Logică generală – Prof. univ. dr.

Mircea Adrian Marica

III. LOGICA TERMENILOR

Să recapitulăm: Logica are ca obiect analiza mecanismelor gândirii corecte sub aspect formal.
Gândim prin raţionamente. Raţionamentele (inferenţele) se compun din propoziţii (judecăţi), iar acestea, din
termeni (noţiuni). Termenii, propoziţiile şi raţionamentele sunt formele logice fundamentale. Pentru a
ajunge la analiza raţionamentelor considerăm că este potrivită abordarea prealabilă a componentelor
acestora1.
Izolarea formelor logice una de cealaltă are doar scopul metodologic de a le studia structura, în
desfăşurarea efectivă a gândirii ele presupunându-se reciproc.
Termenul este elementul ultim în care se descompune o propoziţie. Vom începe prin analiza
termenilor, a operaţiilor de construire şi de ordonare a termenilor în sistem, urmând ca apoi să relaţionăm
termenii în propoziţii simple, iar pe acestea, în raţionamente de tip silogistic.

Obiectivele urmărite în acest capitol sunt:

 dobândirea capacităţii de analiză complexă a termenilor prin cele trei componente, lingvistică,
cognitivă şi ontică;
 înţelegerea (co)relaţiei existente între intensiunea unui termen şi extensiunea sa;
 cunoaşterea rigorilor logice în operaţiile de construcţie a termenilor prin specificare, generalizare,
determinare, abstractizare;
 exersarea capacităţii de ordonare corectă a termenilor în sistem prin operaţii de diviziune şi clasificare;
 utilizarea definiţiilor de diverse tipuri, în raport cu intenţia locutorului;
 definirea corectă a termenilor;
 relaţionarea termenilor aflaţi în acelaşi univers de discurs;
 dobândirea deprinderii de a clarifica termenii utilizaţi în orice demers comunicaţional.

Structura temei:

1. Caracterizarea termenilor
2. Tipologia termenilor
3. Operaţii cu termeni
3.1. Specificarea şi generalizarea
3.2. Diviziunea şi clasificarea
3.3. Definiţia
3.3.1. Tipologia definiţiei
3.3.2. Regulile definiţiei
4. Raporturi între termeni
Rezumat
Aplicaţii şi teme de evaluare

1. CARACTERIZAREA TERMENILOR

Ch. S. Peirce, de numele

Între gândire şi limbaj există relaţii de determinare reciprocă. Limitele căruia este legată
lumii mele sunt limitele limbii mele, spunea un filosof contemporan2. Lumea constituirea semioticii ca
noastră, a fiecăruia dintre noi, este limitată de limba noastră. Să nu surprindă, ştiinţă, afirma că
aşadar, referirile noastre frecvente la limbaj. „semnul este ceva care
Lexicul (vocabularul) limbajului natural cuprinde totalitatea pentru cineva stă în loc
de altceva”.
cuvintelor:

1
Logicienii contemporani, cel puţin de la Frege încoace, consideră logica propoziţiilor ca teorie de început a logicii;
noi am optat în favoarea unui criteriu didactic (logica ştiinţei nu este întotdeauna identică logicii didactice); aşadar este
vorba de o opţiune metodo-logică, asumată de autor şi motivată mai întâi prin faptul că prea ades logica este redusă la
matematică. În accepţiunea autorului, logica înseamnă incomensurabil mai mult decât matematică; este o disciplină a
rigorii universale a gândirii, indiferent de domeniul exerciţiului acesteia, de la comunicarea cotidiană, la cercetarea
ştiinţifică. În al doilea rând, a începe cu analiza termenilor presupune în intenţia autorului expunerea unei prime
exigenţe a discursivităţii: atenţie la termenii utilizaţi (precizaţi înţelesul, definiţi, ordonaţi, clasificaţi). Acesta este
începutul oricărui demers științific sau argumentativ.
2
Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, trad. Al. Surdu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 102.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

- cu semnificaţie - (categoreme3) termeni care semnifică „prin ei înşişi” ceva anume. În

propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori”, termenii (categoremele) sunt reprezentaţi de subiectul „oameni” şi
predicatul „muritori”.
- cu rol operaţional - (sincategoreme) care desemnează cuvinte lipsite de semnificaţie prin ele
însele şi deţin un rol sintactic prin faptul că modifică semnificaţia categoremelor. Din categoria acestora fac
parte:
 cuantori: toţi, unii, nici unul;
 copulă: este, nu este, sunt, nu sunt;
 modalităţi: necesar, posibil;
 conectori: şi, sau, ori, implică, echivalent;
Doar categoremele sunt considerate ca desemnând termeni.
Între cuvânt şi termen, sau între forma lingvistică (cuvântul) şi forma logică (termenul), nu există
relaţie univocă. Omonimele (capră, broască) sunt termeni diferiţi desemnaţi prin acelaşi cuvânt, iar
sinonimele (nea, omăt) sunt cuvinte diferite ce desemnează acelaşi termen; înţelegerea este posibilă datorită
contextului sau universului de discurs.4 În consecinţă, există întotdeauna un surplus de semnificaţie în raport
cu lumea.
În structura termenului intră trei componente logico-semantice:
 componenta lingvistică, cea care indică numele termenului; numele este desemnat printr-un cuvânt
(nume simplu, „om”) sau printr-o expresie (nume compus, „omul care a uitat că e om”) ;
 componenta cognitivă, cea care indică noţiunea5, înţelesul sau semnificaţia („fiinţă raţională”, fiinţă
dotată cu raţiune);
 componenta ontică, adică referinţa sau obiectele (reale sau ideale) cărora termenul li se aplică cu
sens (omul Calias, omul Socrate).
Ţinând seama de aceste componente, putem defini termenul astfel:
Termenul este un cuvânt sau o expresie (componenta lingvistică) care desemnează în planul gândirii
(componenta cognitivă) o clasă6 de obiecte (componenta ontică).
În analiza logică a unui termen este utilă distincţia dintre componenta cognitivă şi cea ontică,
respectiv dintre intensiunea şi extensiunea unui termen.
●Semnificaţia sau înţelesul termenului desemnează intensiunea7 sau conţinutul lui (conotaţia).
●Referinţa sau mulţimea obiectelor la care termenul se poate aplica cu sens desemnează extensiunea sau
sfera termenului (referinţa sau denotaţia).
De exemplu, în universul de discurs al teoriei lui Galenus, termenul temperament are următoarea
structură:
- intensiune: latură dinamico-energetică a personalităţii;
- extensiune: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic.
Intensiunea unui termen este dată de notele sau proprietăţile comune obiectelor din clasa
respectivă. În general, un termen poate fi caracterizat prin trei categorii de note 8:

3
Termenul categorematic este o rostire articulată, care semnifică prin convenţie şi prin sine esenţele lucrurilor, de
pildă, “Dumnezeu”, “om”. Iar termenul sincategorematic, de pildă, “oricine”, “nimeni”, ”cineva”, “nu cineva”
(Dimitrie Cantemir, Op. cit. p. 101).
4
Conceptul de „univers al discursului” este introdus la jumătatea sec. al XIX-lea de către Augustus de Morgan pentru
a desemna „un domeniu de idei care conţine subiectul pus în discuţie”, adică un context precis ce permite identificarea
semnificaţiei univoce a termenului utilizat; analiza semnificaţiei termenilor şi a relaţiei lor cu obiectul este preocuparea
semanticii, subdisciplină a semioticii, alături de sintaxă (care studiază relaţiile dintre semne) şi de pragmatică (care
pune accentul pe relaţia semnului cu subiectul).
5
Analiza termenilor este tratată în logica tradiţională ca analiză a noţiunii. Logica modernă, operând cu limbaje
formalizate, preferă în locul categoriei de “noţiune” categoria de „termen.” Am optat şi noi pentru această ultimă
variantă.
6
Logicienii numesc clasă ceea ce matematicienii numesc mulţime.
7
Distincţia între intensiunea şi extensiunea termenilor este introdusă în Logica de la Port Royal (elaborată în anul
1662, de către Arnauld şi Nicole în sediul comunităţii janseniste din Franţa sec. al XVII-lea ) sub denumirile de
întindere şi comprehensiune (din lat. comprehendere, „a prinde laolaltă”). Sir William Hamilton, înlocuieşte în secolul
al. XIX-lea termenul comprehensiune cu cel de intensiune, iar J. S. Mill înlocuieşte distincţia iniţială cu termenii de
denotaţie şi conotaţie (sens restrâns al intensiunii), desemnând ansamblul notelor definitorii (spre deosebire de
comprehensiune care includea toţi predicabilii).
8
Aristotel vorbeşte de predicabile.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

- note proprii (propriul) - cele care aparţin exclusiv elementelor clasei respective, considerate şi note
definitorii;
- note generice (genul) – note nespecifice, care aparţin genului (clasei supraordonate), fiind comune
speciilor (claselor subordonate); Structura
- note accidentale9- cele ce aparţin doar unor elemente din clasa de obiecte. termenului
Intensiunea termenului este alcătuită numai din notele proprii şi generice.  intensiune
Pentru o mai bună înţelegere, reprezentăm notele în următoarea schemă:  extensiune
Note  note:
-proprii
-generice
aparţin tuturor nu aparţin tuturor -accidentale
elementelor elementelor

aparţin numai aparţin şi altor

acestor elemente elemente

PROPRIUL GENUL ACCIDENTUL10

Între intensiune şi extensiune există o legătură strânsă: dacă un termen include un alt termen în
extensiunea sa, atunci acesta din urmă îl include pe cel dintâi în intensiunea sa. Termenul care include un alt
termen în extensiunea sa se numeşte gen, iar cel inclus se numeşte specie. Cu aceste distincţii vom spune că
genul include specia sub aspectul extensiunii, iar specia include genul sub aspectul intensiunii. Variaţia lor
în serii de termeni este inversă: mărimea sferei variază invers faţă de mărimea conţinutului. Raportul este
invers, dar nu invers proporţional, în sensul că mărimea conţinutului nu variază în aceeaşi proporţie cu care
variază mărimea sferei.
EXEMPLU: vertebrat:
M= mamifere note proprii: animal cu coloană vertebrală
V = vertebrate note generice: fiinţă cu nutriţie heterotrofă
note accidentale: fiinţă care naşte pui vii
A= animale

Extensiune:

A V M

Din exemplul de mai sus reiese faptul că sfera termenului mamifer este cea mai restrânsă,
subordonată fiind sferei termenului vertebrat şi animal, dar intensiunea acestui termen include şi notele
genurilor, respectiv: animal cu coloană vertebrală, care naşte pui vii şi îi hrăneşte prin lapte
Consecinţa ce rezultă de aici este, credem, evidentă: cu cât un termen are sfera mai largă, cu atât
conţinutul lui este mai sărac, la limită, pentru termeni de maximă generalitate, notele de conţinut dispar,
termenul ajungând la un conţinut care repetă numele termenului: conceptul de existenţă desemnează tot
ceea ce există, adică existenţa. Iată de unde dificultatea operării cu termeni foarte generali, dificultăţi ce
trebuie avute în vedere în actul didactic.
Pe de altă parte, se impune încă o remarcă: raportul dintre intensiunea şi extensiunea unui termen
nu este simplu şi univoc: unii termeni sunt extensional echivalenţi dar intensional diferiţi. Spre exemplu,
„Planeta unde a avut loc atentatul terorist din 11 septembrie 2001” şi „Planeta care i-a dat pe Einstein şi
Bach” sunt entităţi semiotice extensional echivalente, dar intensional diferite; ele sunt contradictorii
(pragmatic), neputându-se înlocui una pe cealaltă. Asemănător stau lucrurile şi cu termeni ca “agent de

9
Vorbind despre aşa numitele “cinci voci ale lui Porphyrius”, adică: genul, specia, diferenţa, propriul şi accidentul,
prințul moldav Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, utilizează termenii: “neamul”, “chipul”, ”deosăbirea”,
“hirisia” şi “tâmplarea”.
10
Petre Botezatu, Introducere în logică, Polirom, 1997, p. 138.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

informaţii” şi “spion” sau “revoluţia din decembrie 89”, “revolta din…”, “mişcările din…” , “lovitura de
stat din…”, “actul din…”, utilizate în funcţie de interesele intervenientului, dar desemnând acelaşi lucru.
In raport cu interpretul, termenul poate avea extensiunea cunoscută, dar intensiunea nu, sau
invers. Este relevant în acest sens exemplul lui Solomon Marcus, care mărturiseşte că avea o bună
cunoaştere a intensiunii termenului “Marin Preda”, cunoscându-i opera, dar necunoscându-l personal. În
acelaşi timp, cunoştea destul de bine o persoană care lua masa la acelaşi restaurant, observându-i gesturile,
modul de a vorbi sau mânca. O cunoştea extensional, dar nu şi intensional. Abia după mult timp a aflat că
persoana respectivă era Marin Preda.11

Deosebirea dintre intensiunea şi extensiunea termenului rezolvă şi paradoxul Electra analizat de

stoici: Întors acasă, Oreste nu este recunoscut de sora sa Electra, deşi ea cunoştea faptul că Oreste este
fratele ei. Se poate spune că Electra ştia şi nu ştia, în acelaşi timp, că persoana din faţa ei este fratele ei. Cu
alte cuvinte, cunoştea cine este Oreste (este fratele ei), dar nu cunoştea cine este Oreste (adică persoana din
faţa ei). Cu deosebirea intensiune-extensiune se poate spune că Oreste este cunoscut de Electra intensional,
dar nu este recunoscut extensional.

2.TIPOLOGIA TERMENILOR

Nu vom intra într-o analiză detaliată a problemei 12, limitându-ne, aici, doar la acele tipuri de
termeni care vor impune anumite restricţii în operaţiile ulterioare. Clasificarea termenilor o vom realiza
utilizând drept criteriu cele două elemente structurale, extensiunea, respectiv intensiunea.

extensional: intensional:

 termeni vizi / nevizi abstracţi / concreţi

individuali / generali absoluţi / relativi
colectivi / divizivi pozitivi / negativi
precişi / vagi relativi la obiecte lingvistice/
extralingvistice

2.1. După
extensiune

Un termen este vid, dacă nu conţine nici un element în extensiunea sa (ex.: „cerc
dreptunghiular”, „infractor nevinovat”), în caz contrar este nevid (cerc, infractor). În exemplul.: “Actualul
rege al Franţei este chel”, termenul actualul rege al Franţei este vid, în timp ce termenul chel este nevid.
Dacă vom considera propoziţia de mai sus ca fiind falsă, conform principiului terţului exclus va trebui să
acceptăm ca adevărată negaţia ei: ”Actualul rege al Franţei nu este chel”. Cum nici aceasta nu este
adevărată, rezultă că propoziţia este “ilogică”, adică absurdă13, lipsită de sens. Aşadar, utilizarea termenilor
vizi în propoziţie generează absurditatea propoziţiei respective, cu o singură excepţie: propoziţia în care se
neagă existenţa termenului respectiv. Ex.: “Nu există cercuri pătrate”. Termenii care cuprind o contradicţie
logică sunt logic vizi („pătrat rotund”), iar cei care sunt vizi în raport cu experienţa noastră sunt factual vizi
(„balaur cu şapte capete”). Aceşti termeni au extensiunea vidă, dar nu şi intensiunea: unicornul are
extensiunea vidă, deşi intensiunea nu implică nici o contradicţie: animal cu înfăţişare de cal având un corn
în mijlocul frunţii.

11
Vezi Solomon Marcus, Paradoxul, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.70.
12
Pentru o clasificare cuprinzătoare a termenilor în raport cu nivelul dezvoltării logicii în momentul de faţă, vezi G.
Enescu, Clasificarea termenilor, în Analele Universităţii Bucureşti, (Filosofie), 1991.
13
De remarcat faptul că nu toate cele ce sunt (sau par) absurde sunt lipsite de sens. Vezi în acest sens Ştefan Afloroaei,
Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

O clasă specială a termenilor vizi este reprezentată de termenii ideali, foarte importanţi pentru
analiza logică a ştiinţei: „punct”, ”corp absolut elastic”, „gaz ideal”. Obiectele fizice pot fi gândite ca fiind
din ce în ce mai mici, la limită putem concepe un obiect fără dimensiune, punctul. Prin convenţia atribuită,
aceşti termeni desemnează obiecte cu anumite caracteristici limită. Obiectele desemnate există ideal, dar nu
real; locul lor este aşadar între termenii vizi şi cei nevizi.
Un termen este individual sau singular, dacă are în extensiunea sa un singur element (ex.:
Constanţa); este general, dacă are în extensiunea sa cel puţin două elemente (ex: oraş). Termenii de
maximă generalitate se numesc categoriali (categorii): substanţă, relaţie, proprietate, spaţiu, timp, mişcare
etc. Specificul acestora este că ei nu determină clase de obiecte ca cei generali, astfel încât să fie separate de
alte clase, ci proprietăţi abstracte ale existenţei.
Termenii care denotă mulţimi de obiecte a căror proprietate nu se conservă prin trecerea de la
clasă la element sunt colectivi. În cazul termenilor colectivi raportul între clasă şi element este raport
întreg/parte: ceea ce corespunde întregului nu corespunde fiecărei părţi. Întregul are determinări specifice,
proprii numai lui, şi nu fiecărui element în parte. Ex.: pădure, bibliotecă, armată, echipă, floră, faună, etc.
Dacă ceea ce se poate spune despre clasă se poate spune şi despre fiecare element al ei, atunci
termenul respectiv este diviziv. Anticipând raporturile între termeni, precizăm aici faptul că raportul între
clasă şi element, în cazul termenilor divizivi, este raport gen/specie. De remarcat faptul că acelaşi termen
poate fi utilizat şi în sens colectiv şi în sens diviziv. Dacă termenul „turmă” este colectiv, termenul „turmă
de animale” este diviziv.
Eludând diferenţele dintre termenii colectivi şi cei divizivi, sofiştii antichităţii transferau ilicit note
de la colectiv la element sau de la element la colectiv: Din faptul că „omul este o specie biologică şi Socrate
este om, rezultă că Socrate este o specie biologică”. Erorile diviziunii constau în a deriva din faptul că ceva
este adevărat pentru un obiect privit ca întreg concluzia că acelaşi lucru este valabil şi pentru părţi ale acelui
întreg. Din faptul că „maşinile consumă mai mult combustibil decât avioanele, trag concluzia că maşina
mea consumă mai mult combustibil decât un avion”. Eroarea compoziţiei este un raţionament la fel de
defectuos, dar efectuat în sens invers.
Termenii vagi sunt cei în cazul cărora nu se poate determina cu Existenţa termenilor
exactitate sfera lor: tânăr, trecut, înalt, frumos, generos, plăcut, grămadă, cârd, vagi a fost semnalată
încă din antichitate,
cireadă, etc. Termenii vagi admit nuanţări şi solicită din partea celui ce îi megaricii formulând
utilizează precizări, în timp ce termenii precişi nu admit nuanţări. Spre exemplu, paradoxul chelului şi cel
putem spune că: “Mihai a intrat în politică la o vârstă destul de tânără”, dar nu al grămezii:
putem spune despre un triunghi că este destul de triunghi.  Câte fire de păr
În ştiinţă, ca şi în discursul argumentativ, utilizarea termenilor vagi trebuie să-i lipsească
impune precizarea (prin convenţie) extensiunii termenului utilizat. Linia de unui om pentru a fi
demarcaţie poate fi într-o anumită măsură arbitrară, dar aceasta nu înseamnă că ea considerat chel?
nu trebuie trasată. Când există un continuum, ca cel al vârstei sau al bogăţiei, este  Câte boabe de grâu
necesară o demarcaţie pentru a şti ce desemnăm a fi tânăr sau sărac. În sociologie, alcătuiesc o grămadă?
de pildă, dacă vom folosi termenul tânăr, vom face precizarea că desemnăm Termenii vagi sunt astăzi
convenţional prin acest termen orice persoană aflată în categoria de vârstă analizaţi în logica fuzzy.
cuprinsă între18-35 de ani.

2.2. După
intensiune

Dacă un termen redă proprietăţi considerate în sine, izolat, nelegate de un obiect anume,
termenul este abstract, iar dacă termenul redă însuşiri aparţinând unui obiect, el este concret. Acelaşi
cuvânt poate desemna un termen abstract într-un context şi unul concret în alt context. Spre exemplu, în
propoziţia: “Înţelepciunea este o virtute” termenul înţelepciune este abstract în timp ce în propoziţia
“Înţelepciunea lui Socrate…” acelaşi termen este utilizat în sens concret.
Un termen care are sens de sine stătător este numit absolut (ex. student, om, oraş), iar termenii
care nu au sens decât în raport cu alţii sunt numiţi relativi sau corelativi (ex.: soţ-soţie, frumos-urât, bun-
rău, afirmaţie-negaţie, legal-ilegal, drept-nedrept, cauză-efect). Termenii corelativi nu pot fi gândiţi în afara
corelaţiei lor.
Dacă un termen redă prezenţa uneia sau mai multor însuşiri este pozitiv, iar dacă redă privarea
de însuşiri este negativ. Din punct de vedere logic, fiecărui termen pozitiv îi corespunde un termen negativ:
om/non-om, vertebrat/non-vertebrat etc. Termenul negativ este complementul termenului pozitiv, relativ la
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

universul discursului considerat. Principiul noncontradicţiei nu permite ca doi termeni care formează o
astfel de pereche să fie enunţaţi simultan despre acelaşi obiect al gândirii. Reamintim, în acest context,
faptul că forma logică şi cea lingvistică nu trebuie confundate, negaţia lingvistică nu este necesar şi negaţie
logică: termenul nevinovat reprezintă o negaţie lingvistică, dar nu şi o negaţie logică. Trebuie semnalat însă
şi faptul că nu există un criteriu formal care să decidă asupra caracterului pozitiv sau negativ al unui termen.
Dacă termenii fals, orb, surd, bolnav exprimă explicit concepte negative, termeni ca incontestabil (sigur),
incoruptibil (cinstit) sau necondiţionat (absolut) au ajuns, prin evoluţia limbii, să desemneze termeni
pozitivi.
Confuzia între termeni relativi la obiecte lingvistice şi cei relativi la obiecte extralingvistice
generează sofisme14 de tipul: „Zăpada este albă, albă este adjectiv, deci zăpada este adjectiv”. Dacă în prima
propoziţie termenul albă este utilizat cu referire la obiecte extralingvistice, desemnând o proprietate fizică,
în premisa secundă el este utilizat din perspectiva funcţiei lingvistice, confuzia lor ducând la sofism.

3. OPERAŢII DE CONSTRUIRE
ŞI DE ORDONARE A TERMENILOR ÎN SISTEM

Într-un sistem, putem construi anumiţi termeni plecând de la alţi termeni. Dacă se construieşte un
termen plecând de la un alt termen, operaţia este biunivocă; dacă se construiesc mai mulţi termeni plecând
de la unul singur, sau se construieşte unul singur plecând de la mai mulţi, operaţia este univocă. Dacă
direcţia de construcţie este de la specie spre gen, operaţia este ascendentă, iar dacă se desfăşoară de la gen
la specie, operaţia este descendentă. După cele două criterii, se poate construi următorul tabel al operaţiilor
logice constructive15 cu termeni:

Direcţia construcţiei 
Construcţie Construcţie
descendentă ascendentă
Felul construcţiei 

Construcţie biunivocă Specificare Generalizare

Construcţie univocă Diviziune Clasificare

Cele patru operaţii logice se structurează în cupluri, fiind reversibile, fiecăreia corespunzându-i o
operaţia inversă.

3.1. OPERAŢII LOGICE BIUNIVOCE:

SPECIFICAREA ŞI GENERALIZAREA

SPECIFICAREA este operaţia logică prin care se construieşte specia pornind de la un gen al său.
GENERALIZAREA este operaţia logică prin care se construieşte genul plecând de la o specie a sa.
Sunt operaţii inverse, reversibile, care pot fi realizate extensional, prin intersecţia sau reuniunea
claselor:
Genul  Specia = Specia (specificare)
Genul  Specia = Genul (generalizare)
Efectuarea intensională a operaţiilor biunivoce se bazează pe legea raportului invers între variaţia
extensiunii şi variaţia intensiunii. Variaţia intensiunii se realizează prin adăugarea sau eliminarea de note
definitorii sau diferenţe specifice. În acest caz, logicienii vorbesc de determinare şi abstractizare.
Dacă la intensiunea unui gen se adaugă diferenţa specifică a uneia dintre speciile sale, atunci
obţinem acea specie (determinare)
Utilizând exemplul anterior, genul vertebrat are în intensiune nota animal cu coloană vertebrală.
Dacă adăugăm la această notă diferenţa specifică a speciei mamifer: naşte pui vii şi îi hrăneşte prin lapte,
obţinem specia mamifer.

14
Etim. gr. sophisma, “invenţie ingenioasă”, construcţie discursivă cu scopul de a induce în eroare; echivalentul latin
al grecescului sophisma este fallacia (şiretlic, înşelătorie).
15
Vezi Petre Botezatu, Introducere în logică, Polirom, Iaşi, 1997, p.173.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Dacă din intensiunea unei specii eliminăm diferenţa specifică, atunci obţinem genul său
(abstractizare). În exemplul de mai sus, dacă procedăm la eliminarea diferenţei specifice: naşte pui vii şi îi
hrăneşte prin lapte, ceea ce rămâne este termenul gen, vertebrat.
Prin urmare, într-un sistem de termeni, operaţia de trecere de la gen la specie (specificare) şi cea
de trecere de la specie la gen (generalizare) se realizează prin determinare şi respectiv prin abstractizare.
Dacă utilizăm următoarea notaţie: G (gen), S (specie), T (termen construit), d (diferenţă specifică),
+ (se adaugă), - (se îndepărtează), = (rezultă), putem construi următoarele formule:
G + d =T (specificare) şi S - d = T (generalizare).
Corectitudinea celor două operaţii este condiţionată de respectarea următoarelor reguli:
a) Specificarea şi generalizarea necesită trei categorii de termeni: termenul dat, termenul construit
şi diferenţa specifică;
b) Între termenul dat şi cel construit trebuie să existe raport de ordonare (raport
gen-specie); Reguli
c) Nota adăugată sau eliminată trebuie să fie o diferenţă specifică.
Prin specificare şi generalizare, prin adăugare, respectiv eliminare de diferenţe

specifice, se construiesc noţiunile ştiinţifice Cele două procedee de construcţie a termenilor reprezintă, în
acelaşi timp, şi metode de expunere a conţinuturilor ştiinţifice.
Specificarea (determinarea) şi generalizarea (abstractizarea) se desfăşoară în sisteme de termeni
aflaţi în raport gen-specie. Dacă este vorba de un raport întreg-parte, operaţiile de trecere de la un termen la
altul sunt analiza, prin care se descompune întregul în părţile sale şi sinteza, prin care se compune întregul
din părţile sale. Fiind izomorfe operaţiilor de specificare şi generalizare, condiţiile corectitudinii acestor
operaţii sunt analoage primelor.

3.2. OPERAŢII LOGICE UNIVOCE:

DIVIZIUNEA ŞI CLASIFICAREA

Operaţia logică prin care descompunem genul în speciile sale se numeşte

diviziune. De exemplu, genul vertebrate se divide în speciile: mamifere, reptile, „Orice cunoaştere
este o clasificare”
peşti, păsări, amfibieni. După numărul claselor obţinute, diviziunile sunt dihotomice,
John Dewey
trihotomice, tetratomice, politomice.
Operaţia logică prin care compunem genul din speciile sale se numeşte
Diviziuni clasificare. De exemplu, bradul, molidul, pinul ş.a. formează împreună clasa coniferelor.
dihotomice Clasificările pot fi artificiale (convenţionale), atunci când
trihotomice criteriul nu exprimă o notă definitorie, aşa cum este clasificarea Clasificări
politomice cuvintelor în dicţionare, sau naturale, atunci când criteriul este o notă naturale
definitorie (ex. clasificarea elementelor chimice în tabloul periodic). artificiale
Nota în baza căreia se desfăşoară operaţia se numeşte fundament (în cazul
diviziunii) sau criteriu (în cazul clasificării).
Cele două operaţii pot fi reprezentate prin diagrame, distincţia lor vizând doar direcţia de operare:
temperamente

coleric sangvin flegmatic melancolic

Dacă sensul operaţiei este descendent, de la gen la specie, vorbim de diviziune, iar dacă sensul
de operare este ascendent, de la specie la gen, vorbim de clasificare.
Corectitudinea acestor operaţii este condiţionată de respectarea următoarelor reguli:
1. Regula structurii: diviziunea şi clasificarea necesită trei serii de termeni: termeni daţi,
termeni construiţi şi criteriu sau fundament;
2. Regula ordonării: între termenii daţi şi cei construiţi trebuie să existe raporturi de
ordonare16;

16
Cele două operaţii se aplică termenilor divizivi, adică celor care se află în raport gen-specie. Dacă termenii sunt
colectivi, adică se află în raport întreg-parte, operaţiile sunt analiza (ce constă în descompunerea întregului în părţile
lui) şi operaţia corelativă, sinteza (ce constă în compunerea întregului din părţile sale).
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

3. Regula criteriului: fundamentul sau criteriul trebuie să fie unic într-o operaţie şi bine
determinat;
4. Regula reuniunii: extensiunea genului trebuie să fie epuizată prin diviziune; reunirea
Reguli claselor trebuie să fie egală cu universul clasificat;
 5. Regula intersecţiei (sau excluderii claselor): intersecţia
speciilor trebuie să constituie mulţime vidă (speciile să fie
Deşi deosebite din punctul
de vedere al sensului
termeni exclusivi). desfăşurării operaţiei, în
Ultimele două reguli se pot formula concis astfel: „orice obiect să obişnuinţele noastre cele
intre într-o clasă dar numai în una”. două operaţii se confundă,
vorbindu-se doar de
Încălcarea oricărei reguli duce la erori logice, cele mai frecvente
clasificare şi atunci când
fiind cele rezultate prin utilizarea criteriilor vagi, nediferenţierea claselor, sau
se realizează o diviziune
amestecul criteriilor. Totuşi, regula 4) indică numai o aspiraţie către
perfecţiune, căci diviziunea exhaustivă a genului depinde de nivelul atins în
cunoaştere, putând exista specii încă necunoscute.
Prin diviziune şi clasificare se ordonează obiectele realităţii în clase, după asemănările şi
deosebirile lor. Rezultatul acestor două operaţii este constituirea sistemului de termeni. Atât cercetarea
ştiinţifică a unui domeniu, cât şi gândirea comună, presupun astfel de
Când ne referim la o relaţie operaţii. Cercetarea antropologică a scos la iveală faptul că aceste operaţii
de tip întreg-parte, operaţiile sunt prezente şi în cadrul aşa-zisei „gândiri sălbatice” (Cl. Levi-Stauss17),
izomorfe diviziunii şi ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că aceste operaţii sunt structuri
clasificării sunt analiza şi
fundamentale ale raţionalităţii18.
sinteza
 Analiza – descompunerea
Din punct de vedere didactic, apreciem că un termen nu poate fi
întregului în părţile sale considerat ca fiind stăpânit de către elev decât atunci când acesta are
 Sinteza – compunerea capacitatea de a-l “manipula”, de a-l specifica sau generaliza, de a-l clasifica
întregului din părţile sale sau diviza. Insistenţa asupra acestui aspect în actul predării/învăţării are
Regulile de corectitudine rezultate deosebit de benefice în fixarea corectă a sistemului noţional
sunt analoge diviziunii şi specific disciplinei.
clasificării.

17
Cf. Claude Levi-Strauss, Gândirea sălbatică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
18
Cf. Dima, T; Marga, A; Stoianovici D., Logica generală, EDP, Bucureşti, 1991, p.111.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

3.3. ALTE OPERAŢII CU TERMENI

Din clasa altor operaţii cu termeni ne vom opri asupra definiţiei.

DEFINIREA
TERMENILOR

Una dintre operaţiile logice de maximă importanţă atât pentru discursul argumentativ cât şi pentru
cel ştiinţific este definirea termenilor. Exigenţa definirii termenilor sau a precizării înţelesului termenului
utilizat este ridicată, cum am constatat, de principiul identităţii.

Definirea19 este operaţia logică prin care se precizează înţelesul unui termen.
Rezultatul definirii este definiţia. Structura
Ex. Secol =df. un interval de timp de 100 de ani definiţiei
În formulă, structura standard a unei definiţii este  definit
A = df. B  definitor
în care A („secol”) este definitul (definiendum), B („un interval de timp de 100 de  relaţie de definire
ani”) este definitorul (definiens), iar „=df.” este relaţia de definire, prin care se
stabileşte identitatea definitului cu definitorul.

3.3.1. TIPOLOGIA DEFINIŢIEI

Pentru realizarea tipologiei vom folosi drept criterii obiectul definiţiei, procedura de definire şi
scopul definiţiei.

După obiectul definiţiei, definiţiile pot fi

a) reale, atunci când definiţia vizează obiectul ca atare existent real sau ideal, componenta ontică a
termenului, sau
b) nominale, atunci când definiţia are ca obiect numele, componenta lingvistică a Definiţii
termenului, cu rolul de a-i explicita sensurile.  reale
De exemplu, definiţia: Embolofrazia este tulburarea psihică manifestă prin  nominale
umplerea golurilor dintre cuvintele unei fraze prin adăugarea unor sunete, cuvinte sau
expresii de tipul: “ă”, “nu e aşa”20 este reală, căci vizează ceea ce este (componenta ontică). Cele mai
multe definiţii ştiinţifice sunt reale, redând trăsături esenţiale care formează propriul noţiunii definite.
Definiţia: Eutanasie = s. f. care desemnează a) moarte uşoară, fără suferinţă; b) provocarea de
către medic a morţii unui bolnav incurabil; c) sacrificare prin procedee rapide, nedureroase, a animalelor
bolnave care nu mai pot fi vindecate. (cf. gr. eu = bine şi thanatos = moarte) 21 este nominală, obiectul ei
fiind componenta lingvistică a termenului (numele).
Definiţiile nominale răspund la întrebări de genul: „Ce expresie folosiţi pentru a desemna…?”,
„Ce înţelegeţi prin termenul…?”, „În ce sens utilizaţi termenul…?”
Definiţiile nominale, la rândul lor, pot fi subdivizate în:
b1 - definiţii nominal-lexicale, caz în care sunt enumerate toate înţelesurile pe care le are un
termen într-o anumită limbă (ca în cazul de mai sus);
b2 - definiţii nominal - stipulative, caz în care se precizează un anumit înţeles atribuit unui cuvânt.
Definiţiile stipulative introduc o construcţie lingvistică nouă, acordă un sens nou unei expresii cunoscute,
explicitează o abreviere, un simbol. Ele sunt mai curând rezultatul unor decizii conştiente şi explicite cu
privire la felul în care este folosit un cuvânt sau o expresie într-un anumit context, fapt pentru care astfel de
definiţii trebuie contextualizate.
Spre exemplu: Eforie este denumirea dată unui grup de persoane care formează conducerea
colectivă a unei instituţii de cultură sau de binefacere.
O definiţie stipulativă nu poate fi adevărată sau falsă, ea exprimând o convenţie convenită pentru
o anumită semnificaţie acordată unui termen. A da o definiţie stipulativă unui cuvânt este echivalent cu a

19
Din lat. definitio = „mărginire”, „delimitare”, „a defini” de la fines, „limite”.
20
Cf. Dicţionar de psihologie, (coord. U. Şchiopu), Editura Babel, Bucureşti, 1997, p. 260.
21
Cf. Dicţionar de neologisme, (F. Marcu, C. Maneca) Editura Academiei, 1978, p.415.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

spune că „voi folosi acest termen cu această semnificaţie, chiar dacă el este folosit, în general, cu un înţeles
diferit”. Vorbim despre oameni lipsiţi de inteligenţă şi despre animale inteligente; în aceste cazuri
semnificaţiile termenului „inteligenţă” sunt diferite, iar definiţia stipulativă poate duce la evitarea
ambiguităţilor.
b3 - definiţiile sinonimice sunt cele în care se defineşte un termen printr-un alt termen, care posedă
acelaşi înţeles (nea = zăpadă, lealitate = sinceritate, cinste, francheţe).
b4 - definiţiile etimologice prezintă originile unui cuvânt. Precizarea sensului originar al unui
termen poate fi utilă în anumite împrejurări, dar în altele este lipsită de orice relevanţă sau chiar generatoare
de eroare pentru utilizarea actuală datorită evoluţiei limbii.
După procedura de definire distingem, mai întâi între definiţiile
a) denotative - cele care vizează extensiunea termenului şi definiţiile definiţii
b) conotative - cele care vizează intensiunea termenului. denotative
Definiţiile denotative pot fi la rândul lor divizate în următoarele clase: conotative
a)1 enumerative - în situaţia în care definitorul enumeră câteva elemente
reprezentative din extensiunea definitului (enumerativ parţiale, ex. Felina
este un animal ca pisica sau râsul) sau enumeră toate elementele extensiunii În marginea celor expuse,
definitului (enumerativ complete, ex. Valoare de adevăr înseamnă adevăr, încă o remarcă: în
polemici, definiţiile nu sunt
fals sau probabil) şi
întotdeauna explicite, în
a)2 ostensive - în situaţia în care sunt indicate, arătate obiecte din multe situaţii se utilizează
clasa definitului, folosind una din expresiile: ”acesta este un…”, “iată un…”, un termen cu un anumit
“avem în faţă un…” Aceste procedee denotative de definire, deşi utile, sunt înţeles pe care noi îl
imprecise, precizând indirect semnificaţia termenului deducem din context, fără a
În categoria definiţilor conotative, cele mai utilizate sunt se fi formulat o definiţie în
b)1 definiţiile generice sau definiţii prin gen (proxim) şi diferenţă mod expres. În aceste
specifică 22. În cazul acestor definiţii, definitul este considerat o specie căreia situaţii nu sunt rare
definitorul îi indică genul din care face parte, iar apoi, indică notele ce cazurile în care ne luptăm
constituie diferenţa specifică. nu cu semnificaţii cu care
Ex. Triunghiul dreptunghic este un triunghi care are un unghi drept. oponentul încarcă termenii,
ci cu semnificaţii pe care
Acest tip de definiţie nu poate fi utilizat pentru termeni de maximă noi credem că el le
generalitate cărora nu li se poate indica un gen şi, de asemenea, pentru atribuie; onestă ar fi, în
termeni individuali, în cazul cărora , deşi se poate indica genul, diferenţa astfel de cazuri, precizarea
specifică s-ar transforma într-o caracterizare. semnificaţiilor, înainte de a
O altă categorie a definiţiilor conotative este reprezentată de realiza dispute fără obiect,
definiţiile sau cu obiect închipuit.
b)2 operaţionale utilizate în ştiinţele de aplicaţie. În cazul acestor
definiţii, definitorul indică o noţiune reprezentativă pentru clasa din care face parte definitul, iar apoi
enumeră operaţii, probe, teste menite să confirme sau să infirme prezenţa definitului.
Ex. Acid= compus chimic care:
- înroşeşte hârtia de turnesol,
- disociat în soluţii cedează ioni pozitivi de hidrogen.
b)3 definiţiile funcţionale sunt cele în care definitorul indică funcţia obiectului la care se referă
definitul într-un ansamblu funcţional: Manşa este pârghia cu care pilotul comandă aripile şi profundorul
unui avion.
b)4 definiţiile genetice sau constructive indică modul în care ia naştere sau se construieşte
definitul.
Ex. Delta este acea formă de relief aflată în zona de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac,
mare sau ocean, apărută în urma procesului de acumulare a aluviunilor.
Cercul este figura geometrică ce se obţine prin secţionarea unui cilindru drept pe un plan paralel
cu baza.
În dispute argumentative, deseori termenii sunt utilizaţi într-un anumit sens particular, în funcţie
de interesele intervenientului, fapt pentru care am ţinut să facem distincţia între definiţiile teoretice şi cele
persuasive.
O definiţie teoretică (neutră) are drept scop precizarea denotaţiei ştiinţifice a termenului definit. Dacă
definiţia vizează impunerea unei atitudini în raport cu termenul definit, ea este
Definiţii persuasivă. De reţinut că în cazul definiţiilor persuasive, acceptarea definiţiei impune,
teoretice deseori, acceptarea poziţiei celui ce a dat definiţia. Spre exemplu, definind avortul
persuasive
22
Procedeul este analizat pe larg de către Aristotel în Topica.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

provocat drept „uciderea premeditată a unei fiinţe umane…” sau „eliminarea unei sarcini nedorite…”,
consecinţele asupra moralităţii actului în sine sunt prescrise de către definiţia termenului.
Utilizând alte criterii, putem obţine alte clase de definiţii. „Clasificarea” noastră este, evident,
convenţională. De reţinut însă faptul că într-un discurs argumentativ definiţia nu este întotdeauna explicită;
atunci când un termen semnificativ al argumentării este utilizat fără o definiţie, dar i se acordă un anumit
înţeles prin context, putem spune că avem de-a face cu o definiţie implicită. Pentru o mai mare claritate este
uneori necesară explicitarea acestor definiţii. Pentru o mai bună fixare a informaţiei, rezumăm tipologia
definiţiei în următoarea schemă:

După definitor
 reale
 nominale lexicale
 stipulative
 prin sinonimie
 etimologice
După procedeul de definire
 denotative  enumerative (parţiale sau complete)
 ostensive
 conotative  generice
 operaţionale
 funcţionale
 genetice sau constructive
După scopul urmărit
 teoretice (neutre)
 persuasive

După cum s-a putut constata, definiţiile pot fi date la nivele diferite de exigenţă, în funcţie de
scopul urmărit şi posibilităţile de decodificare semantică 23 ale receptorului. Cele mai bogate în informaţie
sunt definiţiile conotative dar, în practica definiţiei, formele se combină şi se completează. Întotdeauna
definiţia vizează esenţa unui obiect, ceea ce reprezintă esenţa sa, notele sale definitorii. Pentru a obţine o
imagine cât mai completă a unui obiect, pot fi utilizate alte operaţii, cum ar fi descrierea, caracterizarea,
comparaţia.
Operaţia de definire se află la graniţa imaginară dintre lumea conţinuturilor gândirii şi lumea
formelor ei; definiţia încarcă în forma logică anumite conţinuturi. Aşa stând lucrurile, înseamnă că definiţia
nu este o operaţie strict formală şi exclusiv logică, întrucât logica este, conform tradiţiei, ştiinţă a formei
gândirii. Prin urmare nu vom găsi reguli formale (necesare şi suficiente) în realizarea unei definiţii corecte;
totuşi, chiar dacă nu au stricteţea regulilor formale, regulile definiţiei, în calitatea lor de exigenţe raţionale,
sunt în măsură să ghideze gândirea exigentă în operaţiile sale. „Care sunt aceste reguli?” este interogaţia la
care vom răspunde în paragraful următor.

3.3.2. Regulile definirii

a) Regula adecvării: definitorul trebuie să fie adecvat definitului şi numai lui, cu alte cuvinte, între
definitor şi definit trebuie să existe un raport de identitate. Erorile cele mai frecvente sunt definiţiile prea
largi, când definitorul este gen pentru definit, definiţiile prea înguste, când definitorul
Reguli este specie pentru definit şi definiţiile deopotrivă prea largi şi prea înguste, în cazul în

 care între definit şi definitor există un raport de încrucişare. De pildă definiţia: Medic =
df. Orice persoană împuternicită prin lege să practice medicina, este prea largă, în timp
ce definiţia: Matematica este ştiinţa numerelor şi a operaţiilor cu numere este prea îngustă. Definiţia:
Cadru didactic este orice persoană împuternicită prin lege să îşi
desfăşoare activitatea în învăţământul de stat este şi prea largă şi prea Definiţia este o enunţare care
îngustă. exprimă esenţa unui lucru.
Această regulă nu vizează şi definiţiile stipulative care, precizând un Aristotel, Topica, I,5,102a,
anumit sens al termenului, se adresează doar acelui sens. Organon, II, ed. cit, p. 306.

23
Etim. gr. semantikos, „indicaţie”, relativ la semnificaţia cuvintelor.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

b) Regula exprimării esenţei: definitorul trebuie să exprime proprietăţile esenţiale ale obiectului
definit. Definiţia trebuie să se refere la esenţă, la ceea ce este propriu obiectului definit. Este citată deseori,
cu referire la această cerinţă, definiţia dată de sofişti omului ca fiind “fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii
late”. Evident, definiţia nu surprinde esenţa omului, deşi, se pare, identifică note care, luate împreună,
constituie o diferenţă specifică, dar neesenţială; la fel se întâmplă lucrurile cu definiţia antică a omului ca
“fiinţa care poate să râdă”.
Această regulă nu se referă la definiţiile denotative. În cazul acestora cerinţa ar putea fi ca definitorul
să enumere elemente reprezentative pentru întreaga clasă a definitului.
c) Regula clarităţii: exprimă cerinţa ca definiţia să nu conţină termeni vagi, ambiguităţi, limbaj
echivoc sau metaforic. Expresiile care conţin figuri de stil se numesc enunţuri retorice şi pot fi acceptate ca
elemente ale argumentării dar nu ca definiţii.
d) Regula conciziei: solicită ca definiţia să fie cât mai scurtă cu putinţă, fără însă a încălca
celelalte reguli; abaterea de la această regulă face definiţia stufoasă, greu de înţeles şi reţinut.
e) Regula afirmării: exprimă cerinţa ca definitorul să arate ce este definitul nu ce nu este el.
Cazurile în care definiţiile negative sunt satisfăcătoare sunt rare şi se referă la termenii negativi care pot fi
definiţi prin negaţie (ex. amoral = om lipsit de morală, leneş= lipsit de silinţă).
f) Regula noncircularităţii: definitorul nu trebuie să-l conţină pe definit şi nici să se definească la
rândul lui prin definit. Excepţie de la această regulă fac termenii corelativi, care se definesc numai unul prin
celălalt. Această regulă ne interzice să definim pe A prin B şi pe B prin A, dar circularitatea nu poate fi
evitată la nesfârşit, căci avem totuşi un număr limitat de cuvinte, chiar dacă acesta este mare. Prin urmare
este acceptată procedura (A=df.B)(B=df.C) şi (C=df. A).
g) Regula contextualizării: solicită clarificarea contextului în care termenul definit poate fi utilizat.
Această regulă vizează îndeosebi termenii polisemantici, caz în care trebuie precizat contextul utilizării
sensului respectiv.
Spre exemplificare, vom oferi două definiţii ale termenului sociabilitate, prima din sociologie,
cealaltă din psihologie:
Sociabilitate, capacitate umană de a forma reţele, prin care unităţile de activitate, individuale sau
colective, transmit informaţiile ce le exprimă interesele, gusturile, pasiunile, opiniile…: relaţii de vecinătate,
categorii de public, saloane, cercuri, curţi regale, pieţe, clase sociale, civilizaţii. 24
Sociabilitate, caracteristică a individului de a fi agreabil şi prietenos cu alţii, de a căuta compania
celorlalţi, de a fi deschis pentru comunicare şi interacţiune cu semenii 25.
Se poate constata faptul că, dacă în prima definiţie sociabilitatea este o caracteristică a omului ca
specie, în cea de-a doua, ea este o caracteristică de personalitate a individului; lipsa de precizare a
contextului (sociologic sau psihologic, în exemplul nostru) poate stârni confuzii.
h) Regula consistenţei 26: exprimă o cerinţă ce vizează sistemul de cunoştinţe în care este integrată
definiţia cerând ca ea să nu intre în opoziţie cu alte definiţii sau cunoştinţe
acceptate în sistem. Consistent
Respectarea acestor exigenţe este în măsură să asigure precizia  enunţ necontradictoriu în
necesară oricărui discurs. Discursul ştiinţific, spre deosebire de cel comun, interiorul unui sistem
de cele mai multe ori prin definiţie îşi creează obiectele. După unii
teoreticieni, definiţia este nu doar începutul, ci şi ţinta cunoaşterii ştiinţifice; în măsura în care definiţia
surprinde esenţa obiectului definit, iar ştiinţa urmăreşte surprinderea esenţei obiectului cercetat, atunci a
cunoaşte înseamnă a defini. Acest fapt ne face să înţelegem că definiţiile ştiinţifice însoţesc dinamica
cunoaşterii ştiinţifice.
*
Definirea încheie gama operaţiilor constructive cu termeni.

Revenim în încheiere cu o exigenţă (didactică): definiţia este necesară pentru înţelegerea

termenilor, dar nu este suficientă; recomandăm utilizarea în bloc a operaţiilor constructive pentru a putea
“manipula“ termenul, specificându-l, generalizându-l, clasificându-l sau divizându-l. De asemenea, este
utilă şi precizarea raporturilor cu alţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs, după schema pe care o vom
prezenta în paragraful următor.

24
Jean Baechler, “Grupurile şi sociabilitatea”, în R. Boudon, (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, pp. 64-65.
25
Ana Bogdan-Tucicov, în (col.), Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1981, p.226.
26
Două opinii sunt consistente dacă pot fi ambele adevărate şi inconsistente dacă numai una dintre ele poate fi
adevărată.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

4. RAPORTURI LOGICE ÎNTRE TERMENI

În cele ce urmează vom prezenta raporturile logice dintre doi termeni distincţi, nevizi şi precişi
după criteriul extensiunii lor. Vom distinge mai întâi două mari clase: raporturi de concordanţă, atunci când
termenii au cel puţin un element comun în extensiunea lor şi raporturi de opoziţie, când cei doi termeni nu
au nici un element comun.
Schematic, putem distinge următoarele tipuri de raporturi:

 identitate
Raporturi de concordanţă:  încrucişare
 ordonare

Raporturi de opoziţie:  contrarietate

 contradicţie

4.1. Concordanţa termenilor:

Sunt în raport de identitate extensională doi termeni care au extensiunea comună. Ex.: “bănuitor”
- “suspicios”, “nea” - “zăpadă”, “număr par” - “număr divizibil cu 2”. În general, sinonimele au atât
extensiunea, cât şi intensiunea comună. Alţi termeni pot fi în raport de identitate doar extensională, fără a fi
în identitate intensională, cum este cazul termenilor: fiinţă raţională - fiinţă creatoare.
Vom reprezenta raporturile dintre termeni prin intermediul diagramele Euler27. Pentru raportul de
identitate diagrama arată astfel:

A
B 

Dreptunghiul în care sunt reprezentate sferele termenilor semnifică universul de discurs.

Sunt în raport de încrucişare doi termeni care au cel puţin un element comun în extensiunile lor,
dar în acelaşi timp au şi elemente necomune. De exemplu.: “numere naturale” - “numere pare”, “pisică” -
“animal cu blana neagră”.

A B

Doi termeni sunt în raport de ordonare dacă extensiunea unuia este cuprinsă în întregime
extensiunea celuilalt fără a o epuiza.

A= vertebrat B
B= mamifer

27
Leonhard Euler (1707-1783), matematician elveţian.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

Termenul supraordonat (A) se numeşte gen, iar cel subordonat (B) se numeşte specie. Genul cel
mai apropiat de o specie se numeşte gen proxim, iar specia cea mai apropiată de un gen se numeşte specie
proximă.
Genul care nu este specie pentru un alt gen se numeşte gen maxim (sau suprem (Kant), iar specia
care nu este gen pentru o altă specie se numeşte specie ultimă (sau infimă, în formularea specie
lui Kant).  proximă
Notele prin care specia se deosebeşte de genul proxim poartă numele de  ultimă
diferenţă specifică. gen
 proxim
 maxim
4.2. Opoziţia termenilor:  diferenţă
specifică
Doi termeni sunt în raport de contrarietate (excluziune neexhaustivă) dacă sunt specii ale
aceluiaşi gen care însă nu este epuizat de extensiunile lor.

De exemplu:
A= garoafă
B= gladiolă A B

Sau într-o altă reprezentare:

A B C

Doi termeni sunt în raport de contradicţie dacă unul este negaţia celuilalt.

De exemplu:
A= vertebrat A A
~A= nevertebrat

Raporturile între doi termeni generează propoziţii simple. Spre exemplu, raportul de ordonare:
Toţi A sunt B, Unii B sunt A etc. În capitolul ce urmează vom analiza astfel de propoziţii.


 Termenul este componenta elementară a unei propoziţii simple şi exprimă în planul gândirii o clasă de
obiecte.
 În componenţa sa intră trei componente: lingvistică, semantică şi ontică.
 Mulţimea obiectelor desemnate de termen (extensiunea) este alcătuită în baza notelor comune obiectelor
(intensiunea termenului).
 Între intensiunea şi extensiunea termenului există o variaţie inversă.
 Corectitudinea utilizării termenilor în actele de gândire şi comunicare este o condiţie minimală impusă
de principiile logice.
 Stăpânirea efectivă a termenului presupune posibilitatea:
precizării înţelesului printr-o definiţie,
ordonării corecte în sistem prin operaţiile de clasificare şi diviziune,
trecerii de la gen la specie şi de la specie la gen, adăugând sau eliminând diferenţa specifică,
prin operaţiile de specificare şi generalizare,
stabilirii raporturilor de concordanţă şi opoziţie cu alţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs.

*
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica


1. Arătaţi ce deosebiri există între: cuvânt, nume, noţiune, termen.

2. Prezentaţi structura următoarelor preferinţe ale unui grup de studenţi privind programele
de televiziune sub forma raporturilor între termeni 28:
Numai studenţii care preferă filmele vizionează şi programele culturale, în timp ce aceia care
preferă programele culturale nu le suportă pe cele sportive, ca de altfel şi o parte dintre cei care preferă
filmele. Pe de altă parte, toţi cei care preferă programele culturale şi cei care le preferă pe cele sportive au
preferinţe muzicale, dar nu toţi cei care preferă filmele preferă şi muzica. În sfârşit, toţi studenţii şi-au
exprimat interesul pentru programele de ştiri, cu excepţia unora care sunt teribil pasionaţi de sport şi de
topurile muzicale.

3.Prezentaţi structura următoarei familii sub forma raporturilor dintre termeni.

Membrii unei familii de vegetarieni se deosebesc unii de alţii după preferinţele lor
culinare: doar cei care mănâncă bame consumă cu plăcere spanac, în timp ce aceia care
mănâncă spanac nu se ating în ruptul capului de morcovi, ca de altfel şi o parte din
consumatorii de bame; pe de altă parte, toţi cei care mănâncă spanac şi toţi cei care mănâncă

morcovi consumă cu o deosebită plăcere cartofi, dar nu toţi cei care preferă bamele se simt
atraşi de cartofi.

4.Grupaţi următorii termenii în concreţi şi abstracţi: planetă, independenţă, alb, albeaţă,

greutate, lumină.

5.Caracterizaţi următorii termeni din punctul de vedere al sferei, respectiv al conţinutului:

lege, Neptun, calendar, biped, filosof, bibliotecă, victorie.

6.Delimitaţi noţiunile colective de cele divizive: universalitate, legitate, prietenie, prieten,

persoană, personalitate, om, umanitate, individualitate, judecător, magistratură, democraţie, ştiinţă.

7.Stabiliţi raporturi între perechile următoare de termeni:

noapte-zi; soacră-ginere; finit-infinit; cauză-efect; amor-ură; moarte-viaţă; absolut-independent.

8.Stabiliţi contrarele următorilor termeni: alb, prost, crud, mânie.

9.Stabiliţi contradictoriile următorilor termeni: pozitiv, om, comensurabil, organic, util, frumos,
iubire, democraţie.

10.Specificaţi şi generalizaţi termenii: jurist, liberalism, râs, cub, ironie, banc, om, substanţă,
Eminescu.

11.Enumeraţi regulile diviziunii şi ale clasificării.

12.Divizaţi politomic următorii termeni: societate, continent, ştiinţă, temperament.

13. Faceţi diviziunea următorilor termeni: inteligenţă, instinct, atenţie, memorie, proces psihic,
sentimente, raţionamente, deprinderi.

14. Analizaţi critic (structură, tip, fundament, corectitudine) următoarele diviziuni:

- teoriile sunt: adevărate sau false
- şcolile sunt: tehnice, pregătitoare, profesionale, de maiştrii, de şoferi şi de aplicaţie.

28
Pentru aplicaţii vezi Aurel Cazacu, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998;
Petre Bieltz, Prelegeri de logică, Ed. Universitatea Bucureşti, 1968, 1973, 1975; Andrei Marga, Exerciţii de logică
generală, Ed. Universitatea din Cluj-Napoca, partea I-1983, partea a II-a, 1988; Drăgan Stoianovici, Logică generală,
(crestomaţie şi exerciţii), Ed. Tipografia Universităţii Bucureşti, 1984; ed. a II-a, 1990.
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

15. Alegeţi şi clasificaţi termenii din următoarea listă: francez, european, fluviu, râu, parizian,
vertebrat, gorilă, om, nevertebrat, râmă, broască, insectă.

16. Analizaţi următoarele clase de obiecte şi stabiliţi pentru fiecare în parte dacă clasificarea
este corectă sau nu; indicaţi universul discursului, criteriul şi tipul clasificării:
a) lichid, gaz, plasmă, solid.
b) munte, deal, câmpie.
c) copii, părinţi, bunici.
d) carnivore, erbivore, omnivore.
e) broaşte, şopârle, şerpi, crocodili.

17.Analizaţi următoarea clasificare:

„În orice societate pot exista următoarele categorii de norme:
a) Prescriptive – care indică indivizilor ceea ce trebuie să facă;
b) Proscriptive – care arată indivizilor ceea ce nu trebuie să facă;
c) Formale – exprimate sub forma regulilor scrise ;
d) Informale - exprimate sub forma regulilor nescrise, dar subînţelese;
e) Generale - caracteristice unei întregi societăţi;
f) Specifice - caracteristice numai pentru anumite grupuri sociale.”

18.Definiţi următorii termeni şi precizaţi tipul definiţiei utilizate: student, roşu, anxietate,
infractor, ritual, caracter, iubire, experiment.

19. Pentru fiecare dintre enunţurile de mai jos,

a) stabiliţi dacă ele exprimă sau nu definiţii corecte;
b) dacă răspunsul este afirmativ arătaţi care este tipul definiţiei (având în vedere cele trei
criterii);
c) dacă răspunsul este negativ, indicaţi ce regulă este încălcată.

1) Bobocul este studentul în primul an de studiu;

2) Etil - radical organic monovalent, obţinut din etan, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen;
3) Globulină =df. Proteină cu molecule mari, solubilă în soluţii saline, care se găseşte în plasma
sanguină, în lapte, în vegetale şi care este folosită în medicină;
4) Mobil - impulsie care ne face să acţionăm;
5) Introspecţie - metodă psihologică subiectivă, bazată pe observarea conştiinţei de către ea însăşi;
6) Evidenţă - caracter al unei idei clare şi distincte;
7) Dialoguri - titlu sub care se înglobează opera lui Platon, cu excepţia câtorva Scrisori;
8) Frumuseţea - binele din perspectiva ochiului;
9) Neurastenia este la om ceea ce este divinitatea la Dumnezeu;
10) Filosof este un om de cultură precum Aristotel, Platon sau Socrate;
11) Sociologia este ştiinţa despre societate;
12) Filosofia este iubire de înţelepciune;
13) Etica este arta de a săvârşi miracole naturale (Lev Şestov);
14) Virtutea este un viciu deghizat;
15. Un cotidian este o publicaţie ca Adevărul, România liberă sau Ziua;
16. Fortuit = df. adjectiv prin care se înţelege ceea ce este neaşteptat, neprevăzut, întâmplător, inopinat;
17. a2 este prescurtarea lui a x a;
18.Betonul este un material de construcţie obţinut prin întărirea unui amestec de pietriş şi nisip cu
ajutorul unui liant anorganic ca cimentul sau organic ca bitumul.
19. Secunda desemnează intervalul dintre două sunete ale gamei aflate pe două trepte alăturate.

20. Formulaţi definiţii operaţionale pentru următorii termeni: cerc, cauză, comportament,
temperatură.

21. Analizaţi sub aspectul corectitudinii definiției, următorul fragment de text:

„...o vacă este un animal destul de mare care are coarne şi care dă lapte. Aceasta este o aşa-numită
definiţie «clasică», cea mai frecvent folosită. Ea se compune întotdeauna din două părţi – un gen şi o
 Logică generală – Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica

diferenţă specifică. Genul este aici clasa mai generală de obiecte din care face parte vaca (dar şi alte
animale – deci acea parte a definiţiei pe care am denumit-o prin «un animal destul de mare». Diferenţa
specifică este «care are coarne şi care dă lapte»”.
(J. M. Bochenski, Ce este autoritatea. Introducere în logica autorităţii, Bucureşti, Humanitas,
2006, p. 17).

22. Ce relaţie există între adevărul şi corectitudinea unei definiţii?

23. Caracterizaţi cele trei tipuri de analiză a limbajului în baza următorului fragment de text:
„Dacă considerăm un fragment de limbaj şi dacă facem abstracţie de tot ceea ce-l priveşte în afară
de faptul că este utilizat de interlocutori, atunci considerăm un punct de vedere pragmatic. Dacă considerăm
un fragment de limbaj şi dacă facem abstracţie de tot ceea ce-l priveşte, mai puţin faptul că desemnează
lucruri şi fapte, în acest caz facem semiotică. Dacă considerăm un limbaj şi dacă facem abstracţie de tot
ceea ce-l priveşte, mai puţin de aspectul semnelor şi al relaţiilor dintre ele, în acest caz facem sintaxă.”
(Rudolf Carnap, Enciclopedia ştiinţei unificate)29

24. Socrate este recunoscut ca fiind precursorul teoriei definiţiei. Următoarea anecdotă
sugerează procedura maieutică pe care o născocise:

Un om înarmat îl ajunge în fugă pe Socrate. Acela îl urmărea pe un altul, care alerga de mânca
pământul.
- Opreşte-l ! Opreşte-l !
Socrate nu se sinchisi.
- Cum, n-auzi ?! De ce nu i-ai aţinut calea asasinului ?
- Asasin ? Ce înţelegi prin asta ?
- Ce întrebare bizară ! Un asasin este unul care omoară.
- Măcelar.
- Nebun bătrân ! Vreau să zic un om care omoară un alt om.
- A, un soldat !
- Idiotule ! Un om care omoară un alt om în timp de pace !
- Aha ! Un călău !
- Netotule ! Un om care omoară pe altul la el acasă !
- Păi aşa spune ! E medic ! făcu Socrate şi îşi văzu de drum.30

29
Vezi Rudolf Carnap, Vechea şi noua logică: Carnap prin el însuşi, Editura Paideia, Bucureşti, 2001.
30
Vezi Aurel Cazacu, Logica fără profesor. Teste, exerciţii, probleme, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 46 – 47.