BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL.

XXIV, 2015

CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVITOARE LA

DENUMIRILE ROMÂNEŞTI ALE PLANTELOR
MEDICINALE

Cosmin CĂPRIOARĂ
Universitatea „Ovidius‖ din Constanţa

SOME REFLECTIONS ON THE ROMANIAN NAMES OF MEDICINAL PLANTS

Abstract: Folk medical language has been under the close analysis of linguists, folk
scientists, and doctors for a long time. Besides the names of diseases, many of the
researchers have taken into discussion medicinal plants, often used in the past especially.
The present paper, the first in a forthcoming series, focuses on the complexity of the aspects
which are related to the Romanian names of medicinal plants. We have in view only the
phytonims which have a formal connection with the maladies for which they are used as
cures, and we first and foremost try to clarify some aspects concerning the national system
of naming of medicinal plants, in comparison with their folk denomination.

KEY WORDS: ethnomedicine, phytotherapy, medicinal plants, the name of plants, system
of naming

0. Lucrarea de faţă reprezintă o continuare firească a unei cercetări mai

ample efectuate asupra limbajului medical popular românesc 1, în care
centrul de greutate l-a constituit terminologia bolilor, în relaţie cu celelalte
componente ale acestui tip de limbaj specializat. Urmărim ca prin
intermediul ei să deschidem o serie de studii dedicate în primul rând
numelor plantelor medicinale, alăturându-ne astfel unor prestigioşi
cercetători ai problemei, precum Al. Borza, Maria Purdela Sitaru, D. Bejan
ş.a. Ne propunem, în special, să discutăm câteva aspecte ale constituirii
terminologiei botanice româneşti oficiale, plasate între cea ştiinţifică,
utilizată, cu rare excepţii, doar de specialişti, şi cea popular-regională, aflată
la îndemâna tuturor, dar în realitate, folosită cu o anumită frecvenţă numai
de lecuitori, mai ales în trecut şi în spaţiul rural. De asemenea, avem în
vedere descrierea modalităţilor complexe de constituire a inventarului de
fitonime cu importanţă medicinală. Vom acorda o atenţie specială plantelor
medicinale ale căror denumiri au o minimă legătură cu numele bolilor

1
Cosmin Căprioară, Limbajul medical popular românesc, Editura Mega, Cluj-Napoca,
2014; idem, Contribuţii la studiul limbajului medical popular românesc, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2015.

9
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

pentru care în medicina tradiţională sunt/erau utilizate preponderent. Se

cunoaşte că, în general, fitonimele au fost studiate fie în ansamblul lor, ca
un câmp lexico-semantic autonom, cum de altfel şi este, fie disparat, prin
prisma unei legături logice, pornindu-se de la maladii. Unul din scopurile
noastre principale este să evidenţiem legătura dintre numele maladiei şi cel
omonim, derivat sau compus al plantei medicinale asociate.
Am folosit ca surse pentru fitonime dicţionarele curente ale limbii
române, în primul rând Dicţionarul Academiei (DA/DLR) şi CADE,
dicţionare de plante (Al. Borza, Dicţionar etnobotanic cuprinzând
denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România -
D) şi enciclopedii (V. Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească -
E, I. Simionescu, Flora României, colectiv, Flora României, vol. I-XII),
atlase botanice şi etnobotanice (Gh. Mohan, Atlasul plantelor medicinale
din România – APM, L. Popovici, C. Moruzi şi I. Toma, Atlas botanic -
AB), lucrări fundamentale de fitoterapie (E. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan,
Farmacia naturii, Ursula Stănescu (editor), Plante medicinale de la A la Z,
dr. Mariana Arcuş, Botanică farmaceutică. Cormobionta, colectiv,
Farmacopeea română, ediţia a X-a) şi de etnomedicină (I.-A. Candrea,
Folklorul medical românesc comparat. Privire generală. Medicina magică),
studii lingvistice fundamentale asupra domeniului (D. Bejan, Nume
româneşti de plante) ş.a.

1. O primă problemă care ne reţine atenţia o constituie încadrarea

numelor de plante medicinale într-o terminologie şi caracterul acesteia:
ştiinţific, oficial, semi-oficial sau popular.
Terminologia, după cum este bine cunoscut, reprezintă o ramură
relativ nouă şi în expansiune a ştiinţelor lingvistice, care, ocupându-se de
comunicarea specializată şi de limbajele profesionale, deţine o evidentă
componentă interdisciplinară. Într-un cadru socio-profesional specializat, se
constituie un limbaj specific, care are un caracter „închis‖, limitat şi
păstrează o legătură destul de strânsă cu limba comună. Este şi cazul
limbajului medical popular, alcătuit din mai multe subdomenii, printre care
se remarcă cel al terminologiei maladiilor şi al terminologiei leacurilor,
acesta din urmă incluzând şi denumirile plantelor medicinale. Există însă
unele diferenţe între o terminologie constituită la nivelul limbii literare (de
pildă, terminologia medicală ştiinţifică) şi corespondentul acesteia (când
există) din limba populară. Din punct de vedere taxonomic, plantele
medicinale autohtone se pot plasa în cel puţin două din cele trei sisteme de
clasificare: sistemul denumirilor ştiinţifice, sistemul denumirilor populare-
regionale şi sistemul denumirilor principale standardizate (Borza, 1968, 5)
sau al termenilor ştiinţifici supraordonaţi (Seche, 1981, 78), de obicei cel
mai sărac. Ne vom referi, pe scurt, la fiecare.

10
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

2. Sistemul denumirilor ştiinţifice ale plantelor îşi datorează

înfăţişarea actuală botanistului suedez Carl von Linné (latinizat Linnaeus),
considerat părintele sistematicii botanice, care, prin intermediul mai multor
lucrări (Species Plantarum, din 1753, şi Systema Naturae, din 1758),
impune nomenclatura binară, în latină (de exemplu: Allium cepa, pentru
ceapă, sau Valeriana officinalis, pentru odolean), unde primul termen
reprezintă genul, iar cel de-al doilea, specia. De fapt, în multe cazuri,
numele ştiinţific preia denumiri greco-latine străvechi de plante, atestate în
lucrările unor medici sau învăţaţi ai Antichităţii (Hippocrate, Celsus,
Dioscoride, Pliniu cel Bătrân, Galenus ş.a.), sau termeni care au circulat la
herbolarii şi medicii medievali ori de mai târziu, aceştia preluând şi
latinizând nume de plante exotice, aduse în Europa mai cu seamă de arabi,
dar şi după marile descoperiri geografice, de spanioli, portughezi, francezi
ori englezi. De exemplu, măselariţa are numele ştiinţific de Hyoscyamus
niger L. (L. arătând că denumirea i se datorează lui Linné), unde, pentru gen
se foloseşte varianta latinizată, folosită încă din secolul I d. Hr. de
Dioscoride, a grecescului hyoskyaemes, care desemna o boală a porcilor, ca
şi planta, cunoscută în greacă drept fasole porcească, ale cărei boabe se
aflau la originea unei intoxicaţii porcine, urmate de paralizie (v. Stănescu,
2014, 323). Pe de altă parte, ca denumire a unei plante exotice pot fi
amintite cazurile rodiei, denumită ştiinţific Punica granatum L., dar
cunoscută încă din Evul Mediu ca Punicum malum sau Malum granatum,
ori al florii pasiunii, Passiflora incarnata L., originară din pădurile Americii
de Sud şi Centrale, descrisă europenilor de mediciul spaniol Francisco
Hernández în secolul al XVI-lea (v. Stănescu, 2014, 494, 447). Congresul
Botanic de la Viena din 1905 întăreşte obligaţia utilizării denumirilor în
latină ca denumiri ştiinţifice oficiale. Unicitatea şi standardizarea numelor
de plante este, în prezent, reglementată la nivel internaţional de coduri de
nomenclatură, precum The Melbourne International Code of Nomenclature
for algae, fungi and plants (ICN), care a înlocuit din 2011 mai vechiul
International Code of Botanical Nomenclature (ICBN), ori ca The
International Code of Nomenclature for Cultivated Plants (ICNCP)2, la care
se adaugă diferite nomenclatoare naţionale, cum ar fi trebuit să fie la noi
Catalogul şi nomenclatorul naţional al plantelor medicinale şi aromatice de
cultură şi din flora spontană, care, potrivit unui proiect de lege, ar fi trebuit
aprobat anual de ministrul sănătăţii. În practică, acest nomenclator nu există
şi se iau ca reper opere fundamentale, cum este Flora României, lucrare în
treisprezece volume, a cărei elaborare a început în 1952, sau Farmacopeea
română, aflată în 1993 la ediţia a X-a, lucrări de sinteză din domeniul
botanico-farmaceutic, cum este Plantele medicinale de la A la Z, ori atlase
2
O versiune mai veche a acestor coduri a fost tradusă şi adnotată de Coloman Váczy:
Codul internaţional de nomenclatură botanică şi codul internaţional pentru nomenclatura
plantelor cultivate. Traduse şi prevăzute cu studii de..., EAR, Bucureşti, 1974.

11
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

şi enciclopedii botanice, care se ghidează în privinţa denumirilor ştiinţifice

după codurile internaţionale. În ceea ce priveşte denumirile ştiinţifice, ca în
orice limbaj de specialitate, caracteristica principală o constituie unicitatea
şi univocitatea termenilor. Totuşi, sinonimia nu este exclusă, datorită
divergenţelor de opinii cu privire la numire, care de multe ori reflectă şi
caracteristici ale plantei (glabra, hirsutum, montana, perforatum, spinosum,
verum etc.), sau descoperirii aceleiaşi plante de cercetători diferiţi (v., de
exemplu, numele Ampelopsis quinquefolia = Parthenocissus vitacea, pentru
planta cunoscută de nespecialişti ca viţa-de-Canada). Sistemul poate fi
dezvoltat, când se descoperă o varietate a unei specii sau se face o ]ncadrare
diferit[ ori I se accord[ o denumire considerată mai potrivită, prin adăugarea
unor precizări (ssp. pentru subspecie) urmată de un termen latinesc sau de
numele descoperitorului/cercetătorului care a avut altă opinie (v. cazul
plantei numite popular ţintaură sau fierea pământului, care are mai multe
nume în funcţie de cei care au studiat-o şi încadrat-o mai amănunţit:
„Centaurium erythraea Rafn. ssp. erythraea (sin. C. minus Moench, C.
umbellatum Gillib., Erythraea centaurium [L.] Pers., din familia
Gentianaceae...‖ Stănescu, 2014, 141).

3. Sistemul denumirilor botanice populare (folk taxonomy), dintre

care unele pot să fie şi cele mai vechi, este, deopotrivă, în mod paradoxal,
mult mai bogat în ceea ce priveşte numele unei plante, dar şi mai sărac, dacă
avem în vedere numărul de intrări. În consecinţă, este mai imprecis şi mai
lax. Care ar fi cauzele? În realitate, oamenii obişnuiţi nu dau nume sau nu
acordă importanţă numelui tuturor plantelor din locul în care trăiesc, pe cele
mai multe încadrându-le în categorii generice de tipul boabă, buruiană
(buiede, în graiurile bănăţene), iarbă, floare, foaie, frunză, rădăcină, spin.
La fel se întâmplă şi cu plantele medicinale, mulţi, necunoscându-le
proprietăţile curative, nu sunt interesaţi de numele lor. Totuşi, oamenii simt
nevoia să denumească obiectele cu care vin frecvent în contact, care le sunt
utile sau care le atrag atenţia prin proprietăţile lor. Caracterul convenţional,
social al denumirii se aplică şi în cazul fitonimelor, numai că intervine cu
mai multă putere diversitatea denominării, datorată în primul rând
creativităţii umane, dar şi faptului că nu este vorba, de cele mai multe ori, de
obiecte din imediata apropiere sau de strictă necesitate. Pe de altăă parte,
aceeaşi caracteristică a plantei, să spunem forma tulpinii sau a
inflorescenţei, va putea determina crearea unor denumiri identice sau foarte
apropiate, în regiuni diferite (cum se întâmplă cu lumânărica, nume popular
pentru Gentiana asclepiadea, Verbascum blattaria, Verbascum brandzae,
Verbascum phoeniceum, Verbascum thapsus, Simionescu, Indice, s.v., 385).
Faţă de numele botanice ştiinţifice, cele populare nu sunt
standardizate şi reglementate prin nomenclatoare, multe având doar o
circulaţie regională sau fiind deja ieşite din uz. Aşadar, se înregistrează o

12
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

bogată sinonimie dialectală (v. brustulan = brusture = clococean = lipan,

pentru Arctium lappa); în multe cazuri nu se face o distincţie netă între
speciile diferite ale aceluiaşi gen (măzăriche este denumirea pentru Vicia
cracca, Vicia sativa, Vicia hirsuta şi Vicia tetrasperma, iar fierea
pământului este unul din numele populare pentru Centaurium erythrea şi
pentru Centaurium umbelatum); de foarte multe ori nu se denumeşte decât
genul, fiindcă este suficient pentru recunoaşterea plantei (v. cazul mărului,
Malus pumila, sau al mesteacănului, Betula pubescens etc.), iar uneori se dă
acelaşi nume la două sau mai multe plante, asemănătoare sau nu, dar care
pot aparţine unor specii, genuri şi chiar familii diferite [v., de exemplu,
numele sângele voinicului, care se foloseşte atât pentru o orhidee (Nigritella
nigar), cât şi pentru o buruiană (Lathyrus tuberosus), Săvulescu, 2010],
apărând astfel omonimia.

4. Un al treilea sistem de denumiri botanice la care dorim să ne

referim îl constituie cel cuprins în aşa-numitele nomenclatoare botanice
naţionale, care sunt alcătuite în diferite limbi, respectând criteriile de
atribuire a numelor ştiinţifice, cu alte cuvinte, un nume corespunzându-i
numai unei specii (v. Negru, 2010, 88). Practic, aici intră denumirile
principale standardizate. Cum este şi firesc, pentru că publicul larg, inclusiv
specialiştii, este obişnuit cu ele şi răspândirea lor la nivelul variantelor
limbii este destul de mare, multe nume populare de plante medicinale au
devenit astfel de denumiri, precum se întâmplă cu: armurariu, buruiana
junghiului, buruiana surpăturii, buruiană de pocitură, cârcel, dalac,
gălbinare, holeră, iarba de şoaldină, măselariţă, muşeţel, năpraznic,
odolean, orbalţ, plămânărică, plescaiţă, roiniţă, slăbănog, splinuţă,
studeniţă, şopârlaiţă, trânji, urechelniţă, vătămătoare, vindecea şi altele. D.
Bejan include acest tip de denumiri în categoria numelor oficiale, „oficial
fiind aici sinonim cu literar, comun, generalizat şi chiar standard.‖ (1991,
237). Accepţiunea este mai largă: „Prin numele oficial al unei plante
înţelegem numele sub care apare planta respectivă în literatura cultă, în
literatura de specialitate, în dicţionare (sub formă de cuvânt-titlu), în
limbajul presei, al radioului şi al televiziunii, în etichete la oficii
farmaceutice, în cursurile universitare etc.‖ (Loc. cit.).
Botaniştii, fitoterapeuţii şi farmaciştii, cei care au cea mai strânsă
legătură cu plantele medicinale, utilizează adesea mai multe nume de acest
gen pentru aceeaşi plantă (de exemplu, sunătoare şi pojarniţă pentru
Hypericum perforatum sau roiniţă şi melisă pentru Melissa officinalis), unul
din ele putând să nu fie popular, ci rezultat prin calchiere (românescul barba
caprei, Filipendula ulmaria, are corespondente identice în maghiarul
kecskeszakállfű şi în germanul Geißbart), prin traducere (gheara diavolului,
Harpagophytum procumbens şi H. zeypheri, plante exotice, traduce eng.
devil’s claw) sau prin adaptarea (unei părţi a) numelui ştiinţific latinesc

13
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

(valeriană, din Valeriana officinalis). Existenţa mai multor nume

standardizate ale unei plante are două cauze principale: preferinţa membrilor
categoriilor profesionale menţionate atât pentru unul, cât şi pentru celălalt
(inclusiv din motive de marketing) şi libertatea mai mare de utilizare a
sinonimelor în acest tip de nomenclator, care este, de fapt, un nomenclator
botanic al limbii standard. În multe cazuri, mai ales datorită etichetelor de
pe cutiile de ceaiuri medicinale sau de pe alte produse fito-farmaceutice,
unul dintre sinonime se impune chiar şi în regiuni în care el nu se întâlneşte
în mod normal, contribuind mult la aceasta prestigiul autorului (firmei) care
l-a utilizat (v. din nou termenul sunătoare, folosit şi în zone unde circulă de
obicei pojarniţă).

5. Revenind la nomenclatura populară a plantelor medicinale, trebuie

arătat că aceasta a beneficiat de-a lungul timpului de atenţia mai multor
cercetători, precum Zach. C. Panţu, V. Butură, Al. Borza, Maria Purdela
Sitaru, I. Nuţă, D. Bejan, Sanda Reinheimer-Râpeanu, E. Fischer, C. Toma,
A. Toniuc ş.a. Subliniem aici contribuţiile marelui botanist Al. Borza, care a
adunat pentru prima dată în manieră sistematică numele populare de plante
în al său Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare româneşti
şi în alte limbi ale plantelor din România (1968), completat într-o anumită
direcţie de V. Butură, autorul Enciclopediei de etnobotanică românească
(1979), şi a lui D. Bejan, care a publicat în 1991 studiul intitulat Nume
româneşti de plante, unde subiectul este tratat atât dintr-o perspectivă
lexico-semantică cuprinzătoare, cât şi din cea diacronică.
În ceea ce priveşte structura lexicului botanic românesc, D. Bejan
vorbeşte de două straturi principale ale acestuia, unul primar, care „cuprinde
cuvinte al căror sens (fundamental) se referă, în general, numai la lucrul
denumit, adică la planta respectivă, ea fiind divizată în nume de plante
moştenite şi nume de plante împrumutate‖ (de pildă, brusture, roibă,
sănătoare, omag, podbal etc.) şi unul secundar, constituit pe terenul limbii
române prin diferite procedee de îmbogăţire a vocabularului, ca şi prin
metaforizări sau transferuri de nume din alte domenii, împrumuturi de
metafore şi calcuri (brâncă, păpădie, slăbănog, splinuţă, trepădătoare etc.;
1991, 31). De asemenea, el arată că „numele populare se opun numelor
culte, oficiale, literare ale acestora, cele din urmă fiind moştenite din limba
traco-dacilor şi din latină, împrumutate din limbile cu care româna a venit în
contact direct sau indirect (atât din stratul primar, cât şi din cel secundar) şi
calchiate (de botanişti ori de către alţi cunoscători ai plantelor) după numele
ştiinţifice ori inventate de ei pentru limbajul lor.‖ La fel, acestea se opun
altor straturi ale lexicului botanic, „adaptări şi traduceri după numele
ştiinţifice şi nume colecţionate sau împrumutate din alte limbi (din stratul
secundar), nume care, în cea mai mare parte, au intrat în categoria numelor
oficiale, generalizate, standardizate (…) care ţin mai mult de limbajul

14
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

specialiştilor. O parte din ele au ajuns (de sus în jos, pe căi cărturăreşti) şi în
popor, fără însă a le putea zice denumiri populare.‖ (1991, 36-37). De altfel,
multe nume populare de plante au devenit populare şi, invers, unele
denumiri oficiale au ajuns să fie utilizate pe scară largă, realizându-se astfel
între cele două componente ale lexicului botanic românesc o zonă de
interferenţă, care face dificilă delimitarea lor strictă.
Definind denumirea populară din domeniul botanic, cercetătorul
clujean arată: „Criteriul esenţial de încadrare a unui nume de plantă în
categoria celor populare ar trebui să fie deci crearea acestuia pe terenul
limbii de către categoriile sociale amintite (ţăranii, învăţătorii, preoţii –
n.n.), din materialul existent în limbă şi prin procedee specifice acesteia,
nume care astfel creat se opune unui nume ştiinţific, unui nume moştenit sau
împrumutat, unui nume rezultat din numele ştiinţific al plantelor, cu alte
cuvinte unui nume oficial, generalizat, standardizat, chiar tehnic al plantei,
acesta putând intra în categoria numelor literare.‖ (1991, 37). Aşadar, sunt
excluse elementele moştenite, împrumutate, adaptate sau calchiate după
denumiri ştiinţifice sau din alte limbi. Opinia noastră este întrucâtva diferită,
în sensul că noi considerăm denumiri populare toate elementele lexicului
botanic care au circulaţie regională sau populară, care au fost culese de
folclorişti, medici şi etnologi de la oameni simpli, din diferitele zone ale
spaţiului românesc şi din care, ulterior, unele au fost preluate de botanişti,
devenind denumiri principale standardizate. Un cuvânt străvechi ca
brusture, cu origine probabilă traco-dacă, este un termen popular, ca şi
sinonimele sale captalan, provenit din maghiară, lipan, cu origine slavă, sau
brustulan, format pe teren românesc prin sufixare. Termenii tehnici sau
semi-tehnici pot intra în vocabularul general, în categoria denumirilor
populare, dacă funcţionează pe scară largă, eventual alături de alte denumiri,
ca nume al unei plante (melisă se foloseşte din ce în ce mai mult în limba
comună, concurând mai vechile nume roiniţă şi iarba-stupilor, care erau
deja denumiri populare). Mai ales că, „dacă la începutul implementării
modelului ştiinţific acesta a fost influenţat de modelul empiric, azi putem
vorbi de o inversare a rolului şi modelul savant exercită o influenţă
modelatoare asupra modelului empiric: un exemplu în acest sens ar putea fi
denumirea populară de mătrăgună, înlocuită treptat cu termenul ştiinţific de
beladonă, termen care a migrat din categoria de terminus tehnicus în
vocabularul general.‖ (Nagy, 2014, 828).

6. Numele populare, identificate de noi în cercetările amintite, este

sensibil mai mare (1240, unele sinonime) decât al plantelor medicinale care
au o cât de mică legătură onomasiologică cu maladiile (circa 400, incluzând
şi variantele fonetice ale unei denumiri). Cum este şi firesc, unele nume de
plante medicinale nu au legătură cu maladia pentru care se folosesc, în
primul rând pentru că utilizarea lor terapeutică nu este cunoscută de toată

15
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

lumea, aceasta fiind în primul rând apanajul iniţiaţilor, al doftoroaielor

satului, de pildă. Se adaugă şi alte explicaţii. Astfel, pe de o parte, unele boli
nu se tratează cu plante medicinale, acestea fiind folosite mai ales pentru
maladiile interne şi externe, nu foarte grave şi cu manifestare îndelungată.
Pe de altă parte, multe plante medicinale nu conţin în denominaţia lor nicio
legătură de nume cu boala pe care o tratează (v. pătlagina, sovârvul,
tătăneasa etc.). Care ar fi cauzele? Una ar putea fi legată de faptul că este
posibil ca planta respectivă să fi avut unul şi să se fi pierdut, fie proprietăţile
sale terapeutice erau evidente, iar răspândirea sa, destul de mare. În plus,
nici nu exista posibilitatea confundării cu altă plantă, din afara celor
medicinale. Nu în ultimul rând, numele se poate modifica de-a lungul
timpului, iar dacă amintirea utilizării medicinale într-un anumit sens, pentru
o anumită maladie, a plantei respective s-a pierdut, atunci se putea pierde şi
numele menit să amintească legătura sa cu acea maladie.

7. Mai multe plante pot avea aceleaşi proprietăţi curative şi, în

consecinţă, se folosesc pentru tratarea aceloraşi maladii. De aici, rezultă
două situaţii posibile, cu câteva sub-variante fiecare:
1. în aceeaşi regiune: a) plantele au nume diferite, fără legătură cu
numele bolii; b) o plantă are numele legat de cel al bolii,
cealaltă/celelate, nu; c) toate plantele au numele legat de al bolii: i.
numele cunosc o minimă diferenţiere.
2. în regiuni diferite, aceleaşi variante, cu câteva deosebiri la c): a)
plantele au nume diferite, fără legătură cu numele bolii; b) o plantă
are numele legat de cel al bolii, cealaltă/celelalte, nu; c) toate
plantele au numele legat de al bolii: i. numele sunt identice; ii.
numele cunosc o minimă diferenţiere.

8. Utilizarea, pentru aceeaşi boală, a unor plante medicinale diferite,

dar purtând acelaşi nume, se poate datora mai multor cauze, printre care:
condiţiile pedo-climatice diferite, arealul de răspândire limitat, virtuţile
tămăduitoare comune, deplasărilor de populaţie ş.a. De exemplu, o plantă
răspândită în regiunile sudice poate avea acelaşi nume cu una care are
aceleaşi proprietăţi curative şi creşte în nordul teritoriului lingvistic.
Dacă o plantă (medicinală) creşte în toate regiunile locuite de
români, dar observaţia este valabilă pentru orice teritoriu lingvistic, se pot
înregistra mai multe posibilităţi privitoare la numele acesteia:
A. numele este acelaşi peste tot, cu mici (eventuale) diferenţieri
fonetice (armurar/armurari, sănătoare/ sunătoare) sau
morfologice (limbar/limbare).
B. planta este cunoscută sub mai multe denumiri, în funcţie de
zonă.
C. planta cunoaşte mai multe nume chiar în aceeaşi regiune.

16
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

Un singur nume au mai ales plantele medicinale ale căror denumiri

aparţin stratului primar (Bejan), care de obicei sunt şi cele mai răspândite şi
cunoscute de vorbitori.
Bogăţia şi varietatea terminologică botanică confirmă observaţia lui
Al. Borza, potrivit căreia: „Mai ales plantele de leac, care cresc spontan sau
se cultivă mai frecvent în patria noastră, circulă în gura poporului sub
diverse numiri locale sau regionale şi numai relativ puţine au un singur
nume pe întreg pământul locuit de români.‖ 3.

BIBLIOGRAFIE:
AB - Popovici, L., Moruzi, C., Toma, I., Atlas botanic, EDP R.A., Bucureşti, 2002;
APM - Mohan, Gh., Atlasul plantelor medicinale din România, Corint, Bucureşti,
2001;
Arcuş, dr. Mariana, 2006, Botanică farmaceutică. Cormobionta, vol. 1, Editura
Muntenia, Constanţa;
Bejan, D., 1991, Nume româneşti de plante, Dacia, Cluj;
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2010, Terminologie şi terminologii, Bucureşti, EUB;
Bidu-Vrănceanu (coord.), 2000 – Angela Bidu, Vrănceanu, Claudia Ene, Silvia
Săvulescu, Alice Toma, Alexandra Vrânceanu, Lexic comun, lexic
specializat, EUB, Bucureşti;
Borza, D – Al. Borza, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare
româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, EAR, Bucureşti,
1968;
Butură, E – V. Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, EŞE, Bucureşti,
1979;
CADE – I.-A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea
Românească‖, Bucureşti, 1931;
Candrea, I.-A., 1944, Folklorul medical românesc comparat. Privire generală.
Medicina magică, Bucureşti;
Coteanu, I., 1973, Stilistica funcţională a limbii române. I. Stil, stilistică, limbaj,
EAR, Bucureşti; Coteanu, I., Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrănceanu, Angela,
1985, Limba română contemporană. Vocabularul, EDP, Bucureşti;
Crăciun, E., Bojor, O., Alexan, M., 1976, Farmacia naturii, vol. I-II, Ceres,
Bucureşti;
DA/DLR – Academia Română, Dicţionarul limbii române, tomurile I-XIX, EAR,
Bucureşti, 2010;
Debuigner, G., 1972, Dictionnaire des plantes qui guerissent, Editions Larousse,
Paris;
DMPR, 1970 – *** Despre medicina populară românească. Studii, note şi
documente, sub redacţia lui V. L. Bologa, Editura Medicală, Bucureşti;
*** Farmacopeea română, 1993, ediţia a X-a (ediţia întâi, 1862), Editura
Medicală, Bucureşti;
FC – *** Formarea cuvintelor în limba română, redactori resp.: Al. Graur şi
3
Despre denumirile româneşti de plante medicinale populare, în DMPR, p. 51.

17
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIV, 2015

Mioara Avram, EAR, I, [Bucureşti], 1970, II, Bucureşti, 1978;

Fischer, E., 2002, Dicţionarul plantelor medicinale, Editura Gemma Press,
Bucureşti;
*** Flora României, vol. I-XIII, EAR, Bucureşti,1952-1976;
Iordan, I., 1975, Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti;
Nagy, Imola, 2014, ―The Semantics of Romanian Phitonims‖, în Globalization,
Intercultural Dialog and National Identity (GIDNI), vol. I, Universitatea
„Petru Maior‖ Târgu Mureş;
Negru, A., 2010, Principiile şi modalităţile de unificare şi standardizare a
nomenclaturii botanice româneşti, în „Akademos‖, nr. 1, martie;
Seche, M., 1961„Transferul” terminologiei zoologice româneşti în denumirea
unor plante, în SCL, XXXII, 1961, nr. 1, p. 72-84;
Simionescu, I., [1973], Flora României, ediţia a IV-a, Albatros, [Bucureşti];
SMFC – *** Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română,
vol. I-VI, redactori resp.: acad. Al. Graur şi prof. J. Byck, EAR, Bucureşti,
1959-1974;
Stănescu, (ed.), 2014 – Ursula Stănescu (editor), Monica Hancianu, Oana, Cioancă,
Ana Clara Aprotosoaie, Anca Miron, Plante medicinale de la A la Z,
Polirom, Iaşi;
Teodoru, D. M., 1934, Plante de leac, Bucureşti;
Toma, C., Toniuc, A., 2014, Nume populare româneşti de plante, Editura PIM,
Iaşi;
Ursu, N. A., 1962, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Albatros,
Bucureşti.

Sitografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/International_Code_of_Nomenclature_for_algae,_fun
gi,_and_plants
http://www.horticultura.ro/fisiere/file/ID/Manuale, pentru Săvulescu, Elena, 2010,
Botanică sistematică, Bucureşti.

18