Islamul : inceputuri si impact asupra Europei

- Mahomed este intemeietorul Isalmului

- a fost o personalitate remarcabila , transmitator al revelatiei lui Alah; i se cunoaste biografia

- fiu de pastor , ramas orfan; intra in slujba Hadjijei , cu care se casatoreste; cunostea bine
aspecte ale altor mari religii

- refuza initial sa le vorbeasca oamenilor despre revelatiile sale

- accentua unitatea lui Dumnezeu si propovaduia iminenta Judecatii de Apoi

- multi il contestau datorita lipsei minunilor; se proclama la Medina conducator al musulmanilor

- o revelatie ii descopera faptul ca centru va fi la Mecca

ISLAMUL

- de la ‘’a te supune’’ in mainile lui Dumnezeu

- se bazeaza pe cei 5 stalpi (marturisirea credintei , rugaciunea de 5 ori pe zi , postul , milostenia ,

pelerinajul la Mecca)

- musulmanii nu accepta ideea mortii pe Cruce a lui Iisus

- Cartea Sfanta este Coranul; ei cred in reinviere; femeile sunt nedreptatite

- ocupa Peninsula Iberica , au loc primele confruntari cu francii (Carol Martel)

- li se datoreaza redescoperirea aristotelismului

 Islamul: principii, expansiune, impact asupra Europei

Una dintre cele mai importante religii la ora actuală este reprezentată de islam. O dată cu
apariția sa în secolul al VII-lea, în Peninsula Arabică, islamul și-a început perioada de
expansiune, ajungând ca, în prezent, credincioșii musulmani să fie prezenți pe toate continentele
globului.

Înainte de ajunge la principiile care stau la baza credinței islamice, este necesară o privire
asupra etimologiei cuvântului „islam” și ce reprezintă acesta. Cuvântul islam desemnează
„supunerea față de Dumnezeu”, iar termenul atribuit unui aderent la această religie, musulman,
muslim înseamnă „cel care se supune lui Dumnezeu”1.

Religia islamică este o religie monoteistă, revelată, Mahomed fiind „pecetea profeților” 2,
principiile și învățăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să coboare, prin intermediul arhanghelului
Gavril, fiind cuprinse în cartea sfântă a musulmanilor, Coranul.

În ceea ce privește actele religioase și obligațiile pe care un credincios musulman trebuie

să le respecte, să le îndeplinească, în cadrul raportului pe care îl are cu Dumnezeu, ele sunt
concentrate în jurul unor „pilaștri” (arkān) sau „stâlpi” ai credinței, ce reprezintă centrul
activității religioase musulmane3. Pentru a putea spera la mântuire, un musulman trebuie urmeze
îndeaproape aceste precepte ce stau la baza întregii credințe islamice, fără de care ea nu ar putea
exista.

Primul pilon al islamului este reprezentat de șahāda (mărturia) sau profesiunea de

credință, care este, de fapt, actul prin care un credincios acceptă adevărurile esențiale ale
credinței și se poate converti (adera) la islam 4. Profesiunea de credință reprezintă o formulă
scurtă ce cuprinde fundamentele islamului, anume unicitatea lui Dumnezeu și rolul de trimis al
acestuia al lui Muhammad, fiind mai mult un act intim de exprimare a credinței, decât o practică
religioasă5. Formula acestui pilastru, „Aduc mărturire că nu există dumnezeire în afara lui

1
Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187.
2
Andre Miquel, Islamul și civilizația sa, volumul I, traducere de Gloria Dorothea Ceacalopol și Radu Florescu,
Editura Meridiane, București, 1994, p. 57.
3
Alberto Ventura, Islamul sunnit în perioada clasică, (Secolele VII-XVI) în Giovanni Filoramo (coord.), Istoria
religiilor, volumul III, traducere de Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 189.
4
Andre Miquel, op.cit., p. 73.
5
Alberto Ventura, op.cit., p. 189.
Dumnezeu și aduc mărturire că Muhammad este Trimisul lui Dumnezeu” este repetată de-a
lungul zilei și în timpul rugăciunilor, având proprietăți benefice spirituale, reprezentând cel mai
important act de credință pe care un musulman trebuie să îl îndeplinească6.

Cel de-al doilea „stâlp” ce stă la baza credinței islamice este rugăciunea. Aceasta este
fundamentală cultului, este plină de gesturi și cuvinte, reglementate în mod strict, prin lege, fiind
un act de laudă, ce nu implică conceptul, prezent în creștinism, de solicitare sau de comuniune
om-Dumnezeu7. Rugăciunea se face de cinci ori pe zi, obligativitatea fiind impusă de sunna
(comportamentul Profetului)8: dimineața înainte de Răsărit, la amiază, la orele cinci după-
amiază, imediat după Apus și noaptea înainte de culcare. Ritualul rugăciunii constă în recitarea
de versete din Coran, recitare însoțită de mătănii, executate după exemplul direct al imamului,
care este poziționat în față rândurilor compacte de credincioși 9. Rugăciunea trebuie realizată într-
o stare de purificare, acasă sau în aer liber, credinciosul trebuind să se poziționeze cu fața spre
Mecca, iar vineri fiind obligat să participe la rugăciunea colectivă de la moschee 10. Pe lângă
aceste rugăciuni obligatorii, există o serie întreagă de rugăciuni suplimentare, care nu sunt
reglementate de lege, dar care au intrat în uz datorită exemplului Mahomed, fiind întotdeauna
respectate, unele căpătând o doză de obligativitate11.

Un alt element fundamental al islamului este reprezentat de post. Practică împrumutată de

la creștini și de la evrei, postul capătă o importanță ridicată, fiind reglementat chiar de Coran 12.
Postul este obligatoriu pe toată durata lunii de Ramadan, însă legea stabilește și alte perioade din
an când ținere postului este sau nu recomandabilă, existând chiar și perioade când postul este
interzis13.Termenul arab „sawm” trimite la conceptul de abstinență, mai exact renunțarea la
mâncare, băuturi și acte sexuale14, fiind una dintre cele mai înalte expresii spirituale și
comunitare15. Înainte de răsăritul soarelui este lansată o intenție ritualică, după care pe tot
parcusul zilei nu trebuie consumat nimic, nici măcar apă, urmând ca, mai apoi, pe durata nopții

6
Ibidem, p. 190.
7
Dominique Sourdel, Islamul, traducere de Liliana Saraiev, Editura Humanitas, București, 1993, p. 64.
8
Ibidem, p. 64.
9
Mehmet Ablai, Arabii. De la Mecca la Cordoba, Editura Științifică, București, 1968, p. 40.
10
Dominique Sourdel, op.cit., p. 65.
11
Alberto Ventura, op.cit., p. 196.
12
Mehmet Ablai, op.cit., p. 41.
13
Alberto Ventura, op.cit., p. 200.
14
Ibidem, p. 200.
15
Andre Miquel, op.cit., p. 74.
să fie permis consumul de alimente16. Această abstinență prezintă o rigiditate aparte, fiind
interzise nu doar mâncarea și băutura, ci si fumatul, mirosirea parfumurilor, atingerea
alimentelor și chiar înghițirea unei cantități excesive de salivă 17. Există și categorii excluse, cum
ar fi bolnavii, bătrânii, călătorii, femeile în timpul sarcinii, copiii și cei cărora postul le-ar dăuna
sănătății18. La finalul postului are loc o sărbătoare de trei zile, denumită bairam19.

Pelerinajul la Mecca sau hadj-ul este unul dintre cei mai importanți „pilaștri” ai credinței
islamice, fiind deseori considerat cel mai de seamă date fiind valorile spirituale și sociale pe care
le exprimă cu ajutorul unui simbolism bogat20. Ritualul trebuie să fie îndeplinit cel puțin o dată în
viață, însă spre deosebire de celelalte precepte, nu are un caracter obligatoriu. Pelerinajul la
templul Kaʻba, templu cu o formă dreptunghiulară, este un ritual prezent și lumea arabă
preislamică, originile istorice fiind plasate chiar la începutul omenirii 21. Pelerinajul poate fi făcut
în mai multe moduri, în funcție de perioada anului în care este făcut. Aici putem distinge între
vizită sau ”micul” pelerinaj și pelerinajul propriu-zis sau „marele” pelerinaj. „Micul” pelerinaj
poate fi făcut în orice moment al anului și presupune executarea unor ritualuri simple, în timp
„marele” pelerinaj poate fi efectuat numai într-o anumită lună, cea a pelerinajului 22. Întreaga
procesiune a „marelui” pelerinaj este însoțită de diverse ritualuri necesare purificării, creștinii
musulmani recitând din Coran, înconjurând edificiul de mai multe ori și sărutând piatra neagră
din interior23. Importanța acestui „stâlp” provine din multitudinea de valențe spirituale pe care pe
are. Astfel, pelerinajul reprezintă un răspuns la chemarea lui Dumnezeu în casa lui, creștinii
simțindu-se ca și cum ar dobândi o altă viață, devenind din nou puri și inocenți 24. Un alt element
la fel de important este reprezentat și de valoarea socială a pelerinajului, la Mecca toți sunt egali,
indiferent de rasă, clasă, sex sau oricare alt aspect ce i-ar putea diferenția.

Ultimul pilon al credinței islamice pe care îl vom prezenta în cele ce urmează este
reprezetat de pomana spirituală25 sau milostenie legiferată. Aceasta poate fi interpretată ca fiind o

16
Dominique Sourdel, op.cit., p. 66.
17
Alberto Ventura, op.cit., p. 202.
18
Ibidem, p. 202.
19
Mehmet Ablai, op.cit., p. 41.
20
Alberto Ventura, op.cit., p. 203.
21
Ibidem, p. 203.
22
Ibidem, p. 203.
23
Mehmet Ablai, op.cit., p. 42.
24
Alberto Ventura, op.cit., p. 207.
25
Andre Miquel, op.cit., p. 76.
reconvertire spirituală sau o purificare a bunurilor lumești, de care poți să te bucuri doar cu
condiția de a restitui o parte lui Allah26. Chiar rădăcina termenului din arabă, zakāt, ne trimite la
semnificația de „purificare”, „curățire”, dar și la cea de „spor”, „prosperitate”, deci împuținarea
bunurilor duce la purificarea lor de posibilele aspecte negative27. Potrivit acestui ritual, omul
trebuie să cedeze o parte din toate lucrurile pe care le dobândește, doar în cazul în care acestea
reprezintă un surplus în raport cu câștigurile sale, lucrurile necesitând să fie în posesia lui de cel
puțin un an de zile28. În funcție de fiecare categorie de bunuri în parte, se stabilește procentul ce
trebuie impozitat, urmând ca mai apoi acestea să fie redistribuite, în plan local, unor gupuri de
oameni bine determinați de către Coran, mai exact nevoiașilor, celor care strâng zakāt, celor care
abia au trecut la islam sau urmează să treacă, pentru a-i impulsiona, debitorilor sau drumeților 29.
Pe lângă aceste categorii, o parte din fondurile strânse trebuie folosită la răscumpărarea sclavilor
și la susținerea cheltuielilor militare necesare pentru jihad30.

Unii autori adaugă adesea și jihad-ul ca element fundamental al islamului, element ce

presupune efortul individual pentru răspândirea credinței drepte, pentru expansiunea sau apărarea
acesteia. Pornind de la traducerea noțiunii, jihad-ul reprezintă „strădanie”, „efort”, lupta
interioară a fiecăruia pentru dreptate, iar doctrina jihad-ului ca un „război sfânt” nu a apărut
decât în contextul expansiunii sub Abbasizi31, pentru a o legitima și din punct de vedere religios.
În funcție de mai multe criterii, jihad-ul poate fi unul defensiv, de autoapărare sau unul ofensiv în
vederea propagării credinței32. Acest „efort” pentru a rămâne pe calea cea bună a credinței
islamice se poate traduce fie prin recurgerea la arme, fie prin acea atitudine războinică. 33 Astfel,
jihad-ul ar putea reprezenta atât un război împotriva dușmanilor necredincioși, dar și un război
interior al fiecăruia, împotriva patimilor și dorințelor materiale34.

În ceea ce privește expansiunea islamului, care a început în secolul al VII-lea, și cauzele

propagării extrem de rapide și de covârșitoare a credinței islamice, acestea sunt diverse, opiniile

26
Dominique Sourdel, op.cit., p. 67.
27
Alberto Ventura, op.cit., p. 197.
28
Ibidem, p. 198.
29
Ibidem, p. 199.
30
Ibidem, p. 199.
31
James Turner Johnson, Jihad and just war în „First Things”, iunie-iulie 2002, online:
http://www.firstthings.com/article/2002/06/jihad-and-just-war, vizitat la data de 26.03.2016, ora 23.
32
Ibidem.
33
Alberto Ventura, op.cit., p. 209.
34
Ibidem, p. 209.
fiind împărțite. Unii istorici au văzut drept cauză hazardul ce domnea în politicile celor două
mari imperii învecinate, Persan și Roman, care erau epuizate din punct de vedere militar și care
nu au fost pregătite pentru a face față unui astfel de război 35, alții și-au îndreptat atenția asupra
puteri noii religii și a ideologiei jihad-iste pe care se baza, în timp ce unii vedeau drept cauze
calitățile personale ale primilor califi, dar și capacitatea acestora de a forma o armată
profesională și de a organiza într-un mod eficient din punct de vedere administrativ, politic și
economic noul stat format36. Această expansiune a debutat imediat după moartea lui Mahomed,
avându-l în prim-plan pe califul Abu Bakr, socrul profetului, continuând mai apoi cu ceilalți trei
„califi drepți”, cei „bine ghidați”(ar-rașidun)37.

După ce a eliminat rezistențele locale și a realizat unitatea Peninsulei Arabice, sub egida
islamului, Abu Bakr a decis să organizeze o expediție, spre hotarele Siriei 38. Acesta a murit în
634, în ajunul luptei de la Adjnadain, însă armatele musulmane deja se instalaseră la periferia
celor două imperii39. Sub Omar, urmașul lui Abu Bakr, islamul cunoaște noi victorii, expansiunea
în afara peninsulei fiind rapidă și de amploare. Rând pe rând au cazut Siria, Palestina, în urma
victoriilor de la Damasc, Yurmuk sau Hima, musulmanii vizând mai apoi Persia. Deși persanii
au opus o rezistență vertiginoasă, câștigând „bătălia podului” de pe Eufrat, victorie datorată și
unei greșeli tactice din partea comandantului musulman 40, aceștia nu au mai putut face nimic în
637, marea bătălie de la Qadisya fiindu-le fatală. A urmat apoi cucerirea capitalei imperiului
Ctesifon, ocupând toata Persia, inclusiv principatele vasale din nord, Korasanul și Armenia.

Expansiunea musulmană a fost declanșată pe două fronturi, atât în Asia cât și în Europa,
rapiditatea și ușurința succeselor fiind comparabile cu cele ale mongolilor de mai târziu 41. Astfel
s-a desăvâșit cucerirea Palestinei în 634, a Siriei în 640, Ierusalimul predându-se și el în 637 sau
638, unde s-a construit, de altfel, și prima moschee islamică din afara peninsulei Kubat el
Sakra42. Prima fază a cuceririi musulmane s-a încheiat o dată cu căderea Egiptului, care

35
Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, traducere de Sanda Oprescu, Editura Maridiane, București, 1996, p.
137.
36
Gabor Agoston, Warfare – Islamic World în Berkshire Encyclopedia of World History, p. 2718.
37
Nadia Anghelescu, Introducere în Islam, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 83.
38
Virgil Ciocîltan,Arabii și Islamul până în secolul al XII-lea în „Analele Universității Dunărea de Jos din Galați”, seria
Istorie, nr. 2, Galați, 2003, p. 50.
39
Mehmet Ablai, op.cit., p. 64.
40
Mehmet Ablai, op.cit., p. 67.
41
Henri Pirenne, op.cit., p. 138.
42
Mehmet Ablai, op.cit., p. 69.
constituia un obiectiv major date fiind bogățiile sale. Bizantii, care aveau autoritatea asupra zonei
au fost înfrânți la Heliopolis în 639, patriahul Cirus obținând totuși libertatea practicării religiei
prin cedarea Alexandriei și plătirea unui tribut43.

După asasinarea lui Omar, considerat drept cel mai mare calif musulman și întemeietorul
imperiului arab, în 644, i-a urmat Othman bem Affan, un puternic aristocrat din familia
Umayyazilor44. Expansiunea se domolește sub Othman, iar din cauza politicii sale interne ce a
dus la adâncirea prăpastiei dintre clasa conducătoare și cea condusă, a fost asasinat în 656,
funcția de conducător fiind luată de către ginerele profetului Ali. A urmat o perioadă de
instabilitate și de conflicte interne duse de acesta pentru a-și consolida poziția. În urma
arbitrajului de la Adroh din 660, cât și ca o consecință a politicii sângeroase duse de Ali acesta
este înlăturat (ucis în 661 de către un fanatic), locul său fiind luat de Moawiah45.

Deși expansiunea terestră a cunoscut o perioadă de stagnare după 651, cea maritimă abia
a debutat. Astfel, flota musulmană a ocupat mai întâi Ciprul, mai apoi Rodosul, făcând incursiuni
în Sicilia și Creta și transformând portul Cyzique într-o bază navală proprie de unde vor asedia în
nenumărate rânduri Constantinopolul46. Atacul capitalei Imperiului Bizantin are loc în 672, însă
acesta este de nepătruns, orașul rezistând, cu ajutorul focului grecesc, dar și a condițiilor
meteorologice, până în 677, când musulmanii abandonează asediul47.

După cucerirea Egipitului, arabii au continuat ofensiva în Nordul Africii. Deși au obținut
victorii importante împotriva forțelor bizantine, acestea nu au fost înfrânte și, cu ajutorul
barbarilor existenți în zonă, au reușit să oprească înaintarea musulmanilor 48. Cu toată rezistența
bizantinilor, musulmanii reușeșc, în cele din urmă, în 670, să ducă la bun sfârșit o campanie ce a
fost hotărâtoare pentru cucerirea Africii de Nord de mai târziu, fondând o bază militara la
Qayrawan49, de unde au pornit numeroase raiduri împotriva berberilor adăpostiți în munți. Acești
berberi, populație nomadă, iubitoare de război, au rezistat cu înverșunare atacurilor

43
Virgil Ciocîltan, op.cit., p. 51.
44
Mehmet Ablai, op.cit., p. 77.
45
Ibidem, p. 78-83.
46
Henri Pirenne, op.cit., p. 141.
47
Ibidem, p. 141.
48
Ibidem, p. 141.
49
Virgil Ciocîltan, op.cit., p. 56.
musulmanilor, în cele din urmă fiind convertiți la islam 50, iar Cartagina intrând sub stăpânirea
invadatorilor în 698. În anii următori, arabii își impun dominația asupra berberilor, obiectivul lor
principal fiind Peninsula Iberică. După scurte incursiuni în 675 și 710, care au fost, fie respinse
de vizigoți, fie au avut o importanță mai redusă, a urmat o campaniei de mare amploare, ce a
avut drept rezultat ocuparea orașelor Cordoba și Toledo, în 711, musulmanii primind ajutor chiar
de la anumiți conducători vizigoți51. Profitând de slăbiciunea regatului vizigor, musulmanii au
reușit în decursul următorilor ani să pună stăpânire asupra întregii Peninsule Iberice. Cu toate
acestea, avansul lor nu s-a oprit aici. Ofensiva continuă, iar în 720 este cucerit Narbonne,
musulmanii ajungând până la Carcassone și Autun, în 72552. Anul cheie în cadrul expansiunii
islamice este reprezentat de 732. În acest an, la Poiters, trupele arabe sunt înfrânte de către Carol
Martel, fapt ce a constituit un preambul la sfârșitul expansiunii islamului. Urmează o perioadă
confuză, de confruntări, ambele tabere obținând victorii, musulmanii prădând orașe precum
Maguelonne, Agde, Lyon sau Avignon. Sfârșitul victoriilor europene și deci sfârșitul expansiunii
în partea Occidentală a Europei a musulmanilor este reprezentat de pierderea orașului Narbonne,
în 759, în fața francilor conduși de Pepin cel Scurt53.

Dacă în ceea ce privește cuceririle terestre, acestea au stagnat, arabii și-au îndreptat
atenția asupra bazinului mediteraneean. Sunt organizate mai multe expediții împotriva Siciliei
(720, 727, 728, 730, 732, 752, 753) însă fără ca acestea să fie duse la bun sfârșit, date fiind
tulburările din Africa54. Cu ajutorul întăririlor, musulmanii reușesc, în cele din urmă, să
cucerească, mai întâi Palermo, în 831, iar mai apoi întreaga Siracuză, în 878, în condițiile în care
Corsica și Sardinia erau deja în mâna invadatorilor încă din 809 și 810 55. Deși musulmanii nu au
mai suferit înfrângeri majore, însă pe fondul unor tulburări interne în privința succesiunii la
domnie, începe decăderea imperiului proaspăt format.

Expansiunea islamică a dus la stăpânirea unor vaste teritorii, atât terestre, cât și maritime,
lumea arabă înglobând aproape tot bazinul mediteraneean, mai puțin Nordul, unde nu au reușit să
se impună.
50
Peter Stearns, Islam – From The Beginning to 1300, 2002, online: http://history-world.org/islam4.htm, vizitat la
data de 26.03.2016, ora 23.
51
Henri Pirenne, op.cit., p. 143.
52
Ibidem, p. 143.
53
Ibidem, p. 144.
54
Ibidem, p. 144.
55
Ibidem, p. 146.
 Impactul expansiunii musulmane asupra Europei a fost unul devastator. Prin cuceririle
teritoriale realizate, islamul a distrus unitatea mediteraneeană pe care care invaziile germanice au
lăsat-o neatinsă56, periclitând astfel numeroase aspecte ale lumii europene. Cel mai afectat a fost
comerțul și tot ceea ce ține de acesta. Au dispărut, însă nu de tot, o serie de bunuri importante
pentru spațiul european, care aveau drept centru de plecare, Orientul, printre care se numără:
papirusul, mirodeniile, parfumurile, vinul de Gaza, mătasea. Deși expansiunea arabă a avut
consecințe majore asupra comerțului din spațiul mediteraneean, afirmații precum cea a lui Henri
Pirenne care vorbește despre încetarea totală a activității comerciale cu Orientul, date fiind
disparițiile de produse amintite mai sus, sunt destul de drastice și nu privesc problema din toate
perspectivele. Sistarea definitivă și totală a activității comerciale dintre Occident și Orient nu ar
fi adus nici un beneficiu musulmanilor, care ar fi fost nevoiți să își caute alte piețe de desfacere,
însă care nu ar fi avut aceeași putere de cumpărare precum cele vest-europene. Ce-i drept,
comerțul a avut de suferit, însă nu a încetat, fiind practicat în continuare, însă pe alte rute
comerciale, precum cea care lega marea Caspică de Baltică prin Volga 57 sau pe rute supervizate
de arabi.

Concluzionând, având în vedere repeziciunea și gravitatea expansiunii islamului, pe trei

continente, consecințele economice, politice, sociale pe care le-a produs prin sfărâmarea unității
mediteraneene, dar și modul surprinzător prin care grupuri de oameni, prost echipați din punct de
vedere militar și slab instruiți, dar conduși de o credință puternică, au reușit să își pună amprenta
asupra întregii lumi, evenimentul expansiunii lumii arabe și a islamului este unul dintre cele mai
importante din istoria europeană, constituind sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu și
preconizând astfel, schimbările majore ce avea să survină asupra cadrului și fondului european
de mai târziu.

56
Ibidem, p. 149.
57
Ibidem, p. 150.