STILISTICA FUNCTIONALA

In Tratatele despre poetica si despre retorica ale lui Aristotel apar primele trimiteri la stil.
In tratatele lui Demetrius, Cicero, Quintilian stilistica era legata de expresivitate. Dupa
antichitate, stilistica scade ca disciplina, dar renaste la inceputul sec XX cand isi va largi
sfera de activitate. Charless Bally este parintele stilisticii moderne, fiind cunoscut cu
cele 2 lucrari ale sale: Précis de stylistique francaise(1905); Traite de stylistique(1909).
In prima dintre lucrari pune problema definirii stilului si a expresivitatii. Pentru Bally
stilistica nu inseamne studiul stilurilor (stilul individual al autorilor), ci este o stilistica
lingvistica care se opune stilisticii literare.

stilus/ stylus (lat)= instrument de scris

In conceptia lui Bally obiectul stilisticii este limbajul oral in functionalitatea caruia sunt
dominante spontaneitatea si afectivitatea. Tot el este cel care propune definitia stilisticii:
stilistica studiaza faptele de expresie ale limbajului organizat din punct de vedere al
continutului afectiv, adica exprimarea faptelor de sensibilitate prin limba si actiunea
faptelor de limba asupra sensibilitatii. Bally pune in legatura componenta afectiva a
limbii cu spontaneitatea.

Ideile lui Bally se vor gasi mai tarziu in stilistica romaneasca la Iorgu Iordan care, in
lucrarile sale privilegiaza limbajul oral si respinge limba scriitorilor din sfera de
cercetare. El isi exemplifica ideile pe fragmente din operele unor scriitori: Neculce,
Creanga, Eminescu, Sadoveanu, I.L.Caragiale. Este vorba despre exemplificari bazate
pe latura “orala” a scriitorilor.

In acelasi timp cu Scoala Bally apare si Scoala lingvistica a lui Leo Spitzer care
promova stilistica individuala numita si stilistica literara sau estetica care se ocupa cu
stilul individual al scriitorilor.

M. Riffaterre are in comun cu Spitzer rolul pe care acesta il acorda abaterii sau devierii
in structura stilistica a textului. Devierea sau abaterea si sesizarea de catre cititor a
devierii decodeaza semnificatia textului. Faptul de stil este rezultatul unui proces
intentionat de selectie. Selectia se datoreaza existentei unei motivari si unei situatii
afective. Acest lucru conduce la opozitia existenta intre sensul denotativ si sensul
conotativ al cuvantului. (ex: subst. leu- mamifer- denotativ; a fost un adevarat leu=
viteaz, curajos- sens conotativ => raport asociativ intre om si animal, bazat pe
trasaturile animalului si pe cele ale omului). (turma- multime de animale domestice
crescute impreuna; “turma visurilor mele, eu le pasc ca oi de aur” – idee de reuniune).

1
Cu exceptia alegerii, toate celelalte puncte de vedere trebuie sa aiba un anume punct
de referinta. Acesta ar trebui sa fie imobil si lipsit de expresivitate. Unii lingvisti au
considerat ca acest punct de referinta este schema de structura a limbii. Altii au
considerat ca schema de structura a limbii este imobila si presupune un set de reguli
morfologice, sintactice si fonetice. Limbajul matematic corespondente ideii de punct de
referinta. Alti cercetatori au considerat ca punctul de referinta este limba standard, insa
acest punct este mai greu de aplicat in practica.
In conceptia lingvistilor romani, limba standard este limba comuna, normala in care se
exprima o persoana cultivata fara a folosi nuante expresive, argotice sau dialectale
(regionale). In acesta forma limba standard se suprapune peste norma.

Ion Coteanu realizeaza o schema in care evidentiaza structura stilistica a limbii.

Diasistemul, adica sistemul limbii intr-un anumit moment al evolutiei sale cuprinde 2
tipuri de limbaj: limbajul cultivat (include limbajul artistic- inclusiv al poeziei si prozei si
limbajul nonartistic- limbajul standard si toate limbajele de specialitate) si limbajul
popular (limbaj artistic-poezie si proza populara si limbaj nonartistic- limbajul
conversatiei si limbajele nuantat-tehnice cum ar fi ale albinaritului sau oeritului).
Daca am fi considerat drept punct de referinta limbajul matematic am fi avut un mare
avantaj: faptul ca limbajul matematic este un limbaj puternic denotativ. Singura
problema este faptul ca in limbajul matematic se utilizeaza si combinatii lexicale cu alt
sens decat cel din limba curenta (ex: conjunctivul fara marca “sa” utilizat in enunturi
matematice are nuanta de imperativ. Fie x o variabila- fie=sa fie). EX: “unduioasa apa
sune”=sa sune- conjunctiv cu valoare de imperativ cu conotatie stilistica

MODALITATI DE DEFINIRE A STILULUI

1. Stilul ca deviere sau stilul ca abatere. Aceasta modalitate de definire a stilului

este pusa in dicutie de Ch. Bally. Acesta voia sa demonstreze ca exista o clasa
de fenomene gramaticale cu caracter expresiv care nu se integreaza regulii
gramaticale. Orice abatere de la regula gramaticala este de fapt o abatere de la
limbajul standard.
“ Si Dumnezeu ce vede toate, / In zori, la cinci si jumatate,/ Pandind sa iasa prin
perdea,/ O au vazut din cer pre ea.” (Mahnire, T. Arghezi)
o- CD exprimat prin forma neaccentuata, precedata de vb (am vazut-o)
pre- forma veche a propozitiei “pe”
Elemente de limba veche ajuta la crearea unei atmosfere religioase si creeaza fapte de
stil obtinute prin abaterea de la norma.
In versurile lui Arghezi sunt vizibile devieri reale de la norma, dar exista si reguli
gramaticale care se incalca in mod voit: “Cu ormanente frumoase si slute” (opunere ca
sens; se incalca regula semantica a compatibilitatii); “Asa e jocul/ Incepe cu moarte”
(contradictie intre termeni).

2
 2. Stilul ca alegere. Se considera ca valorile stilistice care pot reda acelasi concept
sunt numeroase. Prin urmare exista posibilitatea alegerii in exprimare. De fapt
este vorba despre adecvarea la situatia de comunicare sau la scopul
comunicarii.
Pentru fluturi Arghezi foloseste metafora “suave carpe astrale”, doua epitete abstracte,
rare si un termen concret, element din vorbirea curenta.

3. Stilul ca adaos. Acest concept revine din vechea retorica in care unul dintre
procedee era ornamentarea discursului, mesajul continand elemente justificabile
printr-o ratiune expresiva adaugate la comunicarea normala.
Ex: “clopotele incepura a bate dulce si trist de la bisericile targului” – contributie la
evocarea unei anumite atmosfere; daca indepartam epitetele obtinem un alt mesaj, dar
nici acesta nu este neutru pentru ca prezenta infinitivului dupa verb reprezinta un fapt
de limba arhaica, iar prezenta substantivului targ evoca o anumita atmosfera.

4. Stilul ca element al unei opozitii fata de context. M.Riffaterre porneste prin a

comenta definitia faptului de stil ca alegere si ca deviere. Dupa parerea lui
alegerea este un context prea vast, inadecvat (orice mesaj presupune o alegere,
insa nu orice mesaj are valoare expresiva), iar devierea sau abaterea de la
norma nu este suficienta pentru ca nu orice deviere este dotata cu expresivitate.
Pentru ca nici devierea si nici abaterea nu sunt suficiente, M.R. introduce ca fapt
opozitional contextul care prezinta avantajul de a crea un model. La un moment
dat in anumite tipuri de discurs contextul este accidentat, iar elementul care
accidenteaza modelul format de context este un fapt de stil, rezulta ca acest
element e pus in opozitie cu contextul.

In comunicare exista 2 etape succesive: codificarea mesajului-E si decodificarea

mesajului-R. Scriitorii introduc in text o serie de informatii pe care cititorii le pot
decodifica. In momentul in care un mesaj incepe sa se emita exista pentru continuarea
lui o predictibilitate mai mica sau mai mare.
Ex: Floarea are un miros- frumos, placut/ dulce (mai putin predictibil)/ albastru (cel mai
putin predictibil). => prin urmare contextul stilistic este un model accidentat de prezenta
unui element nepredictibil.
Exista 2 tipuri de stilistica: lingvistica si literara (stilistica individuala sau estetica).

3
 STILISTICA LINGVISTICA
Ch. Bally considera ca obiectul stilisticii trebuie sa fie limba tuturor. Identificarea
calitatilor expresive ale unei limbi se poate produce la toate nivelurile:
 Fonetic- utilizarea interjectiei evoca anumite valori expresive
 Morfologic- diversele modalitati de exprimare a superlativului absolut (tare,
ingrozitor de frumoasa)
 Sintactic- functia pe care o are topica
 Lexical- utilizarea expresiilor si locutiunilor in anumite limbaje.

Stilurile functionale sunt tipuri de limbaje specializate in functie de situatia de

comunicare. Acest concept apare odata cu Scoala de la Praga. Criteriul de diferentiere
a varietatilor functionale, tine de situatia de comunicare, de obiectul si locul de
desfasurare a comunicarii. Diferenta de registru se situeaza la baza diferentierii
functionale.
Limba romana literara nu are caracter unitar, de aici rezultand varietatea stilurilor
unitare. Exista mai multe opinii in ceea ce priveste numarul stilurilor functionale:
 I. Iordan distinge 6 stiluri: literar, stiintific si tehnic, publicistic, oficial, oratoric,
familiar;
 I. Coteanu considera ca exista numai 3: beletristic, stiintific, juridico-administrativ;
 D. Irimia, 5 stiluri: beletristic, stiintific, colocvial, juridico-adminidtrativ, publicistic.