Curente și tendințe în lingvistica sec. al XX-lea.

1. Viziune de ansamblu asupra lingvisticii secolului al XX-lea.

2. Diversitatea curentelor și orientărilor în lingvistica secolului al XX-lea.
3. Ferdinand de Saussure – fondatorul lingvisticii structuraliste.
4. Structuralismul.
5. Școala sociologică franceză.
6. Școala funcțională de la Geneva.
7. Școala lingvistică de la Praga.
8. Școala lingvistică de la Copenhaga.
9. Școlile structuraliste din America de Nord: direcția mentalistă și direcția mecanicistă.
10. Gramatica generativ – transformațională.
11. Concluzii.

1. Viziune de ansamblu asupra lingvisticii secolului al XX-lea.

Lingvistica, cunoaște în secolul al XX-lea o dezvoltare și o diversificare fără precedent. Se fac noi
încercări de a elabora teorii și metode ce ar depăși limitele înguste ale studiului comparativ-istoric al
limbilor. Lingvistica nu mai reprezenta o anexă a filosofiei, a științelor naturii sau a psihologiei, ci devine o
știință autonomă, cu principii și metode proprii, numită de unii cercetători o știință pilot.
În secolul al XX-lea lingviștii abordează limbile non-indoeuropene, acordînd atenție unor limbi exotice,
fără istorie, pentru care metoda comparativ-istorică este ineficientă.
Este cercetat cu precădere aspectul sincronic al limbii, și mai puțin pe cel diacronic (pornind de la
dicotomia lui Saussure sincronie/diacronie)
Lingvistica cunoaste o divizare crescîndă; unele discipline lingvistice ajung la maturitate abia în secolul
XX: Sintaxa, Semantica și Pragmatica, altele sunt recunoscute ca fiind discipline lingvistice: Stilistica,
Fonologia, Sociolingvistica, Psiholingvistica.
În ceea ce ține de contextul istoric „imediat” al lingvisticii sec. al XX-lea, aceasta constituie o reacție față
de lingvistica imediat anterioară (lingvistica comparativ-istorică);
Însă contextul său istoric general demonstrează că preocupările teoretice și descriptive ale lingvisticii sec.
XX-lea își au originea în antichitate, în evul mediu și în sec. al XVIII-lea;
Această reluare de către lingvistica sec. al XX-lea a unor preocupările teoretice mai vechi este
prezentată în schema „Succesiunea și intersectarea orientărilor de bază ale lingvisticii de la origine pînă în
prezent” elaborată de Cosceriu. Lingvistica modernă în formulările ei esențiale este departe de a fi nouă,
căci ea se racordează la cele mai vechi tradiții ale lingvisticii, dovedindu-se a fi, prin urmare, mult mai
veche și mai tradițională decît lingvistica numită „tradițională”. (drept dovadă Cosceriu aduce urmatorul
exemplu: semnificant/semnificat, si caracterul arbitrar al semnului se intilnesc la Aristotel).

1
 2. Diversitatea curentelor și orientărilor în lingvistica secolului al XX-lea.
Cum am mai spus lingvistica sec XX-lea cunoaste o diversificare fără precedent. Unele din curentele sec.
XX-lea: Structuralismul; Curentul sociologic; Curentul idealist; Guillaumismul; Curentul neohumboldian;
Glosematica; Bloomfieldianismul; Gramatica generativ-transformațională.
O alta clasificare a curentelor se bazeaza pe legatura cu alte discipline: Astfel deosebim:
1. Curente/orientări interne sau autonome: Structuralismul; Lingvistica enunțiativă;
2. Curente/orientări externe, asociate cu alte discipline: Sociolingvistica; Psiholingvistica și
neurolingvistica.

3. Ferdinand de Saussure – fondatorul lingvisticii structuraliste.

F. de Saussure a devenit celebru nu atît pentru faptul că ar fi emis păreri absolut noi, revoluționare, ci,
mai ales, pentru faptul că a sistematizat, într-o formă originală, noțiuni care pînă la el erau secundare. Ceea
ce la înaintașii lui este intuiție sau idee secundară, devine la F. de Saussure teză fundamentală, principiu
călăuzitor, parte a unui sistem bine închegat. Doctrina lui Saussure este caracterizată prin:

 sociologismul lui F. de Saussure - „limba ca instituție socială”, „limbajul este un fapt social”, „forțele
sociale agită limba”, „natura socială a limbii constituie unul din caracterele ei interne”, „limba este
produsul forțelor sociale”;
 psihologismul lui F. de Saussure - semnul lingvistic este o entitate psihică care unește nu un lucru cu
un nume, ci un concept cu imaginea acustică;
 introducerea matematicii în lingvistică;
Aceste trei componente, unite într-o concepție unitară, bazată pe noțiunea de sistem și pe o viziune
semiotică, constituie de fapt originalitatea gîndirii lingvitice a lui F. de Saussure.
Dicotomiile saussuriene: limbă – vorbire, sincronie – diacronie, sintagmatic – paradigmatic, semnificat –
semnificant, lingvistica internă – lingvistica externă.

4. Structuralismul reprezintă un curent de cercetare:

- care concepe limba ca sistem de semne, adică de forme și combinații de forme cu anumite funcții semantice
care se folosesc, în vorbire, pentru a desemna ceea ce poate corespunde acestor funcții;
- reprezintă o metodă analitica ce-și propune să analizeze structura/organizarea fiecarei limbi și relațiile
dintre unitățile ei funcționale,
- punctul de plecare al structuralismului și al întregii lingvistici moderne se consideră a fi concepția
lingvistică a lui F. de Saussure și lucrarea sa „Curs de lingvistică generală”;

Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic:

1. structuralismul analitic (inductiv) european;
2. structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul);
3. structuralismul non-analitic (deductiv) american (generativ sau transformațional)

5. Școala sociologică franceză

Reprezentata de elevii lui F. de Saussure (Antoine Meillet; Joseph Vendryes), care s-au ocupat în special
de aspectul social al limbii, de relația dintre limbă și societate.
Ei au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în
celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic.

2
 Meillet ajunge la concluzia că nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă,
deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali.
Studiul diacronic îi permite lui Meillet de a evidenția relația dintre istoria unei limbi și istoria societății
respective. În plus, Meillet nu vede în raportul sincronie/diacronie o antinomie de neînvins, cum credea
Saussure; pentru Meillet o descriere concretă a unei stări a limbii dintr-un anumit timp implică și aspecte
evolutive.
Joseph Vendryes emite urmatoarele idei: apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și
sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare
între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități
organizate; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un
progres absolut.
6. Școala lingvistică de la Geneva

Este formata din discipolii cei mai apropiați ai lui Saussure: Ch. Bally, A. Secheheye, iar apoi de elevii
acestora din urmă: H. Frei, W. von Wartburg și alții. La reprezentanții acestei școli se observă unirea a două
tendințe contrare: 1. înclinarea spre cercetări abstracte, teoretice; 2. înclinarea către cercetări cu caracter
metodologic, didactic în învățarea limbilor străine (Bally) și în clarificarea noțiunilor gramaticale
(Secheheye).
Reprezentantii acestei școli pun accentul pe mecanismul funcționării sistemului limbii într-o etapă a
dezvoltării sale. De aici vine și denumirea de școală funcțională, care s-a dat acestei școli. Distincțiile
saussuriene sînt cercetate îndeaproape atît pe plan teoretic cît și practic.
Ei separa limba de vorbire și pun accentul pe studiul limbii, ca sistem de semne; separă studiul sincronic
de cel diacronic și acordă importanță primului;
Ch. Bally este creatorul stilisticii lingvistice, adică al studiului mijloacelor de exprimare ale unei
comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv. Înainte de Bally, stilistica se confunda
cu studiul stilurilor individuale, el însă o transformă într-o ramură a lingvisticii.
Albert Sechehaye s-a ocupat, de aspectul raporturilor dintre limbă și gîndire, de factorul intelectual al
gîndirii deosebindul de cel afectiv.
Henri Frei (1899-1980) s-a ocupat de studiul sistematic al „greșelilor” de vorbire din franceza actuală,
și a vorbit de necesitatea creării unei lingvistici funcționale, care să fie capabilă să explice felul în care
funcționează o limbă.

7. Școala lingvistică de la Praga

Constituită în 1926 de lingviștii cehi: V. Mathesius, Havranek, de trei lingviști ruși N.S.Trubetzkoy
(1890-1938), S. Karcevski (1887-1942) și Roman Jakobson, de filozoful german K. Bühler (1879-1963), de
francezii L.Tesnière (1893-1954), A. Martinet și alții.
Cercul de la Praga reinterpreteaază pe alte baze noțiunea de funcție proprie tuturor elementelor
limbii (limba este privită de ei ca sistem funcțional, care servește unor scopuri concrete), și lansarea
noțiunii de structură, înțeleasă ca totalitatea de relații existente între elementele limbii. Iată dece Cercul de
la Praga este considerat a fi școală funcțională și totodată structurală.
Primele trei teze (și cele mai importante) ale Cercului de la Praga, expuse în „Dezbateri ale Cercului
lingvistic din Praga” sunt:
- limba este un sistem funcțional, produs al activității umane cu o anumită finalitate: a realizării
comunicării între oameni.

3
 - distincția dintre fonetică (studiul sunetelor în vorbire) și fonologie (studiul fonemelor în limbă), între
sunet și fonem. Cercul de la Praga a acordat o mare atenție laturii sonoră a limbii- proprietăților funcționale
și legităților organizării structurale a sunetelor, care au caracter universal și sînt proprii materialului diferitelor
limbi;
- funcțiile limbajului. Reprezentanții școlii de la Praga delimitează urmatoarele functii: funcția socială
(de legătură cu alți oameni) și funcția expresivă (de exprimare a gîndurilor fără a ține cont de receptor).
Funcția socială la rîndul ei se împarte, după părerea lor, în funcția comunicativă (cînd atenția principală e
acordată transmiterii unui conținut anumit) și funcția poetică (cînd atenția principală e acordată formei de
comunicare).

8. Școala lingvistică de la Copenhaga

După modelul și sub influența Cercului lingvistic de la Praga, lingviștii L. Hjelmslev, H. Uldall și W.
Bröndal se reunesc în 1931 în așa numitul Cerc sau Școala lingvistică de la Copenhaga. În cadrul Școlii de la
Copenhaga se remarcă două tendințe: 1). una mai modernă în care substanța nu este total neglijată, deși atenția
primordială este îndreptată spre formă (W. Bröndal); 2). alta mai extremistă, reprezentată de glosematicieni
(L. Hjelmslev, H. Uldall, P. Diderichsen, etc.), care separă net forma de substanță și reduc limba la un
simplu sistem formal, prin nimic deosebit de codurile tehnice sau alte sisteme semiotice. Cercul se ocupa la
început cu studierea structurii limbii, elaborînd o nouă teorie fonologică, deosebită de cea a fonologilor
praghezi.
Louis Hjelmslev în cartea care i-a adus celebritate „Prolegomene la o teorie a limbii” se îndepărtează total de
tradiție și preconizează o nouă teorie numită glosematica. Hjelmslev dorește să creeze o algebră a
limbajului, adică un sistem de relații capabile să servească ca model pentru descrierea diferitelor limbi.
Hjelmslev reformulează definiția saussuriană a semnului lingvistic, format din semnificant și semnificat. El
vorbește de două planuri al conținutului și al expresiei. Dar Hjelmslev merge mai departe, afirmînd că semnul
lingvistic apare ca o entitate formată din patru elemente: forma și substanța expresiei și forma și substanța
conținutului, din care strict lingvistice sînt numai: forma expresiei și forma conținutului. Numai pe acestea
două trebuie să le studieze disciplinele lingvistice fonologia și gramatica.

Teoria abstractă a lui Hjelmslev a găsit puține aplicații practice. Cunoscutul structuralist francez A.
Martinet afirmă în acest sens: „Teoria lui Hjelmslev este un turn de fildeș, răspunsul la care poate fi doar
construirea unor noi turnuri de fildeș”.

4
 9. Școlile structuraliste din America de Nord

Structuralismul american se dezvoltă simultan cu cel european, iar ca doctrină explicită este chiar
anterior acestuia, deoarece putem spune că el apare „oficial” în 1925, odată cu întemeierea Societății
Americane de Lingvistică și a revistei sale Language. Acest structuralism s-a dezvoltat și din motive practice,
din exigențele impuse de descrierea limbilor indigene din America, limbi fără istorie, din alte familii de limbi
decît limbile investigate pînă atunci cu precădere (familia indoeuropeană). Precursorul imediat al
structuralismului american a fost etnologul și lingvistul de origine germană F.Boas. De la tezele lui Boas
pleacă în lingvistica americană două direcții: una mentalistă, dezvoltată de E. Sapir, și alta mecanicistă,
dezvoltată de L. Bloomfield. interesul pentru cercetările sincronice în detrimentul celor diacronice.

1. Direcția mentalistă a fost dezvoltată în lingvistica americană de către Eduard Sapir. Sapir a subliniat că
limba nu este numai un instrument al gîndirii, ci și un agent al producerii și organizării gîndirii umane.
Sapir insistă asupra acestui aspect punînd pe primul plan limba, iar pe al doilea – gîndirea. El a studiat limba
și aspectul social al comunicării, si raporturile dintre limbă și gîndire, pe de o parte, și limbă și cultură pe de
alta. Sapir propune de a vedea în lingvistică o știință umană care să studieze fenomenele limbii în toată
complexitatea lor, o știință antropologică. Sapir formulează, înaintea structuraliștilor praghezi, conceptul de
„fonem” ca unitate fonică intuită de către vorbitorii unei limbi, iar ceva mai tîrziu introduce, și cu privire la
sunete, conceptul de „pattern” (tipar sau structură), concept care va deveni specific structuralismului
american.

Sapir formulează principiul relativismului lingvistic, conform caruia : forma internă a limbii reflectă
concepția despre lume a unei colectivități, a unui popor. Studiul limbii dezvăluie modul subiectiv de a
percepe lumea, al vorbitorilor ei. Limba, prin tiparele ei, impune vorbitorului un anumit mod de a privi
realitatea.

2. Direcția mecanicista reprezentata de Leonard Bloomfield – întemeietorul școlii descriptiviste americane (o

variantă americană a structuralismului). În timp ce Sapir se interesa de problemele teoretice legate de
realitățile dintre limbă și cultură, limbă și gîndire, limbă și mentalitatea unui popor, Bloomfield elabora o
metodă de analiză a limbii- metoda descriptivista. Bloomfield preferă să opteze pentru un structuralism
deosebit de cel european.
Bazîndu-se pe principiile behaviorismului 1, pe care Bloomfield îl numește mecanicism, lingvistul rupe
complet limba de conștiință și o determină ca un sistem de semnale, determinate de situație. Bloomfield
reduce activitatea de comunicare la noțiunile de „stimul” și „reacție”; Comunicarea între oameni este redusă la
acte mecanice, autonome.
Mecanicismul la condus pe Bloomfield la neglijarea sensului cuvintelor. Sensul este „Situația în care este
folosită o formă lingvistică și reacția pe care ea o provoacă la ascultători”. În felul acesta sensul nu poate fi
definit, pentru că el variază în funcție de situația vorbitorului, de context.
El distinge numai forme (care pot fi definite distributiv) și sensuri (care nu pot fi definite decît în situația
dată). Metoda lui Bloomfield a fost perfecționată de elevii lui Z.S. Harris, G.L. Trager, B. Block, L.Pike,
E.Nida. Aceștia exclud sensul din analizele lor, iar centrul atenției se îndreaptă spre distribuția unităților
lingvistice.

1
„Curent psihologic care reduce fenomenele psihice la fenomene biologice, negînd viața psihică a indivizilor.
Comportarea indivizilor este văzută ca un complex de reacții mecanice de răspuns la acțiunea mediului, iar limba
este inclusă printre formele comportării. (Constantin Frîncu, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru, p.72)
5
 10. Gramatica generativ – transformațională.

Apare ca o reacție împotriva mecanicismului îngust și lipsit de perspective; se dezvoltă, pornind de la

lingvistica bloomfieldiană, însă nu prin dezvoltarea acesteia, ci prin opoziția față de ea;
„Generativă”, deoarece își propune „să genereze” propoziții posibile într-o limbă, adică să enumere
operațiile necesare (reguli) pentru producerea acestora; „transformațională”, întrucît printre aceste reguli
figurează și cele de „transformare” a anumitor structuri primare (de adîncime) în alte structuri secundare (de
suprafață); Chomsky deosebește mai multe feluri de transformări: obligatorii și opționale, de expansiune, de
suprimare, de permutare, de adițiune, etc.
Reformulează distincția limbă/vorbire prin cea de competență/performanță;
Limba este privita ca un „mecanism”, „proces generativ” (dinamic) pentru a uni anumite conținuturi
extralingvistice (meanings) cu anumite expresii (reprezentări fonetice);
Chomsky deosebește universalii lingvistice: de formă și de substanță;

11. Concluzii:
Lingvistica sec. al XX-lea este caracerizată printr-o varietate de teorii, puncte de vedere, metode,
terminologie și implicit, de curente, orientări și tendințe determinate de complexitatea constituirii și
funcționării limbajului, de diversitatea faptelor cercetate de lingviști.
Trebuie să deosebim în această varietate de teorii mai întîi pe cele caracterizate prin continuitate, prin
reluarea unor idei sau metode mai vechi, de cele caracterizate prin discontinuitate, care în mod intenționat
pretind a rupe cu tradiția (cum face glosematica lui Hjelmslev), prezentîndu-se absolut inovatoare sau chiar
revoluționare.
Multe însă din teoriile abordate în sec. al XX-lea se dovedesc a fi vechi, reprezentînd reluarea unor teme
sau idei din antichitate, din evul mediu, din lingvistica carteziană sau empirică, din lingvistica sec. al XIX-lea;
Ceea ce caracterizează sec. XX este folosirea unor metode moderne: metode structurale de analiză
funcționale, distribuțională, în constituenți imediați, în trăsături distinctive (aplicată în fonologie, dar și în
semantică), generativ-transformațională, metode matematice, teoria informației, lingvistica computațională,
cognitivă, dependențială.
În sfîrșit, ceea ce caracterizează secolul nostru este varietatea, bogăția și complexitatea terminologiei de
specialitate. Problematica metalimbajului specific este una din cele mai importante în știința limbii. Fiecare
curent, fiecare școală lingvistică și uneori fiecare lingvist are o terminologie proprie folosită cu o anumită
semnificație