbatul său un vis foarte groaznic, din care vis cunoscu că, de vai eși bărbatul său
într-acea zi la războiu, trebuie să piară. Și începu a plânge pentru dânsul într-ascuns și îndrăzni
atunci noaptea de-i spusă acel vis /(f.58v) și-l rugă să nu iasă într-acea zi la războiu. Iar Ector,
pentru cuvintele muierii sale foarte să mânie și așa-i zisă:„ Au nu ști tu, muiare, că iaste mare
rușine blagorodnicilor a creade visele și a să înfricoșa de dânsăle?” Iar Andrometa, deaca văzu că
nu o ascultă, tăcu.

135
 Ci a doao zi mearsă la împăratul Priam și la împărăteasa Ecuba, de le spusă vedenia sa și
să rugă lor să nu lasă pre Ector să iasă într-acea zi la războiu. Iar împăratul Priam porunci oștilor
sale să să înarmeaze și tuturor feciorilor săi și altor împărați și prințipi și le porunci să iasă cu
oștile sale la războiu. Iar lui Ector îi porunci să nu iasă într-acea zi la războiu, pentru care lucru
Ector să mânie foarte pre muierea sa, pricepând că din îndemnarea ei să făcu aceasta. Ci,
neascultând porunca tatâni-său, porunci slugilor de-l înarmară, gândind să iasă la războiu.
Care lucru vazind Andromenta, muierea lui, țiind pre fiul său cel mic în brațe, rugându-l și
zicând lui așa:„ De te lepezi a nu mă milui pre mine, domnul mieu, încăi fie-ți milă de pruncul
acesta, carele iaste născut din tine, că maica lor și fii tăi să nu moară cu amară moarte sau să fie
supărați de grea sărăcie”. Așijderea //(f. 59r) și maica lui, împărăteasa Ecuba, cu surorile lui,
Casandra și Polixena, și împărăteasa Elena ruga pre el ca să să dezbrace de arme și să odihnească
în palaturile sale. Iar Ector, neascultând rugăciunea lor, îndată încălecă pre calul său și purceasă
la războiu.
Care lucru vazind Andrometa, muierea lui, de mare jale, rupându-și hainele sale și
slobozindu-și părul capului său, alerga la împăratu Priam și, căzind la picioarele lui, să ruga să
întoarcă pre Ector ca să nu iasă la războiu. Iar împăratul Priam îndată încălecă pre calul său și
degrab ajunsă pre Ector la poarta cetății și cu mânie apucă calul lui de frâu și ruga pre Ector să să
întoarcă la palaturile sale. Iar el, ascultând rugăciunea tatâni-său, să întoarsă la palaturile sale și
nu vrea nicidecum să să dezbrace de arme, ci ședea sfărâmându-să cu gândurile, dorind să iasă la
războiu.
Iar într-acea vreame ardea războiul mai iute între greci și între troadeani și mare ucidere
să făcea între dânșii. Împărații Telamon și Aiax bărbăteaște gonesc pre troadeani, ci Pariz
bărbăteaște îi apără. Împăratul Menelai năpădi pre/(f .59v) împăratul Miser și-l surpă cu sulița de
pre cal și-l prinseră grecii. Iar Polidam voievodul sosi la acel loc și izbăvi pre împăratul Miser
din mâinile grecilor și-i ajută de încălecă pre calul său. Iar împăratul Telamon și Menelai trântiră
pre Polidam de pre cal. Iar el să apără bărbăteaște și îndată sosi Troil și mântui pre Polidam din
mâinile grecilor și-i ajută de încălecă pre cal.
Într-acea vreame veni Ahileus la războiu și să porni asupra troadeanilor bărbăteaște
tăindu-i și rănindu-i. Iar un fecior al împăratului Priam, anume Margariton, să cercă să ucigă pre
Ahileus, iar Ahileus îl ucisă pre el. Atunci să făcu mare turbururare între troadeani pentru
moartea lui Margariton, fiul împăratului, și troadeanii foarte înmulțiră tăiarea cu grecii, iar alții

136
dusără trupul lui Margariton în cetate cu multe lacrămi. Pre carele deaca-l văzu fraste-său Ector
mort, plângea cu amar, întrebând cine l-a ucis. Și îi spusără ca l-au ucis Ahileus.
Atunci Ector, fără știrea tatâni-său, își puse coiful în cap și-l legă bine și ieși la războiu.
Și,//(f.60r) întru mânia, sa ucisă pre doi împărați, pre împăratul Eripol și pre împăratul Castid.
Apoi să porni asupra grecilor, tăindu-i și rănindu-i. Și să întâlni cu împăratul Polisten și lovi pre
Ector cu sulița, iar nu-l putu surpa jos. Iar Ector atâta îl lovi cu paloșul, cât îl tăie în doao. Iar
Ahileus, văzind moartea unchiu-său, socotea cu mintea sa că„ de nu va peri Ector, cu adevărat
noi toți vom bea paharul morții amar de mâna lui, făr de voia noastră”. Și luând Ahileus sulița,
vrea să să lovească cu Ector. Iar Ector deate cu o săgeată și lovi pre Ahileus în față. Iar Ahileus
să dusă de la războiu rănit. Și, legând rana, să întoarsă iarăș la războiu cu acel gând ca să ucigă
pre Ector, măcar de i să va întâmpla și moarte.
Iar Ector tăia pre greci făr de milă și să înâlni cu un împărat grecesc, anume Leohid, pre
carele Ector îndată îl ucisă cu paloșul. Iar Ahileus, văzind pre Ector că ucisă atâția împărați, să
sperie și căuta vreame să lovească pre Ector. Iară Ector, într-acea /(f.60v) vreame, prinsă pre un
împărat grecesc de cei mari și, puindu-și tot gândul său să-l scoață din tabără, aruncă pavăza
după spate și rămasă cu pieptul gol. Iar Ahileus, văzind pre Ector cu pieptul gol, îl lovi cu sulița
în piept și-l trânti mort de pre cal. Iar împăratul Sedemon, văzind pre Ector mort, năpădi pre
Ahileus și cu mare mânie atâta îl lovi cu sulița, cât îl trânti de pre cal ca pre un mort. Pre carele
luându-l177 grecii pre brațe, îl dusără la corturile sale. Iar troadeanii pentru moartea lui Ector să
turburară foarte și luând trupul lui cu mare plângere, cu capetele goale îl dusără în cetate.

Pentru îngroparea lui Ector

Ducând trupul lui Ector mort în cetate, să făcu mare plîngere și tânguire între cetățeani și nu era
acel cetățean carele nu vrea da morții pre fiul său pentru viața lui Ector. Iar împăratul Priam,
deaca văzu pre fiul său Ector mort, cu mare plângere și cu negrăită dureare să sfărâma și preste
trupul lui Ector de multe ori leșina și i să vrea întâmpla și//( f. 61r) moarte, de nu-l va trage
boiarii cu sila în lături. Aseamene și frații lui pătimiia, că poftiia să moară dimpreună cu dânsul,
decât să trăiască. Dar de împărăteasa Ecuba ce vom zice, dar de Andrometa, muierea lui, dar de
surorile lui, a cărora fire iaste foarte jalnică și plângătoare? Acelea pentru mulțimea vorbei le
lăsăm toate.

177 Scris ,, luundu-l ”

137
 Iar după aceastea, împăratul Priam porunci să facă deasupra capiștei Paladei un cort mare
de argint și să-l poleiască cu aur și să puie într-însul o masă mare de aur și să puie pre dânsa
trupul lui Ector șezind și să-l ungă cu balsam, ca să nu putrezească. Și ședea acel trup cu fața
cătră oastea grecească, țiind paloșul în mâna dreaptă, ca să îngrozească pre greci. Aceasta făcu
împăratul Priam, ca să-și mângâie puțintel scârba inimii.

Pentru trimiterea slugilor grecești la împăratul Priam

Iar după moartea lui Ector, adună pre toți împărații și prințipii grecești la vorbă împăratul
Agamemnon și le zisă aceste cuvinte:,, Priatini împărați și prințipi, datori sântem acum să dăm
mare/(f.61v) mulțemită dumnezeilor noștri, că pre cumplitul nostru vrăjmași Ector ne-am
învrednicit a-l piarde prin Ahileus. Că până era Ector viu, câte răutăți am pătimit de la dânsul, că
pre câți împărați ai noștri au pierdut Ector cu puterile sale! Pre împăratul Protezilai, pre
împăratul Patroclu, pre împăratul Mereon, pre împăratul Umeros, pre împăratul Boetes, pre
împăratul Artilog, pre împăratul Protenor, pre împăratul Ortonom, pre împăratul Epistrop, pre
împăratul Sedei, pre împăratul Alpinor, pre împăratul Filis, pre împăratul Dinor, pre împăratul
Xantip, pre împăratul Memnon, pre împăratul Eripol, pre împăratul Gastid, pre împăratul
Polisten, pre împăratul Leohid și pre alți ai noștri blagorodnici împărați grecești.
Iar de ceilalți ostași grecești mulțime multă făr de număr au perit de mâinile lui. Iar
acum, murind Ector, nădejdea troadenilor, pecum socotesc , de tot au perit și stâlpul povaței lor
au căzut. Dar noi acuma, ce gândim, au doară n-am ajuns la nădejdea biruinței noastre? Și acum
gândesc//( f.62r) că iaste cu dreptate să trimitem soli la împăratul Priam, să cearem pace în doao
luni de zile, pân<ă> să va vindeca Ahileus de ranele sale, și atunci, dimpreună cu dânsul,
bărbăteaște să ne nevoim pentru biruința troadeanilor. Și ce-m<i> grăiți pentru aceasta, să auz? ”
Iar ei lăudară sfatul lui. Atunci, împăratul Agamemnon trimisă soli la împăratul Priam, de-i deate
pace doao luni.

Pentru schimbarea lui Agamemnon și pentru stăpânirea lui Palamid

Într-acea vreame de pace, Palamid, feciorul împăratului Naul, foarte să jeluiia cătră împărați și
prințipi pentru Agamemnon, că mai mult nu va să-l aibă pre dânsul stăpân, zicând că el iaste mai
vreadnic decât Agamemnon. Iar deaca auzi aceaste cuvinte împăratul Agamemnon, atunci îndată

138
porunci de chiemă pre toți împărații și prințipii la vorbă și zisă aceaste cuvinte:„ O, priatinilor,
împărați și prințipi, de când am ieșit din împărățiile noastre și am întrat într-acest pământ, sarcina
povățuirii voastre cu iubire de osteneală am purtat, supt care bine m-am nădușit până acuma.
Zioa și noaptea /(f .62v) n-am dat odihnă duhului mieu și în tot chipul m-am grijit pentru voi,
după putința mea. Iar acum mi să cade să mă odihnesc de acea sarcină grea și gândesc că iaste cu
dreptate să vă aleageți alt povățuitoriu, supt a căruia stăpânire gata sânt și eu dimpreună cu alți
împărați să mă ostenesc”.
Și, întorcându-să cătră Palamid, zisă așa: „ Și tu, jupâne Palamide, fiul lui Naul, gândești că eu
mă bucur de această stăpânire? Cu adevărat îți grăiesc că, de când am luoat această stăpânire,
mai vârtos am adaos grijă duhului mieu. Și pentru aceasta, bucuros sânt să leapăd de pre mine
jugul acesta. Și tu, de și-l poftești cu bucurie, așijderea ca un om te vei osteni foarte purtându-l.
Ci în zadar te turburi defăimându-mă, nefăcându-ți niciun rău. Care lucru nici să cade să facă așa
blagorodnicii, ca să defaime pre priatinii săi în înaintea atâț<i>a împărați și prințipi, a toată
lumea”.
Apoi toți împărații și prințipii și toți stăpânitorii grecești aleasără loruș voivod pre
Palamid, feciorul împăratului Naul și îi deateră lui toată//( f. 63r) stăpânirea ostășească. Iar
deaca spusără aceasta lui Ahileus, foarte nu-i placu și zisă:„ Cu adevărat aceasta o făcură
împărații făr de priceapere, că n-au făcut bine de au schimbat pre Agamemnon, că nu-i iaste
omului să să bucure de stăpânire noao”. Că iubiia Ahileus foarte pre Agamemnon împărat, pentru
buna lui priceapere și înțelepciune.

Pentru al noaolea război al grecilor și al troadeanilor

Trecând doao luni de pace, împăratul Priam vru să răsplătească cu paloșul moartea fiului
său, lui Ector, asupra grecilor și, alegându-și doazeci de mii de ostași, pre carii îi numi să fie
ceata lui. Iar celelalte ceate le tocmi după rânduiala cea dintâiu și porunci să iasă oștile la
războiu. Și după porunca lui, întâiu ieși fiul său Deifeb, apoi Pariz, apoi Troil, apoi însuși
împăratul Priam, apoi Eneia, apoi Polidam, apoi împăratul Sarpedon cu ceatele sale și mearseră
degrab până aproape de oștile grecești. Iară/(f.63v) Palamid încă-și râduiia ceatele sale și, deaca
rândui, ieși la războiu asupra troadeanilor și întâiu să repezi Palamid asupra împăratului Priam,
vrând să-l surpe de pre cal cu sulița. Iar împăratul Priam lovi pre Palamid cu sulița, cât îl trâni de

139
pre cal. Apoi să porni asupra grecilor și turbură oștile lor, că pre unii îi ucidea, pre alții îi răniia,
iar pre alții de pre cai îi surpa. Și minunate lucruri făcu împăratul Priam într-acea zi cu vitejia sa,
care de unii nu să vor putea creade, de un om așa de bătrân să facă atâta vitejie. Iar Deifeb pre
greci neîncetat îi sfărâma, săgetându-i și omorându-i. Și războiu ardea foarte tare, că într-acea
vreame împăratul persilori eși la Troada cu mulțime de ostași și veni și la războiu și tăiia pre
greci foarte rău. Iar prințipul Athinei și Menelai împărat cu mulțime de ostași năpădiră foarte
tare pre împăratul persilor și-l ucisără, iar troadeanii deteră dosul. Pre carei putearnicul
Saperdon vitejaște îi apăra. Iar împăratul//(f. 64r) Priam cu fiii săi sosind la acel loc, înfrânsă pre
greci, tăindu-i foarte rău. Că, într-acea zi, nici unul dintre troadeani nu făcu vitejie cât împăratul
Priam, a căruia groază neputând suferi grecii, deateră dosul a fugi, pre carii troadeanii îi tăiia,
gonindu-i până la corturile lor. Și făcându-să seară, să conteni războiul. Iar împăratul Priam ca
un biruitoriu să întoarsă în cetate. Iar, a doao zi, prințipul Palamid, voivodul oștilor grecești,
trimisă soli la împăratul Priam, ca să-i dea pace trei luni de zile. Iar împăratul Priam, sfătuindu-să
cu ai săi, îi deate pace. Iar, într-acea vreame, Ahileus mearsă la Troada să vază cetatea, că atunci
împăratul Priam făcea pomenire fiului său, lui Ector, și poruncisă împăratul troadeanilor să facă
plâns și tânguire cinsprezeace zile. Și văzu Ahileus cortul cel de argint supt carele era trupul lui
Ector deschis de toate părțile. Iar înaintea acelui trup sta multe jupânease și cocoane frumoasă cu
cosițele despletite de plângea și să tânguia. Acolo era și împărăteasa Ecuba cu fie-sa, /(f.64v)
preafrumoasa Polixena<de> plângea și să tânguia. Iar Ahileus iubi pre Polixena foarte și pofti să
o aibă luiși muiare. Apoi socoti Ahileus să trimiță pre o slugă a sa la împărăteasa Ecuba, ca să-i
dea pre fie-sa Polixena, făgăduindu-i ei că va face el pre împărați și pre domni, de să vor duce la
țărâle lor și pre ei îi vor lăsa în pace.
Și chiemă pre o slugă a sa foarte credincioasă și, dându-i o scrisoare, porunci să nu spue
nimănui și îi zisă să meargă la împărăteasa Ecuba, ca să-i spue gândul inimii lui. Iar sluga îndată
să găti de călătorie și, sosind la împărăteasa Ecuba, să închină ei. Iar împărăteasa îl întrebă ce
iaste pricina venirii lui. Iar el îi spusă gândul și cuvintele domnului său, apoi îi dete și scrisoarea
lui pecetluită. Iar ea, cetind scrisoarea, tăcu mult, apoi zisă:„ Mergi, priatine, cu pace la cel ce te-
au trimis și spune stăpânului tău de la mine sănătate, că eu sânt bucuroasă să împlinesc voia lui.
Ci trebuiaște să știu și voia împăratului Priam, bărbatul mieu, și a fiului mieu Pariz și, ce-mi vor
zice //(f. 65r ) ei, voi spune ție. Și să vii a treia zi și vei luoa răspuns desăvârșit de la mine”. Iar
sluga să închină ei și să dusă la domnul său și toate cuvintele împărăteasii Ecubei spusă lui. Care
lucru, deaca auzi Ahileus, să veseli foarte.

140
 Iar împărăteasa Ecuba, deaca veni la dânsa împăratul Priam, porunci să chiame pre fii
săi. Iar ei veniră la dânsa și șezură pre la locurile sale. Iar împărăteasa Ecuba îndată spusă toate
cuvintele lui Ahileus și le arătă și scrisoarea lui cea trimisă. Iar împăratul Priam, cetind cartea lui
Ahileus, plecându-și capul, tăcu multă vreame, gândind în multe fealuri pentru aceasta. Apoi zisă
așa: „O, cu cât greu iaste inimii meale ca să am priaten pre un vrăjmaș cumplit ca acesta, carele
cu atâta obidă rea m-au vătămat și lumina ochilor miei cu iuțimea sa au stins. Că ucigând el pre
Ector, pentru a căruia moarte grecii luară asupra mea atâta îndrăznire și pentru aceasta ,fără de
voie dau sfat voei lui. Ci păzeaște, o muiare, să nu te înșale cumva amăgitoriul acesta./(f. 65v) Ci
de va să facă cu adevărat acest lucru, să să jure noao cu înfricoșate jurământuri și să întărească
cu scrisoare și cu peceate făgăduința sa. Și de va face așa, îl vom crede și vom face pre voia lui”.
Iar Pariz, cuvintele tatâni-său le întări și le primi și zisă să nu să dea împărăteasa Elena lui
Menelai, bărbatului său.
Iar deaca trecură trei zile, Ahileus iar trimisă pre sluga sa la împărăteasa Ecuba. Iar
împărăteasa toate cuvintele împăratului Priam pre amăruntul le spusă slugii lui Ahileus și-l
trimisă la stăpânul său. Iar sluga viind, spusă lui Ahileus toate. Iar Ahileus să bucură foarte și
îndată scrisă carte la împăratul Priam și la împărăteasa Ecuba, jurându-se cu înfricoșate
jurământuri, cum că va împlini făgăduința sa „că toți împărații și prințipii, zice, mă vor asculta și
la împărățiile sale să vor întoarce cu pace și blagorodia voastră prin mine veți rămânea odihniți
de ostenealele oștirei, numai mila blagorodiei voastre să fie cu mine”. Și săvârșind această
scrisoare, o întări cu peceatea sa și iar aceeași slugă o trimisă cu scrisoarea la împăratul//(f.66r)
Priam și la împărăteasa Ecuba și le spusă sănătate de la stăpânu-său, apoi le deate și scrisoarea
stăpânu-său.
Iar ei luând scrisoarea și cetind-o și scriind lui Ahileus altă scrisoare așa, întru carea
întăriia lucrul pentru nuntă, o deteră slugii lui Ahileus și, dăruindu-l bine, îl trimisără cu pace.
Iar sluga sosind la Ahileus și spuindu-i toate cu credință, îi deate și scrisoarea cu carea întăriia
lucrul pentru nuntă. Apoi îi arătă și darurile cu carele îi dăruisă împăratul și împărăteasa. Iar
Ahileus, cetind scrisoarea și înțelegând ceale scrisă, cu negrăită bucurie să veseli.
Iar a doao zi, poruncind Palamid, să adunară toți împărații și prințipii la cortul lui Ahileus, pentru
vorbă și, deaca veniră toți, Ahileus le zisă aceaste cuvinte:„ Priatini împărați și prințipi, ascultați
să grăiesc voao și auzind să socotiți cu adevărat, vă rog. Care duh răpi mințile noastre să ne
ostănim noi toți pentru /( f.66v) un om, adecă pentru împăratul Menelaiu, ca să câștigăm pre
muiarea lui, doamna Elena? Lăsarăm împărățiile noastre de alții cumplit prădându-să, lăsarăm și

141
pre părinții noștri și muierile și copilașii noștri, uitarăm și sănătatea vieții noastre și venirăm în
pământ striin, nesilindu-ne pre noi nicio pricină. Și cu câtă mucenie ne omoară pre noi
troadeanii! Înșivă vedeți câți blagorodnici de ai noștri ucisără troadeanii.
Așijderea și partea ostașilor noștri cea mai mare o ucisără și de acum înainte nu vor
conteni a ne piarde pre noi. Au doară Elena iaste vrednică de atâta preț, de să întâmplă să moară
pentru dânsa atâția slăviți împărați? Iară împăratul Menelaiu de va vrea, poate să-și găsească și
altă împărăteasă, decât să câștige pre Elena cu atâta pagubă a noastră. Că noi toți bine am cercat
sabia războiului troadeanilor cu ranele și uciderile noastre. Așijderea și eu în războiu mult sânge
de al mieu am vărsat, mai vârtos cu moartea lui Ector, o rană ca aceea am luat, de gândeam că
voi muri. Ci dar din troadeani pre putearnicul acela Ector și minunatul ostaș, fiul împăratului, l-
am dat morții și pre alți blagorodnici /(f .67r) i-am ucis. Și pentru aceasta cu adevărat destul ne
iaste noao pentru lauda cinstei noastre. Ci să ne întoarcem la pământurile noastre, împăcându-ne
cu troadeanii. Și de vom și lăsa pre Elena necâștigată, pentru aceea nu iaste nicio defăimare, că
avem în Greția pre blagorodnica Exiona, sora împăratului Priam, căria împărăteasa Elena nu-i
iaste de potrivă cu blagorodia ”.
Și așa Ahileus săvârși cuvintele sale. Ci împăratul Toas al Italiei și Menesteiu, prințipul
Athinei, pentru aceasta răspundea foarte împrotivă lui Ahileus. Așijderea și partea cea mai mare
a împăraților și prințipilor nu primiia sfatul lui Ahileus. Pentru care lucru Ahileus să mânie foarte
și să lepădă a mai ieși la războiu asupra troadeanilor.

Pentru al zecelea război al grecilor și al troadeanilor

Iar plinindu-să vremea păcii, ieșiră amândoao oștile la războiu și de amândoao părțile cad
ostași foarte mulți. Iar atunci Deifeb năpădi pre împăratul Crezei și atâta-l lovi cu sulița, cât îl
trânti mort de pre cal. Iar pentru moartea împăratului Crezeiu deateră grecii cu//(f.67v) troadeanii
războiu foarte tare, că împăratul Telamon năpădi pre Sizeiu, feciorul împăratului Priam, și-i tăie
o mână. Care lucru văzind frate-său Deifeb, să porni cu mânie asupra împăratului Telamon și,
lovindu-l cu sulița, îl trânti de pre cal, rănindu-l foarte rău. Pre carele văzindu-l Palamid, să
repezi cu sulița și atâta lovi pre Deifeb în piept, cât trecu prin pavăză și să frânsă sulița în pieptul
lui Deifeb și rămasă frântura într-însul. Iar Pariz, văzind pre frate-său Deifeb rănit de moarte, cu
osteneală și cu multe lacrămi luo trupul lui de supt picioarele cailor și-l dusă în cetate. Acolo
Deifeb deschisă ochii săi și, căutând pre frate-său Pariz, zisă lui:„ Au doară , frate, vei să mă lași

142
să pogor în iad? Te rog , frate, până nu să va scoate această frântură din pieptul mieu, grăbește cu
nevoință asupra ucigașului mieu și așa să grijești, ca să piară de mâinile tale, până sânt eu viu”.
Iar Pariz auzind cuvintele muritoriului său frate, de mare jale să uda tot cu lacrămi și
degrab încălecând pre cal, mearsă la războiu fiind cuprins de jalea fratelui său Deifeb. Și cu de-
adinsul//(f.68r ) căuta pre Palamid, carele cu mare îndrăznire să bătea cu troadeanii. Și află pre
Palamid bărbăteaște bătându-să cu împăratul Saperdon. Că împăratul Saperdon năpădi pre
Palamid și vrea să-l ugică. Iar Palamid îl lovi cu paloșul preste coapsă și îi tăie piciorul și-l ucisă.
Și așa muri viteazul împărat Saperdon. Iar Pariz, văzind pre Palamid că face atâta moarte în
troadeani, încordă arcul său cu o săgeată veninată și, lovindu-l în gât, căzu mort de pre cal.
Și să rădică strigare mare și înfricoșată turburare în oastea grecească. Să tânguiia grecii
cu jale nespusă pentru marele său voivod și dau dosul a fugi. Iar troadeanii îi goniia tăindu-i până
la corturile lor. Iar grecii, stând înaintea corturilor sale, să bătea cu troadeanii. Iar troadeanii
bărbăteaște descălecând de pre cai, să bătea cu grecii cât bărbăteaște năpădiră corturile lor și cu
putearnică mână pradă avuțiile grecilor. Iar pre greci, prin corturile lor îi ucidea cumplit, iar
bogățiile lor le trimitea în cetate. Iar Pariz și Troil cu treizeci de mii de ostași mergând la mare,
porunciră de /( f. 68v) aruncară foc în corăbiile grecești și arsără mulțime de corăbii. Iar în
corturi uciderea grecilor să înmulțiia. Pentru aceea, cu adevărat toți grecii ar fi perit, ci, după
norocul lor, sosi noaptea și conteni războiul. Deci troadeanii întrară în cetate ca niște biruitori.
Apoi Pariz și Troil să tânguiia pentru fratele lor Deifeb. Ci încă Deifeb trăgând să moară și
simțind venirea lor, rădică ochii săi și întrebă pre Pariz au doară au murit ucigașul lui. Iar deaca îi
spusă Pariz că au murit, atunci porunci să scoață frântura de suliță din pieptul lui, care scoțându-
o, Deifeb îndată muri. Pentru a căruia moarte mare plângere să făcu între troadeani, că însuși
împăratul Priam și împărăteasa Ecuba și feciorii și featele lor și împărăteasa Elena cu negrăită
jale să sfărâma. Așijderea și pentru moartea împăratului Saperdon multe lacrămi să vărsa. Apoi
porunci împăratul Priam de pusără pre împăratul Saperdon și pre fiul său Deifeb în sicrie scumpe
și îi îngropară cu mare cinste. Iar în oastea grecească multă plângere să face pentru//(f.69r)
moartea împăratului Crezeiu. Apoi iarăș să adunară împărații și prințipii și, cu sfatul tuturor,
pusără voivod mai mare oștilor pre împăratul Agamemnon. Iar împăratul Agamemnon, deaca
primi iarăș stăpânirea sa, trimisă soli la împăratul Priam de făcură pace doao luni. Și trimisă soli
Ahileus pre împăratul Ulix și pre prințipul Diomid și pre prințipul Nestor, chemându-i să vie
iarăș la războiu.

143
 Și întâiu Ulix începu a zice așa:„ Jupâne Ahileus, de unde îți veni ție acest gând nou, că
spre atâta împotrivire abați vitejia ta, după atâta biruință a vitejii tale, care ai arătat la războiu?
Că pre alți blagorodnici ai troadeanilor i-ai omorât, iar mai vârtos pre putearnicul și minunatul
ostași Ector, că cu adevărat toată nădejdea troadeanilor au perit. Dar noi acum au n-am ajuns la
nădejdea biruinței noastre? Pentru că troadeanii acum /(f .69v) de frica noastră să socotesc ca
niște morți. Și pentru aceasta, domnul mieu, să asculți sfatul tuturor împăraților și să nu te
lenevești dimpreună cu noi a lua biruința cea desăvârșită asupra vrăjmașilor noștri ”. Și așa Ulix
săvârși cuvântul său.
Iar Ahileus zisă :„ Jupâne Ulixe, încă dintru-ntâiu până acum de mare nebunie am fost
cuprinși, că lăsând împărățiile noastre să le prade alții, am uitat de sănătatea vieții noastre și am
venit într-acest pământ căutând singuri moarte. Au doară nu pricepeți cu câte morți ne omoară
pre noi troadeanii în toate zilele și câți blagorodnici de ai noștri ucisără troadeanii? Dar câți
ostași grecești pierdură cu armele sale? Pentru care lucru nu poți zice că nu iaste așa, că însuți
vezi. Au nu era mai bine slăvitului Palamid să lăcuiască la împărăția sa, decât la acest războiu să
piară așa rău? Așijderea și ceialalți blagorodnici împărați, carii rău periră la acest războiu.
Așijderea și noi, carii vedem peirea lor, să cade //( f .70r) să ne grijim pentru noi. Noi trufia
înălțării noastre încă n-am smerit-o. Cu cuvinte și cu păreri deșarte încă gâmfându-ne și
înșelându-ne cu nădejdi deșarte, pentru biruință facem ceale împotrivă. Eu cu adevărat îți
grăiesc că nu iaste lesne a birui pre troadeni, pentru că ei sânt ostași foarte viteaji. Iar pentru că ai
zis că Ector și Deifeb au lipsit și troadeanii nu mai gândesc că sânt vii, iată că aceasta, domnul
mieu Ulixe, cu fapta s-au arătat că iaste cuvântul deșert. Și de iaste așa precum zici tu, pentru ce
troadeanii cei ce au murit de frica voastră pre voi vă junghe în corturile voastre și averile voastre
le pradă și pre voivodul cel mai mare îl ucisără și corăbiile voaste le arsără și toate răutățile le
făcură după moartea lui Ector și a lui Deifeb? Și pentru aceea eu foarte mă mir de voi, că vă
înălțați cu atâta trufie, că nu vă cunoașteți neputința voastră. Au nu știi, domnul mieu, că acolo
iaste alt Ector carele iaste foarte viteaz și putearnic, slăvitul și minunatul acela ostași, viteazul
/(f.70v) Troil, feciorul împăratului, carele pre greci foarte-i necăjaște? Și iaste acolo alt Deifeb,
slăvitul și viteazul acela Pariz, fiul împăratului. Mai sânt și alți minunați viteaji, viteazul împărat
Memnon și prințipul Polidam, putearnicul uriași și împăratul Filimen și împăratul Sedemon și
împăratul Rem și ceialalți viteaji troadeani, carii să bucură de moartea voastră.
Crez că însuși știi că întâmplarea ostășească iaste cu îndoire și pre o întărire niciodată nu stă.
Adu-ți aminte, domnul mieu, cum acel preaputernic Ector, carele era ostași atâta de viteaz, cât

144
întrecea pre toți putearnicii viteaji, iar la acest războiu peri. Așijderea și eu poci să piei, care
puteare ca dânsul n-am. Iar să mă rugați ca iarăși să rădic arma împotriva troadeanilor, osteneala
iaste pierdută, că nici cu gândul nu gândesc a face lucru ca acesta, că nu voi să să stingă slava
vitejiei meale, că iscusința de să și laudă cândva, iar uitarea îndată o acopere”.
Și destul prințipul Diomid și prințipul Nestor să cercară cu cuvintele sale să sfătuiască pre
Ahileus, ci //(f.71r) nicidecum nu-l putură aduce la voia sa, că sfătuia Ahileus mai bine să facă
pace cu troadeanii și să să ducă la împărățiile sale. Iar ei mergând la împăratul Agamemnon, îi
spuseră acestea toate. Împăratul Agamemnon, deaca auzi așa, chiemă pre toți împărații și
prințipii grecești, de le spusă neascultarea lui Ahileus cum „ am trimis de l-au chiemat la războiu,
iar el n-au vrut nicidecum, și ne sfătui să facem pace cu troadeanii și să ne ducem la țărâle
noastre. Deci ce vi să pare pentru aceasta? Să auz. ”
Iar împăratul Meneia întâiu începu a grăi:„ A ceare, zice, pace cu troadeanii, gândesc că iaste de
tot lucru fără de leage, că după atâta osteneală și luptă de războiu, atâța împărați și prințipi să să
lasă, iaste foarte cu rușine. Că toți vor socoti că sântem cuprinși de frică cu atâta mulțime de oști
ale noastre. Ci de să și leapădă Ahileus a ne ajuta, noi cu adevărat și fără ajutoriul lui Ahileus
avem bună nădeajde de biruință asupra troadeanilor.
Iar împăratul Telamon și Diomid zisără așa:„ Nu iaste minune că împăratul Menelai
poftește războiu /(f.71v ) pentru câștigarea muerii sale”. Așijderea toți împărații și prințipii în
multe fealuri de voi să împărțiia, unii poftiia războiu, iar alții zicea că iaste bine să să întoarcă și
nu putea să să unească întru sfaturile sale.
Iar Calcas, vânzătoriul Troadei și popa idolesc, sări ca un nebun întru împărați, zicând:
„O, bărbați blagorodnici, ce gândiți să faceți împotriva putearnicilor dumnezei? Că dumnezeii
făgăduiră să vă dea biruință asupra troadeanilor, iar voi cu nemulțumire lepădați voia lor și
pentru aceasta păziți, ca să nu-i mâniați pre ei. Pentru aceea grăiesc blagorodiei voastre, lepădați
de la voi slăbiciunea aceasta și iarăș vă îmbrăcați în bărbăția voastră și foarte tare înnoiți război
împotriva vrăjmașilor voștri, netămându-vă nimic de vitejia lor, că cu adevărat nu vor putea să
stea împotriva poruncii dumnezeilor. Iar voi, de vă veți osteni cu tărie, cu adevărat dorita biruință
asupra vrăjmașilor voștri cu bucurie o veți luoa”. Și, după cuvintele lui Calcas, toți grecii să
făcură îndrăzneți și cu inimă asupra troadeanilor și voiră cu un suflet să iasă la războiu,
nepohtind ajutoriul lui Ahileus. //(f .72r)

145
 Pentru al unsprăzecelea războiu al grecilor și al troadeanilor

Trecând sorocul păcii, amândoao oștile ies la războiu și greu război să sloboade între
dânșii și de amândoao părțile cad ostași foarte mulți. Atunci Troil, fiul împăratului, veni la război
cu mulțime de ostași foarte viteji și năpădi pre greci bărbătește și făr de milă îi taie și-i rănește.
Că să siliia să răsplătească moartea frațini-său, lui Deifeb. Că scrie Darie că Troil, într-acea zi,
ucisă mai mult de o mie de ostași. Așijderea și troadeanii ceilalți, cu putearea lui Troil, bătea pre
greci foarte rău. Iară grecii neputând suferi, deateră dos a fugi. Pre carii troadeanii gonindu-i, îi
pierdea cu gură de sabie. Și apoi, sosind noaptea, conteni războiul.

Pentru al doaosprăzecelea războiu al grecilor și al troadeanilor

A doao zi troadeanii și grecii să gătesc de războiu și, lovindu-să amândoao oștile, făcură
războiu de moarte/( f .72v ) și de amândoao părțile cad mulțime de ostași și pământul cu trupuri
omenești să așterne și câmpii de sânge să rușesc. Și, într-acea zi, să acoperi ceriul cu nori
întunecați și multe ploi să vărsă. Iar războiul necontenit ardea. Apoi conteni războiul.

Pentru al treisprezecelea război al grecilor și al troadeanilor

Iar a doao zi, între greci și între troadeani oaste de moarte să înnoiaște. Și oștile să
turbură, viind Troil la război, că pre mulți greci ucide și-i răneaște și cu sulița de pre cal îi
trânteaște, că, într-acea zi, ucisă mulți comiți și boiari mari și de ceialalți greci făr de număr. Și
să bătură până seara, apoi conteni războiul.

Pentru al patrusprăzecelea război al grecilor și al troadeanilor

Adoao zi grecii și troadeanii își iau armele și ies la războiu și, slobozind război de moarte, să
bătură foarte tare până seara.

146
 Pentru al cincisprăzecelea război al grecilor și al troadeanilor

A doao zi, troadeanii și grecii iarăș ies la războiu// (f. 73r) și fac războiu de moarte.
Menelai și Pariz să împreună amândoi la bătaie și amândoi cu sulițele să lovesc și de pre cai să
trântesc. Iar Polidam năpădi pre Diomid și, lovindu-l cu sulița, îl trânti de pre cal jos. Și într-acea
vreame era războiul mai iute. Că Troil omorâa pre greci făr de milă, de a căruia frică deateră
grecii fuga până la corturile lor. Și sosind noaptea se conteni războiul.
Și să bătură treizeci de zile neîncetat și mulți ostași periră de amândoao părțile, iar mai
mulți din greci. Și de putoarea și mulțimea morților carii căzusă în războiu, nu mai avea câmp
slobod să să bată. Și trimisă împăratul Agamemnon la împăratul Priam, de făcură pace în trei
luni. Atunci grecii și troadeanii aleasără trupurile blagorodnicilor săi de le îngropară cu cinste, iar
ale celorlalți ostași le arsără cu foc și au măturat cenușa în mare. Și iar făcură câmp de bătaie. Și,
într-acea vreame de pace, împăratul Agamemnon însuși mearsă la Ahileus și-l rugă să meargă la
războiu. Ahileus iarăși să lepădă, iar pentru dragostea lui Agamemnon, pre carele îl iubia foarte,
porunci mirmodeanilor/(f .73v) săi, că așa să chiema ostașii lui, să meargă la războiu, pentru care
<Agamemnon> îi mulțemi foarte.

Pentru al șaisprăzecelea război al grecilor și al troadeanilor

După ce trecură zilele păcii, troadeanii iarăș ieșiră la războiu. Întâiu iasă Troil, apoi Pariz,
apoi Polidam, apoi Eneia, apoi împăratul Filimen cu ceatele sale. Așijderea și despre partea
grecească, întâiu iasă împăratul Menelaiu, apoi Telamon, apoi Diomid, apoi însuși împăratul
Agamemnon cu ceatele sale.
Și întâiu împăratul Menelaiu năpădi pre Troil și-l lovi cu sulița sa, de o frânsă de el, iar de
pre șa nu-l putu surpa. Iar Troil lovi cu sulița pre Menelaiu, de-l trânti ca pre un mort de pre cal.
Iar Diomid, văzind pre împăratul Menelai rănit de moarte, năpădi pre Troil cu sulița, vrând să-l
surpe de pre cal. Iar Troil lovi pre Diomid cu sulița și, trântindu-l de pre cal, îl răni foarte rău, de-
l dusără ca pre un mort la cortul lui. Iar împăratul Telamon, văzind pre Diomid surpat ca un
//(f.74r) mort, cu mânie să slobozi la Troil. Iar Troil atâta lovi pre Telamon cu sulița, cât îi luo cu
sila și pavăza din mâinile lui și-l răni de moarte și-i luo și calul lui, de-l deate ostașilor săi.
Iar războiul într-acea vreame era mai iute și troadeanii pre greci împresoară minunat. Ci
prințipul Athinei bărbăteaște îi apără, pre carele năpădindu-l Troil, îl surpă de pre cal. Iar grecii

147
atunci omorâră pre Brunon, feciorul împăratului Priam, pentru a căruia moarte troadeanii să
turburară foarte rău. Iar împăratul Agamemnon, văzind pre Troil că tăie pre greci așa foarte rău,
vrând ca un împărat și voivod să-i apere,< năpădi asupralui Troil>, iar Troil, sprijinindu-l cu
sulița, îl trânti de pre cal. Și luând calul lui, îl deate ostașilor săi și, năpădind pre greci, îi tăiia
foarte rău. Scrie Darie că Troil, într-acea zi, mai mult decât o mie de ostași grecești tăie.
Așijderea și ceilalți ostași troadeani tăiară mulțime de greci. Iar împăratul Agamemnon, văzind
atâta peire a grecilor, să spărie și cerșu pace la împăratul Priam încă trei luni. /(f.74v )

Pentru al șaptesprezeacelea războiu al grecilor și al troadeanilor

Trecând vreamea aceștii păci, troadeanii și grecii iar să gătesc de războiu de moarte și să
bătură șapte zile neîncetat. Iar a opta zi, sloboziră războiu și mai iute între dânșii. Și cad ostași de
amândoao părțile ca leamnele pădurii supt picioarele cailor și troadeanii împresoară pre greci
foarte. Iar grecii deateră dosul a fugi. Atunci veniră întru ajutoriul grecilor trei mii de
mirmodeani și năpădiră pre troadeani cu gură de sabie și înmulțiră mare tăiare, măcar că
troadeanii nu slăbiia bătându-să cu dânșii. Atunci, mirmodeanii ucisără pre un fecior al
împăratului Priam, anume Ermaganon. Deci troadeanii să turburară foarte și atâta de cumplit
tăiia pre greci, cât răcniia ca leii dintru inimile sale.
Iar deaca auzi Troil de moartea frațini-său Ermaganon, lăcrămă și începu a tăia pre grec
făr de milă. Și sosind la mirmodeanii carei ucideasă pre frate-său, măcar că și ei era viteaji buni,
însă Troil cu puterea sa ucisă pre mulți dintr-înșii, dintru carei unul anume//( f. 75r) Evers,
feciorul împăratului Tarsie, vărul lui Ahileus. Fiind rănit de o suliță și purtând frântura suliței în
trupul lui, alergă la cortul lui Ahileus zicând:„ Pentru ce, zice, faci tu așa moștenirii tale și
pentru ce lași pre norodul tău de piare cu rușine de vrăjmași? Cu adevărat ca un nemilostiv
vrăjmaș vânzătoriu te-ai făcut neamului tău”. Și zicând acestea cu ochii plini de lacrămi muri
înaintea lui Ahileus.
Iar într-acea vreame, ardea războiul foarte tare și troadeanii împresoară pre greci
minunat, tăindu-i foarte cumplit. Iar grecii neputând suferi, dau fuga și să grăbesc să ajungă la
corturile lor, iară troadeanii îi tăiia cu gură de sabie. Ci o slugă a lui Ahileus fugi rănit de la
războiu și sosi la cortul lui Ahileus. Pre carele Ahileus îl întrebă zicând:„ Ce fac grecii la
tabără?” El zisă: „ Fac, domnul mieu, foarte rău, că ieși mulțime de troadeani din cetate și pre

148
greci atâta îi năpădiră, cât fugiră la corturile sale și-i ucig troadeanii în corturi foarte rău. Și
gândesc că acum n-au rămas niciun bărbat ostași în cetate, ci toți au ieșit la războiu și atâta au
împresurat pre greci și-i ucig de moarte. Ci, acum, domnul mieu, de gândești să ieși la războiu
împrotiva vrăjmașilor tăi /(f. 75v) și cu această veacinică mărire de laudă vei câștiga numelui tău.
Că măcar numai cu o întrare a puterii tale la războiu, toți troadeanii să vor birui, măcar că știu că
ei s-au întărit foarte tare, ci a să împotrivi puterii tale, mâinile nu vor putea râdica”.
Iară Ahileus nici cuvintele slugii sale nu le aude, nici cătră Evers cel mort cu ochii săi cu
iubire de oameni nu-i rădică, ci toate câte le veade și le aude precum nu le-ar vedea, nici le-ar
auzi, așa nu le băgă în seamă. Că așa iaste obiceiul ibovnicilor carii doresc pre ibovnicele sale,
fiind ei legați cu legătura dragostei, fug de laudele ceale de cinste, gândind să placă pururea
ibovnicelor sale. Așa și Ahileus, orbit fiind de poftă, pătimiia, nimic osebindu-să de ciopliții
idoli. Că niște răutăți ca aceaste pătimesc oamenii cei iubitori de poftă, că toți oamenii îi urăsc și-
i batjocoresc și ajung la pagubă de moarte și nu pot să-și vie în cunoștință, ci rămân ca niște muți
și surzi. Unele ca acestea pătimi și Ahileus și nu să arăta vreadnic de nici un lucru, măcar că era
și viteaz bun.
Într-acea vreme troadeanii ucidea pre greci în corturile lor, precum s-au zis mai sus, pre
carei Troil împresurându-I,//(f .76r) minunat prinsă din greci o sută de boiari și-i trimisă în cetate.
Și sosind noaptea, încetă războiul. Iar într-acea noapte, grecii aducându-și aminte de uciderea
aceea și auzind pre cei răniți gemând, boliia cu inimile sale și plângea cu amar atâta de pagubă a
sa. Iar Ahileus ,văzind atâta cădeare a mirmodeanilor și mulțime nenumărată răniți, slăbiia cu
duhul și gândiia iarăș să iasă la război, vrând să răsplătească uciderea grecilor săi. Ci dragostea
Polixenii să împotrivește lui foarte, ca să nu să lipsească de Polixena, și așa gândind nu adormi
toată noaptea.

Pentru al optsprăzecelea război al grecilor și al troadeanilor

Deaca să gătiră iarăș grecii și troadeanii de războiu, întâiu iasă Pariz, apoi Polidam, apoi
Troil, apoi Eneia, apoi împăratul Memnon, apoi împăratul Filimen, apoi împăratul Rem cu
ceatele sale. Așijderea și despre greci, întâiu iasă împăratul Telamon, apoi împăratul Menelai,
apoi Menesteiu, prințipul Athinei, apoi împăratul Agamemnon, apoi prințipul Diomid cu ceatele
sale. Și lovindu-să/(f .76v) amândoao oștile, sloboziră războiu minunat, dintru care urmează mare
moarte. Că Pariz năpădi pre Menelai și, lovindu-l cu sulița, îl trânti de pre cal. Iar Polidam

149
năpădi pre Telamon împărat și, lovindu-l cu sulița, îl surpă de pre cal. Iar Troil pre toți grecii
carii venia împrotiva lui, pre unii omorâiia pre alții răniia, iar pre alții de pre cai îi surpa.
Așijderea și ceialalți troadeani tăiia și ucidea pre greci făr de milă. Iar grecii, strângându-și
inimile, cu semeție stătură împrotiva lor și înmulțiră tăiare foarte înfricoșată. Și de amândoao
părțile cădea mulțime de ostași morți, că să siliia să întoarcă unii pre alții în fugă și atâta să
bătură de mult, până deateră grecii dosul a fugi. Iar troadeanii îi goniia cu gură de sabie până la
corturile lor și să făcu strigare mare de greci, că-i tăiia troadeanii //(f.77r ) prin corturile lor făr de
milă.
Iar alții răniți fugiră la cortul lui Ahileus. Iar Ahileus îi întrebă ce strigare groaznică să
aude. Ei zisără că :„ Grecii , domnul mieu, fiind biruiți de troadeani, scăpară de să ascund prin
corturile sale. Ci nici cu ascunderea nu folosesc nimic, că-i taie troadeanii prin corturi făr de
milă. Iar tu, domnul mieu, gândești să mai stai în cortul tău? Ci să crez că nu va fi așa, că curând
vei vedea aici mai mult de cincizeci de mie de troadeani carii nu te vor lăsa cu viața”. De care
lucru să sperie Ahileus foarte și, uitând dragostea Polixenii, ceare armele de la slugi. Iar slugile îl
înarmează și degrab încalecă pre cal și să repeade între troadeani ca un lup flămând în niște
mielușei. Și pre unii îi ucide, pre alții îi răneaște, iar pre alții de pre cai cu sulița îi trânteaște, cât
între ostași îndată să cunoscu sabia lui. Iar troadeanii îndată și cunoscând războiul lui Ahileus, să
îndemna a să întoarce înapoiu.
Iar deaca văzu Troil pre Ahileus <tăind> așa pre troadeani, îi cunoscu ca iaste cumplit și
nedrept și pentru aceasta să repezi cu calu cătră dânsul, vrând să să lovească cu el. Iar Ahileus să
repezi asupra lui Troil cu sulița. Iar Troil atâta de tare lovi cu sulița pre Ahileus, cât îl trânti de
pre cal și-l răni de moarte. Pentru care rană Ahileus zăcu multe zile pre patul său.
Apoi atunci, războiul ardea mai cumplit și troadeanii iarăș întoarsără pre greci în fugă,
gonindu-i cu gură de sabie până la corturile lor. Și,//(f.77v) sosind noaptea, conteni războiul. Iar
împăratul Agamemnon trimisă soli la împăratul Priam, <carea> deaca auzi că Ahileus <trecu>
preste jurământul său, iarăși au ieșit la războiu, să scârbi foarte și mult ponosului împărăteasii
Ecubei. Iar Ahileus pentru acea rană luo mare mânie pre Troil, că zisă în gândul său: „Mare lucru
va fi, deaca nu va muri Troil cu rușine de mâinile meale”.

150
 Pentru al noaosprăzecealea războiu al grecilor și al troadeanilor

După ce trecură ceale doao luni de pace, troadeanii iarăși să gătesc de războiu. Așijderea
și grecii își iau armele și es la războiu. Iară Ahileus întâi chiemă pre mirmodeanii săi, de le jeluia
lor pentru Troil și le porunci lor să încongiure pre Troil și, țiindu-l între dânșii ,să nu-l ucigă,
până va veni el. Și așa purceasă la războiu. Atunci, doao mii de mirmodeani, îndrăzneți fiind,
după porunca împăratului său încongiurară pre Troil, carele ieșisă la răzbiu ca un putearnic, de
tăiia și ucidea pre greci făr de milă. Și Troil pre mulți mirmodeani ucisă și pre mulți răni, ci așa
să întâmplă, de nu avea pre nimeni lângă sine din troadeani //(f.78r) ca să-i ajute. Iar mirmodeanii
calul lui Troil îl ucig și în multe locuri îl rănesc cu sulița și coiful de pre capul lui îl sparg, pentru
care Troil sta cu capul gol și cu puterile sale să apăra de dânșii. Atuncea Ahileus, văzind pre Troil
că stă cu capul gol, să repezi cu mare mânie și-i tăie capul cumplit. Iar trupul lui îl legă de coada
calului său și, încălecând pre calul său, îl târâiia prin oaste făr de rușine.
Ci tu, Omire, făcătoriule de viersuri, carele în cărțile tale cu atâtea laude ai scris pre
Ahileus, ce socoteală iscusită te îndeamnă ca să împletești laudă unui tiran atâta de rău și făr de
omenie și să încoronezi cu flori de laude acel cap de fiară sălbatică, iar nu omenesc? Pentru care
lucru iaste foarte cu rușine unui bărbat înțelept să facă așa făr de socoteală. Ai zis, Omire, că
Ahileus cu vitejia sa pre doi Ector<i> au ucis, adecă pre însuș Ector și pre preaputernicul Troil,
fratele lui, pre care tu pentru vitejia puterii lui, îl numești a fi al doilea Ector. Și pentru aceasta cu
adevărat foarte ești în mare bănuială, că făr de dreptate lauzi pre Ahileus, pre un bărbat vrednic
de defăimare și de urâciune/(f.78v) pentru neomenia și iuțimea lui.
Ci deși periră acei frați, adecă viteazul Ector și minunatul în războaie Troil, feciorii
împăratului Priam, de armele lui Ahileus, însă aceasta nu să făcu cu vitejia lui, ci-i ucisă Ahileus
cu înșelăciune. Și ascultă să-ți spui cum să făcu acest lucru. Că Ector fiind la războiu, prinsă pre
un împărat și pentru aceea își aruncă pavăza după spate, ca să scoață pre acel împărat mai ales
din oaste și numai la aceasta era gândul lui. Iar Ahileus, văzind că Ector nu are ajutor de pavăză
la piept, pentru aceea, făr de veaste, îl lovi cu sulița în piept și-l omorî. Iară de ar fi priceput
Ector vicleșugul lui, ș-ar fi pus pavăza sa la piept și s-ar fi întors cu fața cătră dânsul, precum de
multe ori rănisă pre Ahileus cu cumplite rane.
Așijderea și pre Troil, pre preaputernicul lui frate și minunat ostași, nu să rușină a-l ucide,
pre carele îl află făr de arme și pentru aceasta nu ca pre un viu, ci ca pre un mort îl ucisă. Apoi
iarăși să înțeleageți câtă neomenie și iuțime arătă asupra lui, că pre atâta de putearnic și pre atâta

151
de viteaz fiu al unui proslăvit împărat, bărbat, //( f.79r) carele cu atâta vitejie și cu atâta
îndrăznire înfloriia, nici prins, nici biruit de dânsul, ci fiind împresurat de doao mii de mii de
ostași, legându-l de coada calului său, făr de rușine îl târâiia prin oști. Și de l-ar fi împodobit pre
Ahileus blagorodnica și împărăteasca vitejie, nicidecum n-ar fi făcut lucru necuvios ca acesta,
spre veacinica sa ocară, ci cu adevărat au fost neblagorodnic, și pentru aceasta nu iaste vreadnic
de laudă un tiran ca acesta, ci iaste vreadnic de mare hula și de defăimare.
Și așa trârînd Ahileus trupul lui Troil, auzi Pariz și Eneia și Polidam. Și pentru moartea
lui Troil vrea să să omoare Pariz, așijderea și Eneia și Polidam, de mare scârbă. Și cu mare
nevoință căuta pre Ahileus. Și nu-l putură afla, pentru că într-acea vreame ardea războiul foarte.
Iar Ahileus, târând trupul lui Troil, făr de rușine zisă lui așa:„ O, vânzatori viclean, de unde îți
putu ieși ție atâta urâtă iuțime, că pre un atâta de blagorodnic și atâta de viteaz/(f.79v) fiul unui
slăvit împărat, carele înfloriia cu atâta mărire și vitejie, l-ai legat de coada calului tău și
nerușinându-te îl târăști pre pământ? Cu adevărat pentru aceasta făr de vătămare nu vei scăpa”.
Și zicând acestea, îndată îl lovi cu sulița, de-l trânti de pre cal. Și îndată viteazul împărat
Memnon trasă paloșul său și atâta-l lovi preste cap, cât Ahileus căzu ca un mort la pământ. Pre
carele luându-l ostașii lui din picioarele cailor, îl dusără ca pre un mort la corturi. Apoi troadeanii
scoasără și trupul lui Troil dintre ostași. Într-acea vreame era războiul mai iute și troadeanii
foarte îmbulzesc pre greci, tăindu-i. Și sosind noaptea, încetă războiul.
Și așa să bătură troadeanii și grecii șapte zile. Iar a opta zi, deaca să întări Ahileus de
ranele sale, porunci mirmodeanilor săi să cuprinză pre împăratul Memnon și să-l ție între dânșii,
ca și pre Troil, ca să-și răsplătească pre dânsul. Războiul ardea foarte tare între greci și între
troadeani și cad morți de amândoao părțile mulțime de ostași. Într-acea vreame, mirmodeanii
încongiurară pre împăratul Memnon/ (f. 80r) și-i luară calul de supt dânsul. Iar Ahileus îndată îl
năpădi și-l omorî. Ci cu mare nevoie și pagubă făcu Ahileus aceasta, pentru că împăratul
Memnon îl răni foarte rău, de-i cura sângele pre spate și pre călcâie în jos, de care rană boli
Ahileus până la moarte. Ia aminte, o, ticăloase Omire, că niciodată Ahileus n-au ucis pre vreun
bărbat viteaz cu dreptate, făr de numai cu vicleșug și cu înșelăciune. Și într-acea zi să bătură
oștile până seara.
Atunci împăratul Agamemnon făcu pace în doao luni cu împăratul Priam.

Pentru al douăzecelea război al grecilor și al troadeanilor și pentru moartea lui Ahileus și a lui
Pariz și a lui Aiax

152
 Deci trupul lui Troil aducându-să în casa lui Priam împărat, mare plăngere să făcu întru
norod. Jeleaște împăratul Priam, nu puțin plănge împărăteasa Ecuba, suspină Casandra,
tânguiaște-să Polixena, lăcrămează Elena, vatămă-să Pariz, plâng toți troadenii.Trupul lui Troil
în mormânt foarte împodobit /(f .80v) l-au pus. Așijdirea și trupul viteazului împărat Memnon l-
au pus în mormânt foarte scump. Iar împărăteasa Ecuba pentru moartea fiilor săi foarte s-au
amărât de scârbă, iar mai vârtos pentru moartea lui Troil, care atâta tragere de rușine au pătimit
după moartea sa. Pentru aceasta pre taină au chiemat la sine pre fiul său Pariz și cu multe lacrămi
i-au zis lui așa:„ Preaiubite fiul mieu, tu știi cum păgânul acela, Ahileus, pre frații tăi, preaiubiții
miei fii, pre Ector și pre Troil, prin dușmănie ucigându-i pre mine, necăjita maică, m-a lipsit de
preaiubiții miei feciori, carii când aceia trăia, atunci mare mângâiare aducea vieții mele. Iar
acum, aducându-m<i> aminte de junghierea lor cea pre strâmbătate ce-au pătimit de la acel
cumplit și făr de omenie muncitoriu, slăbesc cu sufletul și de mare scârbă mă topesc. Dar de
multe ori acest nemulțemitori Ahileus au cerut la mine pre fie-mea Polixena, ca să i-o dau lui
muiare pre lege, pe carea eu întru adevărată nădeajde am avut să i-o dau, precum și tu bine
știi.//(f. 81r )
Iar acel nemulțumitoriu de toate acestea s-au lepădat și jurământurile sale le-au călcat și
cătră atâta răutate au sărit și într-însa petrecând să află. Pentru aceasta mi să pare a fi cu
dreptate, ca cel ce cu vrăjmășie pre fii striini au ucis, așa și el cu vrăjmășie să să ucigă,
aseamene caznă să pață. Ci am socotit să trimiteți la dânsul solul mieu, să vie la mine în
besearica lui Apolon să-i grăesc pentru nunta aceea. Dar voiu ca tu, fiule, cu ostașii nostri cei
credincio,și pre taină să te ascunzi acolo și să-l aștepți pre el și așa el viând și voi năpădindu-l pre
el, de moarte nu va putea scăpa, ci să va ucide acolo.
Deci Pariz spre cuvintele maică-sa s-au plecat, așijderea și cătră jalnica poftă a maicii
sale cu dragoste s-au supus. Și făcu atuncea Pariz după sfatul maicii sale, ascuzându-să cu
doaozeci de ostași foarte îndrăzneți spre taină în biserica lui Apolon. Și degrab trimițând
împărăteasa Ecuba soli la Ahileus să vie în biserica lui Apolon să grăiască cu împărăteasa, iar
nemulțumitoriul Ahileus, /(f. 81v) încingându-să de nepovestita dragoste, când au auzit de la sol
graiurile acestea, cu nespusă bucurie au săltat, că așa patimă a poftii orbi pre el. Că nu înțăleasă
mai nainte ce va să i să întâmple lui pentru răutatea lui, care o au făcut cu cumplirea sa.
Ci îndată îmbătându-să de patimă fu tras ca un bou la junghiare. Dimpreună cu Artelog,
fiul lui Nestor, în Troia întră și în bisearică să dusă și îndată Pariz din ascunderea sa de față

153
ieșind, trei săgeți vitejaște le slobozi asupra lui Ahileus și lovi pre el în pântăce. Iar Ahileus trasă
sabia sa și cu pavăza acoperi mâna sa, că nu era împlătoșat, și căzând asupră-le șapte ostași
ucisă. După aceasta Ahileus și Artelog în capiștea lui Apolon muriră, cu vicleșug ucigându-să de
Pariz.
Pariz trupul lui Ahileus și trupul lui Artilog poruncește să le dea corbilor și câinilor. Și
după rugăciunea și întru pomenire elinilor, îndată să aruncară la uliță. Să bucură dar troadeanii de
moartea unui vrăjmaș a lor atâta de mare și cu veselie multă alergă să-l vază pre el. Deci când au
auzit împărații//( f. 82r) grecești piarderea lui Ahileus și a lui Artelog, s-au spăimântat foarte și
fură întru nepriceapere. Iar împăratul Agamemnon îndată trimisă solii săi la împăratul Priam,
rugându-l să poruncească să dea lui trupurile lor. Iar împăratul Priam porunci să le dea și, după
porunca împăratului, luând grecii trupurile lor le-au dus la tabăra lor. Și când le-au dus la tabăra
lor foarte plăgere mare și făr de seamă tânguire s-au înmulțit în tabăra grecilor că „ de vreame
ce-au lipsit Ahileus dintru această viață, de acum înainte nicio nădeajde nu mai avem ca să-l
luom noi cetatea, nemai fiind cu noi Ahileus”.
Iar mai pre urmă, împăratul Agamemnon dimpreună cu ceilalți împărați, în coșciuguri
foarte scumpe puind trupurile lor, iară roagă pre împăratul Priam să să îngroape trupurile lor în
cetatea Troada. Iar împăratul Priam, după cererea lor porunci să să pună trupurile acelor lângă
ale fiilor săi, Deifeb și Troil. Și așa, după a lui poruncă, grecii trupul lui Ahileus și a lui Artilog în
cetatea Troada îngropându-l, s-au dus.
Apoi, după moartea/(f. 82v) lui Ahileus, mare neunire s-au sculat în oastea grecească.
Atuncea, împăratul Agamemnon, văzând neunirea aceea, pre toți împărații și domnii porunci să-i
chiame și le zisă lor:„ Priatinilor, împărați și domni și boiari mulți, acum din oastea noastră
pentru moartea lui Ahileus au slăbit și întru mâhnire s-au plecat, nevrând să facă cu vrăjmașii
nostri războiu. Deznădăjduindu-să nu vor nicidecum să ia luptă, și de acum ce s-ar cădea să
facem noi?Au a petrece în războiu, au pace a face cu troadeanii, ca să ne întoarcem înapoi la
moștenirea noastră? Răspunde-ți-mi pentru aceasta, ca să auz”.
Deci aceea auzind aceasta, în multe feliuri de nevoință s-au împărțit, că unii dintr-înșii
războiu vrea, alții să să întoarcă mai bine socotiia și petrecea turburați. Iar împăratul Aiax stându
zisă că, de au și lipsit Ahileus dintru această viață, dar adevărul și ajutoriul dumenzeilor n-au
lipsit. Ci acum să să trimită la fiul lui Ahileus, carele iaste la împăratul Leicumede scris la armele
ostășeti, și acela viand, va oști cu noi pentru biruința Troadei. Atuncea toți //( f. 83r ) împărații și
domnii auzind aceasta, au lăudat sfatul lui și iarăș într-un cuget s-au unit. Și îndată au trimis pre

154
împăratul Menelaiu, ca să aducă la tabăra lui pre Pirus, fiul lui Ahileus. Deci luând slobozenie de
la împărați, s-au dus în calea sa.
Dar făcându-să aceasta, iată că s-au apropiat sorocul lor de războiu. Atuncea troadeanii și
grecii, iată al doaozecilea războiu de moarte puseră. Iase întâiu Diomid, după aceaste împăratul
Telamon, după aceasta Menestei, domnul Athinei, după aceasta împăratul Agamemnon, după
aceasta și ceialalți împărați cu taberile lor. Și au venit până la locul Troadei. Iar Pariz ieși din
cetate supt steag negru, întru mulțime de lacrămi supt coiful său vărsind, întru ale sale <slugi>
neștiință. Apoi Polidam , apoi Eneia, apoi împăratul Filimen, apoi împăratul Exdru, apoi ceialalți
voivozi cu taberile sale. Ci de atâta frică troadeanii își mușca limbile sale, văzindu-să pre sine
ieșind la războiu făr de voivodia a preaputearnicului Ector și /(f. 83v ) și a viteazului Deifeb și a
lui Troil celui foarte îndrăzneț. Ci pentru că trebuiaște ca troadeanii viața lor în primejdia
războiului să o apere și viața lor își pun de mare și grea nevoie. Și oștindu-să cu grecii, îndată
făcură mare tăiare, dintru care urmează mare ucidere. Aiax, cu oarecare armă de nebunie, cu
capul gol, neîmplătoșat , făr de coif, fără za, fără pavăză, fără suliță, ci numai cu sabia goală în
mâna sa, sări în mijlocul troadeanilor cu mare și grea pornire și tare turbură taberile troadeanilor
și mulți troadeani ucisă. Deci, sărind în mijlocul taberilor lui Pariz și făr de număr ucigând dintr-
înșii, cât toți au dat fuga de dânsul. Pentru aceasta, Pariz a răbda ceale făcute de Aiax la războiu
neputând, întânzînd tare arcul său asupra lui Aiax, săgeata sa slobozi și greu lovi pre el între
spate și în coaste.
Cât de aceasta bine cunoscând Aiax că nemințit de acea rană va să moară, cu denadinsul
căuta pre Pariz, vrând să îzbândească lui. Și întâmpinându-să cu dânsul zisă:„ Pariz, Pariz, tu cu
rana săgeții tale cumplit//(f.84r) mă pierduși și mai nainte până ce eu voi muri, la iad tu-mi vei
fi mergătoriu înainte, că trebuie din nedreapta dragoste a Elenii pentru care atâța blagorodnici s-
au omorât, degrab să piei”.
Și, după cuvintele sale, l-au lovit pre el preste obraz cu sabia sa atâta de iute, cât
amândoao fălcile lui din creieri i le-au azvârlit. Și îndată viteazul Pariz au murit, căzind pre
pământ, au sfârșit zilele ceale mai de pre urmă. Iar Aiax nu s-au dus departe și așijderea mort pre
pământ căzu.
Iar troadeanii văzind pre Pariz mort, au slăbit mâinile lor de nepricepere. Pentru aceasta
războiul săvârșesc și câmpul lasă și cu scârbă <pe> fețele lor în cetate întră. Întru carele trupul
lui Pariz mort ducându-l, înaintea lui Priam împărat l-au pus. Care lucru deaca auzi împăratul
Priam, cu multă dureare să muncește și cu suspinuri de scârbă să sfărâma și troadeanii toți cu

155
nepovestită jale. De vreame ce toată calea deznădăjduirii socotesc întru sine de față a fi acoperit,
că toți fiii împăratului cu atâta vitejie fiind luminați, dintru carii/( f. 84v ) apărarea cetății era,
ucigându-să la război, ce acum au lipsit de tot.
Dar pentru Elena, ce să întâmplă? Că de multe ori să omorî ea de scârbă pe trupul lui
Pariz. De doaozeci de ori de pre trupul lui au luat-o pre dânsa într-acea noapte cu sila, că vrea să
moară de tot cu dânsul, mai bine decât să trăiască după dânsul. Iar împăratul Priam și
împărăteasa, uitând ale sale dureri, pre Elena de scârbele ei o mângâiia. Și pentru aceasta, dar,
împăratul Priam și împărăteasa cu dragoste pre Elena, mai vârtos decât pre fiice, la sine o avură.
Iar mai pre urmă împăratul Priam trupul lui Pariz l-au pus în mormânt foarte scump împodobit și
l-au îngropat cu cinste. Și la împăratul Agamemnon, împăratul Priam solii săi au trimis la doao
luni cerând soroc de pace, care i-au și dat lui.

Pentru venirea la Troia a împărăteasii Pantazalii Amozonilor

Trecând dară doao luni, împăratul Priam nu vrea mai mult porțile cetății să le deschiză, nici
porunciia taberii sale să iasă la războiu, ci petrecea la închisoare. Deci împăratul Agamemnon
întreba întru acea vreme pre îmăpăratul Priam, cu ai săi soli îl cerca să poruncească oștenilor săi
/(f. 85r) să iasă la război. Iară împăratul Priam să lepăda, temându-să de pustiirea limbii sale.
Iar în lăturile răsăritului era în oarecare țară, ce să chiema Amozonilor. Întru care singure
muierile făr de bărbați petrecea, care ceale mai tinere muieri grijă putearnică avea spre arme de
războiu a să osteni și războiu a da. Dintru care dar leruși laudă de vitejie și slavă de oștire au
putut câștiga. Iar în vecinătatea acestora era un ostrov foarte frumos, întru carii numai singuri
bărbații făr de muieri viețuiia. Și era obiceaiul acelor muieri câte trei luni într-un an, aprilie, mai,
iunie, ca să vie la acel ostrov și să petreacă cu bărbații acelui ostrov. Pentru aceasta și carea
purcedea groasă și care nu purcedea, să întorcea la locul lor. Iar întâmplându-să a naște parte
bărbătească, pre acela preste trei ani la bărbatul său într-acel ostrov îl trimitea. Iar de era parte
muierească, la dânsa în țara aceia o ținea.
Într-acea vreame era oarecare împărăteasă, fată de bun neam, anume Pantazalia, foarte
aleasă spre războiul celor ce să oștiia și cu îndrăzneala virtutei foarte /(f. 85v ) luminată, carea
pre Ector foarte-l avea priaten pentru prea multă vitejia lui.
Aceasta deaca au auzit că grecii cu oștile sale împrotiva împăratului Priam au venit,
atuncea și ea cu o mie de feate foarte războinice, pentru dragostea lui Ector, au venit să să

156
oștească pentru troadeani și au întrat în cetate, neștiind că Ector murisă. De a căruia moarte
deaca i-au spus ei, foarte s-au amărât și multe zile pentru dânsul nemângâiat dosădiia întru
tânguiri și lacrămi.

Pentru al 21-lea război al grecilor și al troadeanilor

Deci, mai pre urmă, împărăteasa Pantazalia dintru acea plăgere întorcându-să și întru
însuflețire bună îmbrăcându-să, roagă pre împăratul Priam, ca în zioa ce vine, pre toți ai săi
gătind spre oștire să-i sloboază, pentru că și ia însăși cu featele ei împrotiva grecilor la războiu
să iasă. Iar grecii privind să vază ce pot la război dreptele cocoane a face. Deci împăratul Priam
porunceaște și după poruncă împăratul, Filigon cu paflagonii și Eneia și //( f.86r) Polidam cu
ceatele sale și Pantazalia cu featele sale pre porțile Darvaniei ies la războiu.
Iar grecii înarmați împrotivă aleargă și împăratul Menelaiu asupra Pantazaliei au năpădit.
Că sulița sa de dânsa o frânsă și de pre șa nu o putu lua pre ea. Iar Pantazalia pre Menelai
împărat atâta de tare-l lovi cu sulița sa, cât îl răsturnă de pre cal jos. Și luo calul de la dânsul și
featelor sale îl deate. Iar Diomid, văzind pre împăratul Menelai răsturnat de pre cal jos și rănit de
moarte, cu iute mânie năpădind cu sulița sa asupra Pantazaliei <și> lovi pre dânsa. Iar Pantazalia
să așeză pre calul său cel tare și lovi pre Diomid cu sulița atâta de tare, cât să cutremură Diomid
cu totul și căzu jos de pre cal. Si așijderea și calul lui pre pământ căzu, iar Pantazalia cu puteare
îi rupsă pavăza din mâna lui și o deate featelor sale.
Iar împăratul Telamon, neputând să rabde ceale ce să făcea de Pantazalia la războiu,
vârtos asupra ei năpădi. Iar Pantazalia cu sulița sa pre împăratul Telamon atâta de tare-l lovi, cât
căzu Telamon pre pământ tare rănit, pre năsipul pământului să târa cu mâinile sale. /( f .86v ). Iară
Pantazalia, lăsind pre el, să porni pre ceale mai deasă tabere grecești și pre mulți greci ucide și-i
răneaște și-i surpă de pre cai jos. În scurtă vreame grecii, cunoscând oștirea împărăteasii, toți fug
de la fața ei, că făr de milă Pantazalia tăiia pre greci. Așijderea și featele ei foarte vitejeaște
biruiia pre greci. Iar grecii căzind înaintea lor, mulțime de sabii rău muriia. Așijderea și Polidam
și Eneia , Filimon împărat și ceialalți troiani, cu putearea împărăteasii Pantazaliei, minunat
biruesc pre greci. Dar grecii, atâta pornire a lor văzind și neputând sta toți de istov, fug
întorcându-să de la fața troadeanilor, scăpând în corturile sale degrab.

157
 Pre carii Pantazalia împărăteasa și ceialalți troiani în șatrele lor tăindu-i făr de milă, pierd
și mulțimea avuției lor, troadeanii cu jaful o răpesc. Și îndată noapte făcându-să fugiră și au
încetat de la războiu, iar troadeanii, bogăția grecilor luându-o, în cetatea lor cu bucurie o au dus.
Iar împărăteasa Pantazalia cu mare slavă de biruință au intrat în cetate //(f.87r), iar
împăratul Priam au ieșit întru întâmpinarea ei, cinstite laude împletind vrednicii sale, ci daruri de
mare prețuri aducând ei, să bucura și să veseliia, pentru că pre dânsa credea împăratul Priam, ca
să să odihnească de toate durerile sale.

Pentru războiul al 22-lea al grecilor și al troadeanilor și pentru venirea lui Piru, feciorul
luiAhileus la oastea grecească

A doao zi au trimis Agamemnon împărat solii săi la Priam împărat, cerând la dânsul soroc
de pace zile treizeci. Deci Priam împărat, după cearerea lui, i-au dat lui păciuire. Într-acea
vreame de păciuire veni și Piru, feciorul lui Ahileus, la oastea grecească, de a căruia venire grecii
foarte s-au bucurat, rugând pre el ca spre izbânda părintelui său să să ridice vârtucios. Iar
împăratul Agamemnon, corturile și celealalte unealte ale tătâni-său, îndată au poruncit de i le-au
dat lui și mirmodeanii de el bucurându-să, loruș domn l-au primit și atâta să bucură grecii de
venirea lui, cât de marea aceea a lui bucurie, așa l-au cinstit pre el, cât doi din domnii cei mai
grecești /(f .87v ) cu mâinile sale i-au pus cavaleri<i> de aur.
Apoi îndată apropriindu-să zioa războiului, Pirus întru părinteștile arme la războiu vine.
După aceasta, împăratul Menelaiu și împăratul Telamon, apoi Diomid, apoi Mnestei, domnul
Athinei, cu oștile sale vin la războiu. Iar din cetatea Troada iasă întâi împăratul Filimon, apoi
Polidam, apoi Eniea cu oștile sale. Iar Pantazalia cu cocoanele sale vine întru steaguri albe
aseamene zepezii și asupra grecilor cu puteare să porni, ucigându-i și rănindu-i pre ei și de pre
cai răsturnându-i și taberile grecești ucigând.
Pirus asupra împăratului Filimon să năpusti și pre el cu a sa suliță-l izbi și-l deate jos de
pre cal și vrea să-l ia. Iar paflagonii să da pre sine morții pentru izbăvirea domnului său. Ci
mirmodeanii nu–l lasă, și îndată domnul Polidam la acel loc grăbi și cu tabăra sa să năpusti
asupra mirmodeanilor, năpustindu-i pre ei și ucigându-i. Iar Pirus, lasând pre împăratul Filimon
asupra lui Polidam să turbură //( f.88r ) tare și asupra tăberilor lui <sări> și mulți dintr-înșii ucisă.

158
 Iar Pantazalia , împărăteasa, asupra mirmodeanilor cu gură de sabie au căzut și pre mulți
dintr-înșii ucisă dimpreună cu featele sale, care lucru văzând Pirus, lăsând pre Polidam asupra
mirmodeanilor lui, tare au strigat grăind:„ Rușine, iaste voao, o viteajilor mirmodeani, să muriți
de mâini muriești. Nevoiți-vă dar cu mine dimpreună, ca pre dânsăle cu gură de sabie morții să le
dăm”. Iar Pantazalia, îngrozirea lui Pirus auzind, n-au băgat seama de aceea și tăiia vârtos făr de
milă pre mirmodeani. Iată dar, viând aproape Pirus și auzind cuvintele, bine înțelease dar
Pantazalia moartea lui Ector de la tată-său prin vrăjmășie făcută <și> cu cuvinte de osândire
împutează lui Pirus. Pentru cuvintele ei Pirus foarte să mânie și, luând sulița, asupra Pantazaliei
aprins de mânie să porni și o lovi pre ea, dar de pre șa nu o putu da jos. Iar Pantazalia atâta de
tare lovi pre Pirus, cât îl răsturnă jos de pre cal. Iar Pirus, cu ajutorul /( f. 88v ) slugilor lui, îndată
să sui pre calul său și îndată să năpusteaște asupra Pantazaliei. Iar Pantazalia asupra lui să porni
și atâta de tare în sulițele sale lovindu-să, cât amândoi de pre cai cad jos. Iar Pantazalia mai
întâiu pre calul ei să sui și pre Pirus lăsind pre pământ, foarte năpădi asupra grecilor de-i tăiia.

Așijderea și ceialalți troiani tare să tăiia cu dânșii atâta de mult, până când la fugă întorc
pre dânșii. Și iată sosind noaptea, încetară de războiu. Și tot într-acea lună, troadeanii și grecii
neîncetat războiu au făcut și multă mulțime de ostași într-acea vreame au căzut, mai vârtos din
greci, pentru că împărăteasa Pantazalia într-aceale zile multă mulțime dintru ei au ucis, dar și ea
dintru ale sale feate mulțime au pierdut.
Iar împărarul Agamemnon au trimis solii către împăratul Priam, cerând soroc de pace trei luni,
căruia cu întărire i s-au dat.

Pentru al 23-lea război al grecilor și al troadeanilor

Deci plinindu-să sorocul cel dat de păciuire, ies la războiu amândoao părțile și greu războiu să
sloboade între dânșii.
Pirus la războiu vine, iar Pantazalia împrotiva lui Pirus năpădi și Pirus pre dânsa o lovi, cât
frânsă sulița, ci //(f 89r ) nimic nu-i strică ei. Iar Pantazalia atâta de tare lovi pre Pirus cu sulița
ei, și măcar de nu l-au dat de pre cal jos, dar frântura de fier înfiptă într-însa rămasă. Deci,
strânsoare mare de rana lui Prius s-au rădicat și, năpădind asupra ei, cusătura coifului Pantazaliei
au rupt. Iar Pirus asupra Pantazaliei iar au năvălit, tagla suliței fiind într-însa frântă, în trupul lui

159
purtându-o, n-a socotit ce va să i se întâmpleaze lui dintru aceasta. Iar Pantazalia văzind pre
Pirus împrotiva ei viând, întâiu socotiia să-l lovească pre el cu sulița ei. Dar Pirus pre lovirea ei
mai degrab apucă și cu sabia sa goală o lovi și mâna ei din<în> chietura trupului o despărți. Și
așa acea slăvită împărăteasă muri, căzind pre pământ. Și Pirus spori izbânda ranelor lui, tot
trupul ei mici bucăți l-au tăiat și de multa curgere a sângelui său, căzu ca un mort pre pământ.
Iară featele de moartea ei foarte s-au turburat și năvălesc asupra grecilor cu gură de sabie
și perind și făr de samă neavând ajutoriu. Așijderea și ceialalti troiani, mai mult/ (f .89v ) <de>
zeace mii de greci au tăiat. Ci, dar, iată ce foloseaște troianilor căderea grecilor, de vreame ce
grecii întru mulțimea lor foarte să sporesc. Deci împăratul Menelai și Telamon și domnul
Diomid și Menesteiu, domnul Athinelor, așijderea și însuși împăratul Agamemnon, mulțime
foarte de ostași de războiu aducându-să, pre troiani de la câmp îi iau în goană și pentru aceasta
pre cei rămași troadeani și pre featele ce mai rămăseasă în cetatea Troia gonindu-i, cu mare
nevoie întră în cetate. Și porțile cetății cu zăvoară întăresc și după aceea mai mult la bătaie nu
mai ieșiră, pentru că dintr-această zi nu mai putură ca să mai iasă la război.

Pentru sfătuirea vânzării vâzătorilor Troadei ce s-au înțeles cu împărații grecești

Deci troadeanii petrecând la închisoare, de nimica alt nu să mai apuca, făr de numai
adăogea neîncetat plângere cu suspine. Antonor178 și Eneia adunându-să dimpreună, sfătuiia cum
s-ar putea izbăvi viața lor și nicicum alt sfat al lor de mântuire mai degrab și mai pre ușor nu afla,
făr de numai să dea cetatea spre prăpădenie în mâinile grecilor. Acest sfat foarte pre taină
împletind, cu groaznice jurământuri între sine s-au întărit//( f. 90r ), ca de tot să fie sfatul lor
măcar la orice om nepriceput. Așa făcând, căuta vreame cuvioasă spre săvârșirea aceștii rele
socoteali. Și viând dinpreună la împăratul Priam, începură a grăi cu vicleșug, ca să facă pace cu
grecii. Și era acolo și Athiman, fiul ce tânăr, șezind cu împăratul Priam, tată-său. Și întâiu
Antonor zisă cătră împăratul:
„ O, de bun neam mare împărate, iată de față vedem că într-această încungiurare cumplită au
îngropat cetatea aceasta și pre noi toți cei ce lăcuim într-însa și mai vârtos nădeajdi de mântuire
de nicăiri așteptând. Iată vrăjmașii noștri mai tari decât noi s-au arătat, că ne-au cuprins pre noi
pre toți întru cetatea aceasta, prinzindu-ne ca întru o cursă tare și nici vreo putință întru noi nu
iaste ca să mai putem a da războiu împrotiva vrăjmașilor nostril, ce au atâta puteare, nici voivozi,

178 Scris ,, Antonom”

160
nici domni de oaste, nici oaste având, pentru că toți fiii tăi, cei ce cu atâta vitejie străluciia, dintru
carii cu adevărat apărarea cetății au perit, ucigându-să la războiu au lipsit. Și putearnica parte a
norodului tău de armele vrăjmașilor s-au sfârșit. Pentru aceasta, mare împărate, bine voiești
blagorodia să-ți fie milă de rămășițele norodului tău și să faci pace cu /( f. 90v ) vrăjmașii nostri și
să dai pre Elena împăratului Menelai, bărbatul ei, așijderea și jaful bogăției ce s-au luoat din
ostrovul Sitariului să cade să o întorci împăratului întreagă. Că Pariz, fiul tău cel împărătesc, o au
ținut pre ea muiare, acum dar, sosi zioa cea mai de pre urmă, și acum Elena pentru ce treabă
lăcuiaște în Troada, deaca au murit Pariz? Pentru aceasta, mare împărate, bine voiaște sfatul
nostru și să faci aceasta și pre tine și pre noi toți de atâtea primejdii ce ne stau de față cu piardere
de istov să ne izbăvești”. Și cu aceasta Antonor cuvântul au săvârșit.
Iară Anthiman, fiul împăratului, deca auzi de la Antonor graiurile aceastea și așa zisă lui
Antonor: „ Adu-ți aminte, o, Antonoare, de moștenirea cetății tale întru carea te-ai născut,
așijderea și de atâta milă a celui de bun neam părintelui mieu, ce au făcut feații tale în toate zilele
tale. Că cu câtă cinste de mărirea cea împărătească de tatăl mieu ești rădicat și înălțat și cu câtă
slavă întreci pre ceialalți frați ai tăi și cu câtă bogăție de cetăți și de sate ești îndestulat. Și dator
ești pururea facerilor de bine ceale împărătești a pomeni// (f.91r ) și scârbită inima lui cu bună
înțelepciune a cuvintelor sănătosului sfat spre însuflețire bună a o aduce. Și toate câștigurile de
bucurie și de chivernisire cu un suflet cătră dânsul a sârgui, precum iaste obiceaiul bunilor
înțelepți domni și credincioaselor slugi împărătești a face. Iar nu scârbă preste scârbă a adaoge,
precum te văz eu astăzi făcând. Că cuvântul tău arată faptele lucrului, că-ți cerci ție din nevoie
odihnă prin scârbă împărătească și nu cugeți câtă peire iaste împăratului după atâtea, cu grecii
întru ocara atâta a primejdii ale sale și pagube pace a căuta plecăciunea sa. Iar tu până acuma
încă nu te-ai înfrutat de rușinea feații tale, de atâta potop nu te deșchizi și pre mărirea sa cea
împărătească a împăratului nostru foarte îngrozești și la nepriceapere o aduci cu nemulțemitoriul
tău cuvânt. Cât cu adevărat cuvântul sfatului tău nu din credincioasă râvnă iase, precum
socotesc, ci pentru rătăcirea scârnavei vrăjmășii”.
Cu aceastea și alte cuvinte de împutăciune rădica Antihman asupra lui Antenor și tăcu. Ci
Eneia cu dulci și cuvioase vorbe de cuvinte de Anthiman, fiul împăratului, să atinse să-l /(f.91v)
înfrâneaze, dar mai vârtos nu putu, că bine înțeleasă vicleșugul vânzării lor. Pentru aceasta nici
să-l auză nu vrea. Iară împăratul Priam începu cu mânie a-i mustra pre ei, că așa zisă lui
Antenor:

161
 „Chir Antonoare, spune de am făcut vreodată ceva făr de sfatul vostru sau ce lucru al
mieu am ascuns, care să nu-l fiu arătat vederii voastre? Ci toate începăturile meale am pus
înaintea voastră. Pentru ce, dar, vreodată aceasta ați zis mie? Că eu cu adevărat am vrut necazul
acesta, ce acum îmi aduc mie grecii, întru tăceare să-l port. Ci am ascultat sfatul vostru cel
viclean și cătră această oștire m-am pornit, că zioa și noaptea m-aț<i> îmboldit pre mine spre
aceasta, ca să rădic război cu grecii. Și întru atâta m-ați adus pre mine, cât nici pre înțelepții miei
fii, ce străluciia cu înțelepciunea, nici pre alți înțelepți barbate, ce mă sfătuiia pre mine cu
dragoste ceale de folos, n-am ascultat. Ci toate acestea lepădând, m-am plecat spre sfatul
vostru. Deci tu, chir Antonoare, când te-am trimis eu pre tine la împărații grecești rugându-i pre
dânșii să-mi dea pre soru-mea, acolo ce bine ai făcut făr de numai//(f. 92r) durerile meale le-ai
îndoit? Așijderea și tu, chir Eneia, când ai plecat la greci cu Pariz și acolo întâiu și mai marele
sfatului ai fost, ca Pariz să apuce pre Elena și la Troada să o aducă. Că de nu l-ai fi sfătuit tu să
facă aceasta, iată că Elena niciodinioară n-ar fi văzut zidurile Troadei. Ci întru toate lucrurile
voastre pretutindenea cu voevoziile și povățuirile v-ați arătat a fi. Iar acuma, după uciderea
preaiubiților miei fii, ce străluciia cu atâta vitejie și după uciderea cetățeanilor miei, spre sfat făr
de rușine vă sculați scriidu-mi mie vină, după atâtea primejdii ale meale”.
Atunci Eneia împrotiva împăratului Priam multe cuvinte îmgâmfate scoasă și așa să dusă
de la împăratul, întru cuvinte foarte de mânie. Iar împăratul Priam, după ducerea lor foarte să
scârbi, vazind asupra lui atâta necredință. Și cugetând pentru vânzarea lor, foarte s-au spăreat și
de aceasta foarte scârbindu-să, gândi în ce chip s-ar izbăvi de dânșii viața lor. Deci întrând pre
taină în cămara sa, foarte plângea cu amar. După aceasta au chiemat la sine pre Anthiman, fiul
său, și așa au zis lui:
„Prea /(f. 92v ) dulce fiul mieu, tu știi că eu pre tine te-am născut, iar tu de mine te-ai născut. Iar
acum de obște nevoie pre amândoi ne-am ajuns. Ci de voi lăsa a nu purta de noi înșine grijă,
îndată vom să perim, că tu cunoști cu adevărat că acești doi, Antonor și Eneia, vor să ne dea pre
noi în mâinile grecilor. Mai vârtos cu cât iaste cu putință să meșteșugim ceale de folos, ca să nu
perim de năprasnă. Că socotiu să chiemăm pre ei singuri la sfat, iar voi, fiul mieu, tu cu
credincioșii nostri ostași, să te ascunzi pre taină și când vor veni ei, tu să năpădești asupra lor cu
acei ostași să-i omori pre dânșii și așa ne vom izbăvi de vicleșugul lor”.

Deci Anthiman s-au făgăduit să facă aceasta, dar nu știm cum sfatul împăratului la
Antonor și Eneia știut să făcu, că aceștia împrotiva aceasta așa socotiră să facă, când să va

162
întâmpla să să chiame de la împăratul, iată, să nu meargă prost, ci întru mulțime de ostași. Că era
Eneia foarte bogat de cetăți și de sate și în aur și în argint și întru alte avuții și întru din troadeni
nu era atâta de slăvit //(f.93r ) ca el. Așijderea și Antonor era înflorit întru mult neam și în
bogăție foarte îndestulat și de multe noroade, de pretutindenea, încungiurat.
Iar împăratul Priam vrea să aducă sfatul la sfârșit și au trimis la Antonor și la Eneia să vie
la dânsul. Iar ei veniră la dânsul întru mulțime de arme. Iar împăratul Priam, văzind pre ei viând
întru mulțime de ostași, să îndoia și ieși cătră dânșii din palatal său. Atunci ei zisără cătră
împăratul Priam:„ O, mare împărate, au de vei vrea tu, au de nu vei vrea, dar toți troianii pace
voesc cu grecii. Și iată și obștea ce pofteaște:„Poftim , de bun neam împărate, și foarte dorim
pace cu grecii!” Văzind împăratul Priam că nu să poate face începerea lui și sfatul lui spre lucru
<nu> iasă, ci spre împrotivire, s-au întors cu amar <și >ohtind, zisă lui Eneia și lui Antonor: „De
vreame ce v-ați înțeles să faceți cele împotrivă, faceți precum veți vrea. /(f. 93v ) Nimenea nu vă
opreaște pre voi și eu, din sfatul ce-l veți face, ceva nu mă abat.
Atuncea Antonor îndată să ia însuși solie, pre carele troianii suindu-l, l-au slobozit preste
zid. Deci Antonor veni la împăratul Agamemnon și înaintea feații lui sta, spuindu-să pre sine că
iaste trimis sol al Troadei. Iar împăratul Agamemnon trimisă să chiame pre toți împărații la sine
pentru sfătuire. După ce venire la dânsul toți, atunci împăratul Agamemnon pricina soliii lui
Antonor înaintea împăraților întrebă. Iar Antonor zisă lor:„ De bun neam și prealuminați împărați
și mai marilor oștilor a toată tabăra grecească, să arătați milă desăvârșit cătră mine, robul vostru ,
și cătră toate rudeniile meale, așijderea și cătră Eneia și cătră rudeniile lui și cătră norodul
noastru. Și de veți porunci să să păzească casăle noastre și avuțiile noastre și satele noastre
întărite toate le veți păzi și pentru aceasta de veți da noao cuvânt adevărat de credință și de veți
tinde mâna tare și milostivire slugilor voastre, toate acestea câte grăiesc, noi robii voștri făr de
îndoială vom face ca cetatea //( f. 94r ) Troada cea mare și toate cele dintr-însa stăpânirii voastre
cu adevărat vom da, că întru toate trebuie să asculte pre noi împăratul Priam. Iar noi vom face
după voia voastră, precum blagorodia voastră veți porunci”.
Acestea auzind, împăratul Agamemnon și ceilalți împărați foarte s-au veselit de cuvinte și
jurământ credincios i-au dat lui întru toate, că nimica să le strice lor, ci mai vârtos să-i apere pre
dânșii de toate și să le mulțemească. Antonor, așijderea, credincios jurământ deate lor. Atuncea,
grecii chivernisind cu vicleșug solii săi la împăratul Priam, pre Ulix și pre Diomid i-au slobozit
dinpreună cu Antonor în Troada. Aceștia, dar, viând la împăratul Priam, împăratul au poruncit să-
i primească pre ei cu fața curată și de toate au poruncit lui Antonor și lui Eneia cu dânșii lucru

163
solesc, până să va isprăvi, treaba să facă. Iarăș îndată și acelor soli să le dea polați înalte unde ar
putea isprăvi și lucrul soliei aceea.
Iar într-acea noapte Antonor și cu Eneia, cu Ulix și cu Diomid, cu vicleanii soli grecești,
au socotit ca întâiu să scoață pre Paladie dumnezeu, că cât va fi Paladie în cetate, nu să poate
luoa /(f. 94v ) cetatea, ci să-l scoață să-l ducă la tabăra grecească. Iar Ulix cu denadinsul vrea ca
să știe pentru acel Paladie, ce iaste. Atunci acei arătați vânzători ai patrie , Antonor și Eneia, i-au
spus lui de dânsul, adeverindu-le că ,,încă din vremea cea mai de nainte a stăpânii fii lui Ileu,
carele întâi au pus temelia Troadei, aceasta și acest minunat lucru au făcut. Făptura lui au fost
din lemn ce nu putrezeaște care chip cu multe meșteșuguri iaste săpat și cu mari vrăji iaste făcut
și întărit și lucrul meșteșugului lui are atâta puteare, că ori în ce cetate va fi acel Paladie, acea
cetate nu să va strica, cât va fi Paladie într-însa. Acum acel Paladie iaste întru păstrarea popei
Toas și pentru aceasta, mai nainte de toate, trebuie să ne grijim să-l scoatem din cetate, apoi
îndată Troada de istov cu pustiire să va surpa și va peri. Pentru aceasta, într-această noapte să
meargem făr de zăbavă la popa Toas și cu deadinsul pre el să-l rugăm să ne dea noao pre
Paladie”.
Și într-acea noapte, îndată sculându-să, să dusără în bisearica Paladie // (f .95r) la acel popă și i-
au spus lui pricina venirii lor, rugând pre el să dea lor pre Paladie, dar el tare să leapădă. Iar ei
mai cu deadinsul ruga pre el, dar nicicum acel popă nu s-au plecat. Iar împăratul Ulix făgădui lui
să-i dea mulțime de galbeni de aur și cu deadinsul ruga pre el, dar nicicum acel popă nu s-au
plecat. Așijderea și Eneia și Antonor tare siliia pre el să să pleace spre pofta lor. Iar el petrecea
împrotivindu-să lor până la miezul nopții. Iar mai pre urmă să orbi de dragostea aurului și,
luându-l pre el, deate lor pre Paladie.
Deci Ulix luând pre el, tot într-acea noaptea l-au trimis la tabăra lor și, așa făcând, veaseli
să făcură. Deci într-aceasta chip tâlhăria cetății sale au făcut Antonor și Eneia și popa Toas,
arătați vânzători ai moștenirii sale, care grecii nici într-un chip nu ar fi putut face. Deci văzind
împărații cei ce venisă spre ajutoriul Troadei că împăratul Priam atâta de prost pace cu grecii au
început, s-au dus de la Troia, lăsind pre Priam. Deci împăratul, carele cu 2000 de voinici venisă
la Troia, cu doao sute și cincisprezeace s-au dus /( f.95v ) la împărăția lui. Așijderea și featele
Pantazaliei, care cu împărăteasa lor o mie venisă la Troada, iată, patru sute s-au întors de la
Troada cu trupul ei. Așijderea și alți împărați, toți întru ale sale împărății s-au întors.
Iar acei mai nainte ziși vânzători, au venit la împăratul Priam, Antonor și Eneia, spindu-i
lui:„ Am tocmit, o mare împărate, pace cu grecii, ca să le dăm lor o sută de mii de grivne de aur

164
de chielutuiala lor și o sută de mii de măsuri de grâu, că așa s-au făcut pacea. Ci de aceasta ce
poruncești tu? Ce poruncești, o, mare împărate?” Atuncea împăratul Priam au poruncit spre
aceasta, ca cuvintele acei păciuiri cu jurământ de blestem neclătit să să întărească și au răspuns
solii grecești cătră împăratul Priam, că în minte așa gândiia grecii ,,nu iaste aceasta rău, nici
rușine, pre vrăjmașii săi a-i înșela cu jurământ, că de să va întâmpla cu jurământ viclean a să
jura, meștesug iaste, iar călcare de jurământ nimica iaste”.
Și ca acestea meșteșuguri înșelătorii aceia făcând, au luat aurul//(f.96r) și argintul și au
poruncit să ducă la corăbiile sale. Și aceasta așa făcându-să, iar grecii, amăgitorii, dimpreună cu
vânzătorii Troadei, alt chip de măiestrie au zemislit, că au porunci să facă un cal de aramă foarte
mare, pântecos. Iară mărirea acelui cal de aramă era după măsura porților cetății, iar să nu-l
poată prin porți desțepeni, pentru tainicul vicleșug al lor ce avea. Și au făcut calul acela foarte cu
meșteșug și ușa lui o au făcut pre deasupra atâta de vicleană, cât nicicum să putea cu ochii pre
dinafară întrarea lui cunoaște.
Deci, deaca s-au săvârșit acel cal, foarte roagă grecii pre împăratul Priam ca să iasă din
cetate să vază acel cal, iară el ascultând pre dânșii, au ieșit și, văzind acel cal, s-au mirat de
zărirea lui și de meșteșugul lucrului. Iar roagă pre ei împărații grecești ca să poruncească să bage
acel cal în cetate întru cinstea Paladiei „ca să fie noao milostiv întru mergerea noastră de la
Troada”. Iar împăratul Priam nimic de aceasta zisă lor, socotind întru mintea sa a fi oarecum
vicleșug întocmai spre ocara cetății. Atunci acei mai sus ziși, Antonor și Eneia, //(f .96v ) așa
zisără împăratului Priam :„ Priimeaște, mare împărate, de la atâța împărați dar blagorodiei tale
spre veacinica podoabă a cetății, că foarte iaste de trebuință spre pohfala mării tale”. Iar
împăratul Priam ascultând vicleșugul lor, l-au primit. Și așa cu cinste l-au slobozit pre el
împărații și domnii, până departe petrecându-l și închinându-să lui, s-au întors. Și el au mers în
cetate.
Iară după meargerea împăratului Priam în cetate, grecii au deschis calul acela și au așezat
într-însul o mie de ostași și cu dânșii dimpreună și pre Sinon, ca pre un cap mai mare al lor. Și
între cei înarmați îl băgă, căruia și chiaia lui i-au dat grecii, ca să deșchiză dintr-însul. Și cu ale
corăbiilor unealte au tras acel cal la cetate și au poftit pre Sinon grecii cu deadinsul, când va
simți pre troadeani că dorm, atuncea să le dea lor semn, văpaie de foc aprinzind.
Deci grecii, deaca au tras acel cal în porțile cetății, vrea să-l tragă și în cetate, dar nu
putea să-l bage de o piatră ce era slobozită din zidul deasupra la vale, întru care scriia zicând:
„Când să va luoa piatra aceasta, să va luoa și cetatea”. Deci zicea unii din cetățeani: //( f. 97r)

165
„Să nu să ia piatra, că iată ce scrie într-însa”. Iar alții zicea: „ Ba să o luăm, că îndată o vom pune
iar la loc”. Atuncea grecii au zis cătră troadeani: ,,Iată dar, că noi ne ducem la țara noastră. Pentru
acest cal cum veți vrea, veți face cele pentru dânsul”.
Și așa lăsindu-l pre el în porți, s-au dus. Și în corăbiile sale toți grecii întrând, s-au dus de
la Troada. Iar troadeanii privesc veaseli, ci bucuria lor cea de pre urmă, iată , plângere
nemângâiată va să-i ajungă pre dânșii. Însă ducându-să grecii și troadeanii, așijderea în casăle lor
întrând întru veselii, iată și noaptea sosi. Deci troadeanii culcându-să în casăle sale și dormind
întru bucurie, făr de toată grija.

Pentru râsipirea Troadei

Iar Sinon, simțind că troadeanii s-au așezat să doarmă și făr de toată grija să odihnesc,
deșchizând acel cal, au dat grecilor semn văpaie de foc. Iar grecii, văzind acel semn,<cu> tăceare
la marginea mării stătură și cu tăceare iarăș își iau armele sale. Și în cetate pre încet întrând,
arpinsără cetatea și cu vrăjmașe și cumplite suflete năpădind asupra cetățeanilor, făr de milă-i
taie pre dânșii/( f. 97v ) cu săbiile sale. Deci țipăt mare întru tăcearea nopții de glasurile celor
uciși s-au rădicat și focul tare să aprindea, mistuind casăle și surpând polățile. Pentru aceasta,
Troada cea mare fumega și casăle ceale înalte arzând cad și să prăpădesc zidurile întru urletul
văpăii, afară din casăle celor ce au vândut cetatea, carii au dat semnul de aprindere, ale căror
casă sânt ferite. Iară împăratul Priam, deaca au auzit glasul înfricoșatului țipăt, spăriat sări din
pat, cunoscându-să pre sine vândut de Antonor și Eneia. Să îmbrăcă cu hainele care putu și alergă
în bisearica lui Apolon. Dar mare fum să rădică și văpaie mare vărsindu-să în văzduh, toată
cetatea lumina și uciderea cetățeanilor foarte să înmulțiia. Și mai nainte, până a să lumina de zio,
mai mult decât doaozeci de mii de troadeani de sabie periră.
Iar deaca s-au făcut zio, atuncea Pirus întrând în bisearica lui Apolon, unde împăratul
Priam moarte aștepta, și năpădind asupra împăratului cu sabia sa, cumplit îl tăie. Și așa slăvitul
Acela, marele împărat Priam, muri și de single lui cea mai mare parte a bisearicii să văpsi.
//(f.98r) Iar ceialalți, ce alergasă într-acea bisearică, grecii pre toți cu sabiile sale i-au tăiat. La
polățile împăratului Priam năpădind, visteriile lui ceale împărătești cu jaful le răsipesc. Iar Pirus
pre Andrometa, muierea lui Ector, și pre Casandra, fata lui Priam împărat, luându-le, le-a dus la
odihna lui. Și Menelai împărat pre muierea sa Elena din palaturile împărătești o au tras, de care
foarte s-au văselit și cu multă bucurie o dusă pre dânsa într-acel cort. Iar deaca toate palaturile

166
împărătești de jaf s-au deșertat, atunci porunciră împărații ca să jăfuiască casăle cetățeanilor, iar
pre oameni să nu-i ucigă.
Iar împărăteasa Ecuba fugind dimpreună cu fie-sa Polixena ici și colea, nici cât de puțin
nu știia unde să va ascunde. Iar fugind iale, le întâlni Eneia, căruia împărăteasa Ecuba întru multă
aprinderea urgii sale, așa zisă: „O, hicleane junghietoriule, de unde-ți putu ieși ție atâta răutate și
tiranie deasupra împăratului Priam, de la carele atâta cinste ai luat? Pentru atâta milă a lui
suferiși de aduseși asupra lui ucigașul lui? Și cum lepădași moștenirea ta și cetatea întru care te-
ai născut, întru care atâta vreame/(f .98v ) ai fost slăvit? Văzând căderea ei, nu te îngrozești cu
inima? Ci măcar dă-i ticăloasei aceștia Polixenii nemilostivă inima ta și ochiul tău cel viclean să
păzească pre dânsa, că doar cumva întru atâtea răuotăți ce ai făcut, prin tine să scape, să nu cază
în mâinile grecilor, ca să nu o ucigă pre ea, au să o rușinează cu ocară. Sârguiaște pentru dânsa
mai în grab, de fă chiverniseală”. Spre cuvintele împărăteasii, Eneia tot să turbură și așa,
plângând, pre Polixena primeaște și supt taină pre ea o duce și o bagă pre ea în oarecare culă
veachie și acolo o așeză pre ea și o păziia pre dânsa.
Deci, deaca încetă această cumplită ucidere în Troada, atuncea împăratul Agamemnon pre
toți împărații și domnii porunci să-i chiame, și deaca veniră cătră dânsul, întrebă pre dânșii
pentru oarecare doi „ de să cade a păzi credința vânzătorilor, a lui Antonor și a lui Eneia și iar
pentru troadeanii cei robiți, ce să cade a face pentru dânșii”. Atunci toți împărații și domnii
zisără că: „ A vâzătorilor cetății, Antonor și Eneia, prin carii noi ne-am făcut moștenitori<i>
//(f.99r) Troadei, întru tot să cade a păzi credința lor. Așijderea și pentru toți troadeanii ce s-au
robit, să cade după voia lor spre slobozire desăvârșit a-i lăsa și să meargă și să umble precum vor
vrea”. Așijderea, împăratul Agamemnon jaful bogății Troadei foarte cu înțelepciune împărați
fieștecăruia după vredincia ostenealii sale.
Iar Pirus, vrând ca să izbândescă moartea tătâni-său, foarte cu denadinsul pre Polixena
căuta, pentru care fusesă ucis marele Ahileus, și lui Eneia îi dă poruncă ca să caute pre dânsa. Iar
el, lepădându-să că nicicum nu o știe, atuncea Pirus împăratului Agamemnon și celorlalți
împărați zisă pentru Polixena, de carea s-au zis mai sus, ca să silească pre el să o caute pre dânsa.
Atuncea toți împărații au zis lui Eneia ca să o aducă pre sine într-atâta nevoie, pusă înaintea
împăraților pre Polixena. Iar ei îndată trimisără pre ea la Pirus. Iar Pirus îndată dusă pre ea la
mormântul tatâni-său și acolo tăie capul ei și cu sângele fecioarei din destul adăpă mormântul
tătâni-său.

167
 Iar împărăteasa Eccuba, deaca văzu moartea Polixenii, /(f. 99v) îndată-și ieși din minte și
începu a să bate și a sari asupra tuturor oamenilor și a da cu pietri, când în unul, când în altul. Și
pe alții îi mușca cu dinții săi, după obiceiul fiiarelor sălbatice, cât pre mulți greci răni. Iar grecii,
luând pietri, o ucisără pre ea și au grămădit pre dânsa mohilă de prietri foarte mare și au pus
numele locului aceluia Jucarea Eccubei, care și până astăzi să zice. Iar lui Eneia porunciră
împărații să să izgonească, ca de-acia în Troia să nu mai trăiască, pentru că au ascuns pre
Polixena, fiind vinovat morții. Iar el cu denadinsul ruga pre împărați ca să-i dea lui vreme să-și
strângă avuțile sale. Și așa împărații ascultară rugăciunea lui și i-au dat vreame să lăcuiască în
Troia până va aduna agonisitele sale și i-au dat lui și acele corăbii pentru ducerea lui, cu carele
Pariz intrasă în Greția.
Iar după aceasta, împăratul Telamon și Aiax pre Elena împărăteasa judecară ca să dea
morții, la al cărora sfat mulți din împărați și din domni s-au adaos, cât d-abia pre dânsa împăratul
Agamemnon și împăratul Menelau și mai vârtos împăratul Unix cu dulci cuvinte și vorbe
înțelepte ale minunatei //(f.100r) minții sale, putu de o apără dintr-acea amară pierzare. Și pre toți
împărații și domnii spre această voință adusă, ca să o iarte pre dânsa. Și după multe cuvinte
pricinuitoare, zisără împăratului:„Cum va să fie dreaptă judecata noastră, de o vom ierta pre
dânsa, de vreme ce noi înșine mai nainte am judecat pentru sângură moartea lui Ahileus pre
aceea de atâta de bun neam și cu acela preaslăvit împărat, și împreună cu maică-sa, ca să dea
morții? Nici de bătrânețele împărăteasii, nici de blagorodiia ei am miluit, ci judecată de moarte
asupra lor scoțând, pre amâdoao dinpreună le-am omorât. Nici, iarăș, pre Eneia, domnul ce atâta
ne-au slujit noao, cu lilipsirea din cetate l-am miluit și la izgoană vecinică l-am trimis, pentru
aceasta numai căci ascundea pre dânsăle, atâta osândire asupra lui am arătat. Să gândim, dar, cu
denadinsul de socoteala sfatului câți de bun neam împărați și domni grecești pentru Elena s-au
omorât și câți de ceialalți ostași pentru aflarea ei au perit.”. Aceasta, dar, pentru ce să trăiască
/(f.100v ) și să nu moară așijderea? Iar împăratul Ulix foarte cu cuvinte înțelepte ținea pre
împărați și siliia pre ei să facă milă asupra ei. Și așa împărații, de sfatul lui Ulix împărat, din
mânia aceea s-au muiat și pre împărăteasa Elena o au iertat și slobozire de săvârșit i-au dat ei. Iar
împăratul Agamemnon și Menelai de aceasta împăratului Ulix foarte mulțemi, făgăduindu-i lui
că de-aci cu toată facerea de bine viața lui vor păzi. Iar Pirus luo luși muiare pre Andromenta,
muierea lui Ector. Iar Casandra, fata împăratului Priam, toți împărații și domnii împăratului
Agamemnon, mai marelui său și voivodului, întru plata osteneali<i >sale o au
chiezeșuit.//(f.101r)

168
 Glosar:

A
Anghirele s.f. = ancoră
B
blagorodie s.f. = noblețe, nobilime
C
capiște s.f. = templu păgânesc; orice biserică a unui cult creștin neortodox
carâtă s.f.= trăsură elegantă cu patru roți, închisă (cu coș, cu uși și cu geamuri)
chiverniseală s.f.= a stăpâni, a conduce, a guverna
coțcăis.f. = zar(de jucat)
cosițeles.f. = părul capului femeilor(de la țară, mai ales al fetelor) lăsat să crească lung și, de
regulă, împletit într-o coadă sau în două, care se lasă pe spate

crugul s.f.= 1.cerc, 2. orbită

culă s.f. = turn circular, cupola, boltă
a cutrupi s.f.= a veni năvalnic peste, a se revărsa în mase mari

D
Diata s.f. = testament, prevedere
Dobă s.f.= tobă
a dosădi s.f. = a persecuta, a progoni, a se mâhni
F
faur = fierar

I
Istov s.m. = sfârșit, capăt
M
Movilă s.m. = ridicătură de pământ naturală mai mica decât dealul, de formă conică, care se
află, de oicei, în regiunile de câmpie și, mai rar, în cele de podișuri joase
musie = sens necunoscut

169
O
Organ s.n. = harpă, liră
P
Pierdiciune s.f. = faptul de a se pierde, (predomină ideea de ucidere, de nimicire, de dispariție),
moarte, ucidere, nenorocire
Polată s.f. = încăpere mică pe lângă o casă țărănească, servind ca magazie pntru unelte și obiecte
de gospodărie
Prilesteț adj.= ínselator
S
Sehaidac s.n. = teacă, tolbă de săgeți
T
Tavliei s.f. = joc de noroc între două persoane
V
vetrelelă s.f. = pânză de corabie
visterie s .f. = locul sau încăperea în care se păstra tezaurul țării
Z
A zdrumica v. = făcut bucățele, sfărâmat, zdrobi

170
 Concluzii

Odată cu răspândirea creștinismului, Iliada și Odiseea sunt trecute în umbră, întrucât

noul context cultural a devenit reticent la fundalul mitologic păgân al acestora. Erudiții primelor
secole postcreștine încearcă discreditarea epopeilor homerice prin răspândirea a două plăsmuiri
apocrife, De excidio Troiae Historia și Ephemeris belli troiani, scrise din perspectiva martorului
ocular. Ele sunt atribuite lui Dares frigianul, respectiv lui Dictys cretanul, personaje care ar fi
participat la război.
Scrise în limba greacă, textele devin cunoscute prin traducerile în limba latină realizate
de Cornelius Nepos, autorul textului De excidio Troiae Historia și de Lucius Septimius, autorul
apocrifului Ephemeris belli troiani.
În Occident, textele lui Dictys și Dares s-au răspândit, în special, prin intermediul
prelucrărilor literare ale lui Benoît de Saint-Maure și Guido delle Colonne, iar în Orient prin
cronografele bizantine și grecești, cea mai veche versiune identificată fiind Cronograful lui
Malalas, secolul VI.
În primul capitol am studiat versiunile prototipice ale Istoriei Troadei în spațiul cultural
românesc care au circulat de-a lungul secolelor XVII- XIX. Versiunea prototipică orientală,
reprezentata de cronograful lui Patrașcu Danovici, pătrunde prin intermediul cronografelor
grecești Cigalas- Dorothei și cunoaște peste 70 de variante, inclusiv 15 subversiuni autonome.
Versiunea prototipică occidentală are o circulație mai restrânsă. Începând cu secolul al
XVIII-lea, aceasta se răspândește prin intermediul cronografului lui Staicu și al manuscriselor de
tip miscelaneu. Gabriel Ștrempel inventariază două manuscrise miscelaneu în care sunt integrate
narațiunile despre Istoria Troadei , și anume ms. rom. 2183 BAR și ms. rom. 3381 BAR.
Analizând câteva episoade narative ale versiunii din ms. rom. 2183 BAR, prin raportare
la versiunea Danovici și la textele lui Dictys și Dares editate de M. Frazer, s-a constatat că
versiunea occidentală a Istoriei Troadei se apropie de versiunea orientală prin perspectiva
moralizatoare. Răpirea/ fuga Elenei este privită ca un act de adulter, sancționat, pe de-o parte,
prin vocea personajelor- cea a împăratului Protea în textul lui Danovici și cea a Casandrei în ms.
rom. 2183 BAR.
171
 În ambele versiuni sunt inserate digresiuni moralizatoare în care faptele personajelor
sunt expuse didactic:
,,Vedeați, fraților, ce-au făcut spurcata Ileana și cu spurcatul Alexandru Parij. Acestea
agonisesc dragostele muerești și încă ales muiare cu bărbat și cu împărat, cum au fost
aceia.”(Danovici, p.160)
,,Bărbați înțelepți, înțeleageți, daru cu dragoste, cum stau în lumea aceasta întâmplările
lucrurilor celor oarbe. Că de lucruri proaste ne învață să ne ferim că au întru sine lucrurile și
necazurile ceale mici, aseamenea cu focul. Că focul dintr-o scântaie mică care are în sine mare
flacără și văpaie înalță.”(f.9v)
Cele două versiuni se deosebesc din punct vedere narativ. În versiunea orientală,
conflictul dintre greci și troieni este iscat de răpirea Elenei, în timp ce în versiunea occidentală,
acesta este declanșat din cauza lipsei de ospitalitate arătată argonauților de către Laomedon.
Argonauții, în semn de răzbunare, ard cetatea Troia și o răpesc pe Hesione, fiica împăratului
Laomedon. Conflictul dintre Priam și greci se amplifică în jurul încercării noului împărat al
Troiei de a-și recupera sora.
Spre deosebire de versiunea orientală, în care Elena este un personaj trivial, în ms. rom.
2183 BAR, Elena, asemenea personajului din Iliada, are simțul critic, cel al datoriei materne și
se autoevaluează.
În ms.rom. 2183 BAR Ahile nu mai este viteazul impulsiv, mândru, din Iliada, ci unul
care ,,iubiia foarte pre Agamemnon împărat pentru buna lui priceapere și înțelepciune”, unul care
refuză să participe la război fiindcă s-a îndrăgostit de fiica lui Priam, Polixena, pe care o cere în
căsătorie.
De asemenea, lipsesc visele premonitorii, deși ele au un echivalent prin vocea profetică
a unui personaj ,, înțelept” care ,,cunoaște ceale viitoare” cum sunt Casandra și Elen care devin
prefigurări ale justiției divine. Lipsește visul Hecubei din Danovici, unde imaginea Troiei
incendiată prin tăciunele ieșind din pântecele soției lui Priam este o punere în abis.
Traversând diverse spații culturale, textele lui Dictys și Dares se diferențiază de
prelucrările românești din punctul de vedere narativ, cele din urmă amplificând conflictele și
schițând planuri secundare- conflictul împăratului David care nu îi poate ajuta pe greci fiindcă
fac parte dintre neamuri (Danovici), iubirea dintre Troilus și Briseida ( ms.rom. 2183 B.A.R).
O altă diferență dintre traducerile în limba latină și versiunile românești constă în
modificarea diegezei și a relației dintre narator și cititor. În textele lui Dictys și Dares perspectiva

172
narativă este intradiegetică și homodiegetică. Intenția auctorială este iluzia autenticității, motiv
pentru care deseori Dictys și Dares indică sursele întâmplărilor relatate ( alți eroi participanți).
Totodată sunt valorificate detalii descriptive în manieră realistă, precum bătălia în care este ucisă
Panthesileea, efectul fiind verosimilitatea textului.
În versiunile românești perspectiva narativă se obiectivizează, naratorul este cărturarul
sau călugărul ce stă la masa de lucru și critică faptele eroilor precum personajele din notele de
subsol ale Țiganiadei. Relația dintre narator și cititor se subordonează unui principiu didactic,
naratorul adresându-se cititorului precum unui enoriaș căruia îi prezintă o carte de învățături.
În ceea ce privește raportarea la mitologia antică, versiunea occidentală, deși expune
istoria Troiei, asemenea celei orientale, din perspectiva eticii creștine, este mai deschisă către
supranaturalul antic, aducând în fața cititorilor episoade precum mărul discordiei și personaje
precum amazoanele și centaurul Dam. Există o întrepătrundere a realului cu miraculosul, însă
aceste două planuri nu se omogenizează, ci rămân eterogene, punându-se în lumină reciproc.
Fiecare traducător devine un coautor, adaptând textul la sensibilitatea cititorilor din
contextul cultural-istoric din care fac parte. Incepând cu cronografele bizantine, iar apoi cele
grecești, versiunea textului Ephemeris belli Troiani este îmbogățită cu noi motive și personaje,
simbolice pentru cultura iudeo-creștină : Impăratul David și Diavolul.
Pentru a identifica particularitățile versiunii occidentale a Istoriei Troadei în spațiul
literaturii universale, în al doilea capitol am comparat versiunea românească cu două dintre
textele intermediare. Versiunea occidentală a Istoriei Troadei urmează firul narativ al apocrifului
lui Dares, prelucrat pentru prima dată în secolul al XII-lea, de către truverul Benoît de Saint-
Maure. Poemul cavaleresc al acestuia, Le Roman de Troie, s-a răspândit în Evul Mediu
European sub formă manuscrisă, cunoscând atât versiuni în proză, ilustrate, cât și versiuni în
versuri. Leopod Contans și E. Faral realizează ediția uneia dintre versiunile Bodmer, în 1912,
aceasta fiind cea pe care am folosit-o în analiza comparativă.
Din punctul de vedere narativ, versiunea românească este apropiată de textul francez,
acestea începând cu expediția argonauților. Poemul lui Benoît de Saint-Maure se
individualizează prin prologul care precedă narațiunea, în care, într-o secvența argumentativă,
evidențiază scopul estetic și didactic al textului, docere et delectare.
Spre deosebire de poemul lui Benoît de Saint-Maure, versiunea din ms. rom. 2183 BAR
simplifică firele narative secundare, precum iubirea cavalerească dintre Paris și Elena, Troilus și
Briseis și Ahile și Polixena. Elementele cavalerești sunt înlocuite de cele specifice Evului Mediu

173
românesc. Le Roman de Troie se caracterizează prin coloritul medieval al epocii tematizat în text.
Setul valoric al eroilor participaţi la război coincide cu principiile cavalerești, personajele
caracterizându-se prin onoare, înțelepciune, frumusețe, sensibilitate și, mai ales, curtoazie.
Specificul epocii este sugestiv şi în ilustrațiile din diferitele versiuni ale poemului francez, în
care se remarcă vestimentaţia personajelor şi ornamentele reprezentative Evului Mediu
occidental179. Perspectiva moralizatoare este accentuată prin comentariile autorului.
În versiunea românească, perspectiva moralizatoare este amplificată, naraţiunea
asemănându-se cu o didahie, în care episoadele sunt urmate de un cuvânt de învăţătură. Coloritul
medieval se pierde, prototipul eroului fiind diferit. Mai importante decât curtoazia sunt bravura,
înţelepciunea şi dreptatea.
Un plus estetic al versiunii românești se datorează tendinţei traducătorului de a dramatiza
unele episoade. În ciuda faptului că derivă dintr-un rezumat al textului scris de Guido delle
Colonne, episodul visului lui Priam este mai dinamic şi mai bogat stilistic decât în poemul
francez.
Versiunea românească derivă din cronografele rusești de la începutul secolului al XVIII-
lea, care au preluat prin intermediul Cronicii Universale un rezumat al prelucrării lui Guido delle
Colonne, cel care prelucrează în proză poemul cavaleresc al lui Benoit de Saint-Maure.
Cercetătoarea Larisa Urnysheva studiază manuscrisele iluminate cu narațiunea despre
istoria Troiei și evidețiză autohtonizarea textului atât la nivel lexical și tematic, cât și la nivelul
reprezentărilor grafice.180Astfel capitolele despre soarta participanților la război sunt dezvoltate
prin intermediul miniaturilor care surprind obiceiurile de înmormântare, într-o manieră aproape
monografică.
În ultimul capitol al lucrării am evidențiat particularitățile lexicale și stilistice ale
versiunii occidentale a Istoriei Troadei din ms. rom. 2183 BAR. Urmând demersul comparativ,
s-a putut constata că nivelul lingvistic este prima treaptă de adaptare a textului la un nou context
socio-cultural. Dacă în spațiul medieval occidental personajele erau numite cavaleri și domnițe,

179
179 A secompara ilustraţia manuscrisului francez 782, f 113, fotografia 5, din ,, Anexe” cu ilustraţia
manuscriuslui grec 2878, datând din secolul al xVI-lea, fotografia 6, din ,,Anexe”. Ambele ilustraţii
sunt din manuscrise cu versiuni occidentale ale Istoriei Troadei.

180
Larisa Urnysheva, op. cit., p.474.
174
în cronografele rusești eroii devin țari, iar în textul românesc sunt blagorodnici împărați și
principi, voievozi și cucoane.
Din punctul de vedere etimologic, se regăsesc cuvinte moștenite și împrumutate din
limba latină și cuvinte împrumutate din slavă, greacă, turcă, bulgară, ucraniană, sârbă, italiană,
rusă, predominantă fiind influența slavă.
La nivelul stilistic, sunt recurente figuri de stil precum epitetul, comparația, metafora,
alegoria și interogația retorică. Sunt evidențiate motivele fortuna labilis și vanitas vanitatum în
cadrul digresiunilor auctoriale.
La nivelul discursiv, textul se individualizează prin intenționalitate moralizatoare.
Fragmentată de digresiuni, acțiunea pare a fi narratio dintr-o didahie, aceasta fiind urmată de
cuvântul de învățatură.
Preferința traducătorului pentru gerunziu se justifică prin aspectul durativ al acestuia, care
conferă dinamism acțiunii.
Prin perspectiva diacronică asupra Istoriei Troadei s-a putut remarca faptul că versiunea
occidentală a Istoriei Troadei din cultura românească este una fidelă textelor intermediare din
punctul de vedere narativ. Asemenea textelor din care derivă, Istoria Troadei încearcă
diminuarea substratului mitologic păgân, pe care îl subordonează religiei creștine- zeul Apollo
este un duh înșelător care amăgește inimile oamenilor.
Pe lângă intenționalitatea didactică, textul păstrează un principiu estetic din poemul lui
Benoit de Saint-Maure ( delecare), ce se vădește prin bogăția stilistică, amplele dialoguri dintre
personaje și detalii care nuanțează povestirea într-un mod unic- în episodul cu mărul discordiei,
în versiunea românească, Paris le cere zeițelor să se dezbrace pentru a putea face o judecată
dreaptă, în timp ce în textele intermediare acesta le alege în funcție de darurile promise.

175
 BIBLIOGRAFIE

MANUSCRISE

1. MS. 2183 B.A.R.

2. MS.3381 B.A.R.

EDIȚII ȘI OPERE LITERARE DE REFERINȚĂ:

1. Cronograf, traducător din grecește: Pătrașcu Danovici, editor științific: Strempel Gabriel,

București, Minerva, 1999

2. Radu Constantinescu şi Klaus-Herring Schroeder, Die rumänische Version der "Historia

Destructionis Troiae" des Guido delle Colonne, Tübingen, TBL Verlag Gunter Narr,

1977.

3. Leopod Constans, Le roman de troie en prose, în Les Classiques Francais du Moyen

Age , vol. I, Paris, Edouard Champion, 1922.

4. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. de P.P. Panaitescu și I. Verdeș, vol.1, București, Editura

pentru literatură, 1965.

5. Homer, Iliada , traducere de : Dan Slușanschi, București, Paideia, 2009.

6. Homer, Odiseea, traducere de : George Murnu, București, Univers, 1971.

7. Publius Vergilius Maro, Eneida, traducere de: Dan Slusanschi, Paidea, 2000.

176
STUDII CRITICE ȘI CULTURALE

1. Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu, Istoria limbii române literare. Vol.I, De la origni până la

începutul secolului al XIX-lea, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București,

1971.

2. Alexandru Ciorănescu, Dictionarul etimologic al limbii române, trad. Din limba spaniolă

de Tudora Sandu Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, București, Saeculum, 2007.

3. Angela Bidu-Vrânceanu, Metafora, în Limba română contemporană. Lexicul, co-autori Angela

Bidu-Vrânceanu și Narcisa Forăscu, Humanitas Educațional, București.

4. Demostene Russo, Studii istorice greco-române, Fundația pentru Literatură și

Artă ,,Regele Carol II”, București, 1939.

5. Denis de Rougement, Iubirea și Occidentul, trad. de Ioana Feodorov, București, Univers,

2000.

6. Doru Mihăescu, Cronografele românești, București, Editura Academiei Române, 2006,

p. 135.

7. E. R. Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, trad. de Adolf Armbruster, București.,

Editura Univers, 1970

8. Elena Ionescu și Răzvan Tufeanu (coord), Literatură unviersală si comparată: antologie

critică, Editura Universitatii din Bucuresti, 2008

9. Elena Ionescu și Răzvan Tufeanu (coord), Literatură unviersală si comparată: antologie

critică, Editura Universitatii din Bucuresti, 2008.

10. Erich Auerbach, Mimesis: reprezentarea realitătii în literatura occidentală, trad: I. Nego-

ițescu, Editura Pentru Literatura Universală, București, 1967.

177
11. F. Thomson, Medieval Antiuity, Lueven University Press, 1995.

12. Gabriel Mihăilescu, Univerul baroc al „Istoriei ieroglifice”. Între retorică și imaginar, Academia

Română, Fundația Națională pentru Știintă și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G.

Călinescu, 2002.

13. Gheorghe Chivu, Evoluția stilurilor limbii literare, în Contribuții la Istoria limbii române

literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780), coordonat de Ion Gheție și Gheorghe Chivu, Clusium,

Cluj-Napoca, 2000

14. Hugo Buchthal, Guido de Columnis.Historia destructionis Troaie, Edition Helga Lengen-

felder, Munchen 1987.

15. Konrat Ziegler, Walther Sontheimer (coord.), Der kleine Pauly. Lexikon der Antike, vol. I,

München, Deutscher Taschenbuch Verlag, 1979.

16. Larisa Urnysheva, Magna Troy: military sepulchres¸ în Journal of Historical Archaeol-

ogy & Anthropological Science, vol.3, MedCrave, 2018.

17. Larisa-Florentina Rotundu, “The Two versions of History of Troada in Pre-modern Ro-

manian Literature” , în vol. The Shades of Globalisation. Identity and Dialogue in an In-

tercultural World, secțiunea “Literature”, ed. Iulian Boldea, Arhipelag XXI” Press, Tîrgu

Mureş, 2021.

18. Larisa-Florentina Rotundu, The Occidental Version of History of Troy in Romanin

Medieval Culture, în “Journal of Romanian Literary Studies”, nr.25/2021, Arhipelag

XXI Press, Tirgu-Mureș, 2021.

19. Michel Kaplan, Bizanţ, Bucureşti, Nemira, 2010.

178
20. Mihai Moraru, Cărţile populare - încercare de definire structurală, postfaţă la N.

Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, I-II, Editura Enciclopedică Română,

Bucureşti, 1974, pp. 481-519.

21. Mihai Moraru, Structuri narative în literatura română veche, în „Revista de istorie și teorie

literară”, t. 25, 1976, nr. 1, pp.5-19.

22. Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (ms. 3517) Studiu Lexicologic. Vol II,

Iași, Editura Doxologia, 2017.

23. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, edi București, ed. A

2-a, București, Humanitas, 1995.

24. Nathaniel Edward Griffin, Dares and Dictys. An introduction to the study of medieval

versions of story of Troy, Baltimore, J. H. Frust Company, 1907.

25. Nicolae Cartojan, Carțile populare în literatura românească, București, Editura

Enciclopedică Română, 1974.

26. Nicolae Cartojan, Legendele Troadei în literatura veche românească în „Analele Acad-

emiei Române. Secțiuni literare”, seria 3, tomul 3, 1927, București.

27. Paul Cernovodeanu, ,,Variante autonome ale Istoriei Troadei” în Revista de Istorie și Teo-

rie Literară, XXV, 1976.

28. Pierre Grimal, Dicţionar de mitologie gracă şi romană, Bucureşti, Editura SAECULUM

I.O, 2001

29. Quintilian, Arta oratorică, trad:Maria Hetco, Editura Minerva, 1974, București.

30. Radu Constantinescu, ,,Historia Destructionis Trojae a lu Guido delle Colonne într-o

veche traducere românească ”, în Revista de Istorie și Teorie Literară, XXVII, 1978

31. Vera Călin, Alegoria și esențele: structuri alegorice în literatura română veche și nouă, Editura

pentru Literatură Universală, București, 1969.

179
SURSE WEB:

1. The Trojan War. The Chronicles of Dictys of Crete and Dares the Phrygian, traducere din

limba latină de R. M. Frazer, Indiana University Press, 1966. URL: DICTYS

CRETENSIS BOOK 1 - Theoi Classical Texts Library; DARES PHRYGIUS - Theoi

Classical Texts Library.

2. Gallica, Bibliothèque Nationale de France, “Manuscrits”, Benoît de Sainte-Maure, Roman

de Troie, URL: http://gallica.bnf.fr/.

3. Nathaniel Edward Griffin, Guido de Columnis, Historia destructionis Troiae, Medieval,

URL:

http://www.medievalacademy.org/resource/resmgr/maa_books_online/griffin_0026.htm.

4. URL: Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1

(runivers.ru).

5. runivers.ru, URL: Лицевой летописный свод XVI века. Всемирная история. Книга 1

(runivers.ru)

6. Manuscript Miniatures, „Bodmer 78 Historia Destructionis Troiae”, Fondation Martin

Bodmer, URL: http://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/cb/0078 .

7. Jason et le dragon. Enlèvement d'Hélène. Incendie de Troie, Bibliothèque nationale de

France, Expositions, 2014, URL: http://expositions.bnf.fr/homere/grand/fr_60_042.htm.

8. Médée tuant le fils de Jason. Bibliothèque nationale de France, URL:

http://expositions.bnf.fr/flamands/grand/fla_206.htm.

180