Al-Badi Daiana-Alexandra

Amza Adelina-Mariana

Bădiță Andreea

Bădoiu Violeta Georgeta

Ceobanu Mihaela

Colici Simona Raluca

Experimentul psihopedagogic

Experimentul se organizează pentru a proba sau testa ipoteza. Experimentul este modalitatea
de cercetare prin provocarea intenţionată a fenomenelor psihopedagogice.

După cum arăta Fraise, metoda experiențială nu este în realitate decât un mod de cunoaștere.
Caracteristica ei esențială este de a tinde spre coerența unui sistem de relații controlat prin
experiență. Greenwood considera că două aspecte sunt esențiale pentru experiment; capacitatea
acestuia de a verifica ipotezele cauzale și posibilitatea pe care o oferă de a controla situațiile
experimentale. Experimentul nu este altceva decât „testarea ipotezelor cauzale prin înțelegerea
unor situații contrastante controlate” ( Greenwood, 1945, p.29)

Cum însă verificarea ipotezelor este întâlnită și la alte metode, înseamnă că esențială pentru
experiment este controlarea situațiilor situațiilor experimentale. A contola înseamnă a introduce
anumiți factori , a-i menține constanți,a elimina sau suprima alți factori.

O definiție mai cuprinzătoare a experimentului o întâlnim la Leon Festinger(1919-1989), care

arată că experimentul constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente într-o situație în care acțiunea altor factori este
redusă la minimum”( Festinger și Katz, 1963,p.164). În această definiție apar principalele
caracteristici ale experimentului (faptul că el este observație provocată, controlată), dar și
conceptele de bază pe care le implică(conceptul de variabilă,cel de situație experimentală).
Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observației, cele a căror variație o va studia
cercetătorul în cursul experimentului. Variabilele independente sunt cele csre produc variația
celor dependente, sunt deci surse de variație a fenomenului studiat.

De exemplu: într-un experiment în care se urmăreşte eficacitatea unui complex de exerciţii

pentru recuperare, variabila independentă va fi constituită chiar din aceste exerciţii, iar
progresul realizat va fi variabila dependentă. Deci variabila independentă poate fi un anumit
exerciţiu orientat spre un scop bine precizat, un program de exerciţii, o anumită planificare sau
programare a unor mijloace, implementarea unor aparate sau tehnologii moderne în procesul
de recuperare.

Experimentul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi în special aceea că asupra pacienţilor

să nu mai acţioneze şi alţi factori care ar putea influenţa rezultatele. Pentru rigoarea rezultatului
cercetării, experimentarea se organizează pe două grupe (martor sau de control şi
experimentală) care au la începutul experimentului acelaşi nivel al dezvoltării factorului
urmărit. Compararea rezultatelor la cele două grupe cercetate confirmă ipotezele daca
experimentul a adus ameliorări reale, a adus ceva nou. Rezultatele experimentului trebuie
verificate apoi pe noi persoane. Dacă se confirmă ipotezele, atunci se poate trece la
generalizarea rezultatelor obţinute.

Există mai multe clasificări ale metodei experimentului:

- după numărul persoanelor supuse experimentului: experiment individual şi experiment

colectiv;

- după scopul cercetării: experiment constatativ, experiment de verificare, experiment formativ,

aplicativ;

- după condiţiile de desfăşurare: experiment natural şi experiment de laborator;

- după modul de intervenţie: experiment provocat şi experiment invocat;

- după problematica abordată prin experiment: experiment general-pedagogic, experiment

didactic, experiment managerial, experiment psihologic, experiment psihopedagogic etc;

- după numărul variabilelor independente: experiment univariat şi experiment multivariat;

- după nivelul investigaţiei: experiment transversal şi experiment longitudinal; după durata

experimentului: experiment de lungă durată şi experiment de scurtă durată.
Metoda experimentului se asociază cu metoda modelării care se aplică în situaţii în care se
intenţionează restructurarea de ansamblu a unui compartiment al sistemului educaţional şi
atunci cînd astfel de transformări necesită elaborarea d verificarea experimentală a unui prototip
(model). Modelarea de acest tip sau simularea, cum mai este numită în ştiinţă această tehnică,
aproximează ipotetic desfăşurarea unor fenomene pentru a ajunge la optimizarea lor
funcţională.

Experimentul are ca scop optimizarea proceselor pedagogice, ameliorînd unele soluţii

educaţionale sau descoperind altele noi mai eficiente.

Experimentul psihopedagogic

Termenul ,,experiment” provine din latinescul ,,experimentum”, termen care are semnificaţia
de probă, verificare, experienţă; în cazul cercetărilor pedagogice este vorba de verificarea unei
ipoteze, ceea ce justifică realizarea experimentului, îi asigură sensul. Spre deosebire de
observaţie, care presupune urmărirea fenomenelor educaţionale fără nici o intervenţie din partea
cercetătorului, experimentul presupune modificarea intenţionată a condiţiilor de apariţie şi
desfăşurare a fenomenelor. Aceste condiţii sunt supuse unor variaţii sistematice controlate,
datele experimentelor fiind înregistrate cu obiectivitate. Aşadar, experimentul psihopedagogie
este o observaţie provocată (mai este numit ,,metoda observaţiei provocate”, dar are rigoare şi
precizie mai mare decât observaţia), întrucât este vorba de producerea sau schimbarea
deliberată a fenomenelor educaţionale în vederea studierii lor aprofundate în condiţii favorabile
şi a identificării, observării, cuantificării şi evaluării factorilor care le influenţează sau le
determină. Experimentul propriu-zis sau experimentarea constă, practic, în testarea/ verificarea
ipotezei/presupunerii formulate de către cercetător. Deci, scopul experimentului este acela de a
confirma sau infirma ipoteza cercetării (în ambele variante înregistrându-se un spor de
cunoaştere) şi, eventual, de a sugera alte întrebări sau ipoteze.

Metodă de explorare a realităţii – experimentul - direct sau indirect, folosită în predare şi

învăţare, are o deosebită valoare formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare,
investigare, capacitatea de a înţelege esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi
interpretare a datelor experimentale, interesul de cunoaştere etc.

Valoarea formativă a experimentului

Competențele generale vizate de metoda experimentului:

Experimentul dezvoltă preşcolarilor spiritul de observare, investigare, capacitatea de a înţelege
esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi de interpretare a datelor experimentale,
stimulează interesul faţă de cunoaştere.

Educatorul dirijează executarea unor acţiuni de către prescolari, în scopul asigurării unui suport
concret-senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii. Copiii sunt astfel puşi
în faţa realităţii, să studieze pe viu, să fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele
acesteia, fiind determinaţi, în acest mod, să înveţe prin descoperire

Competențele specifice metodei, angajează un ansamblu de capacităţi complementare care

vizează :

- formularea şi verificarea ipotezelor ştiinţifice;

- eleborarea definiţiilor operaţionale;

- aplicarea organizată a cunoştiinţelor ştiinţifice în contexte didactice de tip frontal, individual

, de grup

Tipuri și forme de experimente

Experimentele pot fi clasificate după mai multe criterii precum:

1. locul în ierarhia învăţării,

2. gradul de participare a elevilor,

3. capacitatea umană şi de locul de învăţare în lecţii.

1.După scopul pe care îl au în lecţie, experimentele se pot clasifica în:

• experimente pentru stimularea interesului faţă de noile informaţii, a motivaţiei pentru învăţare
(se află în momentul de introducere în lecţie).

• experimente pentru învăţarea noilor informaţii, aprofundarea sau extinderea lor -

experimentele demonstrative – pregătite de educator înainte de activitate şi apoi prezentate
grupei în vederea demonstrării, explicării, confirmării unor adevăruri;

• experimente pentru fixarea cunoştinţelor (se introduc pe parcursul lecţiei în momentele de

feed-back sau de recapitulare)

• experimente pentru evaluare.

2. După durata desfăşurării există:

• experimente imediate a căror desfăşurare nu necesită mult timp (experimentul începe, se

desfăşoară şi se încheie în cadrul unei activităţi);

• experimente de durată a căror desfăşurare se întinde pe parcursul unei perioade mai lungi de
timp (ex. influenţa factorilor de mediu asupra plantelor – realizarea lui necesită o observare a
modificărilor pe parcursul câtorva săptămâni) şi care necesită notarea într-o fişă de observaţie
a modificărilor produse de-a lungul întregii perioade.

3. Din punct de vedere al participării sau al implicării copiilor în efectuarea experimentului,

acestea se pot desfăşura:

• demonstrativ – experimentul este efectuat de către educator, iar elevii asistă la desfăşurarea
sa, pe grupe de 2-3 copii – experimentul se produce într-un timp scurt, sarcinile fiind împărţite
pentru a se asigura astfel participarea tuturor, chiar dacă activitatea lor s-ar desfăşura pe diferite
planuri (unii fac experimentul, alţii desenează, alţii scriu observaţiile etc.)

• individual – preşcolarii sunt antrenaţi în mod egal, lucrează concomitent cu educatorul, sau
fiecare copil lucrează independent;

• frontal (forma combinată) – experimentul este efectuat de fiecare dintre copii, în acelaşi timp
şi în acelaşi ritm, pe aceeaşi temă, sub îndrumarea directă a cadrului didactic; necesită aparatură
pentru fiecare copil, dar are un efect instructiv sporit.

Etapele unui experiment

1. Observarea unor fapte;

2. Elaborarea ipotezelor (pe baza analizei şi relaţionării faptelor);

3. Experimentarea propriu-zisă (provocarea fenomenului în condiţii determinate pentru a

verifica ipotezele elaborate anterior);

4. Prelucrarea datelor obţinute (formularea unei concluzii).

În contextul obișnuit al activității didactice, experimentul pedagogic înseamnă o inovație, o

modalitate nouă, menită să optimizeze procesul educațional, deoarece aceasta se organizează
pentru a proba sau testa ipoteza propusă. În același timp experimentul presupune controlul
situației nu în formă globală, ci într-o manieră analitică precisă, fiind vorba de fapt de controlul
factorilor care participă la actul pedagogic și de înregistrare obiectivă a rezultatelor.
Bibliografie

1. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași,2002

2. Mihai Aniței, Psihologie experimentală, Editura Credis,București,2011