STILISTICA, STIL, FIGURI DE STIL

Urmnd sinuoasele interpretri ale stilului, stilistica si-a delimitat domeniul si si-a
clarificat metoda la nceputul secolului XX, ca stilistic lingvistic, datorit lui Charles Bally.
Acesta i stabileste ca obiect de studiu mijloacele de expresie ale vorbirii unei comunitti
considerate din punctul de vedere al continutului lor afectiv, n spet limba vorbit, iar ca
metod, propune metoda social - psihologic, stabilind principiile metodologiei cercetrii
stilistice. Bally nu consider stilul ca obiect al stilisticii pe care o defineste drept stiinta care se
ocup cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunitti lingvistice, din punctul de
vedere al continutului lor afectiv, adic exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj si
actiunea faptelor de limb asupra sensibilittii.
Stilistica estetic studiaz stilul, adic mijloacele lingvistice folosite de un scriitor (sau
orator) pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic.
n contextul culturii romne actuale, n interiorul stilisticii lingvistice s-au afirmat dou
directii principale: pe de o parte o stilistic a expresivittii cu rdcini n traditia estetico-
filozofic si n lingvistica idealist, reprezentat de Stefan Munteanu, iar pe de alt parte o
stilistic functional cu rdcini n sociolingvistic si lingvistica functional praghez,
reprezentat prin academicianul Ion Coteanu.
Pentru Stefan Munteanu stilistica are ca obiect studiul limbajului n ntregimea lui, n
cazul su limbajul artistic examinat din perspectiva teoriei expresivittii, expresivitate privit ca
raport de dubl dependent: pe de o parte o relatie ntre dou forme ale elementelor semnului
lingvistic (expresie si continut), pe de alt parte - si concomitent - o relatie ntre aceast unitate
constituit si realitatea desemnat prin ea.
Stefan Munteanu sesizeaz, de altfel, vastitatea domeniului stilisticii functionale care
cuprinde, dup prerea sa, cel putin trei zone: 1. Stilistica variantei vorbite (spontane, naturale),
a limbii, caracterizat prin functia ei expresiv, motivat afectiv. 2. Stilistica variantei artistice a
limbii
 sau (cu o terminologie ce i se pare mai adecvat) stilistica operei literare, motivat estetic,
corespunznd unei functii pe care a numit-o functie stilistic generatoare de efecte estetice.
3. Stilistica limbajelor socio-profesionale (stiintifictehnic, oficial-administrativ,
publicistic) a cror functie de diferentiere, mai ales lexical si sintactic, este dependent de
scopul, teoretic sau practic, implicat n mesaj.
Stilul, ca obiect de studiu al stilisticii, este acceptat abia dup aparitia stilisticii
lingvistice, dar aceasta nu nseamn c ideea de stil nu a preocupat, ncepnd cu antichitatea, pe
multi cercettori ai limbii si literaturii, ca si pe filozofi, esteticieni, antropologi. n estetic, dar si
n filozofia culturii, notiunea de stil ntr-o larg acceptiune a avut un caracter unificator al
tuturor manifestrilor spirituale ale unui anumit grup uman, conceptul de stil devenind
definitoriu pentru conditia uman, prin el omul definindu-se n ntreaga complexitate a naturii
sale: n rationalitatea, dar si n subiectivitatea sa esential.
n spatiul romnesc, definind stilul din perspectiv literar, Tudor Vianu arta c acesta
reprezint unitatea structurii artistice ntr-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta
artistul individual, natiunea, epoca sau cercul de cultur. Unitatea si originalitatea sunt cele dou
idei mai particulare ce fuzioneaz n conceptul stilului.
Vianu adaug: Ceea ce vom numi *stilul* unui scriitor va fi ansamblul notatiilor pe care
el le adaug expresiilor sale tranzitive si prin care comunicarea sa dobndeste un fel de a fi
subiectiv, mpreun cu interesul ei propriu-zis artistic.
Preocuprile pentru stil n spirit retoric sunt prezente ncepnd cu Dimitrie Cantemir,
pentru care limba latin este modelatoare a limbii literare, deturnat astfel de la uzul popular.
Limba utilizat de scriitor este integratoare, estetizant, conducnd la expresia intentional, spre
un uz artificial, elaborat. ncepnd cu cronicarii, este vorba mai ales de Miron Costin, urmati de
Dosoftei cu Psaltirea sa, de Eustatievici si Macarie, cu prti din gramaticile lor, se constituie o
retoric cu interes pentru limb si stil, pentru o estetic a limbii, pentru expresivitate (mai ales
pentru prozodie).

FIGURILE DE STIL
Desi ntlnite de regul doar n tratatele de teorie literar, figurile de stil reprezint n
realitate componente ale limbajului poetic figurat, care apartine, alturi de celelalte limbaje si
stiluri, domeniului de studiu al stilisticii. Marcarea stilistic a textului literar si are originea ntr-
un sistem de procedee stilistice, constituite treptat, n istoria ntrebuintrii limbii, sistem prin care
semnele lingvistice, actualizate sintagmatic, pot primi anumite mrci stilistice, explicite sau
implicite. Figura de stil (figur de limbaj, figuri retorice, figuri de cuvnt, figuri ale gndirii,
tropi, imagini artistice, procedee artistice) este procedeul utilizat n scopul sporirii expresivittii
unei comunicri. Figurile de stil pot actiona la nivelul formal al frazei (repetitie, inversiune,
anacolut etc.) sau la nivel notional (metafor, sinecdoc, hiperbol).
Pentru practica analizei stilistice este important de retinut c figura de stil reprezint orice
schimbare a limbii neconform cu natura, iar tropul este un caz particular de figur, care const
n ntrebuintarea rsturnat (figurat) a sensurilor proprii.
Figuri bazate pe repetare: * aliteratia, ca repetare a aceluiasi sunet sau grupuri de sunete,
fie ele vocale, consoane sau vocale si consoane; * asonanta, ca repetare a unor sunete cu timbru
apropiat, cu deosebire n constructia rimelor imperfecte; * armoniile imitative, ca selectii de
sunete n cuvinte, astfel nct s sugereze, prin rezonant, manifestri naturale ale fenomenelor; *
sustinut partial, ideea simbolismului fonetic, contrazicnd arbitrarul absolut al semnului
lingvistic, acrediteaz mentinerea a ceva din memoria unittii primordiale dintre semnificant si
semnificat; * onomatopeele, cuvintele cu capacitti imitative, prezint, spre deosebire de
armoniile imitative, o organizare sonor dat, natural, semantic si foneticomuzical, n acelasi
timp; * rima, ca potrivire muzical, eufonic, a sunetelor de la sfrsitul a dou sau mai multe
versuri, ncepnd cu ultima vocal accentuat; nucleul silabei - rim este o vocal accentuat, al
crei timbru clar sau sumbru determin n mare parte valoarea ei expresiv; la fel pot fi
interpretate si consoanele: cu valori ntunecate, velarele si labialele, si luminoase, dentalele si
palatalele; clasificarea rimelor este destul de complex: dup gradul de armonie (rime srace,
suficiente, bogate, foarte bogate si leonice), dup precizia armoniei (rime perfecte si imperfecte,
aproximative sau asonante), dup locul accentului (rime iambice - masculine sau abrupte,
oxitone, cu accentul pe ultima silab, rime trohaice - feminine, line sau plane, paroxitone, cu
accentul pe penultima silab, rime dactile si hiperdactilice - proparoxitone, cu accentul pe
antepenultima silab), dup organizare (rime mperecheate -aabb, rime ncrucisate - abab, rime
mbrtisate - abba, rime amestecate sau semirimate - xaya, monorime - aaa).
Figuri bazate pe tehnica suprimrii sau aditionrii de sunete: * sincopa, ca o contragere
prin eliminarea unei vocale sau a unui grup de sunete din interiorul unui cuvnt; * afereza, ca
suprimare a sunetului de la nceputul unui cuvnt; * apocopa, ca suprimare a sunetului sau a
grupului de sunete de la sfrsitul unui cuvnt; * proteza, ca adugare a unui sunet, de obicei
vocal, la nceputul unui cuvnt.
Figurile morfosintactice au n vedere valoarea stilistic a prtilor de vorbire si o anumit
configurare a constructiilor sintactice n scopuri expresive. Figurile sintactice sau de constructie
se grupeaz n: * figuri ale insistentei sau amplificrii (repetitia, enumeratia, polisindetul); *
figuri ale simplificrii (elipsa, asindetul); * figuri ale amplificrii si simplificrii (silepsul si
anacolutul); * figuri relationale (inversiunea si hiperbatul); * figuri intonationale (invocatia
retoric, apostrofa, interogatia retoric).
Repetitia, ca reluare, asigur densitate semantic, fiind, dup form, repetitii imediate si
la distant, iar dup pozitie, la nceput de propozitie (anafor), la sfrsit (epifor), si ca reluare a
ultimei prti din vers sau propozitie n prima parte a urmtoarelor (anadiploz). Dup continut,
repetitia se diversific n: repetitie simpl, n anastrof (inversare a ordinii statornicite a
cuvintelor n fraz, cu scopul de a atrage atentia asupra lor), antanaclaz (joc al polisemiei si
omonimiei), chiasm (antimetabol, antimetatez - antitez formal, n care cuvintele primei prti
sunt reluate simetric n ordine invers, n cea de-a doua parte), n refren (repetare a unui vers sau
a mai multor versuri).
Enumeratia este o nsiruire sau enuntare succesiv a elementelor, iar polisindetul sau
polisindetonul este un mijloc de marcare a insistentei prin ntrebuintarea excesiv a conjunctiilor.
Asindetul sustine dinamismul exprimrii, prin omiterea conjunctiilor si prin utilizarea cu
precdere a juxtapunerii sau a parantezei asindetice.
Elipsa presupune suprimarea unor prti din discurs, care se subnteleg, fr s fi fost
exprimate, realiznd astfel dinamism, rapiditate, concizie n cadrul discursului. Silepsul, ca
nclcare voit a acordului gramatical, este utilizat de regul pentru a imprima cuvintelor ideea
care predomin n mintea scriitorului si nu invers, n timp ce anacolutul este constructia
sintactic voit gresit, folosit pentru a caracteriza nivelul de cultur sau lipsa de logic a unui
personaj.
Inversiunea se bazeaz pe o metatez sau permutare n ordinea obisnuit a cuvintelor n
cadrul enuntului, afectnd topica acestuia. Hiperbatul, nsemnnd depsire, adaos, trecere
dincolo de enunt, este un fel de inversiune brusc n ordinea natural a vorbirii, pentru a produce
o surpriz gramatical, termenul adugat la sfrsitul unui enunt iesind puternic n evident. n
timp ce invocatia retoric este o rug, o chemare adresat unei divinitti, muze sau unei
persoane reale, apostrofa este, de regul, o adresare direct, prin ntreruperea sirului de idei, si
contine o mustrare, un repros, o nvinuire (vezi imprecatiile, blestemele). Interogatia retoric
presupune formularea unor ntrebri care nu asteapt neaprat un rspuns, exprimnd indignare,
team, durere, anxietate, ndoial, mirare, exaltare.
Figurile analogiei sunt figurile de stil bazate pe gndirea analogic sau asociativ si ca
orice argument posed trei termeni: termenul minor (subiectul), termenul major (predicatul) si
termenul mediu (tertius comparationis). Subiectul apare cu sens propriu, iar predicatul cu sens
figurat, sugestiv, latent, stabilind relatia obiect - imagine.
Epitetul este cea mai frecvent si cunoscut figur semantic, cu o existent complex,
legat de rolul su n context. O prim clasificare se poate realiza din perspectiva valorii sale
tropice. Exist epitete non - trop, univoce, presupunnd o determinare logic, si epitete - trop,
plurivoce, metaforice, sinestezice, antitetice, presupunnd o determinare poetic intensiv.
Epitetul - trop, comparatia si metafora prezint un caz tipic de sinonimie sintactic. Din punct de
vedere gramatical, epitetele pot fi atributive (adjectivale sau substantivale) si adverbiale, iar din
perspectiva formei, simple, duble, multiple, compuse.
Tudor Vianu distinge epitetul moral, epitetul apreciativ si epitetul evocativ. Dup sfer si
frecvent, epitetele sunt clasificate n epitete generale, stereotipe sau traditionale, si n epitete de
lux, individuale. Dup obiectul si continutul lor notional, att epitetul fizic ct si cel moral pot fi
utilizate pentru o realitate fizic, dar si pentru una moral. Un epitet de tip special este
oximoronul, care mpreun cu determinatul creeaz o antitez (dureros de dulce, tcere
elocvent, festina lente, curat murdar).
Comparatia este figura semantic a crei constructie se bazeaz pe raportul de
asemnare dintre dou obiecte, din care unul serveste s-l evoce pe cellalt. Structural,
comparatia se compune din comparat, comparant si nsusirea care-i apropie, avnd drept
corelative adverbele: ca, astfel, asemenea, asa cum, precum, tot asa etc. Sursa de expresivitate a
comparatiei este imaginea care poate oferi indicii n legtur cu specificul artistic sau cu
psihologia autorului. Dup structur, comparatia este simpl sau ampl.
Metafora, de la gr. metaphora= transfer, deplasare (meta=dincolo, fero=duc) este o
comparatie subnteleas, din care lipseste primul termen. Aristotel o definea ca fiind trecerea
asupra unui obiect a numelui unui alt obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la specie, fie
prin analogie. Ea este deci produsul unei substituiri prin desemnarea unui obiect prin alt termen
dect acela care i este propriu. Aristotel afirma c a face metafore frumoase nseamn a sti s
vezi asemnrile dintre lucruri. Esenta metaforei const n analogie si transfer semantic. Din
punct de vedere gramatical, metaforele pot fi nominale sau verbale (ultimele mai ales n
personificri). n functie de prezenta sau absenta termenilor, metaforele sunt coalescente sau
explicite, cnd sunt prezenti ambii termeni si implicite cnd este prezent numai termenul figurat.
Metonimia este figura sintagmatic bazat pe ideea de contiguitate, realizat prin transfer
sau substituire de sensuri, figur de stil care nlocuieste un nume printr-un alt nume cu care se
gseste ntr-o relatie logic: * cauza prin efect; * efectul prin cauz; * recipientul n locul
continutului; * semnul n locul obiectului; * autorul n locul operei; * abstractul n locul
concretului; * numele locului pentru obiect; * obiectul n locul materiei; * fizicul pentru moral; *
posesorul pentru obiectul posedat; * obiectul pentru o nsusire.
Sinecdoca reprezint un caz particular al metonimiei, prin care se atribuie unui cuvnt un
nteles mai larg sau mai restrns dect cel pe care l are n realitate. Sinecdoca stabileste relatii
preponderent cantitative, fiind numit de antici pars pro toto, deoarece utilizeaz de cele mai
multe ori partea pentru ntreg sau invers. Sinecdoca mai poate exprima: specia prin gen, genul
prin specie, pluralul prin singular, singularul prin plural, generalul prin particular, particularul
prin general.
Antonomaza este si ea o varietate metonimic, al crei efect rezult din nlocuirea unui
nume propriu cu unul comun sau invers, realiznd o restrngere sau o lrgire a semnificatiei.