Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere
Specializarea: Limba și literatura română

Lucrare de dizertație

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Cristina Radu-Golea

Masterand: Amza Adelina Mariana

Craiova
 Universitatea din Craiova
Facultatea de Litere
Specializarea: Limba și literatura română

ASPECTE ALE TERMINOLOGIEI

MEDICALE ROMÂNEȘTI

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Cristina Radu-Golea

Masterand: Amza Adelina Mariana

Craiova
 CUPRINS

CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I: Despre terminologie și terminologii
CAPITOLUL II: Formarea terminologiilor medicale
II.1: Cu sufixe
II.2: Cu prefixe
CAPITOLUL III: Onomastica în termini medicali
CAPITOLUL IV: Termeni medicali populari
CAPITOLUL V: Etimologia termenilor medicali
V.1: Din latină
V.2: Din neogreacă
V.3: Din franceză
V.4: Din engleză
V.5: Neromanici: turcă, slavă, germane, maghiară
BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT
Am ales această team, fiind puternic influențată de contextual medical actual al unei crize
Mondiale provocate de răspândirea unui virus ucigaș.
Consider că este important să ne informăm despre boli și urmări, în consecință fiind necesară
înțelegerea termenilor medicali.
În ultima perioadă s-au dezvoltat terminologiile diferitelor științe în contextual evoluției
culturale globale. Fiecare domeniu dispune de un limbaj special care este cunoscut de specialiștii
ramurei respective având drept scop facilitarea comunicării.
Și domeniul medical presupune un limbaj ethnic recognoscibil la nivelul întregii lumi.
În istoria timpurie a omenirii, pentru o lungă perioadă de timp, medicina s-a dezvoltat în
paralel cu magia și vrăjitoria, uneori strâns împletită, contopită chiar, cu aceste practici străvechi
(Rusu 2010: 25). Conform cercetătorului, cel mai vechi text medical cunoscut, descoperit în
Mesopotamia antică, a fost scris cu aproape cinci mii de ani în urmă și aparține unui medic
sumerian anonim din Nipur. Inscripția cu litere cuneiforme conținea o serie de rețete, fără a
menționa însă bolile care puteau fi tratate cu ajutorul medicamentelor respective. Printre sursele
timpurii ale științei medicale se numără și Corpus hippocraticum. Medicului Hipocrat din Kos îi
datorăm această contribuție hotărâtoare, care inaugura o nouă epocă, medicina fiind de acum văzută
ca o ramură a științei. Terminologia medicală fundamentală elaborată în epoca hipocratică a fost
transmisă de-a lungul istoriei, din generație în generație (Rusu 2010: 25). Cum se explică acest
lucru? Din DM aflăm că termenii medicali fundamentali au fost elaborați în epoca lui Hipocrat, că
el a sistematizat cunoștințe preluate de la arabi, egipteni, evrei, greci și sumerieni și că Aforismele
sale au rămas actuale până în ziua de azi.1
După apogeul cunoscut în epoca hipocratică, în Grecia a urmat o perioadă obscură pentru
științe. Grecul Galenus a apărut în Asia Mică în anul 131 după Hristos. „Precursor al medicinei
experimentale moderne‖, el a preluat de la Hipocrat sistemul medical, iar Aristotel i-a inspirat
forma, susține cercetătorul. Influența exercitată de Galenus urma să fie resimțită timp de 1400 de
ani.3 În epocile care au urmat, oamenii de știință au continuat să împrumute cuvinte grecești,
formarea unor noi termeni fiind mult mai ușoară pe teren grecesc, în timp ce în limbile romanice,
creația lexicală se bazează mai ales pe folosirea sufixelor și a prefixelor”.2
Latinii ,,au preluat de la greci cunoștințele, metodele de învățământ și terminologia‖. Unele
terminații grecești au fost înlocuite cu terminații latine, acest fenomen marcând un grad de adaptare
a terminologiei grecești la specificul limbii latine. Astfel, arată cercetătorul, terminația grecească os

1
Coșeriu, Eugen, ”Lingvistică din perspectivă spațială și antropologică. Trei studii”, Editura „Știința, Chișinău, 1994, p.
78;
2
DM 2010 - RUSU, Valeriu, ”Dicţionar medical”, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Medicală,
2010, p. 56;
a fost înlocuită cu us, ca în bronchos > bronchus; terminația -e de la substantivele feminine, a
devenit a: theke (teche) > theka (teca). Romanii, conform autorului, au ținut să-și impună influența
prin „latinizarea unor termeni de origine greacă‖. Mai mult, romanii au adăugat termenilor deja
existenți în terminologia de origine greacă sinonime latine. În DM găsim exemple în acest sens:
termenul glandă, în greacă, aden, are sinonimul latin glans. În limba română s-au păstrat ambele
forme, observă autorul, cu tratament diferit: termenul latin a devenit termenul românesc glandă, în
timp ce termenul grecesc se pretează mult mai bine la compunerea unor cuvinte noi, folosind
rădăcina aden.3 În ghidul etimologic de la începutul dicționarului său, Valeriu Rusu
precizează faptul că limbile greacă și latină constituie bazele terminologiei medicale. Domnia sa dă
câteva exemple de termeni medicali care provin din cuvinte folosite în viața cotidiană, în greacă sau
latină, în antichitate și care au servit ca material de bază pentru crearea de termeni medicali. De
exemplu, cuvântul grec agora (piață publică) se regăsește în termenul agorafobie (teama de spații
mari). De la romanul claustrum (spațiu închis, împrejmuit) avem claustrofobie (teama de spații
închise). În latina clasică, areolă însemna o curte mică. În medicină, cuvântul respectiv a rămas cu
sensul de „mic spațiu sau interstițiu într-un țesut,sau zonă inelară în jurul unei leziuni inflamatorii a
pielii‖. Vestibulum și atrium denumeau componente ale unei locuințe romane. În terminologia
medicală românească, o mulțime de termeni anatomici au preluat aceste cuvinte: vestibul bucal,
vestibul al cavității nazale, vestibul al laringelui. Atrium se regăsește în atriile inimii. Auricula,
ureche, se găsește în anatomie și cu sensul „în formă de ureche”. Diafragmă, termen prezent și în
vocabularul medical, provine din numele grec al peretelui dintre camere, phragma. Același perete
era numit septum de către romani. În anatomie, sept, septum este folosit în termeni precum sept
cardiac, sept lingual, sept nazal etc. Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele exemple de
cuvinte latine care au rămas în terminologia medicală actuală. Se observă că „ambianța domestică
romană este […] mai intens evocată în terminologia medicală, în raport cu cea greacă”. Este
normal, susține același autor, ca anatomia să fie domeniul în care abundă cuvinte care își au
originea în viața cotidiană greacă și romană, întrucât anatomia este o realitate neschimbată de la
punerea bazelor sale și până în ziua de azi. Terminologia anatomiei macroscopice se bucură astfel
de o remarcabilă coerență, bazele acesteia fiind puse într-o epocă în care greaca și latina erau
materialul de construcție unic. Terminologia referitoare la numele anatomice a fost general
acceptată și adoptată de către generațiile succesive de medici.
În anii 1646, 1652, conform Marianei Flaișer, în „pravilele împărătești‖ apăreau elemente de
medicină legală referitoare la pedepsele pentru omoruri, pruncucideri, violuri, etc.. „Rolul vraciului,
al doftorului , al bărbierului sau al moașei era extrem de important în societatea vremii”. În aceste
pravile se întâlnesc „în mod accidental” informații despre medicină. Se întâlnesc puțini termeni, ca

3
Doicescu, Dragoș, Nicolae, ”Elemente de anatomie, histologie și terminologie medical”, Editura BREN, 2014, p. 57;
de exemplu: vraci, rană, rănit, a tămădui, descântătoare, etc.. La Dimitrie Cantemir, care învățase
latina și greaca încă din copilărie, se găsesc mai mulți termeni medicali. Nutrind un interes deosebit
pentru multe domenii ale științelor, om de cultură complet, savantul scrie în anul 1705, ”Istoria
ieroglifică”, a doua scriere a sa în limba română. În aceasta sunt cuprinse și maxime legate de
suferințele omenești.4
Dintre limbile neolatine, franceza este cea care a exercitat cea mai importantă influență
asupra terminologiei medicale românești. Acest fapt se datorează preocupării constante pentru
modernizarea acesteia, numeroaselor traduceri de tratate medicale și manuale de anatomie, chimie,
fiziologie, etc. pe care medicii români le-au făcut răspunzând nevoii de modernizare a medicinei
românești. Aceste progrese au contribuit la înființarea școlilor medicale și a facultăților de medicină
în secolul al XIX-lea. Printre neologismele medicale provenite din latină prin filiera franceză,
Flaișer menționează următorii termeni: inflamație (< fr.< lat.), salivație (< fr.< lat.), iritație (< fr.<
lat.), decoct (< fr.< lat.), scorbut (< fr.< lat.). Din limba franceză provin substantivele maladul și
malada. Substantivul maladie a rezistat în terminologia românească până în prezent, în timp ce
maladul și malada au dispărut sub presiunea slavului bolnav, bolnavă. Tot din franceză, arată
lingvista, provin și termenii: corolă (fr.), inodor (fr. lat.), striat, narcotic (fr. lat), ductil (fr.), frunze
lanceolate (fr.) etc.5
La jumătatea secolului al XX-lea, limba engleză a trecut cu repeziciune pe primul loc în
ierarhia limbilor de circulație internațională. În această perioadă marcată de cele două Războaie
Mondiale, dar și de valurile de descoperiri științifice de o intensitate și amploare fără precedent în
istoria omenirii, utilizarea limbii engleze pe o scară tot mai largă a dus la îmbogățirea multor
limbaje de specialitate cu numeroase americanisme și anglicisme. Această „supremație‖ a limbii
engleze s-a manifestat destul de devreme și în domeniul medical, după ce limba greacă, limba latină
și, mult mai târziu, limba franceză ocupaseră acest loc timp de două milenii”. Începând cu anii 40 și
continuând până în prezent, biologia moleculară a fost și continuă să fie una dintre sursele majore
de neologisme medicale. În dicționarul său medical, Valeriu Rusu susținea această observație,
confirmată ulterior și de Doina Butiurcă în articolul său, „Limbajul medical. Influența engleză”.
Autoarea subliniază caracterul prolix10 al terminologiei medicale românești din secolul al XX-lea și
descrie structura stratificată a vocabularului medical ce cuprinde: termeni medicali de origine
francofonă; termeni interdisciplinari, preluaţi din alte limbaje; termeni neadaptaţi la sistemul fonetic
al limbii române (xenisme); concepte medicale actualizate.6

4
Cantemir, Dimitrie, ”Istoria ieroglifică”, Editura Minerva, București, 1983, p. 34;
5
Flaișer, Mariana, ”Introducere în terminologia medicală românească”, Iaşi, Editura Alfa, 2011, p. 34;
6
Dera- Carp, Ligia, Andreescu, Irina, Carp, Nicolae, ”Dicționar englez- român de abrevieri. Medicină.
Biochimie.Imunologie”, București, Editura Top Suspans, 1991, p. 111;
 În prezent, principala sursă de neologisme medicale este engleza (americană), după părerea
avizată a lui Valeriu Rusu. Acesta observa că după 1950, au fost create o mulțime de neologisme
având ca origine limba engleză. Dezvoltarea economică a Statelor Unite după cel de-al doilea
Război Mondial are implicații diverse și foarte profunde atât în avansarea cunoștințelor medicale,
cât și în mișcarea forței de muncă. Activitatea de cercetare, resursele umane supercalificate,
tehnologia de ultimă oră, materialele și substanțele folosite în laboratoare, spațiile dotate
corespunzător în vederea desfășurării activității de cercetare, toate depind de mijloace materiale.
Sursa fondurilor contează mult mai mult decât în trecut, întrucât anumite domenii de cercetare sunt
condiționate de tehnologia folosită, iar investigațiile de laborator devin din ce în ce mai sofisticate și
mai complexe. Făcând referiri la caracterul terminologiei medicale românești în secolul al XX-lea,
Doina Butiurcă susține ideea că bazele francofone ale acesteia au rămas neschimbate. Autoarea
pune integrarea perfectă a termenilor francezi în vocabularul limbii române pe seama rădăcinilor de
origine greco-latină. Rusu afirmă că bazele terminologiei medicale româneşti s-au construit în
secolul al XIX-lea, în cea mai mare parte, din cea franceză, care se adaptează uşor la limba română,
spre deosebire de neologismele provenite din limba engleză, care pun multe probleme de adaptare.
Pentru limba română, franceza continuă să fie și astăzi „...o sursă sigură de neologisme, deoarece
acestea se adaptează cu ușurință la mediul lingvistic românesc”. Din acest motiv, bazele greco-
latine împreună cu stratul mai nou, de proveniențî franceză, constituie în continuare fundamentele
terminologiei medicale românești. În ultimele decenii, însă, a crescut considerabil numărul
termenilor anglo-americani.7
Referindu-se la sursa internă a terminologiei, Mariana Flaișer scrie că în secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea era însemnat numărul de elemente populare, creații lexicale derivative și calcuri. În
secolul al XIX-lea terminologia medicală românească a dobândit, în tot mai mare măsură, caracterul
de terminologie științifică, numărul de neologisme transformând-o într-un „neolimbaj”, tot mai
inaccesibil publicului neavizat. Spre deosebire de secolul al XIX-lea, când se încerca traducerea
termenilor străini, înlocuirea lor cu calcuri, termeni derivați sau perifraze, în secolul al XX-lea și la
începutul secolului al XXI-lea rezistența împotriva termenilor străini a scăzut considerabil atât în
țara noastră, cât și în alte spații lingvistice. Făcând parte din categoria terminologiilor științifice,
susține lingvista, terminologia medicală se supune criteriului formării din surse externe, adică din
termeni neologici. Astfel, „Consecința firească a acumulării de neologisme de proveniențe diferite
este accentuarea imaginii de neolimbaj, imagine prefigurată încă din secolul al XIX-lea”. În 2010,
autorul DM identifica serii de cuvinte noi pe care le-a inclus în lucrarea sa: termeni care aparțin
imagisticii medicale, cu un vocabular în plină expansiune și termeni noi care se datorează evoluției
tehnicilor din domeniul biologiei moleculare. Urmează psihologia, psihiatria și medicinile
7
Bârlea, Gheorghe, Bârlea, Roxana-Magdalena, ”Lexicul românesc de origine franceză”, Ediția a doua, revizuită,
Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2000, p. 200;
alternative și complementare. În prezent, afixele și afixoidele (sufixele, prefixele, sufixoidele și
prefixoidele) de origine latină continuă să joace un rol important în formarea unor noi termeni
medicali. Dintre afixele latinești care se regăsesc și în limba română, Mariana Flaișer menționează
sufixe latinești: „-tor, - toare (lat. –torius), -ătare, -itare (lat. –itas, -itatis), etc.‖; prefixe latinești: „a-
an-, ab-, com-, ex-, in-, etc.‖; (exemple: abiotic, incizie, expectorație) și prefixoide latinești: „multi-,
non-, pluri-, fero-, supra-, infra-, extra-, intra-, etc.”;(exemple: intraperitoneal, transtoracic). În
capitolul „Călătorie în lumea cuvintelor”, cercetătoarea dă câteva exemple interesante de termeni
românești de origine latină, sau cu dublă etimologie: lat. barba- barbilia- barbă, bărbie; lat. bucca
„gură”- bucă (obraz), bucălat; bucată, îmbuca; lat. gula- gura; lat. rostrum (cioc)- rost (gură),
păstrat în expresia „pe de rost”; lat. maxilla (maxilar)- măsea. O serie de expresii latinești s-au
impus în limbajul medical datorită intensei lor circulații. De exemplu, „în extremis, mater certa,
pater semper incertus, facies hippocratica, partus praematurus [...], ante partum, post partum, in
vitro, in vivo, per os, obortus iminente, status febrilis, extra periculum, casus incurabilis, ante
mortem, post mortem, in utero”, etc.
După cum explică și Mariana Flaișer, atunci când se compune un termen din două rădăcini , unde
prima se termină cu consoană, iar a doua începe cu consoană, un „o” este adăugat între cele două
consoane, ca în aden-o-patie.
Necesitatea terminologică survine din nevoile sociale de a cunoaşte, de a recunoaşte şi de a
manipula „lucrurile”. Această regulă, raportată la practica limbajului, este valabilă pentru toate
domeniile de activitate socială; fiecare dintre care cuprinde o multitudine de „lucruri” proprii, a
căror cunoaştere formează terminologia unui domeniu de activitate. În mare parte, unitățile
terminologice se constituie din elemente preluate din lexiconul general internațional. Limba română
(limbă receptoare) este pusă în situația de a adapta aceste unități terminologice propriului său sistem
lingvistic. Preferinţa pentru termeni analizabili, predominarea unităţilor lexicale terminologice în
ansamblul împrumuturilor lexicale, economia lingvistică etc. sunt tendințe ale terminologiei
medicale în limba română.
La diverse niveluri de analiză, terminologia medicală comportă o serie de caracteristici:
a) nivel morfologic: prezenţa elementelor terminologice (unităţi lexicale de origine greco-latină,
care iniţial aveau un sens lexical plin, iar in statu praesenti sunt elemente de constituire a unui
cuvânt compus) ca unităţi compozante în mecanismul de formare a termenilor medicali;
b) nivel lexical: predominarea termenilor medicali compuși prin afixoidare, preluarea cuvintelor din
limba latină etc.;
c) nivel semantic: demersul semasiologic generează „reutilizarea”cuvintelor prin asocieri de noi
concepte, produce „remodelarea” şi formarea de noi termeni;
d) nivel funcţional: dimensiunile naţional/ internaţional în formarea, stabilirea şi în funcţionarea
terminologiei medicale în limba română.8
Studiul ”Aspecte ale limbajului medical românesc actual”, se face remarcat prin direcţia de
cercetare lexicală şi discursivă, cu abordarea sincronică a terminologiei medicale, din subdemeniile
fundamentale ale ştiinţei medicale. Aspectele studiate vizează două direcţii de cercetare : pe de o
parte, cercetarea in vitro a corpusului, care constă în descrierea unităţilor lexicosematice, din
perspectiva paradigmatică şi sintagmatică a sistemului, pe de altă parte, cercetarea in vivo, constând
în evidenţierea modalităţilor concrete de funcţionare a termenilor în uzaj, în discursul specializat.
Opţiunea cercetătoarei este moderată, plasată între cele două direcţii de cercetare, direcţia
onomasiologică (pur conceptuală, clasică, conform căreia termenul este o simplă etichetă) şi direcţia
descriptiv-lingvistică, pe care le consideră ca aflându-se într-o relaţie de complementaritate.
Preocuparea constantă a autoarei este de a pune în evidenţă caracterul dinamic al terminologiei
medicale, precum şi dinamica procedeelor de formare a corpusului (terminologizare,
determinologizare, metaforizare, demetaforizare).9

8
Bidu-Vrânceanu, Angela, ”Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte”, Editura Universității din
București, 2007, p. 90;
9
Simona, Nicoleta, Staicu, ”Aspecte ale limbajului medical românesc”, Editura de Vest, 2016, p. 5;
 CAPITOLUL I:
Despre terminologie și terminologii

Standardul internaţional ISO 1087: 2000 impune o dublă perspectivă asupra terminologiei:
• „ansamblu de desemnări aparţinând unei limbi de specialitate”;
• „ştiinţă studiind structura, formarea, dezvoltarea, folosirea şi gestionarea terminologiilor în
diverse domenii”
În fapt, chiar în lucrările de terminologie nu a existat un acord in privinţa definirii terminologiei.
Conceptul terminologie în ”Le nouveau”, Petit Robert are mai multe accepţii: vocabular al unui
domeniu profesional /ansamblu de termeni sau, prin grila lingvistică, studiu al termenilor şi al altor
desemnări proprii limbajelor specializate . Dicţionarele generale de limbă engleză definesc
terminologia ca sistem al termenilor proprii ştiinţelor şi artelor sau nomenclatură, respectiv ca
ştiinţă a termenilor sau a corectei întrebuinţări a acestora .10
În limba română, până la apariţia unor lucrări de terminologie, dicţionarele interpretau terminologia
ca „ansamblu de termeni cu sens particular” dintr-o anumită ştiinţă sau „totalitatea termenilor dintr-
o ştiinţă, artă, disciplină” (DLR, DEX II).
Terminologia ca ştiinţă îşi are justificată constituirea prin pătrunderea tehnicii şi ştiinţei în
aproape toate compartimentele vieţii noastre, prin schimbul alert de informaţie, facilitat de noile
tehnologii. Atunci când vorbim de informaţie şi o subscriem unui domeniu specializat, în contextul
schimbului de cunoştinţe, terminologia este obligatoriu implicată, cunoştinţele necesitând mijloace
potrivite de transmitere. Datorită internaţionalizării tehnico-ştiinţifice, schimbului cultural, datele
oferite de terminologiile speciale aveau nevoie de standardizare, iar conceptele şi/sau termenii, de
armonizare. Susţinătorii acestei abordări asupra terminologiei justifică prin aceste două finalităţi,
standardizarea şi armonizarea, care conduc la în final la uniformizarea limbajului specializat,
independenţa abordărilor dezvoltate sub denumirea de terminologie.11
În calitate de ştiinţă distinctă, terminologiei i se recunoaşte situarea interdisciplinară, fiind
privită ca domeniu de intersecţie, de sinteză care atrage şi prelucrează datele din mai multe
discipline tradiţionale şi moderne (logică, lingvistică, ştiinţe exacte, teoria informaţiei, informatică),
care transcede domeniile cunoaşterii umane şi propune o teorie „transdisciplinară sau
translingvistică” (norma DIN 2342 – în Arntz, Picht, 1993: 23). Ca ansamblu structurat de termeni,

10
Bidu-Vrânceanu, Angela; Călărașu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș; Mihaela, Pană; Dindelegan,
Gabriela, ”Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Bucureşti, Editura Nemira; 2001, p. 50;
11
Bidu-Vrânceanu, Angela, ”Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte”, Bucureşti, Editura Universităţii
Bucureşti, 2007, p. 50;
o terminologie are rol de infrastructură a ştiinţelor , fiind esenţială transmiterii cunoştinţelor
ştiinţifice.
Potrivit denumirii sale, terminologia (termino- + -logie) ar trebui să se ocupe cu studierea
termenilor, însă nu termenul (stricto sensu - expresie a conceptului) este prioritar în studiul
terminologic, ci conceptul (noţiunea categorematică). Conceptul este, în primul rând, un instrument
de cunoaştere. Prin posibilitatea de încadrare într-un un sistem conceptual, ajută la reprezentarea
cunoaşterii dintr-un anumit domeniu. Un transfer de cunoştinţe se realizează adecvat nu atât prin
folosirea unui cod comun de comunicare, cât prin echivalare conceptuală, prin stabilirea locului,
rolului, relaţiei pe care un anumit concept o dezvoltă cu celelalte componente ale sistemului
conceptual. Tocmai de aceea, studierea termenilor din diferite limbi şi din diferite domenii,
normalizarea, standardizarea şi armonizarea sistemelor de concepte sunt preocupări de bază ale
terminologiei .12
În sens larg, un standard se defineşte ca „normă sau ansamblu de norme care reglementează
calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs” (DEX: standard), iar standardizarea se referă la
activitatea de stabilire şi aplicare a unui standard şi are un rol important în „buna organizare a
producţiei şi în raţionalizarea activităţii tuturor domeniilor tehnico-ştiinţifice”. În terminologie,
standardul se referă la normele care guvernează denominarea.
Normalizarea („fixarea unei denumiri”, termen paralel cu normarea lingvistică) şi cooperarea
internaţională la nivelul organizaţiilor internaţionale de standardizare au condus la o activitate de
armonizare, de compatibilizare conceptuală. „Armonizarea conceptelor şi a sistemelor de concepte
implică întotdeauna compararea şi armonizarea unui sistem de concepte într-o limbă, între mai
multe limbi sau domenii de studiu” şi determină, în cazul în care conceptele comparate sunt
identice, armonizarea termenilor.13
Disciplina terminologică, ale cărei baze se pun în 1930 prin E. Wüster, avea nevoie, în
demersul ei, de cunoştinţe din mai multe domenii: ştiinţe exacte, logică, lingvistică, ştiinţa
informaţiei. E. Wüster stabileşte principiile aşa-numitei Teorii Generale a Terminologiei (TGT),
care se regăsesc în opera sa postumă, ”Einführung in die allgemeine Terminologielehre und
terminologische Lexikographie” (1979); aceste principii sunt dezvoltate şi aplicate de Şcoala de la
Viena, pe care a fondat-o şi a condus-o.
Tratatele de terminologie care urmează teoria lui Wüster se concentrează pe câteva idei:
concepţia asupra terminologiei, întemeiată ca materie autonomă; obiectul de studiu al terminologiei
constituit din concepte; termenii concepuţi drept unităţi lingvistice şi non-lingvistice care

12
Pavel, Eugeniu; Rucăreanu, Costin, ”Introducere în terminologie”, Bucureşti, Editura Academiei, Editura Agir, 2001,
p. 34;
13
Bidu-Vrânceanu, Angela, „Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte”, Bucureşti, Editura Universităţii
Bucureşti, 2007, p. 111;
desemnează conceptele; studiul exclusiv sincronic al conceptelor, în cadrul strict al limbajelor
specializate; studiul termenilor din perspectiva normalizării conceptuale şi al standardizării.14
Fără a o caracteriza ca disciplină, şi considerând-o „câmp de studiu şi de activitate” , Juan C.
Sager o încadrează în domeniul ştiinţelor comunicării, constituite pe modelul „trivium-ul” medieval
al logicii, gramaticii şi retoricii. În acest context, Sager îi recunoaştea terminologiei calitatea de
infrastructură, importanţa ei pentru funcţionarea ştiinţelor .
Structurarea disciplinei terminologice are legătură cu dezvoltarea teoriilor informaţiei, ştiinţelor
aplicate, tehnicilor de documentare care au dus la definirea în standardele internaţionale drept
„ştiinţă studiind structura, formarea, folosirea şi gestionarea terminologiilor în diverse domenii”
(ISO 1087/2000). Tot ca disciplină autonomă, care, în ciuda relaţionării cu alte discipline ştiinţifice,
a reuşit să sintetizeze informaţia preluată de la acestea şi să îşi constituie un câmp propriu, este
considerată şi de Reiner Arntz şi Heribert Picht sau de Maria Teresa Cabré . Maria Teresa Cabré
distinge patru etape în evoluţia ştiinţei (Cabré, 1993: 28):
• originile (1930-1960) (los orígines);
• perioada de structurare (1960-1975) (la estructuración);
• înflorirea (1975-1985) (la eclosión) sau perioada de maturizare ;
• dezvoltarea sau amploarea (1985-prezent) (la ampliación) sau perioada actuală.15
Dacă în prima parte se stabilesc metodele activităţii terminologice, evidenţiindu-se
contribuţiile lui E. Wüster şi D.S. Lotte, şi se încearcă o compatibilizare terminologică prin iniţierea
unor preocupări internaţionale şi prin implicarea în standardizare, în cea de-a doua parte, după
1975, terminologia are o importanţă tot mai mare, prin proiectele de amenajare lingvistică, prin
dezvoltarea cooperării internaţionale şi prin armonizarea standardizării.
Schimbând perspectiva asupra teoriei terminologice, tot Maria Teresa Cabré într-un articol recent
(v. e-Cabré) remarcă limitele TGT elaborată de Wüster şi dezvoltată de continuatorii săi. Una dintre
criticile Teresei Cabré este aceea că terminologia nu se susţine pe date empirice; de asemenea,
distincţia dintre lingvistică şi terminologie, clamată de susţinătorii ştiinţei terminologice, nu se
poate demonstra. Altă observaţie importantă a cercetătoarei catalane priveşte comunicarea
specializată şi cunoaşterea specializată: comunicarea specializată nu se deosebeşte fundamental de
comunicarea generală, iar cunoaşterea specializată nu este uniformă ori total separată de
cunoaşterea generală . Ca atare, Teresa Cabré concepe terminologia drept câmp de cunoaştere
interdisciplinar, reduce obiectul terminologiei la teroria unităţilor terminologice (termenii) şi
stabileşte că unităţile terminologice sunt termenii cu caracter lingvistic, asemănători şi diferiţi în

14
Busuioc, Ileana, ”Tipuri de entităţi frazeologice”, 2004, p. 1;
15
Cabre, Maria Teresa, ”Terminología y lingüistica: la teoría de las puertas”, 2005, p. 2;
acelaşi timp de celelalte unităţi ale limbii. Termenii, priviţi ca „obiecte” poliedrice, pot fi studiaţi
din punct de vedere semiotic şi lingvistic, cognitiv şi comunicativ. 16
Angela Bidu-Vrănceanu, sistematizând teoriile dedicate termenului, observă că există două
modalităţi de „a face” terminologie: terminologia internă şi terminologia „externă” (Bidu-
Vrănceanu, 2007). Terminologia internă reprezintă formă conceptuală, sistematică sau cognitivă a
ştiinţei terminologice. Rolul lingvisticii, deşi limitat, se afirmă în dezvoltările ulterioare ale
interdisciplinei, prin preocupările amenajiste ce presupun normarea lingvistică într-o anumită limbă.
Terminologia care radiază la nespecialist este surprinsă de autoare sub denumirea de terminologie
externă. Numită şi socioterminologie, se construieşte de la orientarea firească a uzilizatorului
obişnuit spre identificarea şi utilizarea adecvată a sensului specializat. În lucrările dedicate
terminologiei externe, rolul lingvisticii este semnificativ mai important, evidenţiat prin abordările
proprii semanticii, lexicologiei şi pragmaticii, axate pe relaţia termen-cuvânt, condiţiile de uzaj,
tipurile canalelor de comunicare.17
În perioada actuală, în limba română se acordă un interes tot mai mare terminologiei,
datorat, mai ales, efortului continuu de asimilare a standardelor europene/internaţionale. Pe lângă
studiile teoretice având ca obiect terminologia şi terminologiile, se intensifică activitatea
terminologică prin editarea de glosare, dicţionare, baze de date, mai ales după apariţia în 1994 a
”TermRom” (Asociaţia Română de Terminologie) cu ajutorul Uniunii Latine şi înfiinţarea în cadrul
Academiei Române a Comisiei de Terminologie pentru Ştiinţele Exacte. Comisia de Terminologie
pentru Ştiinţele Exacte, sprijinind activitatea traducţională, a elaborat, după 2002, mai multe
dicţionare explicative pentru ştiinţele exacte în domeniul energeticii, electrotehnicii, industriei
alimentare etc. În prezent, organismul naţional responsabil de standardizare este Asociaţia Română
de Standardizare (ASRO).
Astfel, conceptul terminologie, în limba română actuală, îşi extinde sfera:
• Limbă (limbaj) specializat(ă) care foloseşte o terminologie specială, „subsistem lingvistic”
(e-Pitar);
• Ansamblu de termeni specializaţi (DEX, Bidu-Vrănceanu et al.: terminologie);
• Ştiinţă independentă care studiază termenii în general (Bidu-Vrănceanu et al. 2001:
terminologie, Bidu-Vrănceanu, 2007 ş.a.), legătura acestora cu conceptele, şi care posedă o
metodologie proprie, beneficiară a unui sistem de reguli care permit desfăşurarea activităţii
terminografice (e-Pitar; Pavel, Rucăreanu, 2001: 14; e-Busuioc/Cucu etc.).
Cuvântul „terminologie” are două accepțiuni. Pe de o parte denumește totalitatea termenilor
de specialitate folosiți într-un anumit domeniu al cunoașterii: științific, tehnic, artistic etc., pe de altă
parte înseamnă studiul termenilor de specialitate, deci constituie o ramură a lingvisticii.
16
Idem. Ibidem, p. 78;
17
Bidu-Vrânceanu, Angela, ”Lexic comun, lexic specializat”, Bucureşti, 2002, p.3;
O terminologie ca, de exemplu, vocabularul juridic, reprezintă „un ansamblu de termeni sau cuvinte
specializate aparținând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate și non-ambiguitate”.
Fiecare domeniu al cunoașterii își are propria terminologie, dar nu orice cuvânt face parte
dintr-o terminologie, ci numai din limba comună. Există însă multe cuvinte care aparțin și limbii
comune, și unei terminologii. De exemplu, cuvântul „clădire” este un substantiv din limba comună,
dar și un termen din domeniile arhitectură, construcții, inginerie și piață imobiliară.
Se poate vorbi și despre terminologie proprie unui autor, unui gânditor sau unui curent de gândire,
de exemplu kantiană, marxistă etc.
„Terminologul repertoriază termenii specifici unui anumit domeniu de activitate, îi definește
și le caută echivalenți. De asemenea, definește termenii folosiți pentru întreprinderi, baze de date,
glosare, dicționare și lexicoane, cu scop de standardizare.”18
Terminologii aplică în munca lor cunoștințe de lingvistică în general, de semantică și etimologie în
special, pe lângă cunoștințele din domeniul a cărui terminologie o studiază.
În unele țări există reglementări precise privitoare la terminologiile diferitelor domenii. De
exemplu, în Franța, există în cadrul fiecărui minister o comisie de terminologie, care fixează liste de
termeni de referință și propune echivalenți francezi pentru termenii străini. Aceste propuneri sunt
publicate în Journal officiel (echivalentul Monitorului Oficial din România) și devin recomandări
pentru populație și întreprinderi, iar folosirea lor este obligatorie în contractele încheiate de
persoanele juridice.
După cum bine se ştie, eficienţa comunicării şi a comunicării specializate în mod deosebit
este condiţionată de competenţa terminologică, de cunoaşterea, de folosirea adecvată şi de
receptarea corectă a terminologiei. În acest context, indiferent de destinatarul mesajului său, un
specialist trebuie să utilizeze o terminologie clară, precisă, recunoscută ca atare, nuanţată şi adaptată
situaţiei de comunicare. În lipsa ei, funcţiile principale ale comunicării specializate nu se pot
realiza. O naţiune (şi limba ei naţională) nu poate lua parte la dialogul intercultural dacă nu dispune
de o terminologie adecvată. Fără îndoială, actualitatea oricărei cercetări este generată de o problemă
care rezultă fie dintr-un paradox existent în teorie, fie dintr-o contradicţie între ideile teoretice şi
materialul faptic, fie dintr-o solicitare publică, vizând alegerea unei soluţii eficiente din mai multe
alternative. În acest sens, problema pusă în discuţie derivă nu numai din motivul că domeniul în
cauză este puţin explorat, dar şi din necesitatea de a oferi o viziune integratoare asupra subiectului
pus în discuţie, ca: obiect al investigaţiei ştiinţifice şi domeniu practic de activitate umană.19

18
Zafiu, Rodica, ”Diversitatea stilistică în româna actuală” , Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p.7;

19
Dimitrescu, Florica, 1994, ”Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi”, Bucureşti, Logos, (1 august 2008), p.5;
 Din această perspectivă, teza domnişoarei Ludmila Hometkovski prezintă, mai întâi de toate,
o cercetare legată de nevoile concrete ale societăţii contemporane aflate în căutarea soluţiilor
alternative pentru asigurarea unei comunicări eficiente. De aceea, lucrarea trezeşte deopotrivă
interesul lingviştilor, specialiştilor în domeniul dreptului, sociologilor, informaticienilor etc. prin
tentativa reuşită de a investiga aspectul paradigmatic şi sintagmatic al terminologiei dreptului
comunitar, utilizând, în acest scop, metodologia de cercetare folosită atât în cadrul lingvisticii, cât şi
al disciplinelor conexe. Deşi în ultimele decenii preocupările pentru terminologie s-au intensificat
nu numai la scară mondială, dar inclusiv în Republica Moldova, teza Ludmilei Hometkovski este
prima lucrare, în literatura de specialitate din spaţiul românesc, consacrată în integralitate analizei
aspectului paradigmatic şi sintagmatic al terminologiei dreptului comunitar. Temeinica familiaritate
cu teoria şi practica creării bazelor de date terminologice, exploatarea cu discernământ a
materialului faptic şi a textelor teoretice din bibliografia consultată i-au permis autoarei să ordoneze
un material dispersat, relevând un set coerent de principii care constituie fundamentul teoretic al
domeniului adus în discuţie. Părţile componente ale tezei alcătuiesc un parcurs în spirală, ale cărui
volute se constituie în tot atâtea repere teoretice şi aplicative menite să întemeieze investigaţia
ştiinţifică enunţată în titlul lucrării.20

20
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, ”Semiotica discursului juridic”, Bucureşti, 2002, p.4;
 CAPITOLUL II:
Afixele și formarea terminologiilor medicale

Afixarea este prezentă în terminologia medicală. În continuare propunem cele mai

frecvente prefixe, unele dintre ele fiind inanalizabile, împrumuturi savante, directe sau indirecte,
din limbile greacă şi latină. Derivarea dublă este frecvent utilizată în mecanismul de formare a noi
termeni: lob → lob-ul → lob-ul-ar → inter-lob-ul-ar.

II.1: Prefixele în terminologia medicală

În limbile latină şi greacă, prepoziţiile, iniţial, erau adverbe, care se utilizau în asociere cu
substantivul (declinarea) sau cu verbe (conjugarea) şi aveau menirea de a preciza un sens. În limba
română, acestea au statut de prefixe şi se includ în derivare. Dat fiind originea lor adverbială, şi-au
menţinut în relativitate sensul. Într-o polemică cu cercetătorul Vasile Melnic, Nina Cuciuc arăta că
unele elemente terminologice au fost eronat catalogate ca fiind prefixe: epi-, endo-, extra-, intra-
etc. Confirmăm veridicitatea clasificării făcute de către Vasile Melnic, având drept reper studiul
”Istoria succintă a limbii latine”. Traducere din germană: W. M. Leipzig 1897 Lindsay Oxford; sub
redacţia lui I. H. Dvoreţki, Moscova, 1948.21
Prefixele în terminologia medicală indică:
A. Direcţia
1. Ab „de la” este abia sesizabil în cuvântul abdomen de la latinescul ab dere „a ascunde”;
muşchi abductor de la latinescul ab ducĕre „mişcare de depărtare”; aboral (< lat. ab „de la” + < lat.
os, oris „gură”) „desprins de gură”. Ab + -s(ĕ) a generat prefixul abs- „pleacă de la” → „fără”:
abstenenţă „restricţii, abținere de la exces” etc.
2. Ad „la” – muşchi adductor de la latinescul ad ducĕre „mişcare de apropiere”. Tot aici,
adaptare din latinescul adaptāre, ad + daptatio „acomodare a organismelor, a simțurilor etc. la
mediul înconjurător”. Expresiile latineşti ad usum internum, ad usum externum sunt frecvent
utilizate în limbajul medical.22
B. Localizarea
3. Ante – latinescul antĕ- „înainte” din antes „rânduri” şi, de la acelaşi cuvânt, dar în altă
paradigmă cazuală – antĭ- „împotrivă”. În terminologia medicală, se utilizează ambele variante:

21
Avramescu A., ”Dicţionar cronologic al știinţei şi tehnicii universal”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedie, 1979,
p. 813;
22
Bahnaru V., ”Mutații de sens: cauze, modalități, efecte”, Chișinău, Editura Știința, 1988, p. 777;
antenatal „înainte de naştere”, antebraţ, fiind prezent şi în formule consacrate: ante operaţionem,
ante Christi etc. Anti- formează termeni de tipul: antitusiv, antihemoragic, anticorp etc.
4. Varianta ante- formează relaţie de sinonimie cu pre- din latinescul prae „înainte”, forma
de dativ a lui per din pĕrō „prin”, „trec prin” (ex-perior): prenatal, preoperatoriu, presenil etc.
Tot aici, menționăm prefixul pro-, din latină „înainte”, „devreme”, care este o altă varianta cazuală
a lui per: profilaxie (< lat. pro „înainte” + < gr. phylaxis „protecție”) „ansamblu de măsuri medico-
sanitare care se iau pentru prevenirea bolilor contagioase”. Alte exemple: prolaps „deplasare
anormală în jos a unui organ anatomic”, prolungaţie „alungire” etc. Menţionăm tendinţa latinescului
per de a reveni la statutul de prepoziţie: administrarea unei pastile per zi, din formula latinească per
diem, tendinţă atestată şi în limbajul nespecializat: „la un preţ de 14 lei per litru”. De la formula
savantă consacrată per os „prin gură” ia naştere termenul medical peroral (per + oris + al) „(despre
medicamente) administrat pe gură, oral”.23
5. Varianta anti este în relație de sinonimie cu prefixul contra, o formă a lui com/ cum +
sufixul -t(e)ro-, la acuzativul plural – contrā/ contrō.
În terminologia medicală, se utilizează cu statut:
a) de prefix: contralateral „situat în partea opusă”
b) de prepoziţie: „... plasturele contra bolii Parkinson”.
Variantele sunt atestate cu statut de prefix, sesizabil sau nesesizabil: a contraargumenta „a
respinge prin argumente contrare”, a controversa „a discuta în contradictoriu”. Se presupune că
latinescul ăpǔd este format din ăpŏ din ab + de „după”: apoplexie (< gr. apo- „după” + < gr. plexis
„acces”) „pierdere bruscă a cunoștinței și a sensibilității”; apofiză „(anat.) parte proeminentă a unui
os”, dar se atestă şi cu statut de prepoziţie: apud medicos antiques, apud Cicero, apud Druţă etc. Se
consideră că prepoziţia ex stă la baza formării altor două prepoziţii savante: extra din ex +-t(e)ro
„din afară”, „dincolo de”, sens local: extrasistolă (< lat. extra- „în afară” + < gr. systole
„contracție”) „contracție suplimentară a inimii, care survine între contracțiile normale, producând o
durere ușoară”; extrauterin „în afara cavității uterine”; extracelular etc. Tot aici, exo: exogen „care
se formează, se dezvoltă la exterior; care se datorează unor cauze din afara organismului” şi ecto
din ec + t(e)ro: ectoderm (< gr. ektos „în afară” + < gr. derma „piele”) „înveliș extern al
embrionului celular”. In din grecescul ĕn „în”, din care se formează şi endŏ- → endo- „înăuntru, în
interior”: endogen (< gr. endon „înăuntru” + < gr. genos „origine”) „(despre organe) de origine
internă, născut înăuntrul organului de reproducere”; endocrin (< gr. endon „înăuntru”+ < gr. krinein
„a secreta”) „(despre glande) care îşi varsă secreţiile cu hormoni direct în sânge”; endartertită
„inflamație a endarterei”. Tot aici, in + tero = inter „între”: intercostal „între, dintre coaste”; şi intra

Butiurca D., ”Lingvistică şi terminologie. Hermeneutica metaforei în limbajele specializate”, Iaşi, Institutul European,
23

2015, p. 244;
din in + terō → intrō: intracelular „care se află, care se petrece în interiorul celulei”; intramuscular
etc.24
Post din latina clasică postĕ „în urmă”, „după”: deţine statut de prefix în postopratoriu,
posttraumatic etc. Este frecvent înregistrat în formulele savante consacrate medicinei: post partum,
post mortem, post operatiōnem, dar şi în formulele savante, devenite uzuale; de ex., post factum.
Rĕ- „înapoi”„în urmă”, de la dubletul red-, iar de la rĕ + tero = retrō. În terminologia medicală, sunt
prezenţi termenii: reanimare (re- + anima „a aduce sufletul înapoi”) „a readuce la viață, a restabili
(prin diverse mijloace terapeutice) funcțiile vitale ale organismului; a reînsufleți, a da vigoare”,
reconvalescenţă etc. Retro- se atestă mai des în terminologia anatomică: retroauricular „situat în
spatele urechii”; retroversie „retropoziție a unui organ anatomic, înclinare a uterului posterior către
sacru”; retrosternal „situat în spatele sternului” etc.25
C. Consecinţa
Ob „în consecinţă”, considerat o variantă a lui ĕpi, este atestat în termenii medicali de tipul:
obstrucţie „astupare a unui canal, a unui vas de sânge”; obturare „astupare a unui orificiu” etc.
D. Poziția, cantitatea, calitatea
Sub (s + ǔpŏ) „sub”: sublingual „(anat.) care se află sub limbă”; subfebră „(med.) stare subfebrilă,
între 37 și 37,5”; submandibular (sub-+ mandibular) „(anat. despre glande salivare și ganglioni)
care se află sub mandibulă” etc. Super (s + ǔpĕr) → s + ǔpĕr + nĕ = supra. Prefixul super- are o
extindere modestă în terminologie (superfosfat), spre deosebire de grecescul hyper. Varianta supra-
este mai solicitată: supraorbital „(anat.) deasupra orbitei”; supradoză „doză exagerată (de droguri)”
etc. Prepoziţiile şi adverbele greceşti hyper şi hypo au o utilizare „onorabilă” în medicină, cu
predilecţie în terminologia clinică; sunt în relaţii de sinonimie cu sub şi supra, implicând şi noţiunea
de „normă”: Hipotrofie (< gr. hypo “sub”+ < gr. trophe „hrană”) „dezvoltare insuficientă a unui
organ sau a unui țesut” ≠ hipertrofie (< gr. hyper „peste” + < gr. trophe „hrană”) „mărire, creștere
anormală a unui organ sau a unui țesut”; hipoaciditate „scădere a acidității gastrice sub valorile
normale” ≠ hiperaciditate „boală cauzată de secreția excesivă a sucului gastric”; hipotiroidism
„stare patologică cauzată de reducerea secreției tiroidei” ≠ hipertiroidism „boală endocrină care e
provocată de secreția excesivă a hormonilor tiroidieni” etc.26
E. Comuniunea
Latinescul com din com-es „însoţitor”, evoluează în prepoziția cum, din care derivă
prefixele com- şi con- „împreună cu”, atestate în terminologia medicală: convulsie „contracție 167
involuntară, bruscă și repetată a mușchilor”; contracţie „încordare, zgârcire a mușchilor, a corpului

24
Chevalier J., Gheebrant A., ”Dicţionar de simboluri” (în teri volume), Bucureşti, Editura Artemis, 1995. vol. I A-D.
504 p.; vol. II E-O. 424p.; vol. III P-Z. 534 p.;
25
Constantinescu, Dobridor C., ”Dicţionar de termeni lingvistici”, Bucureşti, Ed. Teora, 1998, p.3520;
26
Colesnic-Codreanca I., ”Sociolingvistică. Mic dicţionar terminologic”, Chişinău, Museum, 2002, p.48;
etc.”; a comprima „a micșora volumul unui corp (gaz) prin presiune exterioară” etc. Sin- şi sim-
sunt variante ale grecescului syn „cu”: sindrom (< gr. syn „cu” + < gr. dromos „cursă”) „totalitatea
simptomelor care caracterizează o anumită afecțiune”; simptom (< syn „cu” + piptein „a cădea, a se
întâmpla”) „semn, manifestare a unei boli care serveşte la stabilirea diagnosticului”; sindesmoză
„(med.) legătură la distanță, prin ligamente sau membrane, a două oase” etc.
Prepoziţia dē „de la“, „despre”, evoluând în prefixul de-, are următoarele semnificaţii:
a) „extragere” – decoct;
b) „anihilare, nimicire” – decompensare „a face să-și modifice sau a-și modifica starea de
echilibru funcțional”; decorticare;
c) „negaţie” – debilitate (congenitală) (de „fără” + bilis „posibilitate, capacitate“) „stare de
slăbire a organismului”; dement ( < gr. de- + < lat. mens „minte”) „cu tulburări psihice grave” etc.27
În DAN sunt arătate variantele prefixului: dis/ de-/ diz- „separare, absenţă”. Se consideră că
grecescul dis- descinde din dubletul dwŏ/ dwĭ „doi”: dioxid = bioxid; dicrotism „modificare a undei
arteriale care face să se perceapă două pulsații într-o singură sistolă” etc. Menţionăm afixoidul dis-/
diz-, care derivă din grecescul dys „rău” şi în procesul de formare a cuvintelor implică compunerea
prin afixoidare şi nu derivarea.
Include sensurile de:
a) „tulburare”: disbulie „simptom psihic prin lipsă de voință”;
b) „dificil, greu”: dispnee (< gr. dys „rău”+ < gr. pnein „a respira”) „respirație grea cauzată
de unele boli ale inimii sau ale sistemului nervos”;
c) „anormal”: disartroză (< gr. dys „greu” + arthrosis „articulație”) „mobilitate anormală a
unei articulații” etc.28

II.2: Sufixele în terminologia medical

În terminologia medicală, sunt prezente sufixe cu o utilizare specifică şi care sunt
indicatoare în clasificarea termenilor.
1. În terminologia anatomică:
a) sufixe diminutivale: < lat. -ul-/ ol(ă) – globulă, lingulă; venulă; bronhiolă, alveolă,
arteriolă etc.;
b) sufixe care indică rezultatul acţiunii: < lat. -ur(ă) – fractură, apertură, incizură etc.29
2. În terminologia clinică:
 „stare de inflamare”: < gr. itis → -it(ă) – otită, amigdalită, gastrită etc.;
27
Coşeriu E., ”Lecţii de lingvistică generală”, Chişinău, Ed. Arc, 2000, p. 302;
28
Fischer M., ”Unele probleme ale formării cuvintelor în limba română. În: Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti,
nr. 3-4, 1984, p. 293-307;
29
Graur Al., Avram M. ”Formarea cuvintelor în limba română. Sufixele”, vol. II. Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1989, p. 190;
  „maladie neinflamatoare”: < gr. osis → -oz(ă) – dermatoză, avitaminoză, tromboză etc.;
 „procese patologice”: < gr. iasis → -iaz(ă) – urolitiază, arteroscleroză, traheostenoză etc.;
 „fenomene, stări patologice”: < gr. -ismus → -ism – alcoolism, piticism, gigantism etc.;
 „prezenţa tumorii”: < gr. oma → -om – adenom, carcinom, neurom etc.
c) În terminologia farmaceutică:
a) „grad maxim de oxidare”: < lat. as, atis → -at: sulfat, acetat, carbonat etc.;
b) „grad minim de oxidare”: < lat. is, itis → -it: sulfit, nitrit, arsenit etc. ;
c) „neoxigenare”: -ur(ă): clorură, bromură, cianură, iodură etc.30

Graur Al., Avram M., ”Formarea cuvintelor în limba română. Prefixele”, vol. II. Bucureşti: Editura Academiei
30

Române, 1978, p. 382;

 CAPITOLUL III:
Onomastica în terminologia medicală

În limbajul medical european de până în secolul al XVI-lea singura limbă dominantă a fost
cea latină. Cu toate aceastea, la sfârșitul secolului al XV-lea, doctori renumiți din mai multe
provincii franceze au început să publice cărţi de medicină antică şi medievală în limba franceză.
Urmările acestui fapt controversat au adus reacții pe măsură, întrucât Facultățile de medicină de la
vremea aceea s-au opus vehement, deoarece acest fapt însemna o reformare destul de drastică a
sistemului de învățământ. Cu toate că se aflau în ipostaza de a face opoziţie limbii naţionale, mulți
susțineau că menţinerea limbii latine avea raţiuni bine determinate: ,,ştiinţa, câtă era, trebuia să
rămână criptică pentru neiniţiaţi”, iar teama ,,prăbuşirii medicinei seculare fondate de Galenus,
Hipocrat şi Aristotel”31, depăşea orice sentiment al conştiinţei lingvistice.
Acest proces de glorie şi decadenţă a limbii latine a condus la ipoteze inedite, provenite din
cultura franceză, privind destinul englezei contemporane. Limbajul medical a devenit treptat un
sistem destul de încărcat și neclar, fie din perspectiva referenţilor, fie din perspectiva limbilor sursă.
Asemenea altor discursuri specializate, discursul medical aparține limbajelor de specialitate, cu
specificități multiple în modul de alcătuire și funcționare la diferite niveluri ale limbii (de la cel
fonetic, lexico-semantic, morfosintactic, până la cel transfrasfrastic, stilistic sau pragmatic),
aspectul obiectual-referențial, fiind marcat, cu precădere, la nivelul lexemelor (printr-o terminologie
specializată) sau al diferitelor tipuri de construcții (configurație lexico-semantică ce apropie
limbajele de specialitate de jargon).32
Aparținând stilului funcțional științifc al limbii, discursul medical actualizează specificări
multiple, evidențiate prin:
- prevalarea funcției referențiale a limbajului;
-predominarea (uneori exclusivitatea) sensurilor denotative, neutre ale termenilor (monosemia -
imposibilitatea contractării unor serii sinonimice);
-abundența / frecvența utilizărilor siglelor, abrevierilor sau a formulelor stereotip).
Din punct de vedere cronologic şi etimologic, terminologia medicală românească actualizează cel
puţin patru straturi lexicale:
1) termeni medicali de sursă francofonă, întemeiaţi pe matricea formanţilor greco-latini.
Desemnează etapa constituirii domeniului şi a terminologiei medicale. Pentru actualizarea unităţilor
conceptuale, limbajul medical folosea termeni aparţinând „superstratului cultural latin”, precum şi

31
Dr., Rădulescu, Vasi, ”Medicina povestită pe înțelesul tuturor”, Ed. Bookzone, București, 2019, p. 50;
32
Zamfir, Anca, Elena, ”Variație și dinamică în limbaj medical”, Ed. Rovimed Publishers, București, 2013, p.9;
tipare lexico-semantice devenite ,,universale”, încă de la începutul secolului al XIX-lea, pe care le
regăsim în traducerile (după model maghiar şi german) din Transilvania: rom. anorganic < fr.
anorganique, rom. contamina < fr. contaminer; rom. contagios < fr. contagieux; rom. curativ < fr.
curatif; rom. epidemie < fr. épidémie ; rom. organ < fr. organe.33
2) termeni interdisciplinari, preluaţi din alte limbaje: screening (utilizat în domeniul biologiei),
aplicaţii, metode, sistem (concepte omniprezente în terminologia ştiinţifică, în general), termeni
preluaţi recent din domeniul informaticii, resemantizaţi în informatica medicală. Terminologia
provenită din limbajul biologiei, al anatomiei, cu etimon greco-latin este cea mai puţin ermetică.34
3) termeni ce depăşesc tradiţia conservatoare, prin clişeul internaţional, prin elementul lexico
semantic anglo-saxon, neadaptaţi la sistemul fonetic al limbii române (xenismele). Rolul acestei
ultime sfere lexicale, atât de controversate este de a acoperi golurile terminologice, sub aspect
etimologic.35
4) Conceptele medicale sunt actualizate prin termeni care au dezvoltat sensuri conotative, prin
extensia semantică a unităţilor preluate din sfera culturală europeană. Chiar şi în literatură sunt
prezente în numele dat unor boli. Elpenor este numele însoţitorului lui Ulise – spirit slab, care, după
excesul de alcool, a adormit şi a murit în somn, căzând de pe terasa palatului lui Circe. În limbajul
medical ,,sindromul Elpenor” desemnează o stare subconfuzională a subiecţilor care adorm într-un
loc necunoscut, după consum excesiv de alcool sau după intoxicaţii. ,,Matricial, terminologia
medicală românească este grefată pe tezaurul de rădăcini şi afixe de origine greco-latină, formele
obţinute astfel, fiind integrate şi adaptate cu uşurinţă în oricare limbă. În situaţia când cercetarea
ignoră matricea clasică, domeniul prolix al medicinii este complicat prin cuvinte neadecvate
terminologiei ştiinţifice, preluate din limbajul comun, purtând o încărcătură metaforică sau rezultate
prin metonimie.”36
Există și o multitudine de cauzalităţi psiholingvistice care au permis invazia de anglicisme
în terminologia medicală: abandonarea matricii de formanţi greco-latini, snobismul lingvistic, dar şi
o comoditate invocată de profesorul J.-C. Sournia: ,,Cea mai mare parte a termenilor englezi care au
penetrat în medicina franceză datorează includerea lor lenei sau snobismului importatorilor”37
Probleme majore ridică subdomeniul informaticii medicale, unde pentru majoritatea
termenilor româneşti se utilizează atât scrierea, cât şi pronunţia englezească originale. Situaţia nu
este cu totul singulară, dacă avem în vedere faptul că acelaşi fenomen se produce şi în terminologia
franceză, unde au fost împrumutaţi nemodificaţi aproape toţi termenii englezeşti. ,,S-a preferat, ca şi

33
Feather, Adam, ”Medicina generală”, Ed. Hipocrate, București, 2021, p. 1567;
34
Poantă, Laura, ” Termeni medicali. Semne, simptome, sindroame cu nume propriu. Mic dicţionar etimologic”, Ed.
All, București, 2017, p. 200;
35
Ispas, Alexandru T., ”Etimologia termenilor anatomici”, Ed. Medicală Callisto, 2016, p. 123;
36
Voiculescu, Marin, ”Medicina generală”, Ed. Medicală, București, 1990, p. 20;
37
Sournia, Jean-Charles, ”Medical Dictionary”, ediția a 28-a, 1994, p. 67;
în limba română definirea unor termeni şi expresii, utilizarea prescurtărilor şi acronimelor uzuale,
denumirile integrale nefiind folosite în practică. De asemenea, s-a pus accent pe terminologia
lucrului în reţea, acesta având importanţa şi perspectivele cele mai semnificative."38
Sub aspect etimologic, există colecții întregi de împrumuturi şi calcuri după modele englezeşti,
însă din perspectivă sincronică, se găsesc câteva categorii:
1. nume comune cu referent medical şi farmaceutic, consacrate în diferite ramuri ale pragmaticii
medicale: rom. abazie < engl. abasia; rom. acardie < engl. acardia; rom. amebom < engl.
amoeboma; rom. bradilalie < engl. bradylalia; rom. cafeină < engl. caffeine.
2. nume proprii şi eponime:
Numele proprii (germane, englezeşti, de provenienţă franceză), numite şi xenisme, au o mare
frecvenţă în ştiinţa medicală, fie că punctul de referință este o personalitate din lumea ştiinţei, o
denumire de teorii medicale, organizaţii naţionale şi internaţionale, invenţii sau organisme.
Cea mai frecventă realizare a numelor proprii, în pragmatica medicală sunt eponimele.
Antroponimele desemnează o altă entitate decât aceea iniţială, având rolul de a certifica savantul,
cercetătorul, inventatorul. Un mare număr de eponime desemnează nume aparţinând histologiei,
fiziologiei sau anatomiei. Termenul nou creat este, de regulă unul sintagmatic şi are în structura sa o
variată gamă de nume comune la care se ataşează patronimul autorului sau şi acela al co-autorului,
numele mai multor autori care în mod independent au ajuns la aceleaşi rezultate în cercetare.
Câteva dintre sferele semantice ale numelui comun ar fi: baze (baze Schiff), buchet (buchetul lui
Riolan), canale (canale Havers), celulă, corpuscul, discuri (Discuri Merkel), frotiu, metode
(metoda Sorensen), piramidă (piramida lui Malphighi), reactivi (reactivi Edman),
simptom/sindrom, strangulaţii (strangulaţii Ranvier), şanţ (şanţul lui Rolando)etc.39
Dintre cele 10 simptome cu nume proprii ale unor savanţi aparţinând secolului trecut, amintim:
simptomul Emery-Dreifuss (genetician englez, 1928), simptomul Epstein (medic ceh, 1849–1918),
simptomul Haenel (neurolog german, 1874–1942), simptomul Madelung, simptomul Oehler (medic
german, 1879), simptomul Remak (neurolog german, 1849–1911), simptomul Roger (medic francez,
1809–1891). Interesant este faptul că sinonimia unora dintre aceşti termeni îşi găseşte expresia tot
în forme patronimice: simptomul Madelung = simptomul Launois – Bensuade.40
Multe dintre eponimele amintite au devenit surse lingvistice de nume comune, derivate sufixale,
incluse de regulă, în termeni sintagmatici. Sindroamele cu nume proprii sunt deosebit de
numeroase: sindromul Abercombrie (medic scoţian, 1780–1844), sindromul Abt – Letterer – Siwe,
sindromul Achor- Smith (medic american contemporan). Sursa lingvistică a patronimelor o
38
Dr. Marcovitch, Harvey, ” Dicționar de termeni medicali”, Ed. Niculescu, București, 2015, p. 43;
39
Longo, L. Dan, ”Manual de medicină”, Ed. All, București, 1999, p. 77;

40
Soare, Ioana, ”Nume proprii în medicină”, Ed. Etna, București, 2003, p. 90;
constituie numele personalităţilor ştiinţifice. Alte denumiri provin de la numele familiei la care a
fost descris prima dată sindromul: sindromul Duncan.41
Sindroamele cu numele proprii americane şi de origine engleză sunt legate de cele mai noi şi
variate domenii ale medicinii contemporane: genetică (sindromul Barr, sindromul Book),
neurologie, ereditate, pediatrie, anatomopatologie, neuropsihiatrie, radiologie, endocrinologie,
hematologie (sindromul Bean), dermatologie (sindromul Bloom).
Termenii complexi care au în structura lor un nume propriu sunt omniprezenţi în discursul uzual şi
în cel specializat. Aceştia funcţionează ca elemente care denumesc maladii şi pe care i-am integra în
ceea ce unii numesc ,,superstrat lingvistic european”.42
Înţelegem prin superstrat lingvistic o sferă de termeni şi o tendinţă din ce în ce mai mare de
a înmagazina în forme criptice tezaurul ştiinţific şi cultural al lumii contemporane. Raportaţi la
calitatea semnificantului de a fi transparent, termenii din această sferă se caracterizează prin
opacitate, datorită faptului că preiau natura substantivului propriu care desemnează şi nu defineşte o
maladie, un fenomen, o idee. Aşa, de pildă, sindromul Raeder desemnează o afecţiune a nervului
trigemen, cu simptomatologie facială de tip ,,migrenă oftalmică”. Atât primul termen din acest grup
nominal cât şi al doilea, chiar dacă sunt rădăcini greceşti, ar oferii neiniţiaţilor mai multe informaţii
asupra bolii decât termenul complex, sindromul Raeder. La fel se întâmplă şi în cazul altui termen,
sindromul Munchausen, care constă în inventarea în mod conştient a unor stări patologice
plauzibile, dar nereale, în urma cărora pacientul este internat sau chiar operat. Sinonimul termenului
în cauză este compusul savant patomimie, a cărei transparenţă de semnificaţie ar fi mult mai mare,
la nivel pragmatic.
Din punct de vedere formal termenii medicali sintagmatici alcătuiţi dintr-un nume propriu
englezesc/ american se deosebesc de termenii din aceeaşi sferă, formaţi pe tiparele tradiţionale ale
Grupului nominal. Iată comparativ câteva exemple: trompa lui Eustachio, tendonul lui Achile, test
Evans, sindromul Bloom. Structurile frazeologice sunt redate diferit în limba română, de la un
domeniu la altul.43
Din punct de vedere medical, multe din afecțiunile în a căror componență onomastică este
prezent un antroponim au un suport ereditar sau prezintă anomalii genetice: anemia Cooley,

41
Rusu, Valeriu, ”Dicţionar medical”, Editura Medicală, București, 2007, p. 34;
42
Russu, George, ” Boli și sindroame cu nume propriu”, ghid-dicționar, Ed. Junimea, București, 1995, p. 80;
43
Martel, Jacques, ”Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor. Cauze subtile ale îmbolnăvirii”,ediția a V-a, Ed.
Ascendent, București, 2021, p. 481;
14 Russu, George, ”Maladii și sindroame cu nume propriu”, Ed. Junimea, București, 1985, p. 90;
sindromul Rett, maladia Tay-Sachs, boala Fanconi, Sindromul Alport, maladia Charcot-Marie,
maladia Cowden, Boala Dejerine-Sottas, miopatia Duchenne, sindrom Marfan.44
Din punct de vedere lingvistic (al legăturii sintactice care se stabilește între termenul
determinat și determinant (antroponim / toponim), apoziția (directă12 sau cu un genitival proclitic)
este funcția sintactică cel mai frecvent întâlnită. Structura apoziției poate fi mono-, bi-, tri- sau
plurimembră (o ocurență sau mai multe de antroponime):
a) sistemul nervos (SN): Boala Alzheimer, boala Armstrong, nevralgia Arnold13, maladia
Charcot, boala Friedrich, sindromul Gilles de La Tourette, boala Harada, sindromul Korsakov,
tumoră Krukenberg, sindromul Landry, sindromul Rett, maladia CreutzfeldtJakob, encefalopatie
Gayet-Wernicke, sindromul Strümpell-Lorrain, maladia Tay-Sachs etc.
b) sistemul endocrin (SE): boala Addison, boala Basedow, tiroidită Hashimoto, sindromul
Schwartz-Bartter;
c) sistemul cardiovascular (SCV): Sindromul Barlow, sindromul Conn, trilogia sau triada
Fallot, boala Horton, angor Prinzmetal, sindromul Adam-Stokes, sindromul Wolff-Parkinson-
White;
d) sistemul musculo-scheletal (SMS): sindromul Costen, miopatia Duchenne, boala
Dupuytren, morbul Pott, maladia Scheuermann, boala Osgood-Schlatter, fractura PouteauColles,
boala Legg-Perthes-Calve;
e) sistemul genito-urinar (SGU): Boala Berger, sindromul Fanconi, sindromul Demons-
Meigs, sindromul Kallman-de Mersier;
f) sistemul hematopoietic: boala Biermer, anemia Cooley, maladia Fanconi, maladia Monge,
boala Marchiafava-Micheli, sindromul Wiskott-Aldrich;
g) aparatul digestiv: sindromul Chasse, sindromul Koenig, maladia Ménétrier, sindromul
Zollinger-Ellison;
h) afecțiuni plurisistemice: sindromul Alport, boala Behçet, boala Chagas, maladia Cowden,
sindromul Down, sindromul Kawasaki, boala Hartnup, sarcom Kaposi, sindromul Klinefelter,
sindrom Marfan, edem Quincke, boala Recklinghausen, sindromul Turner, boala Whipple,
sindromul Gourgerot-Sjögren, sindromul Schönlein-Henoch, boala Sturge-WeberKrabb, sindromul
Laurence -Moon-Berdet-Biedl.
Monosemia terminologică, poate constitui serii sinonimice, totale sau parțiale, sinonimul
reprezentând forma de manifestare a bolii, zonă de incidență, diferite analogii (antropomorfice, de
exemplu) etc.:

44
– boala Biermer ≈ anemie pernicioasă; maladia lui Chagas ≈ tripanosomiază americană (cu referire
la America Latină), sindromul Klinefelter ≈ sindrom XXY (configurație anormală cromozomială
masculină); sindrom Down ≈ trisomie 21 (anomalie cromozomială) ≈ mongoloism;
– angor Prinzmetal ≈ (formă de) angină pectorală (instabilă).45
Mai rar întâlnite, aceste expresii designative din nomenclatorul medical actualizează prin
ocurența unui toponim zona de manifestare, de incidență a maladiei / virusului respectiv. O serie de
nume de boli în a căror structură este prezent un toponim desemnează boli infecto-contagioase ai
căror vectori de transmitere / agent patogen sunt insecte (țânțari, căpușe, muște etc.) sau protozoare:
febra de Oroya (veruca de Peru), boala de Alep (buba de Orient, boala de Bagdad), boala Natal
(febra de 10 zile din Pretoria), filarioza de Medina, febra neagră de Assam. În alte ocurențe,
prezența toponimului este asociată cu o maladie psihică: – sindromul Stockholm, sindromul
Ierusalim, sindromul Lima, sindromul Paris (îi afectează doar pe japonezi, în urma unui șoc
cultural), sindromul Maine; – virusuri: Crimeea-Congo, (și febra) Lassa, Ebola (hidronim).
În concluzie, prezența unui toponim în denominația medicală trimite fie la zona de incidență
a unui virus sau a unor afecțiuni infectocontagioase, fie la afecțiuni psihiatrice; posibilele serii
sinonimice aparțin unui registru al limbii neconvențional, „colportat”, de cele mai multe ori, de o
tradiție populară, expresia denominativă fiind puternic marcată stilistic și / sau regional conotativ,
ca urmare a unui proces de analogie și de metaforizare.

CAPITOLUL IV:
45
Mușat, Radu, ”Nume proprii. Nume comune”, Ed. Polirom, București, 1990, p. 38.
 GLOSAR DE TERMENI MEDICALI POPULARI

Este posibil ca utilizatorii dictionarului sa fie surprinsi de includerea acestei sectiuni in

volumul de fata. In realitate, terminologia medicala populara romaneasca este inca, m unele regium
ale \axu, vie si chiar productiva, prin neologismele care mai apar si in prezent, chiar daca ele sunt
putine. Initial, am avut intentia ca pe calea colaborarii cu o serie de medici practicieni din mediul
rural sa fie redata, macar partial, terminologia populara cu circulatie regionala. Rezultatele nu au
fost chiar pe masura speran(elor si, m consecin{a, sursa de baza a ramas bibliografia. Cele mai
importante contributii in domeniul studiului terminolo-giei medicale populare romanesti apartin
unor lingvisti si filologi. Dintre toate lucrarile, cartea lui I.-Aurel Candrea - Folclorul medical
roman comparat. Privire generals. Medicina magica, aparuta in prima editie la Casa §coalelor, in
1944, si publicata intr-o noua editie recent, la Editura POLIROM din lasi, este excepfionala, autorul
stralucind prin eruditie si calitatea informatiei. 0 a doua lucrare de mare interes pentru intreg corpul
medical o are ca autoare pe Maria Purdela Sitaru si este intitulata Etnomedicina lingvistica (Edit.
Amarcord, Timisoara, 1999). In opinia autoarei mentionate, care este cea mai autorizata
cercetatoare in domeniul terminologiei medicale populare romanesti (remarcata de Al. Graur inca
din 1982, in articolul Medicina lingvistica, publicat in Muncitorul sanitar, nr. 36/1566); "In cadrul
perspectivei lingvistice de inregistrare si interpretare a impresionantei ars si materia medica
populare pot fi distinse urmatoarele orientari: cea etimologica (preponderent comparativist-
folclorica sau descriptivista), cea dialec-tologica (din unghiul de vedere al geografiei lingvistice),
cea onomasiologica si semantica si cea interdisciplinara" (op. cit., p. 31). Daca ne referim strict la
tennenii medicali populari cuprinsi m acest capital al dictionarului, unii dintre acestia au disparut
sau circula rar $i pe arii restranse. Destule cuvinte sau sintagme sunt subtile, nascute din inteligen{a
populara, ca si dintr-un spirit de observatie, uneori surprinzator. Metaforele se imbina uneori cu
farmecul limbajului popular si cand ne gandim ca multe cuvinte din aceste pagini, cu o vechime
considerabila, dispar incet, asemenea zapezii cand primavara soseste dupa o iama grea, este fireasca
o nostalgic pentru lumea cuvintelor de odmioara. " . Dintr-o perspectiva pragmatica, cunoasterea
termenilor medicali aflati inca m circulatie poate servi la ame-liorarea comunicarii medic-pacient si
acesta ar putea fi rostui glosarului, chiar daca el reprezinta doar o colectie de cuvinte si locutiuni.
Dialogul medic-pacient se desfasoara la doua mveluri de limbaj diferite: medicul arc nevoie de
termeni precisi, indeosebi anatomici, pentru localizarea bolii, ca si de o exprimare cat mai clara a
simptomelor. Bolnavul poate indica sediul si caracteristicile doar aproximativ sau intr-un cod verbal
cu totui diferit, dupa cum se poate observa clar din acest glosar. Uneori, bolnavii si indeosebi
bolnavele recurg la eufemisme pudice, generate atat de evenimentui care il rq»rezinta o consultatie
medicala, cat si de o anumita educatie. Alteori este evidenta o opozitie intre terminologia medicala
si cea populara, pana la impresia de vulgaritate, care trebuie perceputa cu intelegere pentru ca
fiecare pacient utilizeaza cuvinte din mediul sau de viafa, uneori chiar din copilarie (deoarece boala
poate induce o regre-siune catre vocabularul infantil). Cultura pacientului, tentaUa disimularii ca si
opusul acesteia, o franchete care conduce la exagerari complica si mai mult comunicarea. Medicii
cu experien^a isi adapteaza spontan limbajul in functie de varsta pacientului, profesia acestuia, re-
zerva sau dimpotriva, comportamentui la limita respectului reciproc, neincrederea pe care bolnavul
o manifesta. In aceste cazuri utilizarea unor termeni medicali populari de catre ambii locutori isi are
rostui sau. Trebuie sa mentionam ca in {arile francofone si anglofone aceste aspecte ale comunicarii
verbale medic-pacient sunt abordate sistematic, proba fiind numeroasele lucrari publicate.

A:
aboala, s. f. -epilepsie;
abuba, s. f. -abces dentar alveolar;
aburit, adj. (fig.) -aprins la față (cu congestie facială);
acreală în stomac -hiperaciditate gastrică;
acrum, s. n. -afte bucale;
adapat, s, n. -intoxicatie;
adâncituri, s. f. -orbite;
aer în stomac -erofagie;
agambala, s. f. -epilepsie;
(a-1) roade (ustura, seca) la ficați -a avea o durere foarte intensă (îndeosebi abdominală);
albeață, s. f. -1) albugo, leucom cornean; 2) cataractă; 3) keratită; 4) sclerotică;
albul ochiului -sclerotica;
alte-alea -epilepsie;
altoi, s. n. -vaccin;
alunjeala, s. f. -junghi;
anghină, s. f. -1) amigdalită; 2) angină difteriăa; 3) faringită;
apă albă -leucom;
apă la plămâni -pleurezie, hidrotorax;
apă neagră -glaucom;
(a i se) apleca, vb. -a i se face greață, a suferi o indigestie;
aprinderea cămășii creierului -meningita;
aprindere la plămâni -pneumonie, congestie pulmonară;
apucatură, s. f. -1) colici; 2) dureri; 3) eclampsia;
argint, s. m. -sifilis;
aruncături, s. f. -boli de piele;
asmă, s. f. -dispnee, astm bronsic, emfizem pulmonar;
ață la limbă -frâu lingual;

B:
bai la inimă -boală cardiacă;
baiul cel rău -epilepsie;
bășică, s. f. -1) vezicula, flictena; 2) vezica urinară, stomac; 3) umflatură;
bășica (cea) rea -pustula maligna, carbune;
baiguiată, s. f. -delir;
beteag, adj. -1) (om) bolnav; 2) infirm, handicapat;
betegeală, s. f. -infirmitate;
blânde din ploaie -urticarie;
boala babeșului -tuberculoza;
boala bărbătească -blenoragie;
boala copiilor -epilepsie;
boala lipicioasă -ciuma;
boala neagră -1) epilepsie; 2) turbare;
boala cu oala -diaree;
boala tranjilor -hemoroizi;
boala de apă -ascita, anasarea, hidropizie;
boala de aprindere de creieri -encefalită;
boala de aprindere de plamani -congestie pulmonară;
boala bolanda -nebunie;
boala crăpăcioasă -pelagra;
boala de creier -1) nebunie; 2) turbare;
boala engiezeasca -rahitism;
boala de foale -dizenterie;
boala franțuzească -sifilis;
boala de găici -amigdalita;
boala grabnică -febra tifoida;
boala de grăsime -obezitate;
boala iute -apoplexie;
boala de încheietură -reumatism;
boala de ochi -1) deochi; 2) trahom;
boala ofticoasă -tuberculoză;
boala de piele -dermatoză;
boala de rac -cancer;
boala de scârbă -melancolie;
boala de vânt -paralizie:
boala de zahăr -diabet:
bobos, s. m. -glob ocular;
boierie, s. f. -1) scabie; 2) sifilis;
bojoci, s. m. -plămâni;
bolfa, s. f. -nodul, tumora, umflatura la gât sau în altă parte;
boșorog, s. m. -1) (persoana) care sufera de hernie; 2) (om) cu facultatile intelectuale si fortele
fizice
diminuate (prin îmbatranire);
broască, s. f. -1) chist sinovial; 2) chist sebaceu sau al glandelor salivare; 3) ganglion inflamat; 4)
umflatură;
buba cea scumpă -osteita falangiana;
bubat, s. n. -variolă;
abces -ulcerații;
buba la inimă -enterită;
bubaică, s. f. , -amigdalită;
buduhală, s. f. - tuse convulsiva;
buhan,s. n. -edem facial;
burboana,s. f. -furuncul apărut pe față sau pe corp;

C:
casa copilului -placenta;
cataroi, s. n. -1) apoplexie; 2) guturai, gripa;
cămașa creierului -meninge;
cămașa inimii -pericard;
ceacăr, adj. -1) cu ochi de culori diferite; 2) care suferă de strabism;
ceață (pe ochi), s. f. -cataractă;
cerul gurii -bolta palatină;
chinurile facerii -travaliu;
ciupit de vărsat -cu cicatrici de varicelă;
coada ochiului -unghiul extern al ochiului;
cocoașa, s. f. -1) cifoza, cifoscolioza, lordoza; 2) rahitism;
cozonăcel, s. m. -rotula;
creier mic -cerebel;
crescătură, s. f. -tumoră;
cui de stricăciune -hernie;

D:
dalac la inima -afectiune cu dureri abdominale, eventual aceeași cu durerea la lingurea;
duca-se-n pietre -epilepsie;
duca-se pe pustiu -epilepsie;
durere de mațe -colici intestinale, crampe abdominale;
durere de mijioc -lumbago;
durere de ochi -conjunctivită;
durere de pântece -colică abdominală;
durere dinlauntru ' -durere de stomac;
fârnăit, s. n. -cu vorbire nazalizată;
flori albe -leucoree;
fluierul piciorului -tibia;
friguri de cap -meningita;
gaura urechii -conduct auditiv extern;
gaura la plămâni -tuberculoza cazeoasa pulmonară;
gâfâială, s. f. -dispnee de efort;
gâtlej, s. n. -laringe;
gogoașă, s. f. -glob ocular;

H
haboala, s. f. -epilepsie;
hârca, s. f. -craniu uman;
hectica, s. f. -tuberculoză;
hodolan, s. m. -os mare;
huiala capului -o manifestare a hipertensiunii arteriale;

I
iele, s. f. -congestie cerebrala, paralizie;
iesire afara cu sange -dizenterie;
J
jolne, s. f. -amigdalită;
junghi, s. n. -1) nevralgie toracica; 2) pneumonie; 3) pleurezie;

L
laba gâștii, s. f. -riduri în unghiul extern al ochiului;
limbrici, s. m. -oxiuri;
lovirea de Rusalii -epilepsie;
lovitura din iele -1) apoplexie; 2) hemiplegie;
luare de grai -afazie;
luare de mâini -paralizie;
luat din vânt -nevralgie;
lumea ochilor -pupila;
lumina ochiului -pupila;

M
matrici, s. f. -1) diaree, 2) varice; 3) colici intestinale, mai ales la copii;
mărul lui Adam -cartilaj tiroid;
măruntaie, s. n. -intestine;
mâncărime la inima -diaree;
mișei, s. m. -infirmi;
moartea calului -tâmpla;
moleșeala, s. f. -senzatie de lipsă de energie (fizică sau/si psihică), apatie;
muma pădurii -insomnie;
muște zburătoare -fosfene;

N
nabadaie, s. f. -criza epileptică;
nascatoare, s. f. -1) (femeie) care naște sau a nascut unul sau mai multi copii; 2) vagin;

O
oase moarte -tuberculoza osoasă;
oase moi și strambe la copii -rahitism;
ochi de pisică -clavus (partea centrală);
ochiu (al) orb -tâmpla;
ochiu (al) mort -tâmpla;
oftica în gât -laringita tuberculoasă;
oprirea udului retenției urinare -oligurie;
osul crucii -sacrum;
osul noadei -coccix;
osul pieptului -stern;
ousorul genunchiului -rotula;

P
pată la plămâni -tuberculoza pulmonară;
patima copiilor -epilepsie;
patima rea -tremuratura (Parkinson);
perdea pe ochi -1) cataracta; 2) leucom; 3) keratite diverse;
peri răi -1) entropion; 2) trichiaza;
pete pe obraz -1) cloasma; 2) pityriasis versicolor;
piatra la fiere -litiaza vezicală;
piatra la bășică -litiaza biliară;
piatra la rinichi -litiaza renală;
pocitura, s. f. -1) congestie cerebrală; 2) paralizie facială; 3) epilepsie;
pohoiele, s. f. -cataractă;

R
răpan, s.n. -boala de piele asemănătoare cu scabia de care suferă copiii, câinii si porcii, uneori și
adulții;
răul cel mare -epilepsie;
răul copiilor -epilepsie;
rânduri rosii -menstruație, metroragie;
rosături, s. f. -rani superficiale produse prin eroziune;

S
sașiu, adj. -care suferă de strabism;
săpunel, s. n. -supozitor;
sângele sorocului -menstruație;
scăfârlie, s. f. -craniu, extremitate cefalică;
scălămbăit, adj. -cu deformații osoase (membrele, rahisul);
scărpineală, s. f. -scabie, râie;
schimonosit, adj. -cu deformații fizice;
schiros, s. n. -cancer;
scopire, s. f.- castrare;
scovârlii, s. f. -orbite;
scrânteală, s. f. -nebunie, dezechilibru mental, țicneală;
scurgere albă leucoree -infecție cu Trichomonas sau Candida;
scurgeri din urechi -otoree;
scurt de vedere -miop;
sfântă de boală -diaree sanguinolenta, dizenterie;
sfârc de țâță -mamelon;
spurcat, adj. -1) care sufeăa de diaree; 2) dermatoza, tricofitie, impetigo, antrax;
spuzeala, s. f. -urticarie, herpes, eruptie veziculoasa tegumentara;
stomac stricat -diaree;
sancan, s, n. -sifilis în fază tertială;
șira spinării -coloana vertebrală, rahis;
șoimănit, s. n. -luarea mainilor și feței, strâmbarea feței prin intervenția șoimanelor (ielelor);
șont, șoantă, adj. -schiop, cu un membru superior sau inferior amputate;

T
tătarcă, s. f. -cancer;
tâmpeală, s. f. -hebetudine;
tâmpinatură, s. f, -reumatism articular acut;
teaca, s.f. -vagin;
trecatura, s. f. -gastroenterita;
tata cățelei -hidrosadenita;
țeastă, s. f. -calota craniana;

U
umflatura, s. f. -nodul, tumora, flegmon;
umflarea pântecelui -meteorism abdominal;
urdinare, s. f. -diaree;
vătămătură, s. f. -1) hernie; 2) colica abdominala, sindrom dureros abdominal;
vâjiituri de (sau în) urechi -acufene;
vant rău paralizie, -congestie cerebrală;
vânturi, s. n. -tranzit intestinal pentru gaze;
vănturile cele rele -1) apoplexie; 2) hemiplegie;
venin la inimă -regurgitatii amare;
vifor, s. n. -durere de masele;

Z
zahăr în urină -glicozurie;
zăcare, s. f. . -boala grea și îndelungată;
zăcuta de vărsat cu cicatrice -după varicelă;
zbanchiu, adj. -care suferă de strabism;
zburător, s. m. -tulburare psihica, isterie;
zgaibă dulce -eczemă;
zgâncă,s.f. -crusta care se formeaza la nivelul unei plagi;
zgau, s. n. -uter;
zgârci, s. n. -cartilaj;
zgârciul urechii -pavilionul urechii;
zgrabernita, s. f. -furuncul mic.
 CAPITOLUL V
Etimologia termenilor medicali

Terminologia medicală, obiectul de studiu al lucrării de față, are o relativă unitate de

conținut şi reprezintă un domeniu special de cercetare terminologică, deoarece medicina se
caracterizează printr-o permanentă înnoire a conceptelor, care antrenează şi o reînnoire continuă a
termenilor specializați. Perioada pe care am urmărit-o în special, de după 1990, perioadă în care
influența engleză a devenit deosebit de puternică, reprezintă un moment din evoluția acestei
terminologii ştiințifice româneşti la fel de important ca şi alte perioade de timp, evocate succint în
introducerea lucrării.
Medicina (latinescul: ars medicina medicina = arta de a vindeca) este știința și practica
stabilirii diagnosticului, prognosticului, tratamentului și prevenirii bolilor. Medicina operează cu
concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea științelor, de la anatomia umană fundamentală, până
la modele matematice complexe și chiar noțiuni împrumutate din câmpul filosofiei și al artei.
Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor (Patologia
clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia) bolilor care
afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică),
Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-lea o
metodă experimentală îmbunătățită permanent din acel moment, dar care a fost totuși utilizată cu
frecvență și asiduitate extrem de variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci și până acum
câteva decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul
unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă publicată de către British Medical
Journal, American College of Physicians, American Society of Internal Medicine și RanD (fr.).
Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale), numită și medicină faptică, este o
achiziție recentă d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci este specifică lumii occidentale
și Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă de tratarea doar a unei
minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu de gândire critică,
lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii) apelează la
medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin. În acest sens pentru ei "medicina
alternativă" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată în
tratamentul celei mai mari părți a populației.
Crucial pentru apariția și împământenirea medicinei convenționale a fost, alături de cizelarea
metodei științifice în alte discipline și anumite evoluții pe tărâmul filozofiei științei, perfecționarea
metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea unei teorii a studiului clinic, ca și
interpretarea critică a datelor ("trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor "indicii la prima
vedere", pentru a descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-
lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor clinice și anatomo-patologice
(antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și complementare, evoluție și, dacă e
cazul, rezultatele examenului după deces).
Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou
general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare individuale). Doar după
constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat
pe baza datelor unei cazuistici competent analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul
magiei în știința propriu-zisă: simțul clinic, intuiția, flerul și "arta ghicirii" își pierd valoarea de
instrumente principale, trecând pe plan secund. Medicina a început să fie realmente riguros
științifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație
un anumit număr de pacienți competent aleși (Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei
experimentale). Louis Villermé este primul care folosește o astfel de metodă statistică (mai exact
numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87 de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea
lui este că metoda de tratament a vremii, anume sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect
asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea, nici în ce privește durata simptomelor sau tipului
acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50 de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat
pe "logica" că orice boală rezultă dintr-o inflamație și că orice terapie trebuie să fie "antiflogistică".
La acea dată "cultivatorii" francezi de lipitori nu făceau față la "cererea" imensă a Franței, drept
pentru care se importau anual peste 30 de milioane de "viermi vampiri"... De atunci metoda practică
s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici avansate de eșantionare și introducerea studiilor aleatorii
("randomizate") în dublu-orb. Progresele în statistică au adus și ele contribuții valoroase în corijarea
acelor "false probe" despre care vorbeau medicii secolului al XIX-lea [2]. Câteva instrumente ale
actualei medicini bazate pe fapte sunt meta-metodologia, ghidul de evaluare al articolelor științifice,
filtrele Medline și reviziile S.O.R. (standarde, opțiuni și recomandări, oferă evaluări pe "nivele de
dovedire"), și evident, ca în orice știință, sistemul peer-review (care e total insuficient, de altfel, de
unde necesitatea celorlalte instrumente anterior citate)).