CUPRINS

ARGUMENT.......................................................................................................................1
I. Conceptul şi termenul de „categorie gramaticală“ în limba română................................4
I.1. Definirea „categoriei gramaticale“............................................................................4
I.2. Categoriile gramaticale specifice verbului..............................................................10
II. Categoria gramaticală a „diatezei“- concept, terminologie, definire............................12
II.1. Diateza- categorie morfologică sau sintactică?......................................................12
II.2. Tradiţie si inovaţie în interpretarea conceptului de „diateză“................................16
II.3. Criterii pentru identificarea categoriei gramaticale a diatezei. Conţinutul.......20
şi forma categorială........................................................................................................20
II.4. Subcategorizarea diatezelor...................................................................................24
II.5. Clasificarea verbelor din punctul de vedere al diatezelor......................................26
III. Diateza activă...............................................................................................................29
III.1. Definirea diatezei active.......................................................................................29
III.2.Conţinut şi formă categorială.................................................................................31
IV.Diateza pasivă...............................................................................................................37
IV.1. Definirea diatezei pasive.......................................................................................37
IV.2. Conţinut şi formă categorială................................................................................42
V. Diateza reflexivă............................................................................................................48
V.1. Definirea diatezei reflexive....................................................................................48
V.2. Conţinut şi formă categorială.................................................................................56
V.3. Consideraţii asupra aspectelor reflexivului............................................................59
V.3.1. « Valoarea obiectivă » , activă sau reflexivă?..................................................63
V.3.2.Aspecte ale « valorii dinamice » a unor verbe.................................................65
V.3.3.Expresivitatea verbelor la diateza reflexivă.....................................................73
VI. Diateza reciprocă-definire, conţinut şi formă categorială...........................................80
VII. Diateza impersonală...................................................................................................89
VII.1. Definire, conţinut şi formă categorială................................................................89
VII.2. Verbe impersonale şi construcţia lor...................................................................94
VIII. CONSIDERAŢII FINALE.......................................................................................99
ANEXĂ: PREZENŢA FLECTIVULUI „SE” ÎN MARCAREA DIATEZELOR......102
ÎN LIMBA ROMÂNĂ...................................................................................102
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................105
SIGLE /ABREVIERI.......................................................................................................109
IZVOARE........................................................................................................................109

1
 ARGUMENT

Lucrarea de faţă are ca obiect un aspect controversat al gramaticii

limbii române, şi anume, problema categoriei gramaticale a diatezei, care a
suscitat în decursul timpului, numeroase dezbateri, unele contradictorii.
Luând în considerare natura categoriei: morfologică, sintactică,
gramaticală, lexico-gramaticală, pragmatică, criteriile de clasificare a
diatezelor, felurile diatezelor, prin precizarea conţinutului categorial şi a
expresiei categoriale, se contată incoerenţe în interpretări. Acestea se
datoresc faptului că nu întotdeauna se urmăreşte consecvent distincţia dintre
teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea
lingvistică şi realitatea extralingvistică (planul ontic, al existenţei).
Analiza întreprinsă are drept premisă considerarea diatezei ca o
categorie morfo-sintactică şi pragmatică, ceea ce înseamnă că exprimă, în
plan lingvistic, relaţia nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect, expresie a
relaţiei ontice autor-acţiune-obiect.
Pornind de la definirea categoriei gramaticale în general şi a diatezei
în special, şi admiţând teoriile mai noi din literatura de specialitate, începem
demersul nostru de cercetare de la criteriile de identificare a diatezei, adică
de la conţinutul categorial (raportul gramatical) spre forma prin care se
exprima acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când
raportul gramatical este acelaşi.
În lucrarea de faţă vom întreprinde o analiză diacronică a categoriei
gramaticale a diatezei, care se constituie treptat, fiecare teorie-

2
constituindu-se într-un stadiu important în conturarea conceptului actual de
diateză.
Având ca punct de sprijin teorii mai vechi şi mai noi din literatura de
specialitate, analiza noastră îşi propune delimitarea unor „zone” de
manifestare a noului, a inovaţiei, faţă de poziţia mai veche, tradiţională,
luând în considerare şi schimbarea opticii în analiza gramaticală din
Gramatica limbii române (2005) Editura Academiei Române.
Faţă de poziţia veche, tradiţională, potrivit căreia în gramatica limbii
române ar exista trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, părere acceptată de
majoritatea specialiştilor, în noile interpretări ale gramaticii s-a adus în
discuţie existenţa, în afara celor trei sus-menţionate, a diatezei reciproce,
impersonale şi dinamice.
Pornind de la criteriile de identificare a diatezelor şi urmând
consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speţă,
diateza, se defineşte dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia
(concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci
diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală.
Teoria limbii urmăreşte respectarea principiului consecvenţei în
identificarea diatezelor, pentru ca interpretarea să fie fără rest şi fără
contradicţii şi incoerenţe (sau cu minimum de contradicţii şi inconsecvenţe).
Vom recurge apoi la explicarea punctelor de vedere ale unor lingvişti
(M. Avram, D. Irimia, C. Dimitriu, V. Guţu- Romalo, G. Pană- Dindelegan),
oprindu-ne asupra fiecărei teorii în parte (cu două, trei, patru, cinci şi
respectiv cu şase diateze); identificăm incoerenţele şi inconsecvenţele ce
generează diversitatea de opinii.
Prezenta lucrare vizează precizarea conţinutului şi a formei
categoriale a fiecărei diateze în parte, propunându-şi un studiu comparativ în

3
definirea acestora şi având în vedere tradiţia şi inovaţia în delimitarea
conceptului de diateză.
Dacă în privinţa diatezei active şi a celei pasive, lucrurile sunt clare,
diateza reflexivă, a generat cele mai vii dispute în studiile de lingvistică,
fiind definită, uneori strict formal, „verbe însoţite de pronume reflexiv”,
ignorându-se raportul categorial. Vom analiza unele aspecte ale reflexivului,
valoarea obiectivă şi valoarea dinamică, şi vom aduce în discuţie îndeosebi
noile interpretări ale Gramaticii Academiei, care, în raport cu inventarul
tradiţional de diateze, în această nouă ediţie elimină reflexivul dintre valorile
de diateză, „întrucât nu îndeplineşte caracteristica definitorie a diatezei, şi
anume, particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice”.
Cercetarea de faţă are în vedere perspectiva diacronică şi sincronică în
abordarea problemelor diatezelor şi dezvoltă, pornind de la opiniile deja
exprimate în literatura de specialitate, observaţii, nuanţări, precizări, care
conduc la o analiză fără rest şi noncontradictorie sau cu cât mai puţine
contradicţii a realităţilor lingvistice în discuţie.

4
 I. Conceptul şi termenul de „categorie gramaticală“ în limba
română

I.1. Definirea „categoriei gramaticale“

În literatura de specialitate, cei doi termeni de bază cu care operează

gramatica, tipare conceptuale- categorie gramaticală şi clasă, parte de
vorbire- se definesc unul prin celălalt, fiecare fiind considerat gen proxim
pentru celălalt. Problema în ce măsură putem distinge între unităţile prin
care se exprimă părţile de vorbire implică evaluarea conţinutului semantic şi
specialitatea utilizării fiecărei noţiuni: categoria gramaticală referindu-se la
sensul gramatical sau la valoarea gramaticală1 (gen, număr, caz, persoană,
diateză, mod, timp, comparaţie) realizată prin opoziţii paradigmatice în
flexiune, fiind semnificate de morfeme. Fenomenul de clasă face referire la
organizarea unităţilor lingvistice cu aceleaşi proprietăţi semantice
distribuţionale.
Notă. Valoarea sau sensul gramatical ţine de sistem şi este
definit de poziţia în sistemul gramatical, fiind determinabil prin

1
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1978 [= Iordan- Robu, LRC], p. 330, 331

5
 mărci. Sensul lexical îşi are sursa în referent, este deschis pe
polisemie şi, aparţinând sistemului limbii, se particularizează în
vorbire.
Sensul gramatical şi sensul lexical se interferează în sfera
categoriei şi a clasei.2
Categoria gramaticală guvernează comportamentul gramatical al
cuvintelor unei limbi şi creează astfel clase de cuvinte care se caracterizează
prin reacţii identice.
O categorie e un tipar conceptual care nu aparţine unei limbi, ci se
întrupează într-o limbă.3
În Gramatica Academiei4, categoriile gramaticale sunt numite noţiuni
morfologice fundamentale care exprimă modificările formale ale părţilor de
vorbire.
În Gramatica pentru toţi5, Mioara Avram defineşte în mod asemănător
categoriile, ca fiind, noţiuni morfologice fundamentale exprimate prin
flexiune.
Valeria Guţu- Romalo6 subliniază reprezentarea categoriilor
gramaticale prin variaţii flexionare la nivel morfologic, prin deosebiri de
organizare a grupului de cuvinte la nivel sintactic, implicând o corelare a
evenimentelor de expresie cu o anumită informaţie semantică.

2
Jean Dubois, Dictionnaire de lingvistique et des sciences du langage, Paris, Larousse, 1994 [= Dubois
DL] apud Adriana- Zâna Ioniţă, Tradiţie şi inovaţie în morfologia limbii române, Iaşi, Casa Editorială
„Demiurg”, 2004 [= Ioniţă, TIM], p. 150
3
Eugenio Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Ed. a III-a, Madrid, Biblioteca Romanica
Hispanica, Editura Gredos, retiparita în 1989 [= Coşeriu, Teoria], apud. Ioniţă, TIM, p. 151
4
Gramatica limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei, 1963 [= Gram. Acad., 1963.], p. 36
5
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 [= Avram, Gramatica], p. 37
6
Valeria Guţu- Romalo, Limbă şi literatură I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1989 [= Guţu-
Romalo, LL], p. 5

6
 C. Dimitriu7 defineşte categoriile gramaticale nişte datumuri ce
constau în expresia lingvistică a relaţiilor stabilite de mintea omului între
noţiuni, care relaţii corespund relaţiilor existente în realitatea sau numai
între entităţi, sau între entităţi şi caracteristicile lor (calitatea, cantitatea,
acţiunea considerată ca proces) sau numai între caracteristicile entităţilor.
Pentru a exista o categorie gramaticală, atât conţinutul cât şi forma
categorială trebuie sa realizeze cel puţin o opoziţie internă la unul şi acelaşi
cuvânt sau cel puţin două aspecte opozabile la cuvinte diferite cu
particularităţi semantico-gramaticale comune.
Identificarea unei categorii gramaticale are în vedere pe de o parte
conţinutul categorial- care vizează relaţiile stabilite de mintea omului între
noţiuni- şi de la care se pleacă, şi pe de altă parte, forma categorială,
expresia lingvistică, marca relaţiilor dintre noţiuni stabilite de mintea
omului8.
Valorile, semnificaţiile gramaticale, pentru o limbă dată, îşi găsesc o
marcă flexionară clară şi, în funcţie de care, părţile de vorbire, clasele de
lexeme, îşi schimbă forma în cursul flexiunii.
Notă. Caracteristicile9 definitorii ale unei categorii gramaticale
sunt:
 Categoria gramaticală presupune un sistem de opoziţii,
corelând cel puţin doi termeni
 Categoria gramaticală corelează una sau mai multe
distincţii din planul semnificaţiei cu una sau mai multe
distincţii din planul expresiei.
7
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, 1.Morgologia, Iaşi, Institutul European, 1999
[=Dimitriu, Tratat, 1], p.483
8
Dimitriu, Tratat 1, p. 485
9
Angela Bidu- Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană-
Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997 [=DŞL], s.v.

7
  Raportul dintre o corelaţie în planul semnificaţiei şi una
din planul expresiei este valabil pentru o clasă omogenă
şi numeroasă de cuvinte.
 Distincţiei din planul semnificaţiei gramaticale îi
corespunde o marcă gramaticală clară, prin afixe
flexionare, fixe sau mobile.
În fiecare limbă, categoriile gramaticale, ca tipare conceptuale, se
manifestă diferit (prin inventar diferit de termeni opozabili, pentru categorii
comune, prin marcare analitică sau sintetică, redundantă sau redusă la o
singură marcă). Orice categorie gramaticală trebuie să fie exprimată prin
mijloace lingvistice. O categorie nemarcată deloc nu poate fi socotită ca
existentă10.
În tradiţia gramaticii, s-au propus mai multe criterii de clasificare a
categoriilor gramaticale:
 După manifestarea relaţională a categoriei: există categorii cu
o determinare predominant paradigmatică (sau internă) cuvintele
situându-se prin forma lor, într-o anumită zonă a paradigmei (de exemplu,
aparţin singularului sau pluralului); alte categorii au determinare
sintagmatică (sau externă), adică forma nu este suficientă pentru încadrarea
cuvântului într-o anumită categorie, recurgându-se la context, la manifestare
sintagmatică. Grupului paradigmatic îi corespunde numărul şi genul; celui
sintagmatic, cazul şi comparaţia.
 După tipul de flexiune (după părţile de vorbire pe care le
caracterizează) se deosebesc: categorii gramaticale specifice verbului:
modul, timpul, diateza; categorii specifice numelui- inflexiunea nominală,
distincţiei dintre substantiv, adjectiv, pronume îi corespunde distincţia dintre
10
Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960, f.e. [=Graur, SLG], p. 347

8
categoria comparaţiei specifică adjectivului şi categoria persoanei specifică
pronumelui.
Categoriile comune mai multor părţi de vorbire prezintă diferenţe de
conţinut: numărul reflectă la substantiv o distincţie din planul ontic, în
vreme ce la adjectiv sau la verb, numărul este impus formal prin acord.
În limba română sunt recunoscute de majoritatea specialiştilor
următoarele categorii gramaticale: numărul, cazul, persoana, comparaţia,
diateza, modul şi timpul (unele specifice, care apar numai la o clasă lexico-
gramaticală- cum ar fi diateza, care apare doar la verb- altele comune, care
apar, cu diferenţele de conţinut menţionate, la mai multe clase lexico-
gramaticale (număr, care apare la substantiv, pronume, adjectiv, verb).
În accepţia mai nouă a specialiştilor11, prin constanta lor lexicală,
cuvintele analizează, în interiorul raportului limbă-gândire şi denumesc
obiectele care alcătuiesc lumea extralingvistică, sau, mai exact, reflectarea
lor în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor. Rezultatul analizei îl reprezintă
sensul lexical al cuvintelor, sinteză între realitatea obiectivă a lumii şi
realitatea subiectivă a reflectării lumii în conştiinţă.
În analiza realităţii extralingvistice, cuvântul poate reţine reflectarea
obiectului în sine, ca reprezentant al unei anumite clase de obiecte, cu
individualitate distinctă între alte obiecte sau poate reţine în prim plan
trăsături ale obiectului sau situaţiei în care obiectul se află.
Prin componenta variabilă, cuvintele interpretează diferitele raporturi
în care se află înscrise sau pe care le conţin obiectele din realitatea
extralingvistică, în procesul de reflectare în conştiinţa vorbitorului sau
raportul dintre subiectul vorbitor şi lumea despre care el comunică.

11
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997 [= Irimia, Gramatica], p. 8-9

9
Interpretarea acestor raporturi se realizează prin intermediul categoriilor
gramaticale şi generează sensurile gramaticale.
Dumitru Irimia12 consideră categoriile gramaticale drept modalităţi
specifice de reflectare, în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor unei limbi, a
variatelor moduri de a fi ale componentelor lumii extralingvistice, în funcţie
de diferite raporturi în care sunt înscrise ele înseşi sau numai cuvintele care
le denumesc: semantic (cazul, diateza), pragmatic (determinarea, modul).
Cu originea în aceste raporturi externe, categoriile gramaticale îşi
dezvoltă conţinutul lingvistic specific prin desfăşurarea unor raporturi
interne, de opoziţie, între doi sau mai mulţi termeni.
Intervenind în desfăşurarea flexiunii specifice diferitelor clase lexico-
gramaticale, categoriile gramaticale îşi diferenţiază conţinutul în funcţie de
acestea.
Pornind de la termenul general de categorie ce desemnează o noţiune
logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai
general13 se ajunge la ideea potrivit căreia categoriile gramaticale se
actualizează în planul vorbirii, în structura textului, printr-unul din termenii
corelativi, iar acest termen dezvoltă sensul gramatical categorial.
În organizarea textului, morfemul, unitate lingvistică biplană, este
concomitent purtător al sensului gramatical categorial, prin opoziţia pe
care o manifestă în planul expresiei14.
Admiterea existenţei diverselor categorii gramaticale depinde de
exprimarea lor formală15. La categoriile recunoscute există situaţii marcate

12
Irimia, Gramatica, p. 8
13
Gheorghe Constantinescu- Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Editura
Albatros, 1980 [= Dobridor, MDTL], s.v.
14
Irimia, Gramatica, p. 9
15
Gram. Acad., 1963, p. 37

10
clar şi altele interpretate prin analogie, după funcţiunea identică cu aceea a
unor forme specifice.
Categoriile gramaticale se exprimă prin diferite mijloace pur
morfologice (modificarea structurii morfologice a cuvântului în cauză),
fonetice şi analitice sau sintactice (îmbinări cu cuvinte ajutătoare)16

I.2. Categoriile gramaticale specifice verbului

Considerând categoriile gramaticale nişte datum-uri ce constau în

expresia lingvistică a relaţiilor stabilite de mintea omului între noţiuni, care
relaţii corespund relaţiilor existente în realitate sau numai între entităţi sau
între entităţi şi caracteristicile lor (prin excelenţă calitatea, cantitatea,
acţiunea considerată ca proces), sau numai între caracteristicile entităţilor,
urmează că la identificarea categoriilor gramaticale în general, interesează
pe de o parte, conţinutul categorial (« relaţiile » stabilite de mintea omului
între noţiuni), iar pe de altă parte forma categorială (« expresia lingvistică »
sau « marca » relaţiilor dintre noţiuni create de mintea omului).
Conţinutul categorial şi forma categorială trimit la categorii
gramaticale numai când se realizează cel puţin o opoziţie internă, ceea ce
înseamnă că la unul şi acelaşi cuvânt sau la cuvinte diferite cu particularităţi
semantico-gramaticale comune, există cel puţin două aspecte opozabile.
În funcţie de aceste caracteristici de conţinut şi de formă/marcă,
suntem de părere că la verbul românesc există cinci categorii gramaticale:
diateza, modul, timpul, persoana şi numărul (cf. Dimitriu, Compendiu).
16
Avram, Gramatica, p. 36

11
 Notă. În unele lucrări apărute în ultimele decenii ale secolului
al XX-lea s-a încercat să se susţină că la verbul românesc ar
exista şi categoria gramaticala a aspectului. În încercarea de a
identifica categoria gramaticală a aspectului în limba română se
poate justifica conţinutul aspectului (verbe momentane şi verbe
durative sau perfective şi imperfective), însă conţinutul nu este
suficient pentru existenţa unei categorii gramaticale, ci trebuie
să existe şi o formă categorială. Limba română nu dispune de
un sistem de mărci organizat pentru exprimarea aspectului.

II. Categoria gramaticală a „diatezei“- concept, terminologie,

definire

12
 II.1. Diateza- categorie morfologică sau sintactică?

Dintre categoriile verbului, diateza1 a suscitat cele mai numeroase

dezbateri, luându-se în discuţie: natura categoriei (morfologică 2, sintactică3,
gramaticală4, lexico-gramaticală5), identificarea criteriilor de clasificare,
felurile diatezelor, precizarea conţinutului categorial şi al expresiei
categoriale.
Incoerenţele în interpretările date se datoresc faptului că nu
întotdeauna se urmăreşte consecvent fondul problemei ce vizează distincţia
între teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii),
realitatea lingvistică în viziunea saussuriană, langue-parole, sau coşeriană,
vorbire-normă-sistem şi realitatea extralingvistică ( planul ontic).
Notă. Diateza6, felul în care verbul îşi orientează acţiunea în
raport cu intenţiile subiectului şi cu obiectul, a fost concepută,
gramatical, în mai multe feluri:
 într-un sens mai restrâns, ca o categorie care exprimă
raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi obiectul
său (subiect gramatical diferit de obiect sau identic cu
obiectul; subiect gramatical care dispune de un obiect sau
care nu dispune de un obiect; procesul realizat de

1
Al. Graur, Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1972, f.e. [= Graur, Introd.], p. 185: diateza< ap. diathesis
„aşezare”, „orientare”, „situare”, „dispunere a verbului”.
2
Gram. Acad., 1963, p. 209, Avram, Gramatica, p.184
3
Iordan- Robu, LRC, p.345, Irimia, Gramatica, Coteanu, LRC, p. 169
4
Dimitriu, Tratat, p.326
5
DŞL, s.v.
6
H. Tiktin, Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică.vol. II: Sintaxa, Bucureşti,
(ed. I 1893, ed. a II-a 1895), ed. a III-a 1945, partea II, Sintaxa, Iaşi, 1895 [= Tiktin, Gramatica], nu
defineşte această categorie deşi operează cu ea denumind-o fie „conjugare”, fie „formă de conjugare”, p. 97

13
 subiectul gramatical se răsfrânge direct asupra
obiectului);
 într-un sens mai larg, ca o categorie care exprimă
raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi proces,
dintre proces şi autorul lui (subiect gramatical interesat
în mod special în realizarea procesului sau neinteresat
special de acest proces, subiect gramatical care realizează
procesul sau care nu realizează procesul, ci îl suferă;
subiect gramatical care realizează şi suportă procesul;
subiect gramatical existent în raport cu procesul sau
inexistent în raport cu procesul).
Concluzia unor lingvişti este că diateza este o categorie
sintactică a verbului7.
În literatura de specialitate, problema diatezei cunoaşte interpretări
diferite. În studiile de gramatică « mai vechi »8, diateza este definită
avându-se în atenţie expresia raportului sintactic, formele verbale care arată
raportul dintre subiect si complement direct, (caracterul unilateral al acestei
definiţii fiind evident: sunt vizate verbele tranzitive la diateza activă, nu şi
cele intranzitive şi nici diatezele pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală,
care comportă numai în parte complement direct).
În a doua ediţie [Gram. Acad., 1966, p.208] se revine asupra
formulării conceptului de diateză ca expresie a raportului sintactic, formă pe
care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea, pe care o
exprimă, cu ajutorul acestei acţiuni.

7
Idem, p. 97
8
Gram. Acad., 1963, p.109

14
 În alte lucrări9 se „amestecă” realitatea lingvistică şi cea ontologică,
diateza fiind forma verbului care marchează raportul dintre subiect care
face acţiunea şi complement, obiectul asupra căruia sau în favoarea căruia
se execută această acţiune. Observăm că subiectul nu face acţiune decât la
diateza activă şi la unele reflexive, în plus, nu toate verbele au complement
direct şi/sau complement indirect.
O definiţie « discutabilă »10 delimitează categoria diatezei la fiecare
din formele verbale care indică raportul dintre acţiune şi cel care o
săvârşeşte, dar între acţiune şi autorul ei nu poate exista decât un singur fel
de raport, indiferent dacă autorul acestuia are funcţia gramaticală de subiect
(ca la diateza activă şi la unele categorii de reflexive) sau de complement de
agent (ca la diateza pasivă şi la reflexivele cu sens pasiv).
În alte opinii11, diateza este considerată între coordonatele cadrului
situaţional, distingându-se între activ, pasiv, reflexiv, impersonal şi reflexiv
dinamic în funcţie de importanţa arătată de vorbitor autorului sau acţiunii în
desfăşurarea raportului autor-acţiune. Aceste valori ale verbelor însoţite de
pronume reflexiv (pasiv, reciproc, mediu, eventiv, impersonal) apar pentru
prima oară într-o gramatică românească în lucrarea lui Al. Rosetti,
Gramatica limbii române, ed. I, 1943; ed. a II-a, 1945 având ca autori Al.
Rosetti, J. Byck [=Rosetti, Byck, GLR], p. 70.
Într-o altă interpretare12 se subliniază, în definiţia diatezei, reflectarea
în planul semantic al verbului a raportului extralingvistic subiect-acţiune-

9
Sorin Stati, Problema diatezelor, LR, 1958, nr. 2 [= Stati, Probl.], p. 43, apud. Ioniţă, TIM, p. 156
10
Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, f.e. [= DLRC], s.v.
11
Marina Combinescu, Despre definirea diatezei în limba română, LR, nr. 1, 1968
12
Al. Graur, Diatezele, în SCL, nr. 1, 1969, p. 13-22: „Diateza este dispoziţia verbului marcând
răsfrângerea asupra obiectului, lipsa subiectului, participarea specială a subiectului, identitatea subiectului
cu obiectul” p. 21

15
obiect, iar în descrierea organizării interne a categoriei se are în vedere şi
raportul sintactic verb- subiect şi verb- complement direct.
Alţi specialişti13 au în atenţie relaţiile dintre poziţiile sintactice
subiect- verb/predicat- complement obiect, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
raportul dintre referinţele lor semantice corespunzătoare: agent/destinatar-
acţiune- proces enunţat- pacient/ destinatar.
Exprimarea unor puncte de vedere diferite asupra conceptului de
diateză este determinată atât de complexitatea clasei lexico- gramaticale a
verbului- pentru care reprezintă o categorie specială- cât şi diferenţelor în
delimitarea, încadrarea ei.
După cum am arătat, unii lingvişti definesc diateza drept categorie
morfologică, întrucât guvernează flexiunea verbului marcându-se prin
mijloace morfologice (auxiliarul a fi, la diateza pasivă, pronumele reflexiv-
cu funcţie de marcă- forme neaccentuate de acuzativ sau dativ).
Alţi specialişti sunt interesaţi mai ales de conţinutul categorial al
diatezei reprezentat de raportul nume/subiect- acţiune- nume/obiect şi
consideră diateza o categorie definită sintactic14.
Prin definirea exclusivă (diateza- categorie morfologică vs. Categorie
sintactică) fără a lua în discuţie şi planul semantic, se ignoră complexitatea
conţinutului categorial al diatezei ce impune un grad complex de organizare
a planului expresiei într-un raport morfologico-sintactic cu dezvoltarea
specifică (D. Irimia, Morfosintaxa, p. 91).

13
Iordan-Robu, LRC, p. 464
14
I. Iordan, Valeria Guţu-Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane,
Bucureşti, 1967 [=SMLRC], consideră „discutabil caracterul de categorie morfologică deoarece, în expresia
valorilor de diateză se recurge nu la sufixe şi desinenţe, ci la cuvinte, ceea ce reprezintă o depăşire a
limitelor nivelului morfologic”, în plus, e vorba despre, „grupări de elemente a căror sudură nu este deloc
uşor de dovedit […]”. Multiplele observaţii scot la iveală mai ales caracterul sintactic sau lexical al
grupărilor verb + pronume reflexiv, dar şi pasivul care păstrează „caracter sintactic”, p. 196

16
 II.2. Tradiţie si inovaţie în interpretarea conceptului de
„diateză“

În interpretarea autorilor Gramaticii Academiei15, diateza este forma

pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe
care o exprimă cu autorul acestei acţiuni.
Iorgu Iordan şi Vladimir Robu16 consideră diateza drept categorie
gramaticală specifică verbului, ce arată raportul dintre conţinutul
procesului comunicat şi protagoniştii acestui proces, adică subiectul
gramatical şi obiectul acţiunii.
În dicţionarele de specialitate17 diateza este definită ca o categorie
gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă raportul sintactic
dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia.
Definiţia cea mai cunoscută şi unanim acceptată 18 de majoritatea
specialiştilor se referă la raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical.
În accepţia mai nouă a lingviştilor19, diateza este expresia lingvistică
a raportului dintre relaţia semantică autor- acţiune- obiect şi relaţia
sintactică subiect- verb(predicat)- complement.
Cea mai nouă interpretare asupra categoriei gramaticale a diatezei o
găsim în Gramatica Academiei,( 200520) unde este considerată o categorie
15
Gram. Acad., 1963, p. 208
16
Iordan- Robu, LRC, p. 345
17
Dobridor, MDTL, cf. fr. diathèse, lat. gr. diathesis „dispoziţie”, „orientare”, „aşezare”, „situare”, s.v.
18
Avram, Gramatica, p. 202, Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române.
Morfologia, Bucureşti, Editura Albatros, 2000 [=Brâncuş, Gram.], p.82
19
Irimia, Gramatica, p. 197
20
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005 [= Gram. Acad.,
2005], p. 480

17
sintactică şi pragmatică, interesând atât verbul, cât şi ansamblul
propoziţiei, întrucât angajează verbul şi actanţii lui (cu rolurile şi funcţiile
sintactice atribuite acestora): Subiectul- Agent şi Complementul- Pacient.
Sintactic, exprimă relaţia Verb- Subiect- Complement direct, respectiv Verb-
Subiect, iar pragmatic realizează o deplasare a interesului comunicativ de la
Agentul- subiect (diateza activă) spre Pacientul-subiect (diateza pasivă),
spre procesul însuşi, fără referire la actanţi/ argumente (diateza
impersonală).
Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcţie sintactică
proprie şi reprezintă, în raport cu diateza activă, considerată termenul
nemarcat al opoziţiei, o reorganizare a structurii sintactice (ca ierarhie
sintactică, respectiv ca ierarhie tematică a componentelor). Efectul acestei
reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei
componente ale propoziţiei (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect,
verb, complement direct/subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză,
componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul
interesului comunicativ.
În opinia noastră, diateza este o categorie gramaticală (înţelegând prin
aceasta atât nivelul morfologic reprezentat prin « morfemele » prin care se
realizează opoziţiile categoriale (cuvinte- flectiv: a fi, se, îşi…) cât şi nivelul
sintactic (ce vizează raportul între nume/subiect- verb/predicat- nume/
obiect). Adăugând plurisemantismul care se manifestă mai productiv în
cadrul diatezei, decât în cadrul altor categorii, considerăm diateza ca fiind o
categorie gramaticală ce exprimă, în plan lingvistic, relaţia nume/subiect-
verb/predicat- nume/obiect expresie a relaţiei ontice autor-acţiune-obiect21

21
C. Dimitriu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”
2004 [= Dimitriu, Compendiu], passim.

18
 Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai
numeroase dezbateri teoretice22, antrenând diferenţe semnificative de
interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor şi al
domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât şi sub aspectul numărului de
diateze.
Toate aceste dezbateri au plecat, într-un fel sau altul, de la constatarea
că diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei
fiind dat de următoarele trăsături:
 are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea
construcţiei verbale în ansamblul ei (verb + actanţi/argumente);
 are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză
distingându-se, pe lângă turnura proprie de construcţie, prin
mărci extraverbale, mărci care au în comun natura lor analitică;
 cunoaşte diferenţe mari de manifestare de la un termen la altul
al categoriei, detaşându-se, pe de o parte, pasivul şi
impersonalul, iar, pe de alta, reflexivul. Pasivul şi impersonalul
au în comun efectul de reorganizare ierarhică a tiparului
sintactic, determinând organizări sintactice diferite faţă de
tiparul de bază (activ), în timp ce reflexivul păstrează
neschimbată ierarhia sintactică a construcţiei active (vezi
eliminarea reflexivului dintre termenii diatezei, infra V.3.2.)
 se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparţinând
verbului la opoziţiile de diateză. În raport cu celelalte categorii
gramaticale, care, cu nesemnificative excepţii (cazurile de
defectivitate), angajează clasa verbului cu întregul ei inventar,
diateza nu antrenează toate verbele. Nu participă la opoziţiile
22
Gram. Acad., 2005, p. 481

19
 de diateză clase întregi de verbe: verbele intrinsec impersonale
(atât verbele fără subiect, cât şi cele cu subiectul realizat prin
propoziţie conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale);
verbele obligatoriu reflexive; verbele copulative; verbele cu
subiect nonanimat. La aceste restricţii generale, fiecare diateză
îşi adaugă propriile restricţii: unele sintactice (legate de
trăsăturile de construcţie ale verbului), altele sintactico-
semantice (legate de prezenţa/ absenţa anumitor roluri tematice
în/din schema de roluri a verbului), altele selecţionale (privind
trăsături lexicale ale subiectului şi/sau ale complementului23.

II.3. Criterii pentru identificarea categoriei gramaticale a

diatezei. Conţinutul
şi forma categorială

Diversitatea de opinii exprimate în lucrările de gramatică românească

în privinţa numărului de diateze şi felului acestora din limba română este
generată de varietatea criteriilor folosite în identificarea unei diateze, de
modul de utilizare a acestora precum şi de consecvenţa în utilizarea acestor
criterii.
Unii specialişti24 fac apel la criteriul semantic- cine face acţiunea
(subiectul sau complementul de agent), cine suferă acţiunea (când se vizează
subiectul) într-un mod convenţional de grupare a verbelor sugerând existenţa
a două diateze, activă şi pasivă.
23
Ibidem
24
Avram, Gramatica, p. 203

20
 La această teorie, există tendinţa de consecvenţă în utilizarea
criteriilor pentru identificarea diatezelor, în sensul că ambele diateze
acceptate sunt recunoscute după atitudinea numelui- subiect în cadrul
raportului cu verbul- predicat: la diateza activă, subiectul gramatical face
acţiunea, iar la cea pasivă subiectul gramatical suferă acţiunea.
Cum din punctul de vedere al atitudinii numelui- subiect în cadrul
raportului cu verbul- predicat la verbul românesc există mai multe
posibilităţi decât ca subiectul să facă şi să sufere acţiunea (pe lângă
raporturile activ şi pasiv existând şi raporturile reflexiv, reciproc,
impersonal) la teoria în discuţie, s-a optat pentru încadrarea la diateza activă
nu numai a verbelor-predicat ce contractează cu subiectul gramatical
impersonal (a ninge, a se însera), raportul gramatical reflexiv (a se spăla) şi
raportul gramatical reciproc (a se certa), ceea ce reprezintă o analiză cu
contradicţii.
În altă opinie25, faptul că subiectul suferă acţiunea (care este făcută de
complementul de agent, că verbul este însoţit de pronumele reflexiv în
acuzativ sau în dativ motivează existenţa a trei diateze, activă, pasivă şi
reflexivă. Această teorie respectă consecvenţa criteriului în identificarea
diatezei active şi a diatezei pasive, luându-se în seamă criteriul atitudinii
numelui subiect în cadrul raportului gramatical cu verbul predicat (la activ,
subiectul face acţiunea şi la pasiv, o suferă).
La diateza reflexivă, se ignoră uneori conţinutul categorial
utilizându-se exclusiv criteriul formal, al folosirii pronumelui reflexiv ca
marcă morfologică a diatezei reflexive26.

25
Gram. Acad., 1963, p. 208.
26
Gram. Acad., 1963, p. 209; Dubois, DL apud. Ioniţă, TIM, p. 160

21
 În studii mai « vechi » se precizează că din mulţimea verbelor
reflexive- verbe însoţite de pronumele reflexiv- în acuzativ sau în dativ- sunt
la diateza reflexivă numai acelea la care pronumele reflexiv nu poate fi
înlocuit cu un pronume personal sau cu un substantiv în acelaşi caz,
pronumele reflexiv- marcă morfologică ca nu poate fi înlocuită desemnând
diateza reflexivă [ Gram. Acad., 1963, p. 208]
Această teorie nu este convenabilă, întrucât prezintă, pe lângă
inconsecvenţa criteriilor de identificare a diatezelor şi contradicţii: la verbe
de tipul a se îmbrăca, raportul nu este activ, ci reflexiv (numele subiect face
acţiunea dedublându-se în nume/obiect exprimat prin reflexivul se), verbe ca
fulguieşte, fulgeră, neintegrate nici unei diateze: în verbe de tipul se
împrimăvărează, raportul este impersonal (raportul categorial fiind zero).
Teoria cu patru diateze27 are în vedere raportul dintre acţiunea
verbului şi subiectul ei gramatical, la care se adaugă şi obiectul, cu apelul la
structura verbului/ prezenţa/ absenţa pronumelui reflexiv sau a verbului
auxiliar a fi susţinând existenţa diatezelor: activă, pasivă, reflexivă şi
reciprocă.
Acelaşi autor28 va susţine ulterior existenţa a şase diateze (adăugând
celor patru diateze diateza impersonală şi cea dinamică) pe baza criteriului
semantic şi planului expresiei (concretizat în marcă zero, verbul a fi, morfem
analitic şi marca pronumelui reflexiv se, îşi).
Variantele raportului dintre interpretarea semantică autor- acţiune-
obiect şi relaţia sintactică subiect- verb complement sunt dezvoltate de
subiectul vorbitor din punctul de vedere din care interpretează realitatea
extralingvistică într-o structură sintactică de tipul nume, pronume (subiect)-

27
D. Irimia, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, 1997 [= Irimia, Morfosint.]
28
Irimia, Gramatica, p. 210

22
verb(predicat)- nume/pronume obiect sau se explică prin structura sintactică
atunci când îşi are originea doar în realitatea extralingvistică.
Având în vedere că identificarea unei diateze 29, în general şi a diatezei
reflexive, în special, se face pornindu-se de la conţinutul categorial, (raport
categorial pentru care apar, recurent, mărci specifice, constatăm că verbe de
tipul a se construi, a se nota, la care pronumele reflexiv este în acuzativ, sunt
la diateza pasivă, raportul fiind pasiv. Identificarea valorii pasive ca reflexiv
s-a făcut numai formal, luându-se în consideraţie doar marca morfologică
prin pronumele reflexiv. Reconsiderându-se construcţiile de tipul a se
construi prin prisma raportului categorial pasiv, rezultă că verbele de acest
tip aparţin diatezei pasive, reprezentând o altă formă a acesteia.
Diateza, definită drept categorie morfosintactică şi pragmatică30 se
manifestă în construcţiile opozabile: activ (relaţia verb- agent-pacient, se
realizează o deplasare a interesului comunicativ spre Agentul- Subiect);
pasiv (interesul comunicativ sau focus-ul e deplasat spre Pacientul-Subiect);
impersonal (interesul comunicativ e concentrat pe acţiune); reflexiv (spre
Agent şi Pacient schimbându-şi rolurile). Diateza activă este „termenul
nemarcat”, de fapt marcat cu zero, faţă de care celelalte diateze (pasivă,
reflexivă, reciprocă, impersonală) se disting prin construcţii sintactice
proprii şi implicit prin deplasarea de componente, deplasarea al cărei obiect
este interesul comunicativ, altul de fiecare dată. Rezultă, pentru limba
română, construcţiile opozabile: Ion apără pe Gheorghe/ Gheorghe este
apărat de Ion/ Ion se apără pe el însuşi/ Ion şi Gheorghe se apără unul pe
altul/ Aici, se apără.

29
Dumitriu, Tratat 1, p. 142
30
DŞL, s.v.

23
 Luând în considerare importanţa verbului- predicat purtător al
categoriei gramaticale a diatezei, alţi cercetători31, în intenţia de a evita
contradicţiile, fac apel la conceptele de persoană reală, cu statut de entitate,
şi persoană gramaticală, proiecţie (manifestare) lingvistică a entităţii.
Urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală,
în speţă, diateza, se defineşte pornind de la raportul categorial spre formă,
expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea
următoarelor cinci raporturi: activ, pasiv, reflexiv, reciproc şi impersonal.
Admiţând că o categorie gramaticală presupune un conţinut
categorial şi o formă categorială (Dimitriu, Tratat 1, p. 483) definitoriu,
pentru categoria gramaticală a diatezei, este conţinutul categorial în primul
rând şi apoi forma categorială. Analizat diacronic, conceptul de diateză se
conturează treptat, prin semnalarea inconsecvenţelor în definirea acestuia,
mai ales în ceea ce priveşte alegerea criteriilor de definire (sintactic,
semantic, morfologic) şi a aplicării acestora din punctul de vedere al
conţinutului categorial. Acesta vizează raportul gramatical dintre verbul-
predicat (element întotdeauna existent), numele subiect (de obicei, exprimat
sau neexprimat, iar uneori inexistent), şi numele obiect (existent sau
inexistent)32. Analiza urmăreşte şi forma categorială reprezentată „printr-un
sistem de mărci concrete (formele neaccentuate de acuzativ sau dativ ale
pronumelui reflexiv (în unele opinii), verbul auxiliar a fi, complementul de
agent, complementul circumstanţial sociativ, atributul circumstanţial
completiv şi abstracte, zero)”33.

31
cf. Dimitriu, Tratat 1, Dubois, DL
32
Dimitriu, Tratat 1, p. 505
33
Idem, p. 506

24
 În opinia aceluiaşi specialist34 în identificarea categoriei diatezei, este
necesar să plecăm de la raportul gramatical pentru care există o marcă.
Aceeaşi părere este împărtăşită şi de alţi lingvişti35 care apreciază că
nu forma, aspectul exterior determină felul diatezei, ci conţinutul
raporturilor reale, obiective şi logice care apar în cadrul comunicării
respective.

II.4. Subcategorizarea diatezelor

Complexitatea pe care o comportă categoria gramaticală a diatezei

impune delimitarea unor „zone” de concentrare controverselor (de
manifestare a « noului », în interpretare, faţă de « vechi ») în vederea
eliminării inconsecvenţelor de felul:
 neconcordanţa dintre conţinutul categorial şi forma categorială
a unei diateze (ex: diateza activă cuprinde verbele ce au
conţinut categorial activ, dar nu numai « forma » marcată zero,
cum se considera prin « tradiţie » îşi aduce aminte, se
gândeşte);
 formulările cvasigenerale (subiectul face acţiunea şi tot el o
suferă) (Gram. Acad., 1963 pentru diateza reflexivă);

34
C. Dimitriu, Observaţii în legătură cu diateza reflexivă şi verbele pronomiale în limba română
contemporană, AUI, XI, 1965, fasc. 2, p. 125-146; Dimitriu, Tratat 1, p.234
35
N. Goga, Observaţii şi sugestii teoretice şi metodice cu privire la diateza verbului în limba română, LR,
VI, 1975, nr. 5, p. 64- 72

25
  realizarea raportului pasiv36 prin două forme cu verbul auxiliar
a fi: este construit de cineva şi cu pronumele reflexiv se: se
construieşte de cineva, forme folosite diferit (la ultima,
complementul de agent poate lipsi) şi cu pondere diversă în
diferitele registre ale limbii;
 diateza impersonală, având raport categorial zero, realizată cu
marcă concretă, reflexivul se (se zice) şi cu marcă zero (Ø
fulguieşte Ø);
 inconsecvenţa în aplicarea criteriilor de clasificare (de exemplu,
definirea diatezei active şi pasive (Gram. Acad., 1963) pe baza
criteriului semantic, neluând în discuţie planul ontologic- cine
face acţiunea şi cine o suferă, iar a diatezei reflexive, pe baza
criteriului formal37 (verbe însoţite de pronume reflexiv) în
planul exclusiv lingvistic;
 valoarea « obiectivă » a reflexivului (verb pronominal) sau
diateză reflexivă, reflexiv dinamic vs. activ.
Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numele-
subiect şi numele obiect cinci raporturi gramaticale marcate, considerăm că
mulţimea verbelor româneşti se repartizează, inegal în cinci diateze: activă,
pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală, ţinând cont de respectarea
principiului consecvenţei iar rezultatul să fie fără rest şi fără contradicţii şi
inconsecvenţe (sau cu minimum de contradicţii şi inconsecvenţe).
Pornind de la faptul că: în literatura de specialitate românească şi
universală diatezele sunt identificate din punctul de vedere al conţinutului
raportual prin raportul gramatical; că verbele considerate ca aparţinând
36
Tiktin, Gramatica, afirmă că în limba română, construcţia cu reflexivul reprezintă modalitatea firească de
exprimare a pasivului, construcţia cu a fi fiind rezultatul unor imitaţii străine, p. 129
37
Dubois, DL, apud. Ioniţă, TIM, p. 159

26
« diatezei dinamice » (a se îngriji, a se speria) exprimă raportul gramatical
activ, în sensul că subiectul « face acţiunea » reţinem că în limba română nu
există diateza dinamică, verbele despre care se spune38 că ar aparţine
acestei diateze încadrându-se la diateza activă. La inconvenientele acestei
teorii se adaugă şi analiza cu rest (rămân în afara diatezelor verbe ca a se
însera, a ploua, a tuşi, a conserva, a durea, a deveni, a avea), verbe care se
încadrează la diateza impersonală sau la diateza activă39.

II.5. Clasificarea verbelor din punctul de vedere al diatezelor

Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numele-

subiect şi numele-obiect cinci raporturi gramaticale marcate, remarcăm că
mulţimea verbelor româneşti se repartizează, inegal, în cinci diateze: activă,
pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală.
La diateză nu este obligatoriu ca aspectele opozabile de conţinut şi de
formă, indispensabile, teoretic, oricărei categorii gramaticale, să apară la
unul şi acelaşi verb, ci aceste aspecte opozabile pot apărea şi la verbe
diferite, ceea ce altfel spus înseamnă că, din punctul de vedere al diatezelor
pe care pot să le aibă în utilizarea lor curentă, verbele româneşti se
grupează în40:
 verbe ce au întotdeauna o singură diateză (puţine la număr), fie
cea activă (a abdica, a se abţine, a abunda, a deveni, a se sfii
38
Irimia, Gramatica, susţine că diateza dinamică se opune diatezei active prin prezenţa morfemului se: El a
îngrijit copilul- activ; El s-a îngrijit de copil- dinamic, p. 208-209
39
Dimitriu, Compendiu, p. 316
40
Ibidem

27
 etc: regele abdică), fie cea reciprocă (a se ciondăni, a se
ciorovăi etc: copiii se ciondănesc), fie cea impersonală (a
fulgui, a se împrimăvăra, a se lăsa ger, a ninge etc: afară
ninge)
 verbe ce pot avea două diateze (cele mai multe), fie cea activă
şi cea pasivă (a abilita, a acapara, a acredita, a rezolva etc:
Directorii au rezolvat problema în comisie- Problema a fost
rezolvată de directori în comisie) fie cea activă şi cea
impersonală (a abuza, a absenta, a fi, a părea etc: Studenţii
absentează de la cursuri- Se absentează la cursuri)
 verbe ce pot avea trei diateze (nu prea numeroase), fie cea
activă, cea pasivă şi cea reflexivă (a abona, a evalua, a
premia: Profesorul evaluează elevul- El este evaluat de
profesor, El se evaluează), fie cea activă, cea pasivă şi cea
impersonală (a gândi, a calcula: Omul calculează- Exerciţiile
sunt calculate- Acolo se calculează)
 verbe ce pot avea patru diateze (reduse la număr); cea activă,
cea pasivă, cea reflexivă şi cea reciprocă (a abandona, a
accepta, a acompania: Şeful acceptă propunerea- Propunerea
este acceptată- El se acceptă pe sine însuşi- Rudele se acceptă
unele între ele)
 verbe ce pot avea toate cele cinci diateze (foarte puţine), cea
activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală (a bate, a
pedepsi etc: Tatăl pedepseşte copilul- Copilul este pedepsit-
Uneori omul se pedepseşte singur, Copiii se pedepsesc adesea-
Acolo se pedepseşte întotdeauna.

28
 III. Diateza activă

III.1. Definirea diatezei active

În accepţia Gramaticii Academiei1, diateza activă arată că acţiunea

este făcută de subiectul gramatical. Aceeaşi definiţie este împărtăşită şi de

1
Gram. Acad., 1963, p. 208

29
Mioara Avram2 şi de alţi specialişti3 care fac totuşi distincţia dintre subiectul
gramatical şi subiectul logic: diateza activă arată coincidenţa dintre autorul
acţiunii (subiectul logic) şi subiectul gramatical (acţiunea este îndeplinită
de subiectul gramatical).
Alexandru Graur4 afirmă că verbele active se împart în tranzitive şi
intranzitive, după cum efectul acţiunii se răsfrânge sau nu asupra unui
obiect, numit complement direct (exemplu: citesc o carte- tranzitiv; dorm-
intranzitiv). Verbul tranzitiv poate fi folosit absolut, atunci când lipseşte
complementul direct (exemplu: Ioana stă la masă şi mănâncă- se înţelege:
mâncare)
În tradiţia gramaticii5 se susţine că diateza activă este forma de bază a
paradigmei marii majorităţi a verbelor şi este nemarcată cu morfeme
specifice şi constituie, în descriere, baza opoziţiei, semnificând că unitatea
aflată în poziţia subiect este activă, deci se referă la agentul sau destinatorul
procesului enunţat. Orice apariţie a mărcii se, plasează verbul din sistemul
diatezei active în cea reflexivă sau în cea pasivă, încadrându-l în ordinea de
flexiune a acestora, iar despre verbe ca a se cuveni, a i se năzări, a se
avânta, a se burzului, a se lăfăi, a se zice etc, se susţine că sunt reflexive
nonpersonale sau reflexive pronominale. Părerea aceasta nu mai este
acceptată astăzi de majoritatea specialiştilor, prezenţa flectivului se fiind
posibilă la orice diateză, inclusiv cea activă.

2
Avram, Gramatica, susţine că diateza activă arată că acţiunea este săvârşită de subiectul gramatical
„atunci când există un asemenea subiect, deci la verbe personale, situaţie în care se încadrează formal şi
verbe ca a îndura, a pătimi, a suferi, a suporta”; „verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt incluse în
mod convenţional în diateza activă: a ninge, a se însera”, p.203
3
Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos,
2000 [= Brâncuş, Gramatica] de asemenea susţin că „în mod convenţional sunt incluse la diateza activă şi
verbele impersonale cu subiect vid, ca de pildă: ninge, plouă, se întunecă”, p. 83
4
Alexandru Graur, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973 [=Graur, Gramatica azi], p. 115
5
Iordan- Robu, LRC, p.465

30
 În accepţia mai nouă a specialiştilor, sintagma6 în spaţiul căreia se
poate dezvolta diateza activă este constituită din doi sau trei termeni, toţi
autonomi sub aspect lexical şi toţi dezvoltând funţii sintactice. Sunt alcătuite
din doi termeni, necesari ş suficienţi, sintagmele generate de verbe
intranzitive, caracterizate printr-un singur „gol” în planul lor semantic, o
singură valenţă sintactică (S. Stati), satisfăcută prin asumarea funcţiei de
subiect de către un nume/pronume sau o propoziţie.
Sunt alcătuite din trei termeni sintagmele generate de verbe tranzitive,
caracterizate prin două „goluri” în planul lor semantic, două valenţe
sintactice, satisfăcute prin asumarea funcţiilor de subiect şi de complement
direct de către nume/pronume sau propoziţii.

Exemple: Mama merge -Mama-subiect gramatical

-merge-predicat (verb intranzitiv)

Copiii au citit cartea -Copiii-subiect gramatical

-au citit-predicat (verb tranzitiv)
-cartea-complement direct

III.2.Conţinut şi formă categorială

6
Irimia, Gramatica, susţine că „structura sintagmei în spaţiul căreia se dezvoltă opoziţia de diateză este în
funcţie de prezenţa/absenţa morfemelor specifice; numărul termenilor necesari/suficienţi pentru realizarea
sensului de diateză; extinderea acordului în număr, persoană, gen la termenii sintagmei”, p.199

31
 Diateza activă este diateza de bază a verbului românesc pentru că
apare la aproape toate verbele noţionale, predicative şi nepredicative şi
pentru că, în uz, verbele la diateza activă au frecvenţa cea mai mare.
La diateza activă7, raportul gramatical (= conţinutul categorial al
diatezei) presupune existenţa obligatorie a minimum doi termeni –
verbul-predicat şi numele-subiect.
Numele-subiect poate fi în afară de subiect-gramatical şi subiect-
vorbitor, principial persoană umană, concretizabilă în persoana I
gramaticală la singular, ce poate apărea doar la verbele tripersonale cu
subiect existent (eu din eu vorbesc). De asemenea poate şi să nu aibă
calitatea de subiect- vorbitor, ci doar de subiect-gramatical, situaţie în care
se află celelalte persoane gramaticale la singular sau plural.
Indiferent de faptul că este sau nu şi subiect-vorbitor, numele-subiect
de la diateza activă este activ- în sens generic- ceea ce înseamnă că
persoana reală pe care o reprezintă face acţiunea ca proces în calitate de
autor, (omul merge, Ion bea, fata iubeşte, etc) sau că persoanei reale pe
care o reprezintă îi este proprie o anumită acţiune ca proces (copacii
înfloresc, oamenii mor) sau că persoanei reale pe care o reprezintă i se
poate atribui o anumită acţiune ca proces (avionul zboară, maşina
merge/se defectează)8.
La raportul gramatical activ de la diateza activă poate exista- pe lângă
verbul- predicat şi numele-subiect- şi un al treilea termen, numele « obiect
» /numele-circumstanţial, posibil la verbele cu două şi trei valenţe
obligatorii.

7
Dimitriu, Compendiu, p. 317
8
C. Dimitriu explică acţiunea ca proces atât ca acţiune propriu-zisă (a merge, a alerga) cât şi ca stare ca
proces (a se afla, a sta, a exista), voinţă ca proces (a vrea, a tinde), dorinţă ca proces (a dori, a pofti),
posesie ca proces (a avea, a poseda, a deţine), p. 317

32
 La verbele cu două valenţe obligatorii, numele « obiect »/numele
circumstanţial este simplu si poate indica:
 « obiectul » direct/intern al acţiunii ca proces: citesc o carte,
„Torcea fus după fus”( Şt. O. Iosif, Bunica);
 beneficiarul acţiunii ca proces, cu funcţia de complement
indirect: Cântecul este dedicat îndrăgostiţilor, Omul este sortit
vieţii;
 autorul acţiunii ca proces: ogorul e arat de ţărani;
 anumite împrejurări în care se desfăşoară acţiunea ca proces:
locul (el locuieşte la bunici), timpul (am ajuns devreme),
măsura (am băut două beri) etc.
La verbele cu trei valenţe obligatorii, numele-obiect este complex,
putând indica:
 « obiectul » direct concretizat în două nume în acuzativ (mama
o învaţă pe fată un cântec);
 « obiect » direct şi un autor al acţiunii (fata este învăţată de
mama un cântec);
 un autor al acţiunii şi un beneficiar (bărbatul i-a fost sortit
femeii);
 un « obiect » direct şi un beneficiar (mama i-a dat fetei o
jucărie).
Folosirea absolută a verbelor nu vizează numai complementul direct,
ci şi alte determinări completive şi circumstanţiale, astfel, că cel de-al treilea
termen al raportului gramatical activ poate fi lăsat neexprimat, ceea ce
înseamnă că verbul la diateza activă este folosit absolut.

33
 În afară de conţinutul categorial, ceea ce interesează la diateza activă
este forma categorială, ce constă într-un micro-sistem de mărci concrete şi
abstracte ce ies în evidenţă prin opoziţia formelor verbale ce exprimă
raportul gramatical activ cu formele verbale ce exprimă celelalte raporturi
gramaticale (pasiv, reflexiv, reciproc, impersonal).
La identificarea mărcilor oricărui raport în general cuvintele-flectiv
trebuie dispuse în varianta obiectivă a topicii (de exemplu, auxiliarul a fi
precede verbul de bază, complementul de agent urmează verbului de bază
etc). Mărcile pentru raportul gramatical activ se stabilesc astfel pe categorii
de verbe.
Cele mai multe verbe noţionale predicative ce exprimă raportul
gramatical activ au ca marcă tipică zero discontinuu9(Ø…Ø), primul zero,
care precede verbul de bază, opunându-se auxiliarului a fi de la diateza
pasivă sau acuzativului neaccentuat al reflexivului de la celelalte diateze. Al
doilea zero, care urmează verbului de bază se opune complementului de
agent, care există, indiferent dacă este sau nu exprimat, la diateza pasivă sau
circumstanţialului sociativ, complementului indirect ori atributului
circumstanţial/ completiv de la diateza reciprocă.

Exemplu: lumea Ø există Ø

omul Ø vede Ø lumea
…………………………………….
lumea este văzută de om

9
cf. Dimitriu, Tratat 1. Părerea este împărtăşită şi de Irimia, Gramatica, care vorbeşte despre „morfemul de
diateză”: „raportată la sintagme cu morfemul- pronume reflexiv, sau cu morfemul- verb auxiliar, s-ar putea
vorbi de un morfem Ø, propriu activului
Maria îl iubeşte pe Andrei activ-Ø
Maria se iubeşte pe sine înseşi reflexiv- se
Maria l-a întâlnit pe Andrei activ-Ø
Andrei a fost întâlnit de Maria pasiv- „a fost”, p. 200

34
 el se bate cu ea
ea se desparte de el
ei se iubesc unul pe altul

La mai puţine verbe noţionale predicative ce exprimă raportul

gramatical activ, marca acestui raport – prin opoziţie cu mărcile de la
celelalte raporturi- este constituită de forma neaccentuată de dativ a
pronumelui reflexiv, dicontinuu zero (îşi…Ø)

Exemplu:
 copilul îşi aminteşte Ø o poveste din copilărie
……………………………………………………………
problema este amintită de reporteri în toate ziarele
 copilul, Ø amintindu-şi povestea, o spune frumos
problema, fiind amintită de reporteri (când verbele se află la
gerunziu)

Marcă a raportului gramatical activ poate fi de asemenea forma

neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv, discontinuu zero (se…Ø).

Exemplu:
 omul se gândeşte Ø
……………………………….
lumea este gândită de om
 omul, Ø gândindu-se, îşi explică lumea
lumea, fiind gândită de om, este explicabilă

35
 Aprecierile de mai sus sunt valabile şi în cazul verbelor noţionale
nepredicative (copulative, semiauxiliare), marca fiind cel mai des zero
discontinuu (Ø…Ø):
Fata Ø este Ø frumoasă
………………………….
Casa se construieşte de om
sau forma neaccentuată de acuzativ/ dativ a pronumelui reflexiv,
discontinuu zero (se/ îşi…Ø)
băiatul se face Ø doctor
copilul îşi bate Ø joc de şcoală
…………………………………
relele sunt făcute de oameni

Concluzionăm că raportul gramatical activ presupune un nume subiect

principial nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic-
persoana reală care execută acţiunea, fie că există un nume obiect în acuzativ
care indică persoana reală ce suferă acţiunea (ex: Copilul cunoaşte lumea),
fie că nu există acest nume obiect.
Raportul gramatical activ este marcat printr-un sistem de mărci ce ies în evidenţă
prin opoziţie cu celelalte mărci. De aceea nu este convenabilă aprecierea că diateza activă
este nemarcată, raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu zero (ex:
bătrânul Ø priveşte Ø marea) şi mai rar, pronumele reflexiv discontinuu zero (ex: copilul
îşi aminteşte Ø).

36
 IV.Diateza pasivă

IV.1. Definirea diatezei pasive

37
 În accepţia tradiţională a gramaticii1, diateza pasivă arată că subiectul
gramatical suferă acţiunea, iar autorul, când este exprimat, e redat prin
complementul de agent:
„Drumurile sunt păzite de soldaţi
şi oamenii calcă uşor ca pisicile” (Z. Stancu, Desculţ)

În cadrul diatezei pasive, subiectul suferă acţiunea fără a o face el

însuşi2, de ex: Cartea fusese aşezată în raft. Diateză pasivă au numai verbele
tranzitive. Ea se formează cu verbul a fi în calitate de auxiliar, iar modurile
şi timpurile lui a fi sunt şi modurile şi timpurile verbelor la diateza pasivă.
La pasiv trebuie în general precizat care e autorul3, de ex: poarta a fost
deschisă de vânt, deoarece se poate crede că deschisă e un participiu cu
valoare adjectivală, în acest caz verbul fiind activ, exprimând o stare.
Diateza pasivă4 arată că acţiunea (îndeplinită de un autor neprecizat
sau redat printr-un complement de agent) este suferită de subiectul
gramatical. Există, deci, o neconcordanţă între subiectul logic şi subiectul
gramatical.
Diateza pasivă presupune o permutare de roluri5: complementul direct
(al verbului activ) devine subiect gramatical (în construcţia pasivă), iar
subiectul (logic şi gramatical) de la diateza activă devine complement de
agent al verbului la diateza pasivă. Astfel verbul la diateza pasivă îşi pierde
tranzitivitatea.
În limba română diateza pasivă se dezvolta în spaţiul a două tipuri de
structuri sintagmatice:
1
Gram. Acad., 1963, p.209
2
Ion Coteanu, Gramatică.Stilistică.Compoziţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1990 [= Coteanu,
Gramatică], p. 88
3
Graur, Gramatica azi, p.116
4
Brâncuş, Gramatica, p. 85
5
Idem, p. 86

38
  cu auxiliarul a fi, ca marcă specifică (pasivul perifrastic6)
 cu pronumele reflexiv se (pasiv reflexiv7)
Pasivul cu auxiliarul a fi, numit uneori pasiv analitic8, nu se confundă
cu (cea)laltă diateză, dar poate fi confundat adesea cu un predicat nominal
alcătuit din verbul copulativ a fi şi un participiu cu valoare adjectivală,
distincţia făcându-se in plan semantic (ex: Individul acela este (cam) limitat
şi Durata discuţiei a fost limitată) şi cu ajutorul contextului, în primul rând
prin prezenţa sau posibilitatea apariţiei unui complement de agent: Durata
discuţiei a fost limitată (de către organizatori). Confuzia cu un predicat
nominal este mai frecventă la pasivul cu a fi al verbelor momentane. De
aceea pentru asemenea verbe (a deschide, a găsi, a închide, a opri, a rupe)
se preferă folosirea reflexivului pasiv.
Pasivul cu a fi dă impresia că exprimă o stare ca rezultat al unei
acţiuni anterioare: Planul este îndeplinit (de toate unităţile) şi Planul se
îndeplineşte.
O restricţie gramaticală specifică pasivului cu a fi este relativa sa
incompatibilitate cu un subiect la singular exprimat printr-un substantiv
nearticulat situaţie în care se preferă pasivul reflexiv: se spune Nu se bea
cafea pe nemâncate şi nu Nu este băută cafea.
În concepţia mai nouă a specialiştilor9, sintagma cu auxiliarul a fi este
alcătuită din patru termeni, reprezentând trei unităţi lexicale autonome,
dezvoltând trei funcţii sintactice: nume(pronume)-subiect- auxiliarul a fi
variabil + tema de participiu a verbului (totdeauna verb tranzitiv), realizând
împreună funcţia de predicat-nume(pronume)-complement de agent.

6
Brâncuş, Gramatica, p.85
7
cf. Avram, Gramatica, Brâncuş, Gramatica, Gram.Acad., 1963
8
Avram, Gramatica, p. 203
9
Irimia, Gramatica, p. 201

39
 Sintagma cu pronumele reflexiv se este alcătuită din trei termeni:
substantiv(pronume)-subiect gramatical-pronumele morfem se împreună cu
verbul realizând funcţia de predicat. Exemplu : Porţile se închid.
Gramatica Academiei10 menţionează diferenţele dintre pasivul cu a fi
şi pasivul reflexiv:
 cele două tipuri de pasiv lasă de obicei în umbră autorul acţiunii
(activul atrage atenţia asupra subiectului);
 la verbele cu caracter momentan, reflexivul pasiv arată că
acţiunea se face în momentul vorbirii: târgul de carte se
deschide (astăzi), iar pasivul cu a fi exprimă o acţiune durativă:
târgul de carte este deschis (toată luna).

Ion Coteanu11 specifică deosebirile de înţeles dintre diateza activă şi

cea pasivă. Între o construcţie cu verbul la diateza activă şi una cu verbul la
diateza pasivă nu sunt mari deosebiri de înţeles. Propoziţiile : Vântul a
deschis poarta şi Poarta a fost deschisă de vânt comunică acelaşi fapt. Dar
prima pune în lumină subiectul care face acţiunea, pe când a doua pune în
lumină rezultatul, subliniind consecinţa pentru subiect a acţiunii întreprinse
de altcineva sau de altceva. Dintr-o asemenea deosebire decurge şi utilizarea
diatezei pasive în locul celei active, mai ales în situaţiile în care :
 cel ce face lucrarea este necunoscut, nu poate să fie precizat sau
nu dorim să-l precizăm; ex: Cartea este scrisă frumos (este
scrisă de cineva, dar nu ştim, nu vrem sau nu este nevoie să o
spunem);

10
Gram. Acad., 1963, p.209
11
Coteanu, Gramatica, p. 88

40
  se consideră mai important pentru comunicare starea
subiectului: Fratele meu a fost internat în spital;
 ajută la realizarea unei variaţii a felului în care se combină
ideile, de ex: Ion Creangă a scris „Amintiri din copilărie”.
Este o carte frumos scrisă (în loc de: El a scris-o frumos).
În ceea ce priveşte frecvenţa diatezei pasive, atât Gramatica
Academiei, cât şi Mioara Avram susţin că pasivul cu a fi este livresc, folosit
mai ales în limba literară contemporană, bucurându-se de o răspândire mai
mare, în timp ce pasivul reflexiv este popular.
În concepţia mai nouă a gramaticilor 12, diateza pasivă este tratată şi în
plan semantic, unde verbul la diateza pasivă se caracterizează prin trăsătura
+pasivitate, în înţeles sintactic, preluată de la subiectul gramatical:
„obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele)- subiect suportă, „suferă”
acţiunea (ex: Copacii au fost tăiaţi de Mihai) sau este chiar rezultatul
acţiunii verbului (ex: Copacii au fost desenaţi de Mihai).
Tot în interpretarea semantică, subiectul şi complementul de agent,
care satisfac cele două valenţe libere ale verbului tranzitiv, descriu două
limite distincte ale acţiunii verbale, corespunzând la două „obiecte” diferite
din planul referenţial:

A―„obiectul” pasiv→ subiect gramatical; B- „obiectul” activ→

complement de agent.

Astfel, raportul sintactic de la baza diatezei pasive este:

Subiect gramatical―Verb- predicat―Complement (de agent), fiind
expresia inversată, prin interpretarea lingvistică a locutorului.
12
Irimia, Gramatica, p. 201

41
 Sintagma cu auxiliarul a fi13 se dezvoltă pe baza temei de participiu a
verbului; sensul temporal de „perfect” al temei de participiu trece în sensul
de „pasiv”, opoziţia de timp fiind asigurată de verbul auxiliar. Ex: El laudă-
El este lăudat.
Sintagma cu auxiliarul se se dezvoltă pe baza structurii verbului de la
diateza activă, pe fondul inversării poziţiilor sintactice de subiect şi
complement.
Ex: Directorii au semnat cererea.
Cererea s-a semnat de directori.
(subiect) (complement direct/de agent)
Astfel, se observă că în planul expresiei, în paradigma termenilor
corelativi ai diatezei, diateza pasivă este termenul marcat, la ambele niveluri
(prezenţa morfemului14 specific, acordul în persoană şi număr al termenilor
sintagmei).

IV.2. Conţinut şi formă categorială

Diateza pasivă are o frecvenţă foarte redusă în comparaţie cu cea

activă şi poate apărea la un număr redus de verbe, şi anume la acelea care la
diateza activă au minimum două valenţe obligatorii, una consumabilă de
numele-subiect şi alta de numele-complement direct/intern şi care sunt
compatibile semantic cu pasivizarea (de exemplu verbul a bate, cu două
valenţe obligatorii la activ, acceptă semantic pasivizarea, spre deosebire de
13
Idem, p. 202
14
Dobridor, MDTL, morfemul, cf. fr. morphème, gr. morphe „formă”, gramatical este morfemul care
ajută la evidenţierea unei categorii gramaticale, s.v.

42
verbul a durea, de asemenea cu două valenţe obligatorii la activ, care nu
poate fi pasivizat din motive semantice).
Raportul gramatical pasiv15 se realizează obligatoriu în trei termeni,
pe lângă verbul-predicat-insuficient, cu cel puţin două valenţe obligatorii-
fiind necesar să existe, exprimate sau rezultând din context, atât un nume-
subiect care să sufere acţiunea verbului-predicat, cât şi un nume-
complement de agent, care să execute acţiunea verbului-predicat.
Din punct de vedere semantico-sintactic, aceste trei elemente ale
raportului pasiv sunt echivalente cu cele trei elemente ale raportului activ de
la verbele cu două valenţe obligatorii consumabile de un nume-subiect şi de
un nume-complement direct/intern, la ambele raporturi existând şi un
element activ, executant al acţiunii (care la raportul activ este numele-
subiect iar la pasiv este numele-complement de agent) şi un element pasiv,
pacient al acţiunii (care la raportul activ este numele-complement
direct/intern, iar la pasiv este numele-subiect):
Exemplu:
Maria a scris o poezie.
Tatăl ceartă copilul.
(nume-subiect activ) (nume-complement pasiv)
Poezia a fost scrisă de Maria.
Copilul este certat de tată.
(numele-subiect pasiv) (nume-complement de agent activ)

Având în vedere că: în limba română nu există verbe care să fie numai
pasive, ci diateza pasivă se construieşte cu elemente ale diatezei active;
pasivizarea unui verb activ nu este posibilă fără un element pasiv (care să

15
Dimitriu, Compendiu, p. 322

43
sufere acţiunea, subiectul) şi un element activ (care să execute acţiunea,
complementul de agent); la diateza activă singurul element pasiv este
numele-complement direct/intern ce poate deveni subiect pasiv la diateza
pasivă, reiese că echivalenţa raportuală există numai între elementele
raportului gramatical activ al verbelor cu două valenţe obligatorii şi
elementele raportului gramatical pasiv.
Astfel, diateza pasivă poate apărea doar la un număr redus de verbe,
majoritatea din rândul acelora care la diateza activă pot avea atât un nume-
subiect în nominativ, cât şi un nume în acuzativ―complement direct/intern,
de tipul: a bate, a auzi, a vedea, a prinde, a elibera, a căuta, a găsi, a ara.
Notă. Verbele active care nu au două valenţe obligatorii nu pot
apărea şi la diateza pasivă. În această situaţie se află verbele
active cu o singură valenţă obligatorie pentru numele-subiect,
de tipul a exista, a fi. La aceste verbe nu există un nume-
complement direct/intern pasiv care să sufere acţiunea. De
asemenea în aceeaşi situaţie de a nu putea fi pasivizate se află şi
verbele cu valenţă unică obligatorie (*ninge brazi, plouă florile)
şi verbele care nu au nici o valenţă obligatorie, de tipul a fulgui,
a se împrimăvăra.
Diateza pasivă poate apărea şi la câteva verbe, mai ales de informare,
care la diateza activă au un nume în nominativ-subiect, şi două nume în
acuzativ―complement direct (unul trimiţând la persoană şi altul la
nonpersoană): a întreba, a asculta, a anunţa, a chestiona.
Prin trecerea la diateză pasivă se consumă fie unica valenţă
obligatorie pentru complementul direct/intern, fie numai valenţa obligatorie
pentru complementul direct al persoanei.

44
 Raportul gramatical pasiv la care există trei termeni: verbul-predicat,
numele-subiect, numele-obiect (reprezentând conţinutul categorial al
diatezei pasive) se poate concretiza în două tipuri de structuri:
 pasivul cu auxiliarul a fi;
 pasivul cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv.
La diateza pasivă cu auxiliarul a fi, utilizată cu predilecţie în limba
literară, cei trei termeni ai raportului sunt dispuşi în varianta obiectivă a
topicii:

Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent

Copiii sunt certaţi de părinţi

Toate aceste elemente există, fiecare dintre ele putând fi exprimate

sau neexprimate.

„…Mi-a fost şi mie scris

Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!”
(G. Coşbuc, op. cit.)

„Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă”
(Mihai Eminescu, op cit.)

45
 Nu toate elementele a căror existenţă este indispensabilă diatezei
pasive cu a fi reprezintă mărci pentru această structură pasivă. În această
situaţie se află participiul verb-adjectiv, deoarece el este elementul ce poate
avea diateză pasivă. Acestuia i se anexează anumite cuvinte-flectiv16 ce
marchează diateza pasivă prin opoziţie cu alte cuvinte-flectiv sau cu zero
adăugate altor forme ale verbului de bază.

Exemplu:
Poeziile sunt recitate de copii.
Poeziile se recită de copii.
Copiii Ø recită Ø.

La diateza pasivă cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv cei

trei termeni ai raportului sunt de asemenea dispuşi în varianta obiectivă a
topicii:

Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent

Cartea se citeşte de (către) elevi

În afară de forma neaccentuată a pronumelui reflexiv17 care se

exprimă întotdeauna, ceilalţi doi termeni ai raportului pot fi lăsaţi
neexprimaţi:

Păcatele se pedepsesc (de Dumnezeu).

16
Dobridor, MDTL, (cf. fr. fléctif), flectivul este o unitate morfemică indivizibilă sau divizibilă- rezultată
din prima analiză în constituenţi imediaţi ai unui cuvânt, asemănătoare cu un morfem dependent, s.v.
17
De obicei se; excepţie în acest sens constituie verbul a se naşte, la care reflexivul poate fi de orice
persoană (m-am născut, te-ai născut) şi verbul a se vedea în contexte de tipul: Unde-ai fost de nu te vezi cu
anii?, Dimitriu, Tratat 1, p. 510

46
 Poezia se învaţă şi (ea, poezia)se recită.

„O fi viaţa chin răbdat

Dar nu ştiu, ea ni s-a dat [de către Dumnezeu]
Ca s-o trăim”
(G. Coşbuc, op. cit.)
Dintre cele trei elemente ale raportului gramatical pasiv nu reprezintă
marcă a pasivului numele-subiect, întrucât acesta apare şi la alte diateze, şi
verbul-predicat considerat unitar întrucât acest verb are diateză şi lui i se
adaugă cuvintele-flectiv prin care se marchează raportul gramatical pasiv.
Celelalte două elemente se constituie în mărci- discontinui, în opoziţie
cu mărcile discontinui ale celorlalte diateze:
 forma neaccentuată a pronumelui reflexiv este marcă
secundară (pentru că poate apărea şi la alte diateze);
 complementul de agent, neexprimat sau exprimat este marcă
principală.
Reţinem că raportul pasiv indică un nume-subiect pasiv oglindire a
faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acţiunea executată de
un alt nume în acuzativ, obiect (ex: marea este văzută de bătrân)
Raportul pasiv18 este marcat prin cuvinte-flectiv cu realizare concretă
(auxiliarul a fi şi complementul de agent discontinui intre acestea, verbul
auxiliar se constituie, datorită omonimiei posibile cu copulativul a fi, în
construcţie cu un participiu adjectiv- în marcă secundară, în vreme ce
complementul de agent, indispensabil construcţiei pasive se constituie în
marcă principală).

18
Dubois, DL, apud. Ioniţă, TIM, p. 163

47
 V. Diateza reflexivă

V.1. Definirea diatezei reflexive

Aşa cum este descrisă în gramatici1, diateza reflexivă a verbului

românesc reprezintă raporturi şi valori semantice atât de variate, încât
încadrarea lor în aceeaşi categorie poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel
se face o delimitare detaliată a valorilor formelor marcate cu reflexivul se,
distingându-se: reflexivele obiective (propriu-zise)- a se culca, a se
1
Iordan- Robu, LRC, p. 467

48
îmbrăca, a se încălţa, a se scula; dinamic― a se gândi, a-şi închipui, a se
ruga, a se teme; eventive―a se îmbogăţi, a se îngălbeni, a se întrista; de
reciprocitate―a se bate, a se certa, a se saluta; pasive―a se citi, a se
lucra, a se nota; posesive―a-şi da, a-şi găsi, a-şi opri, a-şi pune;
impersonale―a se crede, a se spune, a se zice.
Acest potenţial semantic al reflexivului, atât de productiv, a dat
naştere la numeroase discuţii contradictorii: unii consideră că aparţin
diatezei reflexive numai reflexivul obiectiv şi cel de reciprocitate (Ecaterina
Teodorescu), alţii apreciază că aceste valori sunt combinaţii sintactice libere
(Gram. Acad., 1963); reflexivul dinamic şi cel eventiv ar fi lipsite de sens
gramatical specific prin care să se opună formelor corespunzătoare active ori
pasive şi ar aparţine, deci, nivelului lexical.
În interpretarea autorilor Gramaticii Acamdemiei2, diateza reflexivă
este definită din perspectiva formei; verbul este în permanenţă însoţit de un
pronume reflexiv: Verbele reflexive se caracterizează prin aceea că se
conjugă după conjugarea diatezei active dar sunt întotdeauna însoţite de
pronume reflexive în acuzativ sau în dativ.
Introducând perspectiva sensului, în discutarea reflexivului autorii
capitolului observă:
 dintre verbele reflexive puţine au conţinut specific, distinct de
al diatezelor activă şi pasivă, de aceea puţine pot constitui o
diateză aparte;
 când verbul împreună cu pronumele reflexiv, poate fi înlocuit
cu acelaşi verb la diateza pasivă cu a fi, el aparţine diatezei
pasive;

2
Gram. Acad, 1963, p. 209

49
  când pronumele reflexiv care stă pe lângă verb poate fi înlocuit
printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi
caz cu el, are funcţie de complement direct sau indirect şi nu
avem a face cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active
însoţite de complemente exprimate prin pronume reflexive:
 din punctul de vedere al sensului, diateza reflexivă nu este o
categorie omogenă şi identifică două valori ale reflexivului3
 reflexiv dinamic (subiectul participă cu intensitate/
intens la acţiune): a se teme, a se rupe, a-şi bate joc, a
se gândi, a-şi uita etc.;
 reflexiv impersonal (subiectul nu prezintă interes): se
pare, se vorbeşte.
Dacă în definirea categoriei diatezei autorii capitolului păstrează, fie şi
din perspectiva stabilirii unui raport direct între forma verbului şi realitatea
lingvistică, identitatea celor două realităţi: ontologică şi lingvistică, în
descrierea diatezelor, cele două planuri se amestecă: subiectul gramatical
(realitate lingvistică) este raportat la acţiune (realitate extralingvistică).
Confundarea planurilor a fost determinată de incapacitatea definiţiei
dată diatezei de a distinge diferitele variante de actualizare a categoriilor; în
plan ontologic, raportul dintre acţiune şi autorul ei este întotdeauna acelaşi;
de vreme ce e autorul ei, acţiunea este totdeauna făcută de acesta (autorul
ei).
Absenţa unei concepţii clare despre raportul dintre formă (lingvistică)
şi conţinut (lingvistic) a determinat şi modul de interpretare a verbelor
(diatezei) reflexive.

3
Ibidem

50
 Exemplele date pentru susţinerea criteriului formal (verbe însoţite în
permanenţă de un pronume reflexiv) şi valorile identificate în planul
semantic al diatezei reflexive lasă confuz raportul dintre conţinutul lexical şi
conţinutul gramatical şi, în legătură cu aceasta, conceptul de morfem.
Opoziţia dintre îşi revine şi revine, se roagă (în biserică) şi roagă este
de natură lexicală şi nu gramaticală; în consecinţă pronumele reflexive îşi, se
nu pot îndeplini rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive 4, aşa cum se
interpretează în Gramatica Academiei.
Reflexivul dinamic se caracterizează prin imposibilitatea înlocuirii
pronumelui reflexiv cu un pronume personal în acelaşi caz, dar aceste verbe
nu permit nici comutarea cu Ø a pronumelui sau dacă această comutare se
face, ea are consecinţe în planul semantic al verbului; fără pronume reflexiv
(când comutarea este posibilă) verbul este un alt termen lexical:
Exemplu: El a revenit („se întoarce”) de la munte.
El şi-a revenit („şi-a schimbat starea”) din starea de şoc.
Imposibilitatea comutării pronumelui reflexiv cu un pronume personal
sau cu Ø caracterizează şi alte verbe care nu dezvoltă sens „dinamic”: a se
uita= sens activ, a se autoguverna= sens reflexiv.
Reflexivul impersonal este derutant prin exemplele date; verbul se
pare nu permite înlocuirea pronumelui reflexiv în nici un context, în timp ce
verbul se vorbeşte poate fi întrebuinţat şi în formă activă, cu sau fără
complement direct: El vorbeşte întruna, El te vorbeşte de rău peste tot.
Verbul românesc prezintă două variante de realizare (manifestare) a
sensului impersonal, condiţionat de prezenţa unui pronume reflexiv:

4
Ibidem

51
  cu pronume reflexiv obligatoriu, necomutabil, nici cu Ø, nici cu
un pronume personal: a se întâmpla, a se înnopta, a se face
ziuă, a (i) se cuveni etc.;
 cu pronume reflexiv comutabil cu Ø sau cu un pronume
personal: (el) spune- se spune etc.
După Gramatica Academiei5, există anumite interferenţe între
diateza reflexivă şi cea activă, interferenţe ce sunt explicate după cum
urmează.
Se consideră diateză reflexivă când:
 verbul respectiv nu poate apărea în limba română decât însoţit
de un pronume reflexiv: a se acomoda, a se cuveni etc. sau
când forma reflexivă a verbului are alt sens faţă de forma
activă: a se aştepta la ceva―a aştepta pe cineva, a se uita- a
uita. Aceste verbe formează aşa-numita categorie a verbelor
reflexive-dinamice. Din punct de vedere sintactic, acelaşi statut
îl au şi verbele eventive (care arată că subiectul se transpune în
altă stare decât cea în care se găsea6) ca: se întristează, se
învineţeşte;
 verbele sunt reflexive-impersonale: se pare, se zice;
 apar formele reflexive-pasive (care aparţin de fapt diatezei
pasive) de tipul se speră (de către organizatori).
Se consideră diateză activă când:
 pronumele reflexiv cu formă neaccentuată poate fi dublat de un
pronume reflexiv la forma accentuată sau poate fi înlocuit cu un
5
Ibidem
6
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic”,
Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998 [=DEX], verb reflexiv eventiv= verb
reflexiv care arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că subiectul se transpune în altă stare
decât aceea în care se găsea, Din fr. èventif, s.v.

52
 pronume personal şi cu un substantiv. Aceste situaţii sunt o
dovadă a faptului că verbul respectiv există în limba română
independent de pronumele reflexiv, şi pronumele reflexiv nu
este parte componentă a formei verbale: Ea se îmbracă (pe
sine), Ea îl îmbracă (pe copil.);
 pronumele reflexiv are sens reciproc. Ei îşi dau bună ziua (unul
altuia)/ Ei se iubesc (unul pe altul). etc.;
 pronumele reflexiv are valoare de dativ posesiv, altfel spus
pronumele reflexiv, deşi este în cazul dativ, are sens posesiv,
determinând―din punct de vedere semantic- un substantiv, nu
un verb, având astfel funcţia de atribut pronominal.
Când verbul este la diateza reflexivă, (propriu-zisă, reflexiv-pasiv,
reflexiv-impersonal) pronumele reflexiv care îl însoţeşte nu are funcţie
sintactică de parte de propoziţie, fiind marcă a diatezei reflexive a verbului.
Când verbul este la diateza activă, pronumele reflexiv care îl însoţeşte
are funcţie sintactică de parte de propoziţie (complement direct sau
complement indirect). În toate aceste cazuri, funcţia sintactică a pronumelui
reflexiv se află prin întrebare (găsind în A-CD iar în D-CI/ATR).
Potrivit accepţiei lui Iorgu Iordan7, aparţin diatezei reflexive toate
formele marcate cu se (mă, te, ne, vă, îmi, îţi, îşi) care se opun formelor
corespunzătoare ale diatezei active: a culca/ a se culca, a îmbrăca/ a se
îmbrăca, a ruga/a se ruga, a îngălbeni/ a se îngălbeni, a bate/a se bate.
Diateza reflexivă se opune ca formă paradigmatică nu diatezei pasive- cu
care se aseamănă prin direcţia tranzitivităţii, ci celei active, al cărei subiect
nu este pacientul procesului.

7
Iordan- Robu, LRC, p.467

53
 Sunt totdeauna reflexive cca 60 de verbe 8: a se avânta, a se baza, a se
bălăci, a se bâlbâi, a se burzului, a se căi, a se căţăra, a se dumiri, a se
erija, a se fandosi, a se frăsui, a se fuduli, a se gudura, a se hlizi(reg.), a se
hodini(reg.), a se ivi, a se iţi, a se jelui, a se lamenta, a se lăfăi, a se mândri,
a se mocăi(reg.), a se ofili, a se poticni, a se preta, a se pripi, a se ramoli, a
se răzgândi, a se reculege, a se ruşina, a se sfii, a se sclifosi, a se văicări, a
se văieta, a se zvârcoli. Unele dintre acestea se folosesc (rar) şi la diateza
activă (sau la cea pasivă), dar cu un sens diferit, formând serii de omonime:
a se teme (=a-i fi teamă)/ a(-şi) teme (soţul, soţia)= a fi gelos şi a fi temut= a
fi un om de care se teme lumea; a se ciondăni (reflexiv de reciprocitate= a
se certa)/ a ciondăni (pe cineva)= a bate la cap, a sâcâi. Alte verbe au un
sens diferit dacă sunt marcate cu se, formând serii de omonime cu formele
nemarcate: a arăta/ a se arăta, a amărî/a se amărî, a dedica/ a se dedica, a
imagina/ a-şi imagina, a jeli/ a se jeli, a jena/ a se jena, a lăsa/a se lăsa, a
lumina/ a se lumina, a plânge/a se plânge, a prinde/ a se prinde, a ocupa/ a
se ocupa, a pricepe/ a se pricepe, a stăpâni/ a se stăpâni, a uita/ a se uita.
Majoritatea lor sunt verbe subiective care, marcate cu se, devin reflexice
dinamice (cf. Gram. Acad, 1963).
Verbele eventive la diateza reflexivă alimentează subclasa verbelor
care semnifică devenirea, opunându-se formelor lor active care exprimă
acţiuni cauzative: a se albăstri, a se albi, a se ameţi, a se dubla, a se
îmbogăţi, a se îmbolnăvi, a se împuţina, a se încreţi, a se îndârji, a se
îngălbeni, a se înghesui, a se îngreuna, a se însufleţi, a se întrista, a se mări,
a se micşora, a se reduce, a se subţia, a se înveseli. Motivarea structural-
derivativă a acestor verbe explică şi modificările semantice care au loc prin
reflexivizarea lor cu morfemul se; în dependenţă de conţinutul lor semantic,
8
Idem, p.468

54
la unele dintre ele reflexivizarea semnifică devenirea progresivă, la altele
regresivă, la altele, redevenirea; la altele devenirea este totală, la altele
parţială9.
Reflexivizarea se intersectează cu valoarea activă la verbele pe care
Gramatica Academiei10 le numeşte active construite cu complemente
exprimate prin pronume reflexive, adică obiective, reciproce şi posesive, care
nu ar aparţine diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit
printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el.
Substituirea pronumelui reflexiv este într-adevăr posibilă şi nu numai
la aceste verbe, ci şi la altele: mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac etc., ne
salutăm, vă salutăm, îi salutăm; îmi dau, îţi dau, îi dau etc. În această
situaţie însă, ne aflăm în paradigma unităţii ocurente în poziţia complement
direct coreferent cu formele accentuate ale pronumelor ori cu un nume,
deoarece verbul rămâne în aceeaşi diateză (activă), iar în poziţia subiectului
se află aceeaşi unitate, denotând acelaşi agent (altul decât
pacientul),realizându-se şi acordul specific de persoană.
Dacă însă prin mărcile pronominale mă, te, se, ne, vă, îmi, îţi, îşi se
realizează şi identitatea dintre agent şi pacient, ne aflăm în paradigma
diatezei reflexive şi este evident că mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac nu
reprezintă opoziţii ale verbului a îmbrăca, în timp ce mă îmbrac, te îmbraci,
se îmbracă alcătuiesc o paradigmă în cadrul diatezei reflexive.
Situaţia verbelor reflexive de reciprocitate este diferită la cele două
numere. Verbe ca a căsători, a certa, a contrazice, a iubi etc. semnifică
reciprocitatea numai la plural, deoarece la singular acest sens se explică
sintactic prin complementul sociativ. Astfel, mă căsătoresc, te căsătoreşti, se

9
Ibidem
10
Gram. Acad., 1963, p.120

55
căsătoreşte, ne căsătorim sunt sinonime pentru bărbaţi cu mă însor, te însori
etc. iar pentru femei cu mă mărit, te măriţi; Ion se ceartă înseamnă că Ion
este certăreţ, nu neapărat că acum se ceartă cu cineva la fel ca Ion se bate=
este bătăuş.
La plural însă, formele ne căsătorim, ne împăcăm, ne certăm, ne
salutăm, ne iubim, vă căsătoriţi, vă împăcaţi, vă certaţi, vă salutaţi, vă iubiţi
au sensul de reciprocitate şi de obicei, pluralul presupune doi (ori mai
mulţi) parteneri. Nu este exclus ca pronumele ne să semnifice posesia
numelui aflat în poziţia complementului direct: ne căsătorim (băiatul), vă
certaţi (copiii voştri), situaţie în care ne, vă, îşi, semnifică posesia,
apartenenţa, dependenţa obiectului direct de subiect. Aceasta însă nu
schimbă funcţia reflexivă specifică a mărcii pronominale.

V.2. Conţinut şi formă categorială

Diateza reflexivă e aseamănă cu cea pasivă în privinţa frecvenţei (care

este foarte redusă) şi a verbelor la care poate apărea: dacă majoritatea
verbelor româneşti pot avea diateza de bază, adică diateza activă, diateza
reflexivă, la fel cu cea pasivă, este posibilă la un număr mai mic de verbe,
acelea care la diateza activă pot avea cel puţin două valenţe obligatorii, una
pentru numele-subiect şi alta pentru numele-complement direct/intern.
Diateza reflexivă11 se realizează în trei termeni: verbul considerat
unitar, numele-subiect şi numele-complement direct de tip special. Aceşti
11
Dimitriu, Compendiu, p 328

56
trei termeni ai reflexivului au echivalenţă semantico-sintactică/funcţională
cu termenii raportului activ numai de la verbele care, compatibile semantic
cu reflexivitatea au obligatoriu şi nume-subiect şi minimum un nume-
complement direct/intern.
Notă. Ca şi la pasiv (vezi supraIV.2), şi la reflexiv este necesară
sublinierea compatibilităţii semantice cu reflexivizarea, întrucât
un verb ca a durea are condiţia formală pentru diateza
reflexivă, dar nu poate apărea la diateza reflexivă pentru că este
incompatibil semantic cu reflexivitatea.
Potrivit concepţiei lui C. Dimitriu12, au compatibilitate semantică cu
reflexivitatea mai ales verbele ce privesc persoana fizică umană, pentru că
aceasta poate fi dedublată lingvistic într-un nume-subiect activ şi un
pronume-complement de tip special pasiv (de felul a se spăla, a se pieptăna,
a se ruja, a se îmbrăca, a se încălţa, a se descălţa etc.)
De asemenea, pot deveni compatibile semantic cu reflexivitatea şi
verbe ce exprimă acţiuni ce vizează orice activitate a persoanei umane
(verbe ca: a se abona, a se reabilita, a se recuza, a se droga, a se acoperi, a
se apăra etc.)
La raportul gramatical reflexiv numele-subiect activ şi numele-
complement direct de tip special trimit la o singură persoană reală (A) care
apare dedublată gramatical într-un nume în nominativ:
Maria (A)
cunoaşte
se=(A)

12
Dimitriu, Tratat 1, p. 512

57
 După cum explică C. Dimitriu, prin trecerea de la activ la reflexiv se
consumă de către complementul direct de tip special se, valenţa obligatorie
pentru complementul direct « persoană ».
Exemplu:
Ion nu-l întreabă pe Mihai ce fac vecinii (verbul nu întreabă are două
complemente directe: îl… pe Mihai; ce fac vecinii)
Ion nu se întreabă ce fac vecinii (verbul nu se întreabă are numai o
determinare completivă directă, propoziţia ce fac vecinii)
Valenţa pentru cea de-a doua determinare completivă este consumată
de se.
În legătură cu exprimarea/neexprimarea celor trei termeni care există
obligatoriu, numai subiectul poate fi neexprimat: fata se piaptănă şi (ea,
fata) se rujează.
În ceea ce priveşte forma categorială a diatezei reflexive, forma
neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ- complement direct de tip
special- care există şi este întotdeauna exprimată- constituie marca diatezei
reflexive prin opoziţie cu mărcile celorlalte diateze, împreună cu zero
discontinuu (prin raportare la diateza pasivă, acesta din urmă se opune
complementului de agent: se scarpină Ø – Ø scărpinându-se.
Condiţia esenţială pentru identificarea diatezei reflexive este asocierea
formei (pronumele reflexiv neaccentuat în acuzativ) cu conţinutul, fapt ce se
recunoaşte prin posibilitatea virtuală de dublare a formei neaccentuate a
pronumelui reflexiv în acuzativ prin forma accentuată a aceluiaşi pronume,
posibilitate ce nu există la celelalte diateze: compară omul se îmbracă >
(virtual) omul se îmbracă (pe sine) cu omul se hotărăşte>*omul se hotărăşte
(pe sine), poeziile se recită >*poeziile se recită (pe sine), ei se căsătoresc
(pe sine), se face frig >*se face frig (pe sine).

58
 După cum afirmă D. Irimia13 în plan semantic, verbele la diateza
reflexivă se caracterizează prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în
interiorul relaţiei verb (predicat) ↔ nume (subiect), coexistenţa, în sfera
subiectului, a trăsăturilor +activ şi +pasiv, în raport semantic cu un acelaşi,
„obiect” în realitatea extralingvistică: „obiectul” exprimat prin substantivul
(pronumele) subiect face acţiunea exprimată prin verbul predicat (Maria
recunoaşte) şi suferă tot el aceeaşi acţiune (…recunoaşte pe sine): Maria
recunoaşte pe sine → Maria se recunoaşte (pe sine). Acţiunea pleacă de la
subiect şi se întoarce la subiect (Maria/ea→ pe ea/ pe sine).

V.3. Consideraţii asupra aspectelor reflexivului

În cadrul categoriei gramaticale a diatezei, diateza reflexivă suscită

cele mai vii dispute, determinate, pe de o parte de diferenţe în utilizarea
criteriilor de definire, pe de altă parte, de funcţiile variate ale cliticului
reflexiv, fapt ce determină, „subcategorizările” reflexivului (obiectiv, pasiv,
eventiv etc.)
Având în vedere complexitatea problemei, nu ne propunem, în
lucrarea noastră, un demers exhaustiv, ci reliefarea unor aspecte discutabile.

13
Irimia, Gramatica, p.203

59
 Notă. Cliticul reflexiv14 este o clasă de forme neaccentuate de
pronume reflexiv prezentă în limba română nu numai pe lângă
suportul verbal (se gândeşte, îşi dă seama), ci şi pe lângă
substantive (plânsu-şi) sau prepoziţii (asupră-şi). La raportul
gramatical reflexiv15, aceeaşi persoană reală, la singular sau
plural se dedublează gramatical într-un nume în nominativ-
subiect, care în realitate este activ, executând acţiunea şi un
nume/pronume reflexiv neaccentuat în acuzativ, complement
direct de tip special, care, în realitate, suferă acţiunea (ex: El
se spală). Fiind unul dintre termenii opozabili ai diatezei, indică
reflexivul, în raport cu activul- coreferenţialitatea cu doi
participanţi la acţiune (agentul şi pacientul sau actualizarea Ion
se laudă) fie agentul şi beneficiarul (Ion îşi impune).
Reinterpretarea într-un cadru teoretic mai larg a reflexivului, privit
diacronic dar şi sincronic, reflectă o dihotomie în demersul cercetării: unii
lingvişti concep reflexivul în afara opoziţiilor, singura condiţie fiind prezenţa
flectivului (pronumele reflexiv în acuzativ), şi concluzionează că aparţin
reflexivului toate verbele însoţite de reflexiv.
Alţi lingvişti16 identifică reflexivul pornind de la conţinut categorial
justificând apariţia cu valoare deosebită a mărcii reflexive.
Forma diatezei, (interpretată inconvenabil ca aspect exterior al
verbului diferit de la o diateză la alta), trebuie înţeleasă ca o anumită marcă
prezentă în structura morfologică a verbului când raportul gramatical este
acelaşi. În acest context pronumele mă, te, se reprezentând aceeaşi persoană
gramaticală cu subiectul (în construcţii de tipul mă spăl, te speli) sunt
14
DŞL, s.v.
15
Dimitriu, Tratat 1, p.449
16
Dimitriu, Tratat 1, p. 492

60
considerate complemente directe de tip special, adică mărci ale diatezei
reflexive, esenţiale şi pentru intenţia comunicării, ca mărci ale categoriilor
gramaticale de persoană şi număr la verb.
Dacă diateza poate fi concepută în afara opoziţiilor, singura condiţie
fiind prezenţa fiind prezenţa cliticului reflexiv, atunci- susţin unii
cercetători17- aparţin reflexivului toate verbele însoţite de pronume reflexiv-
clitic reflexiv sau anaforă reflexivă18, acceptându-se, deci, criteriul formal
pentru delimitarea diatezei.
Notă. Anafora reflexivă este un component lipsit de referinţă
proprie, care cere obligatoriu concurenţa unei surse referenţiale,
prin legare, cu antecedentul nominal (în categoria ei
guvernantă). De exemplu, în fraza Profesorul crede că elevii nu
se ajută destul (unul pe altul, reciproc) se este anaforă fiind
legat de nominalul referenţial elevii în limitele aceleaşi
propoziţii. (În limba română, limba ce se caracterizează prin
dublarea obiectului, reflexivul leagă trei termeni:
subiectul―cliticul reflexiv―obiectul direct/indirect. Ex: Ion se
laudă pe sine./ Ion îşi impune sieşi.).
Adoptându-se criteriul formal- însoţirea verbului de pronumele
reflexiv- se subliniază totodată (în Gram. Acad., 1963, p. 209) că diateza
reflexivă, din punctul de vedere al sensului, nu este o categorie omogenă,
subcategoriile sale se deosebesc între ele în aşa măsură, încât nu pot fi
reduse la o definiţie unitară, valabilă pentru toate, propunându-se ca valori
ale reflexivului.

17
Gram. Acad., 1963, în cadrul diatezei reflexive, intră numai verbele însoţite de pronume reflexive care nu
pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în acelaşi caz […] căci pronumele reflexiv
îndeplineşte rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive, p. 209
18
DŞL, s.v.

61
 La reflexivul dinamic acţiunea este făcută cu participarea intensă din
partea subiectului sau cu un interes special. Această categorie este proprie
atât verbelor reflexive cu acuzativul cât şi celor cu dativul a se teme, a se
ruga, a-şi bate joc ( „Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înştiinţăm pe
Măria-sa”, Sadoveanu):
 verbe reflexive (cu subdiviziunile reflexiv dinamic (se
gândeşte, îşi închipuie19), la care pronumele neînlocuibil este
marcă a reflexivului la acţiune) şi reflexiv impersonal (se pare),
verbe la care reflexivul are valoare de marcă, neinteresând
autorul acţiunii. Reflexivizarea, în opinia Gramaticii
Academiei, se intersectează cu valoarea activă la verbele numite
active construite cu complemente exprimate prin pronume
reflexive, , cu valorile obiective, reciproce şi posesive care nu ar
aparţine diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi
înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în
acelaşi caz cu el;
 verbe active pronominale (verbe active însoţite de
complemente exprimate prin pronume reflexiv în datic sau în
acuzativ) cu subdiviziunile:
 verbe pronominale obiective (pronumele poate fi în
acuzativ şi atunci subiectul face acţiunea şi tot el o
suferă: m-am îmbrăcat);
 verbe pronominale reciproce- acţiunea e făcută în acelaşi
timp de două sau mai multe subiecte, fiecare suferind
efectele acţiunii făcute de celălalt (celelalte): se ceartă;

19
Iordan- Robu, LRC, p. 467

62
  Verbe pronominale posesive (subiectul e posesorul
obiectului, reflexivul fiind în dativ): îşi dădu pălăria jos;
 Verbe eventive(subiectul se transpune în altă stare decât
cea iniţială): se îngraşă;
Această teorie este neconvenabilă, întrucât nu respectă principiul
consecvenţei în utilizarea criteriilor de delimitare se porneşte de la criteriul
formal (verbe însoţite de pronume reflexiv), recurgându-se pe parcurs, la
criteriul semantic- cine face acţiunea, cine o suferă) şi al raportului
gramatical (subiect-acţiune-obiect).
Inconsecvenţa se menţine şi la nivelul terminologiei (subiectul face
acţiunea şi tot el suferă efectele), confundându-se planul entităţilor (entitate-
subiect, din planul referentului) cu planul lingvistic nume-subiect din planul
lingvistic; entitate-obiect, din planul ontic, cu nume-obiect (dedublare a
numelui subiect), în planul lingvistic.

V.3.1. « Valoarea obiectivă » , activă sau reflexivă?

În lucrările mai « vechi » se consideră ca « valoare obiectivă » a

diatezei reflexive verbe de tipul a se îmbrăca, a se spăla deoarece forma
neaccentuată de acuzativ sau dativ a pronumelui reflexiv nu este marcă a
diatezei reflexive, putând fi înlocuită cu forma neaccentuată a pronumelui
personal (omul se îmbracă/ omul îl îmbracă).
Cum pronumele personal, formă neaccentuată de acuzativ, are funcţie
de complement direct, urmează că şi pronumele reflexiv forma de acuzativ

63
neaccentuată este complement direct, ceea ce, în această opinie, ar însemna
că pronumele reflexiv o forma neaccentuată de acuzativ ar fi complement
direct, iar verbul determinat de acesta ar fi la diateza activă.
Aşa cum demonstrează C. Dimitriu, Tratat 1, p. 499, nu pot fi egale
două structuri de tipul omul se îmbracă şi omul îl îmbracă, întrucât în prima
structură există o singură persoană reală participantă la acţiune, dedublată
lingvistic într-un nume subiect activ, omul, şi un pronume reflexiv,
neaccentuat în acuzativ complement direct de tip special pasiv se, pe când în
a doua structură, există două persoane reale participante la acţiune,
concretizate- prima- în numele subiect activ omul şi a doua în pronumele
personal în acuzativ- complement direct propriu-zis pasiv îl, fapt ce
demonstrează că a doua structură prezintă un raport activ, iar prima reflexiv.
Întrucât raportul gramatical, în acest caz, este evident reflexiv în
sensul că subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect
gramatical- aşa cum precizează C. Dumitriu, Tratat 1, p. 489: la verbele de
tipul a se spăla, sublinierea identităţii în realitate a persoanei subiectului cu
cea a obiectului este posibilă teoretic şi practic- prin dublarea formei
neaccentuate cu forma accentuată a aceluiaşi pronume (eu mă spăl pe mine).
Apoi mă, te, se, (din mă spăl, te speli) reprezintă aceeaşi persoană
gramaticală cu subiectul şi sunt complemente directe, trimiţând la raportul
gramatical reflexiv, fiind, prin urmare, complemente directe de tip special.
Acesta se exprimă prin acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv care
poate fi dublat doar în principiu (se spală pe sine) şi se deosebeşte de
complementul direct propriu-zis exprimat prin pronume personal care poate
fi substituit cu substantivul fără a modifica intenţia comunicativă a
vorbitorului (îl vede→ vede pe om)(faţă de se spală→spală pe copil unde

64
substituţia complementului direct de tip special modifică intenţia
comunicativă a vorbitorului.
O altă problemă o constituie cazul pronumelui reflexiv cu care se
construieşte diateza reflexivă. Formele marcate cu pronume reflexiv în dativ
sunt în opoziţie de diateză cu formele nemarcate, aparţinând paradigmei
verbului. Dar verbele marcate cu pronume reflexive în dativ nu sunt
adevărate reflexive20 întrucât nu marchează raportul de identitate între
subiect şi obiect, ci indică interesul subiectului (ex: îmi râd de proşti şi râd
de proşti sunt construcţii active)
Singurul care se justifică ca marcă a reflexivului este pronumele se în
acuzativ, marcând identitatea între unităţi, respectiv, dedublarea numelui
subiect în nume obiect, un complement direct de tip special21.
Unele verbe reflexive formează serii de omonime cu formele lor
nemarcate (formele active ale verbelor reflexive fiind folosite cu sens
diferit): a se teme/ a-i fi frică şi a-şi teme (soţul) sau, invers, verbe active,
care capătă alt sens dacă sunt marcate cu se (ex: a arăta şi a se arăta, a
amărî şi a se amărî, a dedica şi a se dedica, a plânge şi a se plânge, a uita
şi a se uita).
În acest caz elementul reflexiv priveşte nivelul lexical-semantic al
limbii diferenţiind (lexical) pe a uita (=a nu-şi aminti) de a se uita (=a
privi).

V.3.2.Aspecte ale « valorii dinamice » a unor verbe

20
Iordan- Robu, LRC, p.462
21
Dimitriu, Tratat 1, p.499

65
 O discuţie specială necesită reflexivul dinamic, ca valoare a
reflexivului ce sugerează o participaţie intensă din partea subiectului în
concepţia Gramaticii Academiei, ceea ce a generat opinii diferite în rândul
lingviştilor, strâns legate de interpretările date diatezei reflexive şi, în
general, verbelor însoţite de pronume reflexive, verbe care pot fi la diateza
activă (îşi aminteşte), pasivă (se crede), reflexivă (se spală), impersonală (se
înserează).
Bazându-se pe concepţii diferite asupra planului formei (mărcii),
criteriului reflexiv, în definirea diatezei, lingviştii au dat soluţii diferite
(pornind de la aceeaşi particularitate şi anume, caracterul nesubstituibil al
pronumelui reflexiv cu valoare de marcă (pronumele reflexiv nu păstrează
nimic din valoarea lui primitivă de complement direct 21, fapt care fie că
încadrează verbele de tipul a se teme, a se gândi în reflexiv dinamic, fie le
situează în diateza activă)
În Gramatica Academiei22, după precizarea conţinutului diatezei
reflexive (în cadrul diatezei reflexive intră numai verbele însoţite de
pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu
substantive în acelaşi caz).
În aceste situaţii, pronumele reflexiv îndeplineşte rolul de marcă
morfologică a diatezei reflexive. Exemplele se roagă faţă de roagă, îşi
revine faţă de revine subcategorizează diateza reflexivă în următoarele
categorii:
 Reflexiv dinamic;
 Reflexiv impersonal.

21
E. Câmpeanu, Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL, 1960, fasc. 1-2, p. 88 [= Câmpeanu,
Funcţ.], apud. Dimitriu, Tratat 1, p.244-245
22
Gram. Acad., 1963, p.209

66
 Reflexivul dinamic este definit prin participarea intensă din partea
subiectului sau cu un interes special23 fiind marcat atât cu pronume reflexiv
formă neaccentuată de acuzativ (mă gândesc), cât şi cu dativul
(închipuieşte-ţi).
În aceeaşi opinie24 verbele de la : diateza activă sau de la pasivul
reflexiv pot deveni reflexive dinamice cu acuzativul (a se ambiţiona, a se
afla în cu sensul de a exista; eventivul a se veseli (cu sensul de a se înveseli)
devine a fi vesel, a petrece.
Existenţa reflexivului dinamic, în care pronumele reflexiv nu
păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct p. 244-245,
apare şi în alte studii25 cu menţiunea că reflexivul dinamic poate fi numit şi
mediu.
Alţi lingvişti26 numesc dinamicul reflexiv mediu cu un conţinut
specific reprezentat prin verbele reflexive, la activ tranzitive şi intranzitive
care fiind folosite împreună cu un pronume reflexiv arată participarea
afectivă a subiectului la acţiunea pe care o săvârşeşte, arată că această
acţiune este săvârşită cu o deosebita intensitate (a-şi bate joc, a-şi lua
zborul).
La fel cu Gramatica Academiei, se consideră că imposibilitatea
înlocuirii pronumelui reflexiv se întăreşte nuanţa afectivă subliniind că
acţiunea îl priveşte direct pe autorul ei.
În DŞL27 se precizează că reflexivul dinamic, în gramatica limbii
române, desemnează o specie sintactico-pragmatică de verbe reflexive cu

23
Ibidem
24
Idem
25
Câmpeanu, Funcţ., p.88
26
S. Stati, Verbe reflexive construite cu dativul, SCL, V, 1954, nr. 1-2, p.143, apud. Ioniţă, TIM, p.169
27
DŞL, s.v.

67
clitic reflexiv, cu formă de acuzativ sau dativ obligatoriu 28, a cărui ocurenţă
înseamnă nu numai o trăsătură sintactică inerentă, ci şi o încărcătură
pragmatică specială: participarea intensă şi interesată a subiectului. Prezentă
în toate variantele limbii (a se gândi, a-şi imagina), apare cu predilecţie în
variantele marcate stilistic (a se holba).
În Irimia29, subliniindu-se complexitatea diatezei dinamice în raport cu
celelalte diateze, se arată că:
 Unele verbe pot dezvolta diateza ca o categorie lexico-
gramaticală;
 Altele ca o categorie gramaticală.
Trăsătura definitorie pentru verbele dinamice este subiectivitatea
conţinutului semantic, trăsătură care se manifestă diferit în sintagmele de doi
termeni autonomi lexical şi sintactic (Mihaela s-a speriat) faţă de sintagmele
cu trei termeni (Mihaela s-a îngrijit de trandafiri)30.
Verbele din prima sintagmă ar putea fi folosite şi activ, dar folosirea
lor curentă este reflexivă, variante primare (la diateza dinamică). Folosirea
activă a acestor verbe dezvoltă variante ale subiectivităţii: eventiv (a (se)
cuminţi), pasiv (a se speria), factitiv (a-l cuminţi).
În cazul unor verbe (a-şi aminti) şi locuţiuni (a-si aduce aminte)
subiectivitatea nu anulează tranzitivitatea impusă de nevoia descrierii unor
limite exterioare sferei subiectului, ceea ce şi face ca sintagma diatezei
dinamice să cuprindă trei termeni obligatorii, în semantica verbului
coexistând trăsătura subiectiv cu trăsătura obiectiv31.

28
Ecaterina Teodorescu, Reflexiv şi pronominal în LR, 1965, nr.5, verbele însoţite de reflexiv în dativ sunt
scoase în afara diatezei sau sunt situate la activ, termen de referire pentru pasiv şi reflexiv, întrucăt
pronumele este un simplu formant lexical, p. 549
29
Irimia, Gramatica, p.207
30
Ibidem
31
Idem, p.208

68
 Trăsătura obiectivitate, autonomă faţă de conţinutul lexical al verbului
este dezvoltată de flectiv (a îngrijit vs. s-a îngrijit) accentuând interesul faţă
de subiectul acţiunii. Rezultă, în opinia specialistului, că diateza dinamică
este o categorie lexico-gramaticală pentru verbele la care pronumele
reflexiv este cvasiobligatoriu (a se întrista) şi este o categorie gramaticală
întrebuinţate, de regulă la active (a achita/ a se achita). Se disting, astfel,
după deosebirile în plan semantic şi în plan sintactic, trei valori ale
dinamicului:
 Dinamic obiectiv (cu un subiect obligatoriu): El se foloseşte de
naivitatea mea.;
 Dinamic subiectiv (absolutizarea subiectivităţii): El se
fâstâceşte.;
 Dinamic pasiv (diateza medie, există o cauză exterioară): El se
sperie de orice.
Indiferent de poziţia pe care s-au situat lingviştii, în discutarea valorii
dinamice, s-au adus în discuţie, ca definitorii, două trăsături:subiectivitatea
(subiectul este interesat de desfăşurarea acţiunii sau este punctul de interes în
comunicare) şi existenţa obligatorie a pronumelui reflexiv, nesubstituibil.
Se impun, de asemenea, două constatări:
 Nu toate verbele însoţite de pronume reflexiv sunt dinamice (a
se uita este obiectiv);
 Nu toate verbele pronominale rămân în afara diatezei reflexive
(a se sinucide este reflexiv).
Faptul că unui număr mare de verbe pronominale le corespund verbe
nepronominale produce un reviriment al discuţiei despre valoarea dinamică.

69
 Într-o altă opinie32, verbele dinamice aparţin diatezei active deoarece
raportul gramatical existent la aceste verbe nu este nici într-un caz reflexiv,
întrucât subiectul nu suferă acţiunea făcută de el însuşi (ea se gândeşte):
Ceea ce este evident la verbele în discuţie este faptul că subiectul este
întotdeauna activ- executând acţiunea (eu mă gândesc, tu te bizui) care,
uneori, trece asupra unui obiect (el s-a jurat un jurământ). De asemenea
admiterea reflexivului cu pronume reflexiv în dativ (a-şi aminti), se bazează,
în exclusivitate, pe criteriul formal, fapt ce contrazice esenţa raportului
categorial reflexiv, care constă în coincidenţa persoanei subiectului cu
persoana obiectului. Prin urmare, nici una dintre întrebuinţările reflexivului
cu dativul nu exprimă raportul reflexiv şi deci, aceste întrebuinţări nu pot
reprezenta diateza reflexivă33.
Reţinem opinia că valoarea dinamică reprezintă un tip special de
raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate.
Se constată, aşadar, că există şi verbe ca a se abţine, a se codi, a se
cuveni, care nu apar în limbă decât însoţite de pronume reflexiv: asocierea
constantă cu pronumele reflexiv îi anulează acestuia calitatea de element
lexical şi sintactic independent, având statutul unui component de tip special
al verbului, aşa cum n-ar putea ignora prefixul în cazul derivatelor a preface,
a desface, tot astfel nu putem omite reflexivul în verbe ca a se căi, a se
baza, a se burzului, a se sfii (cca 60 de verbe totdeauna reflexive)34.
S-ar putea admite două tipuri de construcţii verbale cu conţinut
categorial reflexiv (înţelegând prin conţinut reflexiv trecerea acţiunii
săvârşite de numele subiect tot asupra acestuia, dedublat cu reflexivul se sau

32
Dimitriu, Tratat 1, p.512
33
Dimitriu, Tratat 1, p.492
34
Iordan- Robu, LRC, p.468

70
semantic, identitate referenţială a două argumente distincte ca funcţie
sintactică):
 Construcţii reflexive obligatorii, constituite în jurul unor verbe
intrinsec reflexive (a se bosumfla, a se burzului, a se lamenta, a
se căciuli, a se codi, a se crampona, a se eschiva, a se sinchisi)
Notă. Părerea unor lingvişti35 este că, întrucât aceste verbe au în
toate apariţiile trăsătura obligatorie a reflectivităţii, nu participă
la opoziţia de diateză. Se ignoră astfel statutul special al
categoriei diatezei, care, spre deosebire de celelalte categorii ce
antrenează clasele morfologice (părţile de vorbire) în ansamblul
lor, diateza nu antrenează toate lexemele aparţinând clasei
verbelor. Apoi, la diateză, nu este obligatoriu să apară aspectele
opozabile de conţinut şi de formă la unul şi la acelaşi verb, ci
aceste aspecte opozabile pot apărea şi la verbe diferite, de unde
rezultă existenţa unor verbe cu singură diateză (activă- a
abdica, reflexivă- a se căi, reciprocă- a se ciondăni)36;
 Construcţii reflexive caracterizate prin identitate referenţială
subiect-obiect (el se amăgeşte, el se apără) reflexivul se
funcţionând ca substitut dispunând de capacitatea unei duble
exprimări: prin formă neaccentuată ca marcă de reflexiv şi prin
formă accentuată, marcă facultativă, suprimabilă (Ion se spală
pe sine.).
În raport cu inventarul tradiţional de diateze, în cadrul Gramaticii
Academiei37, se observă schimbarea opticii în identificarea diatezelor,

35
cf. Gram. Acad, 1963
36
Dimitriu, Tratat 1, p.510
37
Gram. Acad., 2005, p.481

71
categoria diatezei limitându-se, în această nouă ediţie, la opoziţiile activ-
pasiv, activ-impersonal.
Explicaţiile aduse de autori ediţiei în discuţie pentru eliminarea
reflexivului dintre valorile de diateză sunt:
 Eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română;
 Niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul
pasiv şi reflexivul impersonal (ultimele ca realizări ale
celorlalte diateze), nu îndeplineşte caracteristicile definitorii
ale categoriei diatezei.
Cum categoria diatezei se distinge prin particularitatea de a
schimba ierarhiile sintactice38 ale structurii nemarcate (active), reflexivul
propriu-zis nu satisface condiţiile acestei definiţii.
Construcţiile cu reflexiv obligatoriu, cele considerate prin tradiţie,
aparţinând diatezei reflexive, nu satisfac opoziţiile de diateză, întrucât după
cum se aplică în Gramatica Academiei, în orice apariţie a centrului lor
verbal, prezenţa cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul aparţinând ca
formant al verbului sau al locuţiunii verbale.
Din punct de vedere teoretic, este imposibil a admite existenţa unei
categorii gramaticale şi a unui termen distinct al categoriei dacă aceste
termen nu intră, cu o anumită regularitate, într-un sistem de opoziţii.
Astfel, nu s-ar putea niciodată accepta existenţa în limba română,
pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei dacă toate
verbele româneşti ar avea statut unipersonal. Pe acela9i tip de raţionament
se aplică faptul că nu se poate accepta existenţa termenului reflexiv al
diatezei numai pe baza construcţiei obligatorii a verbului cu un clitic
reflexiv.
38
Idem, p. 482

72
 De asemenea, construcţiile cu reflexiv propriu-zis39 (reflexiv ocupând
poziţia de complement direct sau indirect), considerate şi ele de unii
cercetători ca aparţinând categoriei diatezei reflexive, graţie calităţii lor de a
intra în structuri opozabile (Ion îl apără pe Gheorghe vs. Ion se apără pe
sine; Ion pregăteşte ceva lui Gheorghe vs. Ion îşi pregăteşte ceva sieşi) se
deosebesc de ceilalţi termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce
o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază40. Construcţiile
reflexive (propriu-zise), rezultate printr-un mecanism specific de
pronominalizare, păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcţiei
nonreflexive.
Schimbarea de topică (de aşezare a complementului realizat prin clitic
reflexiv) în raportul cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin
clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal.
Această schimbare de topică nu se asociază insă cu o reorganizare
ierarhică a structurii active nonreflexive (ex: Ion apără pe Gheorghe-
subiect-verb- OD→Ion îl apără subiect- verb- OD; Ion apără pe Ion→Ion
se apără- subiect-verb- OD).
Pe baza, explicaţiilor bazate pe specificul sintactic al categoriei
diatezei (interesând construcţia verbală în ansamblul ei), şi în aceeaşi
măsură bazate pe specificul ei pragmatic- enunţiativ (posibil a se surprinde
numai într-un ansamblu transfrastic şi prin urmărirea construcţiei din
perspectiva intenţiei comunicative) autorii ediţiei noi a Gramaticii
Academiei susţin că se subordonează diatezei numai termenii opozabili
activ-pasiv, activ-impersonal.

39
Idem , „reflexivul propriu-zis se realizează în construcţii în care cliticul reflexiv are statut anaforic sau
deictic”, p.482
40
Ibidem.

73
 Pasivul şi impersonalul sunt singurele categorii care îndeplinesc
condiţia reorganizării ierarhice, dar subordonează însă şi unele tipuri de
reflexiv: reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal, primul ca realizare
posibilă a diatezei pasive, alături de realizarea cu operatorul a fi , celălalt ca
unică realizare a diatezei impersonale.

V.3.3.Expresivitatea verbelor la diateza reflexivă

În legătură cu posibilitatea verbelor de a fi întrebuinţate la mai multe

diateze, şi mai cu seamă posibilitatea interferenţei dintre diateze (confuziile
ce apar la nivelul identificării diatezelor), se impune discuţia privitoare la
expresivitatea nor verbe, sursa expresivităţii aflându-se în atitudinea
locutorului faţă de acţiune.
O construcţie de felul ei se cunosc este susceptibilă de a primi o
interpretare reflexivă (fiecare se cunoaşte pe sine), o altă interpretare
reciprocă (se cunosc unul pe altul) şi o alta pasivă (ei sunt cunoscuţi de
alţii).
Dezambiguizarea enunţului se poate face prin mijloace lexicale (ei se
autocunosc), mijloace morfologice (adăugarea adverbului- ei se cunosc
reciproc- a adjectivului posesiv- îmi scriu lecţiile mele), prin mijloace
sintactice (dublarea prin formă accentuată de pronume reflexiv- ei se cunosc
fiecare pe sine; dublarea prin formă pronominală cu valoare reciprocă- ei se
cunosc unul pe altul- introducerea complementului de agent în cadrul
semnificaţiei pasive- ei se cunosc de cei din jur că-s necinstiţi).

74
 Prin urmare, grupurile < pronumele reflexiv + verbe > reprezintă
unităţi lingvistice diferite ca organizare internă şi sub aspectul conţinutului,
al informaţiei pe care o poartă. Aceste deosebiri explică omonimia
construcţiilor de acest fel, compatibilitatea cu sensuri diferite, în funcţie de
context a aceleaşi grupări: se citeşte uşor cartea (reflexiv pasiv); el se citeşte
pe sine (dinamic); ei se citesc din priviri (reflexiv reciproc).
O altă problemă care s-ar impune a fi discutabilă şi în situaţia verbelor
reflexive ar fi categoria determinării obligatorii41. Verbe precum a se căi, a
se cuveni nu pot apărea ca enunţuri pentru că au nevoie de sprijinul semantic
al altui cuvânt, demonstrându-se astfel că, uneori, cuvintele regente pot avea
o relativă inferioritate semantică, întrucât nu pot exista singura, ci doar cu
determinanţi obligatorii (infirmându-se teoria că termenul subordonat poate
lipsi).
Existenţa unei paradigme complete a pasivului-reflexiv este remarcată
în registrul popular al limbii române moderne 42. „Te cunoşti de la o poştă că
eşti mincinos!”, „mă cunosc când mint”. Specialiştii recunosc producerea
unor omonimii între valorile reflexivului (ex: se cunosc poate fi obiectivă-
se cunosc pe ei înşişi), reciprocă (ei se cunosc unul pe celălalt), pasivă (se
cunosc de către alţii)
Invocând acest factor de sistem (omonimiile), în literatura de
specialitate se motivează ponderea deosebită a pasivului cu auxiliar în
registrul literar al limbii şi a pasivului reflexiv în registrul popular.
Prin caracterul lor abstract, faptele de limbă par mai puţin apte de a
genera fapte de expresie selectate în raport cu norma. Resursele poetice,
după cum observa R. Jakobson43 ascunse în structura morfologică şi
41
cf. Dmimitriu, Tratat 1
42
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975, p.127
4 3
Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, .120, apud. Ioniţă, TIM, p.176

75
sintactică a limbajului, adică poezia gramaticii, au fost de cele mai multe ori
ignorate de lingvişti deşi există o perfectă armonie între gândirea poetică şi
formele gramaticale.
A concepe limba ca un sistem abstract de funcţii şi relaţii, o formă
existentă prin sine, înseamnă a elabora o formulă matematică, din care
dispare viaţa, psihologia şi istoria.
Efortul vorbitorului de a evita caracterul material al cuvântului44se
traduce prin plusul de informaţie adus prin afectivitate, folosirea particulară
a limbajului, adică prin expresivitate.
Termenul expresiv are o sferă mai largă, incluzând trăsături lingvistice
virtuale.
Dacă expresivitatea este o trăsătură particulară prezentă sau nu în
comunicare, stilul e o formă complexă şi organizată a unui mod de a reflecta
realitatea. Definit ca „alegere”, „abatere” de la normă (Paul Valery) ca o
„greşeală”(„…dar nu orice greşeală este stil”, J. Cohen), ca „adaos” la
comunicare (Ch. Bally) „atitudinea” pe care o ia cel care se foloseşte de
limbă scriind, stilul se redefineşte în raport cu stadiul de evoluţie a limbii (de
exemplu arhaismele, care pot fi variante neutre la momentul istoric
corespunzător).
Potrivit cu intenţia de comunicare, vorbitorul adaugă conotaţii
variantelor neutre şi nuanţează mesajul, de exemplu expresii ca a se da pe
brazdă, a se scurge ochii, a-şi lua inima în dinţi, care reprezintă alături de
informaţiile a se îndrepta, a privi, a se hotărî şi atitudinea afectivă a
vorbitorului.
O formulă expresivă este şi întrebuinţarea unui verb reflexiv la forma
activă: mişcă de aici în loc de mişcă-te de aici. Prin renunţarea la pronumele
44
A. Meillet, în Graur, SLG, p. 182

76
reflexiv, verbul capătă aspect dativ, dar nu şi tranzitiv. Formula fără pronume
este mai expresivă, poate şi datorită, scurtării ei, de fapt ce o face mai
categorică, mai laconică, mai apropiată de apostrofă.
Sursa expresivităţii se află în atitudinea locutorului faţă de acţiune:
lipsa pronumelui te în formula mişcă de aici ambiguizează verbul, fiind
posibilă interpretarea: mişcă-te, adică pleacă tu singur, dă-te la o parte, iar
mişcă, pare a însemna dispari din ochii mei, marcând şi nemulţumirea,
dispreţul.
Acest fenomen poate fi constatat şi la alte verbe: în loc de m-am
chinuit o lună de zile se spune am chinuit, convertindu-se sensul în am
suferit, am pătimit.
Întrebuinţarea activă a verbelor dinamice (a găsi, a-şi închipui):
Eroul gândeşte la cele trăite. Scriitor e cel ce poate închipui o lume, poate
conduce la considerarea acestor verbe ca fiind verbe active, expresivitatea
unor astfel de întrebuinţări fiind minimă, implicând o uşoară modificare de
sens.
A gândi apare şi cu sensul de a crede (în contexte ca „Gândesc că n-a
mai fi el voia stăpânului” Ion Creangă), după cum a naşte capătă sensul de a
apărea („Nasc şi în Moldova oameni”, M. Costin).
Verbe active apar, mai ales în vorbire, ca reflexive (ex: Ce te râzi?,
Cum se miorlăie!), în care nuanţa expresivă e evidentă, insistându-se pe
starea de nemulţumire a vorbitorului, verbele căpătând, prin reflexivizare,
valoare peiorativă.
Pornind de la modelul reflexivelor obligatorii, prin contaminare, se
folosesc, ca reflexive, verbe active înrudite ca sens (ex: Ce, te crezi buricul
pământului?), intenţia comunicării fiind de a apostrofa.

77
 Apariţia redundantă a reflexivului se pe lângă verbe personale folosite
impersonal este un fapt de limbă aproape generalizat (Nu se merită să
trecem).
În limbajul oral, o particularitate a flexiunii verbale o constituie
frecvenţa deosebită a cliticului reflexiv, acesta depăşindu-şi valoarea
morfologică, de marcă a diatezei şi având rol lexical.
Dacă unele verbe sunt reflexive absolute (obligatorii, intrinseci)- a se
smiorcăi, a se văicări, a se otărî, - cu pronume reflexiv constant în structură,
există mai multe verbe care prezintă în paralele forme pronominale şi forme
nepronominale, reflexivul apărând ca modificator al sensului lexical al
planului semantic prin accentuarea componentei afective:
A trece(=a traversa)- a se trece (=a se vindeca)
A lua(= a prinde)- a se prinde(= a se lua de cineva, dar şi a realiza, a
înţelege ceva)
A prosti(= a înşela)- a se prosti(=a se copilări)
A ajunge(=a apuca)- a se ţine(=de cineva)
Pronumele reflexiv folosit ca marcă, devine puntea, instrumentul de
comunicare/traducere a unei stări afective într-un conţinut semantic
reflectând participarea intensă a locutorului (a se obosi, a se munci, a se
omorî, a se râde).
Acestora li se adaugă verbe care, în mod obişnuit se folosesc doar la
persoana a III-a, dar conţinutul lor plastic le face utilizabile (metaforic) şi la
celelalte persoane (a se schelălăi, a se mieuna, a se miorlăi- un rol expresiv
îl poate avea şi sugestia fonetică, rămăşiţă a motivării cuvintelor).
Generalizarea mărcii reflexive cu nuanţă expresivă, reflex al
subiectivităţii, determină apariţia construcţiilor nu se merită, nu se există!.

78
 Sensul este absolut imprevizibil în construcţii exprimând subtila
ironie- tot prin reflexivizare: Eşti deştept, dar nu te cauţi (adică e ceva
neregulă de vreme ce, sporadic, dai dovadă de isteţime).
Aceeaşi concentrare a nuanţei ironice, apare în structurile reflexivului
care se îndepărtează de reflexivul obiectiv (apropiindu-se de valoarea
reflexivului dinamic): Se crede mare şi tare!
Un spaţiu al abaterilor/devierilor/al agramaticalităţii generatoare de
expresivitate este poezia.
La Nichita Stănescu, poet inventiv ş neconformist, sub aparenţa rigorii
formale, se dezvoltă abateri morfologice, al căror efect stilistic este
amplificat la nivel semantic dând curs unor reale invenţii lexicale- prin
crearea de reflexive:
„De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
de mult viu mă mult murisem”
(Nichita Stănescu, Dezîmblănzirea, op. cit.)

Configuraţiile gramatical-semantice inedite care fisurează rigorile

normei, suplinesc hiperbola- prin cele mai neaşteptate alunecări de la o clasă
morfologică (substantiv) la alta (verb activ):
„Dacă mi-e foame şi mănânc ghindă
Dacă mi-e aur şi mănânc aur
Dacă mi-e sticlă şi mănânc oglindă(…)
Dacă mi-e apă şi mănânc râuri”
(Nichita Stănescu, Foamea de cuvinte, op. cit.)

79
 Încălcarea deliberată a normei gramaticale şi semantice instaurează o
nouă normă- cea poetică (secvenţele deviante lingvistic fiind modalităţi de
sugerare a imposibilului, ca stare de spirit).

VI. Diateza reciprocă-definire, conţinut şi formă categorială

Desprinderea diatezei reciproce din cadrul diatezei reflexive a generat

numeroase dispute. Verbele considerate la diateza reciprocă sunt încadrate în
Gramatica Academiei1 în categoria verbelor pronominale reciproce. Când
pronumele e în acuzativ, acţiunea e făcută în acelaşi timp de două sau mai
multe subiecte şi fiecare din ele suferă efectele acţiunii făcute de celălalt sau
celelalte: ex: Hai mândro, să ne iubim/ C-amândoi ne potrivim (Jarnik-
Bârseanu). Când pronumele e în dativ, acţiunea e făcută tot de două sau mai
1
Gram. Acad., 1963, p. 210

80
multe subiecte în acelaşi timp şi este atribuită întotdeauna de unul din
subiecte, subiectului sau subiectelor opuse: ex: Se cunoşteau din copilărie,
îşi ziceau tu2.
În noile interpretări ale gramaticii3, diateza reciprocă reprezintă o
diateză distinctă de cea reflexivă, ce se realizează în trei termeni: numele
subiect + acuzativul/dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv + verbul
predicat.
Diateza reciprocă cunoaşte două tipuri de forme: cu forma
neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ, şi, respectiv, în dativ la
fiecare dintre acestea distingându-se structurile cu verbul-predicat din
structura predicatului la plural şi, respectiv, la singular.
Construcţia cu forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ
poate apărea la un număr redus de verbe active care, fiind compatibile
semantic cu reciprocitatea, au minimum două valenţe obligatorii, una pentru
numele-subiect şi alta pentru numele-complement direct.(ex: băieţii le
salută pe fete >băieţii şi fetele se salută).
La unele verbe, de felul a se dispreţui, a se vedea, a se auzi, la care
semanticul nu impune mai mulţi participanţi la acţiune, structura este
ambiguă, putând trimite fie la raportul reflexiv, fie la raportul reciproc. După
cum explică C. Dimitriu4, dezambiguizarea se face printr-o determinare
completivă cu existenţă virtuală sau atributiv-circumstanţială/completivă, a
cărei existenţă este obligatorie (indiferent de faptul că este sau nu
exprimată).

2
Gram. Acad., 1963, consideră astfel de verbe ca aparţinând diatezei active, întrucât pronumele reflexiv
poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el, în aceste situaţii
pronumele reflexiv având funcţie sintactică de complement direct sau indirect, p. 210
3
Dimitriu, Compendiu, p. 330
4
Dimitriu, Compendiu, p.331

81
 Astfel, când complementul direct de tip special exprimat prin forma
neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ poate fi dublată virtual prin
forma accentuată, verbul respectiv este la diateza reflexivă: ex ei se
dispreţuiesc/ se văd/ se aud (+ pe ei înşişi)
Când, însă, la verbul însoţit de complementul direct de tip special se
există- exprimat sau dedus din context, un atribut circumstanţial/completiv
pentru reciprocitate de felul unul pe altul, atunci verbul respectiv este la
diateza reciprocă.
Notă. O îmbinare de felul unul pe altul5 nu poate fi analizată
termen cu termen, pentru că:
 Pronumele în nominativ singular unul nu poate fi
considerat subiect al verbului-predicat se dispreţuiesc,
întrucât acest verb este la plural şi are deja subiect (ei)
 Pronumele la acuzativ pe altul nu poate fi considerat
complement direct al verbului se dispreţuiesc , întrucât
acesta nu mai are valenţa obligatorie pentru complement
direct liberă, acesta fiind consumată de se.
Această parte de vorbire cu determinare obligatorie se subordonează
atât semantic, cât şi gramatical numelui subiect ei , la care indică o
caracteristică şi cu care se acordă în gen (ex: Alexandru şi Dumitru se
dispreţuiesc unul pe altul- Mihaela şi Luminiţa se dispreţuiesc una pe alta),
şi se subordonează numai semantic verbului. Dubla subordonare simultană-
de un regent de tip nominal şi de un regent de tip verbal îndreptăţesc
considerarea acestei părţi de vorbire ca atribut circumstanţial/completiv, mai
puţin convenabilă fiind aprecierea că ar fi un complement de reciprocitate6.

5
C. Dimitriu, Compendiu, numeşte această îmbinare parte de vorbire cu determinare obligatorie, p.332
6
Irimia, Gramatica, numeşte cel de-al treilea constituent sintactic complement de reciprocitate, p.204

82
 La verbele active avute aici în vedere, de tipul a saluta, a bate, a
întâlni, a dispreţui, la care au o singură valenţă obligatorie pentru
complement direct, prin trecerea de la diateza activă la diateza reciprocă se
pierde insuficienţa completivă: ex ei salută pe cineva.
Ei se salută.
Cu excepţia acuzativului neaccentuat al pronumelui reflexiv, care se
exprimă întotdeauna, celelalte elemente ce există în structura de plural a
diatezei reciproce pot fi neexprimate. (ex: tinerii se ceartă şi apoi [ei,
tinerii] se împacă, tinerii se sărută [unul pe altul])
De asemenea, la verbele ce pot avea diateză reciprocă (a se saluta, a
se săruta, a se bate, a se certa, a se întâlni, a se despărţi) este obligatorie,
pentru evitarea ambiguităţii, exprimarea determinării circumstanţiale
sociative introduse prin cu sau a determinării completive indirecte introduse
prin de : el se salută/sărută/se bate cu ea.
Băiatul se desparte de fată.
Aceasta se întâmplă în cazul verbelor ce pot avea diateză reciprocă la
singular, iar complementul indirect sau cel sociativ poate fi lăsat neexprimat.
Notă. În construcţia reflexivă reciprocă7 formată din subiect +
verb + complement sociativ, subiectul, ca şi complementul
sociativ respectiv, desemnează fiinţe sau lucruri care realizează
şi suferă simultan acţiunea exprimată la verb: ex. băiatul s-a
întâlnit cu fata. Asemenea enunţuri derivă din structura de
adâncime băiatul a întâlnit fata şi fata a întâlnit băiatul=>
băiatul şi fata s-au întâlnit (A)(generată printr-o transformare

7
Gh. D. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale , Craiova, Editura
„Scrisul românesc”, 1982, [=Trandafir, Probleme], p.55

83
 de coordonare a constituenţilor) => băiatul s-a întâlnit cu fata
(B), obţinută printr-o transformare facultativă de asociere.
Spre deosebire de reflexivul obiectiv, autorul şi obiectul
reflexivului reciproc nu coincid: fiecare membru al grupului
exprimat prin subiect şi sociativ este autor al acţiunii pe care o
suferă celălalt membru al grupului (sau ceilalţi membri ai
grupului) şi obiect al aceleaşi acţiuni, efectuate de celălalt
membru al grupului (sau de ceilalţi membri ai grupului).
Forma cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv poate apărea la
un număr mic de verbe, compatibile semantic cu reciprocitatea (ex: a-şi da
întâlnire, a-şi da palme, a-şi da bună ziua, a-şi face cu ochiul, a-şi face
necazuri, a-şi pune coarne, a-şi scoate ochii, a-şi spune pe nume), verbe ce
sunt în cele mai multe cazuri perifrastice (excepţie a-şi aminti, a-şi plăcea).
Astfel, elementele necesare raportului reciproc sunt aceleaşi ca la
raportul activ: numele-subiect + forma neaccentuată a pronumelui reflexiv
în dativ + verbul considerat unitar.(ex: tinerii îşi dai întâlnire).
Deosebirea raportului reciproc de raportul activ se face prin atitudinea
entităţilor ce fac parte din pluralul numelui-subiect şi al dativului
neaccentuat- atribut al pronumelui reflexiv.

a. tinerii îşi fac cu ochiul

(A+B) (lui A lui B)

84
 b.Copiii îşi spun pe nume
(grup unitar, A) (A)

La verbe de felul a-şi aminti, a-şi plăcea, structura conţinând numai

numele-subiect, dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv şi verbul unitar
este ambiguă, putând trimite şi la raportul reciproc, dar şi la raportul activ.
Dezambiguizarea se realizează prin dublarea formei neaccentuate a
pronumelui reflexiv. Când dublarea se face printr-un complement indirect
pronominal indicând aceeaşi persoană reală cu nominativul numelui-subiect
şi dativul neaccentuat a pronumelui reflexiv, atunci raportul este activ: ex. Ei
îşi dau palme lor înşişi. Când, însă, dublarea se face printr-un atribut
circumstanţial/completiv ca unul altuia, unul la altul, atunci raportul
gramatical este reciproc: ex Ei îşi dau palme unul altuia.
Diateza reciprocă8 are numărul cel mai mare de tipuri de forme
(patru): două cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( una la plural
8
Dimitriu, Compendiu, p.336

85
şi alta la singular) şi două cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( de
asemenea una la plural şi una la singular). Datorită numărului mare de tipuri
de forme, găsim că la diateza reciprocă mărcile pot fi concretizate în:
 forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru
persoanele I, a II-a, a III-a plural, discontinuu zero (a se ciondăni, a
se întâlni): ei de ciondănesc - Ø; ei se întâlnesc – Ø; deci se… Ø;
 forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru
persoanele I, a II-a, a III-a plural, discontinuu atribut
circumstanţial/completiv (a se săruta, a se dispreţui) ex: ele se sărută
unele cu altele, ei se dispreţuiesc unul pe altul, deci se…unul cu
altul;
 forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru
persoanele I, a II-a, a III-a singular, discontinuu circumstanţial
sociativ ( a se ciondăni, a se bate), ex: tu te ciondăneşti (cu el), tu te
întâlneşti (cu ea), tu te baţi (cu cineva), deci te…cu el/ea, cineva;
 forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru
persoanele I, a II-a, a III-a singular – discontinuu complement
indirect (a se despărţi): ea se desparte de el, deci se … de el;
 forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a
I-a, a II-a, a III-a plural - discontinuu zero (a-şi da întâlnire) ex: ei îşi
dau întâlnire – Ø, deci îşi … Ø;
 forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a
I-a, a II-a, a III-a plural – discontinuu atribut circumstanţial/completiv
(a-şi da palme): ei îşi dau palme unul altuia, deci îşi … unul altuia;

86
  forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a
I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu circumstanţial sociativ (a-şi
da întâlnire) ex: ea îşi dă întâlnire (cu el ), deci îşi … cu el;
 forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a
I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu complement indirect (a-şi
lua ziua bună) ex: ea îşi ia ziua bună de la părinţi, deci îşi… de la
părinţi.

În plan semantic9, verbul la diateza reciprocă se caracterizează prin

trăsătură + reciprocitate, întrucât nu mai este vorba de o singură acţiune, ci
doar de aceeaşi acţiune săvârşită şi referită în mod alternativ de două
subiecte care sunt în mod alternativ şi două complemente.
După cum explică D. Irimia10, acţiunea prezintă două sensuri de
desfăşurare, dinspre obiect „ activ – subiect – un prim punct de plecare
(Mihai şi Ion se ironizează) şi ajunge la un „obiect” pasiv – complement –
punct de sosire (unul pe altul), care devine subiect activ – punct de plecare
(2), transformând în obiect pasiv – complement, punct de sosire(2), subiectul
gramatical.
acţiune
(activ) A1 B1 (pasiv)
(activ) A2 B2 (pasiv)
Mihai şi Ion se ironizează unul pe altul.
(subiect) (complement de reciprocitate11)
Mihai (unul) A1 ironizează pe Ion (altul) B1
9
Irimia, Gramatica, p.204, Trandafir, Probleme, p.56
10
Irimia, Gramatica, p.204;
11
C. Dimitriu, Compendiu, numeşte această parte de vorbire cu determinare obligatorie, şi explică dubla
subordonare simultană faţă de regentul de tip nominal şi regentul de tip verbal, considerând această parte de
vorbire atribut circumstanţial/completiv, p.333;

87
 Mihai (altul) A2 este ironizat pe Ion (unul) B2.

Aşa cum precizează D. Irimia, morfemul se (îşi) se încarcă ţi încarcă

verbul cu sensul de reciprocitate , prin raportul semantic de interdependenţă
pe care îl dezvoltă cu complementul.
În planul expresiei, diateza reciprocă intră în raport cu diateza activă,
ca termen marcat prin prezenţa morfemului se (îşi).
Ex: El a certat-o pe Ioana – activ
El s-a certat cu Ioana – reciproc
Ei ne fac cu ochiul – activ
Ei îşi fac cu ochiul – reciproc.
Prin morfemul se, sintagma diatezei reciproce este omonimă cu
sintagma diatezelor reflexivă şi pasivă. Distincţia este asigurată de termenul
al patrulea, aşa cum şi C. Dimitriu 12 explică dezambiguizarea prin dublarea
formei neaccentuate a pronumelui reflexiv cu forma accentuată.
Ex.: Mihai nu se mai recunoaşte pe sine (reflexiv).
Copilul se recunoaşte uşor de către părinţi (pasiv).
Copiii se recunosc între ei (reciproc).
De asemenea, distincţia este asigurată prin constituenţi dezvoltaţi cu
structuri relativ fixe, după trei modele13:
 pronumele nehotărâte unul (în nominativ) şi altul (acuzativ),
precedate de prepoziţia cu sau pe:
Ex.: Copiii se înţeleg unul cu altul / unul pe altul.
 pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de dativul pronumelui
nehotărât altul:
Ex.: Copiii îşi aruncă mingea unul altuia.
12
Dimitriu, Compendiu, p.335.
13
Irimia, Gramatica, p.205;

88
  pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de pronumele
nehotărât altul (în acuzativ), precedat de prepoziţia de sau de la:
Ex.: Copiii se îndepărtează unul de altul.
Copiii îşi iau la revedere unul de la altul.
Reţinem că raportul gramatical reciproc, persoana reală
reprezentată prin nume subiect este în acelaşi timp activă – efectuând
acţiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată prin nume – subiect şi
pasivă – suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume
– subiect. Ca mărci, se remarcă anumite cuvinte flective, cuvinte fonetico-
lexicale ce intră în componenţa cuvântului morfosintactic, şi anume,
pronumele reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se şi dativ îşi.

VII. Diateza impersonală

VII.1. Definire, conţinut şi formă categorială

În Gramatica Academiei1, diateza impersonală nu este delimitată clar,

ci se vorbeşte despre reflexivul impersonal. Definiţia dată este ambiguă:
subiectul este neexprimat; important este că acţiunea are loc, neinteresând
cine o face. Reflexivele impersonale se construiesc numai cu pronumele în
acuzativ. Ca şi unele verbe impersonale active, reflexivele impersonale se
pot construi cu propoziţie subiectivă.
1
Gramatica Academiei, 1963, p.210

89
 Ex.: „Aici se vorbeşte mult.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad” (Eminescu, op. cit.)
Ca şi în alte lucrări de specialitate, diateza impersonală nu este
desprinsă de diateza reflexivă. Reflexivul impersonal2 constituie o categorie
distinctă de verbe, conţinând: verbe reflexiv impersonale proprii (se cade, se
cuvine, se întâmplă, se pare, se poate) şi verbe reflexiv impersonale
improprii (derivate de la verbe intranzitive): se călătoreşte, se vorbeşte.
Subiectul nu este şi nici nu poate să fie exprimat, din cauza
caracterului lui general, de ex.:
Se călătoreşte bine pe această linie şi cu clasa a II-a.
Rugăm să nu se scrie cu creionul.
Verbele impersonale3 ca plouă, ninge indică acelaşi raport ca şi
reflexivul impersonal, dar, pe de o parte, nu cu ajutorul pronumelui reflexiv,
iar pe de altă parte, nu cu posibilitatea de a exprima şi altfel de relaţii.
Adesea impersonalul este confundat cu pasivul 4: formula aici se vând
măsline devenea pe vremuri în limbajul băcanilor „se vinde măsline” („căci
doar măslinele nu se vând singure!”). De fapt, avem aici un pasiv, se vând
fiind echivalent cu sunt vândute, deci e corect pluralul.
Astfel, aceeaşi construcţie poate fi folosită cu trei valori diferite:
câinele se scutură de apă, obiectiv, sticla se scutură înainte de folosire,
pasiv; nu se scutură covoarele ziua-n amiaza mare, impersonal.
Chiar aceeaşi formulă poate fi înţeleasă în toate trei felurile:
2
Brâncuş, Gram., p.85
3
Coteanu, Gramatica azi, p.89
4
Graur, Gramatica azi, p.118

90
 - se scutură salcâmii (o ploaie de miresme) – obiectiv;
- se scutură salcâmii (de ploaie şi de vânt) – pasiv;
- se scutură salcâmii (pentru a se culege florile) – impersonal;
În gramaticile mai noi5, diateza impersonală este o categorie distinctă,
sintagma fiind formată din doi termeni, reprezentând o singură unitate
lexicală autonomă şi o singură funcţie sintactică – de predicat: morfemul se
şi verbul: se merge, se tace, când verbul este intranzitiv, sau din trei termeni,
când verbul este tranzitiv, reprezentând două unităţi lexicale autonome şi
două funcţii sintactice: morfemul se + verbul + un substantiv (se citeşte
ziarul = predicat  subiect).
În plan semantic, diateza impersonală exprimă absolutizarea acţiunii
verbale în interpretarea lingvistică a realităţii. Subiectul vorbitor reţine doar
desfăşurarea acţiunii. În consecinţă, suspendă total relaţia cu un subiect
gramatical în cazul verbelor intranzitive: se trăieşte greu, sau o situează în
sfera semantică a subiectului – agent nedeterminat, în cazul verbelor
tranzitive: se spun multe.
În planul expresiei, impersonalul intră în opoziţie directă cu:
 diateza activă, ca termen marcat prin morfemul se :
Se respiră din ce în ce mai greu – impersonal
Ei respiră din ce în ce mai greu - activ
 cu toate diatezele, în structura cărora intră pronumele – morfem se,
prin incompatibilitatea sintagmei cu un pronume personal în
nominativ:
El hotărăşte/ respiră/ doarme/ înoată greu.
Se trăieşte/ respiră/ doarme/ înoată greu.

5
Irimia, Gramatica, p.206

91
 La diateza impersonală, verbul se poate afla numai la persoana a III-a.
Verbele intranzitive stau întotdeauna la persoana a III-a singular: Se doarme
bine acolo. Verbele tranzitive realizează opoziţia singular/plural când al
treilea termen al sintagmei este un substantiv (pronume) şi rămân la singular
dacă acesta are dezvoltare propoziţională:
Se spune ceva / Se spun multe.
Se spune că va fi eclipsă de lună.
La diateza impersonală6 nu există nume-subiect în limitele
propoziţiei, ci, prin opoziţie cu raportul activ, pasiv, reflexiv, reciproc, la
raportul impersonal subiectul are realizare zero, şi ca urmare, atitudinea
acestuia este virtual tot zero.
În situaţia de a avea subiect zero (inexistent) se află verbele suficiente
semantico-gramatical, verbe unipersonale fără subiect existent, întotdeauna
suficiente, care nu au nici o valenţă obligatorie şi funcţionează ca predicate
în propoziţii stabile: fulguieşte, lapoviţează, se împrimăvărează.
În al doilea rând, la diateza impersonală se încadrează verbele
unipersonale fără subiect existent perifrastice întotdeauna suficiente ce
conţin un fost predicat şi un fost subiect7, de felul se lasă ger/noaptea, se
face frig/întuneric, e soare/lună şi, de asemenea, perifrazele care se atribuie
dativului neaccentuat al pronumelui personal – complement indirect ce
indică persoana gramaticală interesată: (mi, ţi, i) se urcă părul în vârful
capului/se face părul măciucă, s-au înecat corăbiile; (mi, ţi, i)e foame/sete,
frig; (îmi, îşi, îi) saltă inima de bucurie/cântă cucul în faţă, crapă obrazul
de ruşine.

6
Dimitriu, Compendiu, p.338.
7
Ibidem

92
 De asemenea, se încadrează la diateza impersonală verbele
unipersonale fără subiect existent, care numai uneori sunt suficiente, de
felul: plouă, ninge, viscoleşte şi perifrasticile de felul e bine, e rău. Ex.:”Nu
e soare, dar e bine”. (Coşbuc, op. cit.).
În afara verbelor a căror apartenenţă la diateza impersonală este tipică,
în limba română există un număr nu prea mare de verbe a căror încadrare la
diateza impersonală se poate face prin opţiune. Interesează aici verbele
determinate numai de o propoziţie subiectivă la dreapta lor.
Ex.: „Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi…, n-ar mai avé cine să ne tragă
ciubotele” (Ion Creangă, op. cit.)
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă” (M. Eminescu,
op. cit.)
Aceste structuri permit două interpretări, din punctul de vedere al
diatezei, ambele cu inconveniente:
 dacă se ia în consideraţie corespondenţa semantică dintre subiect şi
subiectivă, atunci, prin deducţie, se poate spune că propoziţia
subiectivă este activă iar verbele care acceptă numai propoziţie sunt la
diateza activă;
 dacă se ţine cont că raportul gramatical (conţinutul categorial al
diatezei) contractat de verbul – predicat cu subiectul şi cu obiectul
trebuie să se realizeze în limitele propoziţiei, pentru că aici se poate
identifica atitudinea (activă, pasivă) a entităţilor, se poate considera că
toate aceste verbe aparţin diatezei impersonale.
Astfel, găsim că la această diateză este necesară o subcategorizare8:
 verbe intrinsec impersonale, care fiind suficiente, au subiect
inexistent şi funcţionează ca predicate în propoziţii stabile
8
Ibidem

93
 monomembre suficiente: fulguieşte, lapoviţează, se
împrimăvărează, se lasă ger, (mi) se face foame;
 verbe impersonale prin opţiune care în anumite tipuri de
structuri sunt insuficiente, fiind determinate numai de
propoziţii subiective şi funcţionează ca predicate în propoziţii
instabile monomembre insuficiente: nu-i cum vrea omul, e
bine că vine vara, se întâmplă să-mi placă, se zice că trenul
întârzie.
La toate verbele la diateza impersonală, există, în limitele propoziţiei,
un singur termen important, verbul predicat sintetic/perifrastic, care poate
conţine numai verbul considerat unitar sau verbul considerat unitar şi forma
neaccentuată de acuzativ se/s - a pronumelui reflexiv: fulguieşte, pare, e
bună, nu-i …; se + împrimăvărează, întâmplă, zice. Aceste elemente, care
există, se şi exprimă întotdeauna, în regulă generală.
Mărcile diatezei impersonale se identifică prin raportarea lor la
mărcile celorlalte diateze, întotdeauna discontinui, şi anume:
Ø … Ø (Ø fulguieşte Ø, Ø e soare Ø)
se / s- … Ø (se împrimăvărează Ø, se întâmplă Ø).
Reţinem că la raportul gramatical impersonal, principiul, nu există
persoane reale participante la acţiune, şi, prin urmare, persoanele
gramaticale sunt considerate ca realizării zero, exprimând acţiunea ca proces
gramatical, verb – predicat analogic (fulguieşte, se înserează).

VII.2. Verbe impersonale şi construcţia lor

94
 Varietatea formelor verbale impersonale şi complexitatea lor impune o
discuţie aparte în acest capitol.
Verbele şi expresiile ce aparţin diatezei impersonale pot fi grupate în
mai multe categorii, în funcţie de particularităţile sintactice de detaliu.
Verbele şi expresiile intrinsec impersonale9 de tipul ninge, plouă,
tună, viscoleşte, geruieşte, fulgeră, burează, burniţează, se înnoptează, se
înserează, se întunecă, se luminează constituie o clasă semantic omogenă ce
se caracterizează sintactic prin absenţa subiectului din construcţia lor
normală. Existenţa acestor construcţii cu subiect vid, lipsite de expletivul10
corespunzător este o particularitate a limbii române. Este interesantă
extinderea tiparului sintactic la verbe din alte clase, atunci când acestea sunt
folosite cu sensuri legate de fenomene atmosferice ex: „Începe a bura, apoi o
întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare”, Creangă, unde, alături
de impersonalul a bura , sunt folosite fără subiect a o întoarce (în lapoviţă)
şi a o da (în frig şi ninsoare).
Verbele şi expresiile îmi pasă de ceva (de cineva), i s-a urât de ceva
(de cineva), îi pare bine (rău) de ceva (de cineva), îi arde de plimbare se
caracterizează prin absenţa poziţiei subiect din enunţurile pe care le
formează, dar prezintă particularitatea construcţiei cu doi determinanţi
obligatorii: un nominal în dativ, prin care se realizează referirea la persoană
şi un nominal proporţional. Este un tipar sintactic preferat în registrul
popular şi de limbă vorbită (ex. „mie nu mi-a venit în cap de una ca asta”,

9
Gabriela Pană Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1994 [=Pană
Dindelegan, Teorie], p.66
10
DEX, din fr. explétif, „care este de prisos din punctul de vedere al înţelegerii conţinutului unui enunţ”,
s.v.

95
„ca să ne treacă de râie”, „i se făcu omului de chef şi de băutură”) (Creangă,
op. cit.).
Verbul a fi existenţial din construcţiile: E noapte/dimineaţă, întuneric,
soare, frig, arşiţă, secetă, vară, iarnă/ E nevoie să… se caracterizează prin
prezenţa poziţiei subiectului şi o restricţie de articulare (preferinţa pentru
forma nearticulată sau, în prezenţa unui determinant, preferinţa pentru un
articol nehotărât: E un frig năpraznic, E o mare nevoie de…). Fac parte din
aceeaşi serie construcţii ca: E vorba să…, E cazul să…, unde substantivul îşi
păstrează, parţial, autonomia prin folosirea lui articulată, dar intră şi în
construcţii ca: Nu-i vorbă că…, Nu-i chip să…, unde substantivul,
nearticulat, îşi pierde aptitudinea de a primi determinanţi adjectivali.
Verbele din construcţiile: Se cade să faci asta, Era să rămână
repetent, Se părea/Părea/că este obosit, Trebuie să plec admit poziţia
subiect, dar cer ca această poziţie să se realizeze proporţional.
Verbele din construcţiile: Mi se cuvine partea asta, Nu-mi strică o
plimbare, Îmi place munca, Mă avantajează plecarea, Mă interesează
cartea, Mă miră rezultatul, Mă doare fapta ta, Nu contează rezultatul, S-a
întâmplat un accident admit poziţia sintactică a subiectului, referirea la
persoană făcându-se prin nominal în dativ şi prin nominal în acuzativ.
Un tipar sintactic apropiat este: Mi-e foame/ sete/ frig/ frică/ lene/
somn/ greaţă etc., având structura cu doi determinanţi.
Verbele şi construcţiile impersonale derivate sunt forme
impersonale obţinute contextual de la verbe personale. Aici avem în vedere
paradigma diatezei impersonale, bazată pe poziţia personal/impersonal11.

11
Pană- Dindelegan, Teorie, numeşte această diateză servindu-se de unul din termenii ei opozabili, ca şi în
cazul pasivului , reflexivului, reciprocului, p.71

96
 Clasificarea acestei categorii de verbe şi construcţii impersonale se
face după relaţia cu verbul de bază şi după caracteristicile construcţiei
impersonale obţinute contextual:
 verbele impersonale a căror paradigmă stabile9te relaţia cu un
verb personal intranzitiv: Oricine călătoreşte mult/ Se
călătoreşte mult; Oricine merge pe jos/ Se merge pe jos; Nu se
calcă pe iarbă, Se doarme mult, Nu se întârzie, Se insistă
asupra…Trecerea de la statutul sintactic de verb personal la cel
impersonal antrenează modificări ale întregii construcţii:
includerea unei mărci personale (se), absorbţia poziţiei
sintactice a subiectului, verbele devenind inapte sintactic de a
se combina cu subiectul.
Analizând un exemplu ca: S-a procedat cum se căzuse de acord, se
constată că el este intranzitiv, putând fi folosit atât în construcţii personale,
cât şi în altele impersonale (El procedează bine/ Se procedează bine). Prin
impersonalizare, a proceda îşi pierde capacitatea combinării cu subiectul, la
fel ca orice verb intranzitiv.
 Verbele impersonale a căror paradigmă stabileşte relaţia cu un
verb personal tranzitiv, de tipul: Oricine ştie faptul că…/ Se ştie
faptul că…; Oricine doreşte faptul să…/ Se doreşte faptul să…
Trecerea verbului tranzitiv de la statutul personal la cel
impersonal antrenează modificarea construcţiei: forma verbului
se schimbă din activă în reflexivă (Se ştie faptul că…) sau în
pasivă cu auxiliar (Este ştiut faptul că…); poziţia vechiului
subiect este „absorbită”; obiectul direct este „mişcat” în poziţia
de subiect, un subiect sau o subiectivă postpuse verbului (Se

97
 ştie faptul că ai plecat). Impersonalizarea construcţiei s-a
realizat simultan cu pasivizarea ei.
La verbele impersonale ce stabilesc relaţia cu un verb intranzitiv, se
îndeplineşte funcţia de marcă impersonală , în timp ce la verbele
impersonale ce stabilesc relaţia cu un verb tranzitiv se funcţionează
concomitent ca marcă pasivă şi impersonală.
Spre deosebire de prima categorie de verbe, unde verbul îşi pierde
capacitatea de combinare cu poziţia subiectului, la a doua categorie verbul
îşi pierde capacitatea de combinare cu obiectul direct, păstrând, însă
aptitudinea de combinare cu subiectul (sau cu subiectiva). Trebuie făcută
sublinierea că poziţia noului subiect nu este atribuită de verbul de bază, ci
este o poziţie dobândită contextual, din partea formei pasive a verbului.
Deşi sursa valorii impersonale este atât de diferită: inerentă verbului
vs. dobândită contextual; dobândită prin impersonalizare vs. pasivizare,
există un element comun pentru toate aceste verbe şi construcţii, care
permite reunirea lor în clasa verbelor şi a construcţiilor impersonale 12. Nota
lor comună este o restricţie combinatorie: imposibilitatea referirii la
persoană prin subiect, indiferent că această poziţie există sau nu există. Din
această restricţie sintactică decurge trăsătura unipersonalităţii, deci apariţia
verbului numai cu formă de persoana a III-a.
Includerea acestor verbe şi construcţii impersonale la diateza
impersonală este dovadă a faptului că, principial, nu există persoane reale
participante la acţiune, prin urmare, persoanele gramaticale sunt considerate
ca realizări zero exprimând acţiunea ca proces gramatical.

12
Idem, p.73

98
 VIII. CONSIDERAŢII FINALE

În literatura de specialitate, categoria gramaticală a diatezei a suscitat

numeroase dezbateri (luându-se în discuţie natura acestei categorii-
morfologică vs. sintactică, precizarea conţinutului categorial, a formei
categoriale şi chiar a terminologiei folosite).
 Contradicţiile din gramatica clasică modernă mai veche sunt
generate de inconsecvenţa folosirii criteriilor (în delimitarea conceptului, în
clasificări) şi de faptul că nu întotdeauna se urmăreşte distincţia între teoria
limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea
lingvistică şi realitatea extralingvistică.

99
  Rezolvări parţiale date problemei diatezei sunt determinate de
amestecul planului ontic cu planul lingvistic (în formulări de tipul diateza
exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical).
Analizată diacronic şi sincronic, categoria gramaticală a diatezei se
conceptualizează treptat, fiecare teorie―valoroasă pentru momentul în care
a fost formulată, constituindu-se într-un stadiu important în conturarea
viziunii actuale asupra diatezei , viziune care se constituie în bază pentru
cercetarea ulterioară.
 Având în vedere teoriile mai noi din literatura de specialitate,
am pornit demersul de cercetare a diatezei de la conţinutul categorial
(raportul gramatical) spre forma prin care se exprimă acestea, expresia fiind
o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este acelaşi.
 Diateza, felul în care verbul îşi orientează acţiunea în raport cu
intenţiile subiectului şi cu obiectul, a fost definită ca o categorie care
exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi proces, dintre proces
şi autorul lui (subiect gramatical interesat sau neinteresat special de acest
proces, subiect gramatical care realizează sau nu procesul, subiect care
suferă procesul, existent sau inexistent în raport cu procesul).
 Câteva probleme ce ne-au atras atenţia au fost:
―neconcordanţa dintre conţinutul categorial şi forma categorială (de
ex. diateza activă cuprinde verbe ce au conţinut categorial activ, dar
sunt însoţite de pronume reflexive, îşi aduce aminte, se gândeşte);
―formulări cvasigenerale (subiectul face acţiunea şi tot el o suferă-
fiind vorba în plan lingvistic, despre unele subiecte care se dedublează
într-un complement direct de tip special se: omul se spală);

100
 ―diateza pasivă realizată prin două forme (cu verbul auxiliar a fi şi cu
pronumele reflexiv se) etc.
 Aplicând criteriile de clasificare a diatezelor şi urmând
consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speţă,
diateza, se defineşte dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia
(concretizată în flective, mărci), am reţinut existenţa a cinci diateze: activă,
pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală.
 Având în vedere tradiţia şi inovaţia în delimitarea conceptului
de diateză, am recurs la definirea fiecărei diateze în parte, bazându-ne pe un
studiu comparativ.
 Pentru evitarea unei analize cu rest şi cu contradicţii reţinem
opinia că nu există diateza dinamică, verbele despre care se spune că aparţin
diatezei dinamice încadrându-se la diateza activă; valoarea dinamică
reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin
subiectivitate.
 atenţie deosebită a acordat-o diatezei reflexive, care a generat
cele mai vii dispute, în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori, strict
formal, verbe însoţite de pronume reflexiv, ignorându-se raportul categorial.
Am analizat câteva aspecte ale reflexivului, obiectiv şi dinamic, precum şi
expresivitatea unor astfel de verbe, încercând să evidenţiem resursele
stilistice ascunse în structura morfologică a limbajului, conotaţiile adăugate
de vorbitor variantei neutre. Am urmărit prezenţa flectivului se în marcarea
diatezelor, făcând distincţia între diateze prin exemple care să releve opoziţia
dintre conţinutul categorial al acestora. Forma cu pronumele reflexiv se este
întâlnită astăzi la orice diateză, constituindu-se în marcă definitorie, dar nu
suficientă pentru identificarea acestora.

101
  Definirea diatezei în general, ca o categorie ce exprimă raportul
sintactic dintre subiectul gramatical şi proces, dintre proces şi autorul lui, a
condus la formularea unor consideraţii pe care le notăm după cum urmează.
 Raportul gramatical activ presupune un nume subiect principal
nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic-
persoana reală care execută acţiunea, fie că există un nume
obiect în acuzativ care indică persoana reală ce suferă acţiunea.
(ex. Copilul cunoaşte lumea), fie că nu există acest nume
obiect. Raportul gramatical activ este marcat printr-un
microsistem de mărci (reprezentând raportul gramatical pasiv,
reflexiv, reciproc, impersonal). De aceea, aşa cum reiese din
bibliografia consultată (C. Dimitriu, D. Irimia), nu este
convenabilă aprecierea că diateza activă este nemarcată,
raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu
(ex. bătrânul Ø priveşte Ø marea) şi mai rar, pronume reflexiv
discontinuu zero (ex. copilul îşi aminteşte Ø).
 Raportul pasiv indică un nume subiect pasiv, reprezentare a
faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acţiunea
executată de un alt nume în acuzativ, obiect (ex. marea este
văzută de bătrân). Raportul pasiv este marcat prin cuvinte
flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi şi complementul de
agent).
 Raportul reflexiv presupune o singură persoană reală
participantă la acţiune, subiectul gramatical face acţiunea şi tot
el o suferă ca obiect gramatical (numele subiect realizează şi
suportă procesul). La raportul gramatical reflexiv cunoaştem

102
 două tipuri de consrtucţii: construcţii reflexive obligatorii şi
construcţii reflexive identitate referenţială subiect-obiect, care
se identifică prin dublarea formei accentuate a pronumelui
reflexiv prin forma accentuată (verbe ce privesc persoana fizică
umană: a se spăla, virtual pe sine). Pronumele reflexiv
reprezintă marca diatezei reflexive.
 Raportul gramatical reciproc impune ca persoana reală
reprezentată prin nume subiect să fie în acelaşi timp activă,
efectuând acţiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată
prin nume- subiect- şi pasivă, suferind acţiunea făcută de
numele persoanei obiect devenită nume subiect. Ca mărci , se
consideră anumite cuvinte flectiv, cuvinte fonetico-lexicale ce
intră în componenţa cuvântului morfosintactic, şi anume,
pronume reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se.
 Raportul impersonal la care, principial, nu există persoane reale
participante la acţiune, persoanele gramaticale sunt considerate
ca realizări zero, exprimând acţiunea ca proces gramatical
verbul-predicat analogic (fulguieşte, se înserează, etc.).
Lucrarea noastră a avut în vedere perspectiva diacronică a abordării
problemelor diatezelor şi a dezvoltat, pornind de la opiniile deja exprimate
în literatura de specialitate, observaţii, nuanţări, prin numeroase exemple
proprii şi prin comentarii asupra diferitelor structuri verbale ale realităţilor
lingvistice în discuţie.
Fără a fi epuizat problematica complexă a temei, în lucrarea noastră,
am încercat o deschidere spre ceea ce este nou în teoria limbii, respectând
principiul consecvenţei şi al raportului dintre tradiţie şi inovaţie.

103
 ANEXĂ: PREZENŢA FLECTIVULUI „SE” ÎN MARCAREA DIATEZELOR
ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Acţiunea este făcută de subiectul gramatical (Gram. Acad., p.208); subiectul gramatical realizează procesul
(Numele – subiect = persoana reală execută acţiunea).

Diateza Conţinut categorial: 2 termeni: Nume – subiect + verb – predicat

Omul se gândeşte Ø (activ)
activă
Lumea este gândită de om (pasiv)
Băiatul se face Ø inginer (activ)
Fata se apucă Ø de citit (activ)

Mărci: se... Ø (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.321)

102
 Subiectul gramatical suferă acţiunea iar autorul e redat prin complement de agent (Gram. Acad.,1963, p.208)
(Numele – subiect pasiv = persoana reală care suferă acţiunea executată de un alt nume în Ac.)

Conţinut categorial: 3 termeni: Nume – subiect + verb – predicat + nume – Complement de agent
(pasiv) (activ)
Poeziile se recită de către copii.
Diateza Poeziile sunt recitate de către copii.
pasivă Copiii Ø recită Ø poezii.
(nume-subiect activ) (nume-complement pasiv)

Mărci: se...complement de agent (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.327)

Subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect gramatical (Numele – subiect realizează şi suportă
procesul – există o singură pesoană reală participantă la acţiune).

Conţinut categorial: 3 termeni: Nume–subiect + Nume – Complement direct de tip special se + verb–predicat
Omul se vede Ø (pe sine) - reflexiv
Omul Ø vede Ø lumea - activ
Lumea este văzută de om - pasiv
Diateza El se îmbracă Ø – o singură persoană reală participantă
reflexivă El îl Ø îmbracă Ø – 2 persoane participante (activ)
a). Construcţii reflexive obligatorii = verbe intrinsec reflexive (cca 60 verbe cf. Iordan-Robu – LRC, p.468):
a se baza, a se căi, a se bosumfla, etc.
b). Construcţii reflexive – identitate referenţială subiect-obiect (el se amăgeşte, el se apără) – dublarea formei
neaccentuate a pronumelui reflexiv se prin forma accentuată (verbe ce privesc persoana fizică umană: el se spală
>virtual pe sine)

103
 Persoana reală reprezentată prin numele-subiect este în acelaşi timp activă (efectuând acţiunea răsfrântă aupra
altei persoane) şi pasivă (suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume-subiect).
Mărci: se …Ø (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.329)
Conţinut categorial: 3 termeni: Nume–subiect + Verb–predicat + Nume – atribut circumstanţial/ complement de
reciprocitate
Ei se salută unul pe altul.
(activ)A1 B1 (pasiv)
(pasiv) A2 B2 (activ)
Diateza Mihai şi Ion se ironizează unul pe altul.
reciprocă Mihai(unul) A1 Ø ironizează Ø pe Ion (altul) B1
Mihai(altul) A2 este ironizat de Ion (unul) B2 (Irimia, Gramatica, p.204)
Ei se dispreţuiesc/se aud pe ei înşişi – reflexiv
unii pe alţii – reciproc (Dimitriu, Compendiu, p.331)
El se ceartă cu ea (complement sociativ)
El se desparte de ea (complement indirect)

Mărci: se... atribut circumstanţial/ complement de reciprocitate

se...complement sociativ
se...complement indirect (formă categorială)

Nu există persoane reale participante la acţiune (numele – subiect are realizare zero) – (Dimitriu, Compendiu,
p.338).

Conţinut categorial: Verbul – predicat considerat unitar

Diateza Se împrimăvărează Ø.
impersonală Se face Ø frig.
Se pare Ø că va ploua.
Se ştie Ø că e timid.

Mărci: se... Ø (formă categorială)

104
105
 BIBLIOGRAFIE

1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1997 [Avram, Gramatica]
2. Bidu- Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-
Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană-
Dindelegan, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe.
Ştiinţe ale limbii române, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1997 [=DŞL]
3. Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române.
Morfologia, Bucureşti, Editura Albatros, 2000
[=Brâncuş, Gram.]
4. Câmpeanu, E., Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL,
1960, fasc. 1-2, p.88
5. Combinescu, Marina, Despre definirea diatezei în limba română,
LR, nr.1, 1968
6. Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie
lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 1980
[=Dobridor, MDTL]
7. Coşeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingivstica generală, Ed. a III-
a, Madrid, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura
Gredos, retipărită în 1989 [=Coşeriu, Teoria]
8. Coteanu, Ion, Gramatică.Stilistică.Compoziţie, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1990 [=Coteanu, Gramatică]

105
9. Creţu- Toderiţă, Ecaterina, Unităţi, raporturi şi funcţii sintactice în
limba română, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”,
2004
10.Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti [=DLRC]
11.Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura „Univers enciclopedic”, Academia Română-
Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998
[=DEX]
12.Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române,
Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic”,
Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu
Iordan-Al.Rosetti”, 2005 [=DOOM]
13.Dimitriu, Corneliu, Obersvaţii în legătură cu diateza reflexivă şi
verbele pronominale în limba română
contemporană, AUI, XI, 1965
14.Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă
clasică, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2004
[=Dimitriu, Compendiu]
15.Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române,
1.Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999
[=Dimitriu, Tratat 1]
16.Dubois, Jean, Giancomo Mathee, Guespin, Louis, Marcellesi,
Christiane Marcellesi, Jean- Baptiste Mevel,
Jean-Pierre, Dictionnaire de lingvistique et des
sciences du langage, Paris, Larousse, 1994
[=Dubois, DL]

106
17.Ducrot, Oswald, Schaffer, Jean- Marie, Noul dicţionar enciclopedic
al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel,
1996
18.Goga, N., Observaţii şi sugestii teoretice şi metodice cu privire la
diateza verbului în limba română, LR, VI, 1975, nr.5
19.Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol.I, 1963, vol. II, 1966,
Bucureşti, Editura Academiei, 1963 [=Gram. Acad.,
1963]
20.Gramatica limbii române, vol.I, Cuvântul, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005 [=Gram. Acad., 2005]
21.Graur, Alexandru, Diatezele, în SCL, nr.1, 1969
22.Graur, Alexandru, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei,
1973 [=Graur, Gramatica azi]
23.Graur, Alexandru, Introducere în lingivistică, Bucureşti, 1972
[=Graur, Introd.]
24.Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960
[=Graur, SLG]
25.Guţu- Romalo, Valeria, Limbă şi literatură I, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1989 [=Guţu-Romalo, LL]
26.Ioniţă, Adriana- Zâna, Tradiţie şi inovaţie în morfologia limbii
române, Iaşi, Casa Editorială “Demiurg”, 2004
[=Ioniţă, TIM]
27.Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978
[=Iordan-Robu, LRC]
28.Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975

107
29.Iordan, Iorgu, Guţu-Romalo, Valeria, Niulescu, Al., Structura
morfologică a limbii române contemporane,
Bucureşti, 1967 [=SMLRC]
30.Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom,
1997 [=Irimia,Gramatica.]
31.Irimia, Dumitru, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, 1997
[=Irimia, Morfosint.]
32.Pană- Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală,
Bucureşti, Editura Coresi, 1994 [=Pană- Dindelegan,
Teorie]
33.Stati, Sorin, Problema diatezelor, LR, 1958, nr.2 [=Stati, Probl.]
34.Stati, Sorin, Verbe reflexive construite cu dativul, SCL, V, 1954, nr.1-
2
35.Teodorescu, Ecaterina, Reflexiv şi pronominal, în LR, 1965, nr.5
36.Tiktin, H., Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie
şi practică, vol II: Sintaxa, Bucureşti, ed a III-a
1945, partea III, Sintaxa Iaşi 1895 [=Tiktin,
Gramatica]
37.Trandafir, Gh. D, Probleme controversate de gramatică a limbii
române actuale, Craiova, Editura „Scrisul
românesc ”, 1982

108
 SIGLE /ABREVIERI

CL – Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca

LL – Limbă şi literatură, Bucureşti
LLR – Limbă şi literatură română, Bucureşti
LR – Limba română, Bucureşti
SCL – Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti
SC Şt – Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi
SG – Studii de gramatică, Bucureşti

IZVOARE

Arghezi, Tudor, Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980

Bacovia, George, Poezii, Bucureşti,Editura Minerva, 1980
Blaga, Lucian, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1986
Coşbuc, George, Versuri, Bucureşti, Editura Minerva, 1961
Creangă, Ion, Opere, Iaşi, Editura Junimea, 1962
Eminescu, Mihai, Versuri, Bucureşti, EPL, 1969
Iosif, Şt. O, Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981

109
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Bucureşti, Editura Minerva, 1980
Minulescu, Ion, Scrieri I, Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966
Noica, Constantin, Jurnal filozofic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990
Sadoveanu, Mihail, Baltagul, Bucureşti, Editura Minerva, 1982
Stancu, Zaharia, Desculţ, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985
Stănescu, Nichita, Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura Minerva, 1985
Stănescu, Nichita, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

110