Scurt istoric

Latinescul stilus înseamnă condei, iar sensul figurat este cel de compozitîe scrisă, fel de a
scrie. Această manieră de a scrie făcea în antichitate obiectul unui studiu ce se numea retorică.
Aceasta fiind pe de-o parte o artă a expresiei literare și pe de-altă parte un instrument critic. Cu
ambele sensuri, retorica e transmisă evului mediu și secolelor clasice constituindu-se ca o primă
stilistică, căreia cercetarea modernă îi rămâne îndatorată.
În epoca modernă termenii stil și stilistică ajung să dobândească un conținut foarte clar să
sintetizeze metode de studiu,concepte, domenii diferite. Unii stilisticieni moderni iau în
considerare aspectul estetic al expresiei literare. Altii se ocupă de valorile expresive ale limbii
comune. Unele cercetări se situează pe baza textului , altele ocupându-se de exemplu de opera
artistică ținând seama de împrejurările care au generat-o. Stilul e privit de unii ca alegere
constientă a mijloacelor de expresie de alții, ca rezultat al unor forte obscure ale subconștientului.
Se pornește din spre forma lingvistică spre gândirea conținută în ea, dar alteori dinspre
conținut spre formă. Stilul e definit ca alegere și combinare a semnelor, deci din perspectiva
emițătorului ca abatere de la normă. Alți lingviști consideră stilul efectul asupra receptorului dat
de o anumită organizare internă a textului. Stilul fiind considerat astfel mod particular de a scrie
sau vorbi. Stilul este raportat la individ dar el definește și mai multe grupuri de indivizi, o
colectivitate de oameni, de exemplu un grup de scriitori, de omaeni de știință, un popor
considerat într-un moment al dezvoltării sale.
În secolul XX această problemă devine obiect al unor studii de gramatică constractivă și
stilistică comparată. Domeniul cercetării stilului cuprinde în zilele noastre atât ceea ce la
începutul secolului XX Bally numea stilistică lingvistică, înțeleasă ca studiu al ansamblului de
procedee expresive cu motivare afectivă. Aflate la dispoziția vorbitorilor unei limbi, cât și
obiectul stilisticii practicate de Vossler sau Leo Spitzer, adică stilul individual, în special limba
scriitorilor, adică limba literară ca artă, marcată de originalitatea expresiei. Cercetarea stilului se
integrează în domeniul lingvisticii și în domeniul criticii literare care nu poate face niciodată
abstracție de studiul limbii.
Stilistica este o știință de graniță, conform de Tudor Vianu și G. Ivănescu nu mai avem
dreptul de a vorbi de o stilistică lingvistică ,ci de o lingvistică literară, ci de o stilistică ce este în
același timp și lingvistică și literară. Stilistica este știința care se ocupă de toate tipurile de opere
artistice și chiar de toate tipurile de fenomene culturale considerate în totalitatea lor. O astfel de
stilistică nu și-a precizat principiile, deși Vossler și Blaga au încercat să stabilească paralelisme
între stilul artistic, cultural și stilul lingvistic. Faptul că o asemenea stilistică nu s-a conturat încă
își găsește explicația în dificultatea într-un astfel de stil. Stilistca ar avea legătură nu doar cu
istoria literaturii estetica, ci și cu alte științe în care ea se infiltrează, anume , psihologia,
filozofia, epistemologia. Ca orice tip de stilistică cea funcțională se ocupă de variașiile limbii:
variații diatopice(locuri), variații diacrotice (istorice), variații diastratice (sociale), variații
individuale, variații stilistice și contextuale (diafatice).
Realizările concrete ale limbilor naturale sunt determinate de mai mulți dintre factorii de
diversificare amintiți. Vorbirea unui individ poate fi marcată de factorul geografic, dar și de
factorul social și de factorul stilistic și contextual. Studiul stilisticii functionale este interesat de
variațiile limbii determinate de factorul socio-cultural. Stilistica funcțională se întâlnește cu
socio-lingvistica, care și ea este un studiu al limbajului interesat despre st sociale ale
manifestările umane. Daca ar fi să menținem diferența, stilistică literară vs stilistică lingvistică și
limbă vs vorbire (Saussure). Stilistica funcțională s-ar înscire în stilistica lingvistică fiind un
studiu al variantelor stilistice ale limbii determinate de factori sociale și nu individual. Termenul
stil are în teoria funcțională o accepție precizată prin contribușia școlii dragheze a unor
reprezentanți a-i lingvisticii structuraliste (Roman- Iakobson) a lingvisticii ruse din secolul XX, a
lingvisticii italiene si germane . Idei fundamentale a lingvisticii funcționale cum ar fi acea de a
considera în descrierea stilurilor funcțiile limbii au fost conturate și anterior prin lingviști ca
Fumboldt, Bally, Vianu. Idea este și mai veche cu începuturi chair în retorică ce se definește ca
artă a convingerii. Aceasta era interesată de efectul organizării discursului asupra
receptorului.Aristotel în Poetica, schița o diviziune a limbii în stilurile ei fundamentale. G.
Ivănescu a încercat să readucă în actualitate acest mod retoric de a clasifica stilurile. În Limba
poetică românească, Ivănescu merge pe urmele lui Aristotel: genurile literare se grupează în
stiluri după conținutul pe care îl exprimă, împărțite astfel (stil înalt și vulgar) , stilurile nu se
găsesc doar în opera artistică, ci și în știință, filozofie, politică, presă, limbaj cotidian.. Mai găsim
în retorică observații despre caracteristicile stilulior funcționale. La Aristotel se fac observații
asupra ambiguității limbajului poetic. Aristotel atinge problema diferențelor dintre funcțiile
referențiale și poetică ale limbajului. Deși e în cea mai amre parte o stilistică retorica nu
descoperă toate problemele stilisticii funcționale, ea se ocupă în mod deosebit de genul oratoriu.
 În limite impuse de inconvenientele sociale, receptorul poate sa atenueze greșeala prin
zâmbet, ironie sau corectare directă. Factorii care condiționează reușita și eficiența comunicării
sau determina abaterea interpretării textului, sunt de natură diferită: factori lingvistici și
extralingvistici. Reușita și eficiența enunțului sunt condiționate de acordul dintre toți acești
factori. Dezacordul emițător-receptor explică abaterea receptării față de emitere.
În anumite cazuri abaterea la receptare se datorează diferențelor zonale (diatopice)
existente în limbă. Alteori apar diferențe diastratice (diferite pături sociale) ale limbii, adică
emițătorul și receptorul aparțin la grupuri sociale diferite. Un cuvânt ce apare obișnuit, în
limbajul unei categorii de vorbitori (de exemplu: un element de argou poate sa creeze fie o
reacție negativă sau dificultăți de înțelegere ). O imagine poetică construită prin referire la o
teorie științifică poate să apară celor neavizați, fără sens. Emițătorul poate să prevadă o posibilă
abatere a receptării de la semnificațiile, pe care vrea să le introducă în text. El poate încerca o
utilizare strategică a limbii, punându-i în acțiune funcția meta linguală.
Limbaj, stil și context

În legătură cu situația comunicativă, fiind condiționată de ceea ce numim context

extralingvistic al aceleia cu ambele sensuri, ideea de context, există din antichitate formulată în
termeni apropiați de a-i lingvisticii contemporane. Pe lângă obișnuitele referiri ale retoricii la
cadrul comunicării lui Aristotel există enunțat principiul contextului într-un mod ce amintește
gândirea structuralistă despre acesta: orice unitate, servește ca element și e contextul unei unități
simple. Pentru cercetători singurii, raportarea la context este un principiu de bază studiul acestuia
, urmărind implicațiile lingvistice, ce depășesc unitățile gramaticale. S-a observat că ceea ce
numim creativitate lingvistică, în cazul de față estetică are o bază contextuală.
Vorbind de creație în limbă, nu avem în vedere doar criteriul artistic, ci atitudinea umană
de a putea recunoaște, înțelege o infinitate de fraze, deși fiecărui individ e finită și tot finit e
numărul de reguli ce alcătuiesc gramatica, orice context poarta si generează situație. nivelul
semantic al organizării in condiții obișnuite contextul asigură în cadrul admis de normă
explicitarea semnificației elementelor lingvistice și contracararea ambiguității limbii puse in
evidență de polisemia cuvintelor. Ambiguitățile codului se clarifică tot prin mijloacele limbii în
funcție de situațiile în care se află interlocutori. Un cuvânt ca apă nu va determina o reprezentare
exactă în mintea interlocutorului, dacă nu intervin situația și contextul, astfel referentul se
precizează prin contexte verbale, apă de băut, apă de plumb, alergase si era tot o apă, etc. Tot
astfel este greu de răspuns ce este un plan dacă nu știm contextul extralingvistic, plan de lecții,
plan de vacanță. În alte cazuri contextul modifică semnificația consacrată a faptului de limbă,
deplasând limita restricțiilor semantice obișnuite și schimbând gradul de compatibilitate a
cuvintelor, uneori e o greșeală, alteori e o intenție. Dimensiunea semantică a textului e mai
deschisă spre astfel de modificări, decât dimensiunea gramaticală. Jan Mukarovsky ,, Face
distincție intre statica semantică si dinamica semantică, cuvântul e un tip de statică semantică, iar
enunțul e un reprezentant al dinamicii semantice. Caracterul static al semanticii unui cuvânt,
rezidă in faptul ca sensul lui e dat dintr-odată in clipa in care rostim cuvântul. Sensul enunțului
lingvistic, cu toate că există potențial, el se dezvăluie si se realizează într-o anumita secțiune de
timp, enunțul fiind un flux semantic, ce atrage cuvinte izolate, ci le absoarbe privândule de o
bună parte din independența proprie, semnificației si valorii sale reale. Integrat într-un enunț,
orice cuvânt rămâne deschis semantic, pană la încheierea enunțului. Cât enunțul continua ,oricare
dintre cuvinte își pot modifica raporturile obiectuale, și schimba semnificațiile, sub influența
unor noi corelații.
O înțelegere larga a noțiunii de context întâlnim la Tatiana Slama-Cazacu ,,În limbaj si
context,, autoarea distinge mai multe nivele contextuale ale comunicării, pe care le imaginează,
ca sfere integrate in sfere mai vaste la rândul lor subordonate, fata de alte unități si mai vaste. Se
menționează mai întâi semnificația contextului verbal, (cuvântul e context pentru silaba),
(propoziția e context pentru cuvânt). Contextul extralingvistic(corelatele auxiliare ale
comunicării: intonația ,gestul, expresia). Contextul lingvistic si extralingvistic sunt incluse in
contextul explicit. Orice comunicare se desfășoară într-un anumit cadru: psihologic, social,
cultural, într-o anumita ambianta, acest cadru constituind un context implicit. Contextul explicit
și cel implicit înscriu in contextul total(ambianța istorică generală)