GABRIEL COŞOVEANU

PRELEGERI DE LITERATURĂ ROMÂNĂ

VECHE ŞI PREMODERNĂ

PRELEGERI DE LITERATURĂ ROMÂNĂ

 VECHE ŞI PREMODERNĂ

Sumar
PERIOADA VECHE

I. Imnografie şi hagiografie (Filotei, Grigore Ţamblac, Nicodim, Gavriil Protul)…..

II. Evoluţia istoriografiei………………………………………………………………
- Cronici oficiale (Cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare şi variantele ei,
Macarie, Eftimie, Azarie)………………………………………………………
- Cronici facţionare (Cronici despre Mihai Viteazul, Letopiseţul Cantacuzinesc,
Letopiseţul Bălenilor, Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc, Radu
Popescu ; Pamfletul)……………………………………………………………
- Cronici independente (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, D.
Cantemir – Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Stolnicul Constantin
Cantacuzino)…………………………………………………………………..
III. Evoluţia limbii literare (Rolul Reformei, Scrisoarea lui Neacşu, textele
rotacizante, Coresi, Palia de la Orăştie, Udrişte Năsturel, Noul Testament de la
Bălgrad, Biblia de la Bucureşti – 1688)…………………………………………….
IV. Desfacerea genurilor ………………………………………………………………
V. Genul didactic / oratoric (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său,
Teodosie, Varlaam – Cazania, Antim Ivireanul – Didahiile)………………..
• Lirica (Miron Costin – Viiaţa lumii, Dosoftei – Psaltitrea în versuri)……….
• Memorialistica / Jurnalul de călătorie (Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie
Cantemir – Viaţa lui Constantin Cantemir)………………………………….
• Eseul (D. Cantemir – Divanul)……………………………………………….
• Evoluţia povestirii (Anecdotele germano-ruse despre Vlad Ţepeş, Ion
Neculce – O samă de cuvinte)…………………………………………………
• Ficţiunea (D. Cantemir – Istoria ieroglifică, Cărţile populare)………………..
• Stilul ştiinţific (D. Cantemir – Descriptio Moldaviae, Istoria Imperiului
Otoman)………………………………………………………………………..
PERIOADA PREMODERNĂ

I. Coordonate mentalitare ale secolului al XVIII-lea – sursele intelectuale, ideologia,

reformismul, influenţele…………………………………………………………
II. Dimensiuni româneşti ale Iluminismului. Supplex Libellus Valachorum
Transsilvaniae……………………………………………………………………
III. Şcoala Ardeleană. Corifeii – Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior,
Ion Dudai Deleanu (Ţiganiada, Trei viteji)………………………………………
IV. “Neotrubadurismul”……………………………………………………………..
1. Poeţii Văcăreşti…………………………………………………………………
2. Costache Conachi……………………………………………………………….
3. Barbu Paris Mumuleanu………………………………………………………..
4. Nicolae Dimachi…………………………………………………………………
V. Emanciparea gândirii – Dinicu Golescu………………………………………….
TEXTE PROPUSE PENTRU ANALIZĂ………………………………………………..
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………
 PRELEGERI DE LITERATURĂ ROMÂNĂ

PERIOADA VECHE

- IMNOGRAFIE ŞI HAGIOGRAFIE
Cele dintîi scrieri cu potenţial artistic au avut, în lumea feudală creştină, un mesaj
primordial religios. Imnurile sacre de laudă şi vieţile de sfinţi reprezintă primele texte cu ofertă
estetică. Spaţiul românesc nu face excepţie, cu amendamentul că la noi impunerea ortodoxiei a
însemnat şi preluarea limbii de cult aferente – slavona.
Filotei
Logofătul Filos a trăit o perioadă la curtea lui Mircea cel Bătrîn (1386-1418), apoi s-a
călugărit sub numele de Filos la Mînăstirea Cozia. Ca monah, probabil după 1400, a compus
tropare (scurte cîntări bisericeşti), în limba mediobulgară, numite Pripeale (din slavonescul
pripeati – a cînta cu, a repeta). Manuscrisul original al acestor imnuri religioase s-a pierdut,
însă au circulat copii în Europa estică şi centrală, ceea ce atestă valoarea lor la vremea
respectivă. Chiar vor fi editate la Veneţia în sec. XVI, consacrîndu-se astfel efortul primului
nostru scriitor cu circulaţie europeană. Valoarea literară a Pripealelor e subsumabilă celei
liturgice, dar merită apreciată încercarea cea mai veche de a exprima “un suflet românesc în
formă slavonă” (Cartojan 1980).

Nicodim
Călugăr sîrb de origine greacă, la un moment dat egumen la o mînăstire de la Muntele
Athos, Nicodim ajunge, sub presiune istorică (ameninţarea otomană), în Banatul Severinului,
unde, lîngă Vîrciorova, zideşte, cu ucenicii săi, mînăstirea Vodiţa (1370). În 1383 fondează
mînăstirea de la Tismana, unde, în 1405, copiază o Evanghelie ce se distinge, pentru acea
epocă, prin caligrafie şi prin calitatea miniaturilor, vignetelor.
Pentru imaginarul medieval, importantă e Viaţa Sf. Nicodim, carte cu un caracter
hagiografic (redactată de ucenicii lui Nicodim, în limba sîrbă), mizînd pe impactul episoadelor
supranaturale : exorcism (Sf. Nicodim ar fi scos duhul necurat din fiica regelui ungar
Sigismund, care ar fi trecut la ortodoxism, drept mulţumire) sau trecerea prin foc a sfîntului cu
ucenicii săi. Efect avea şi evocarea vieţii minimaliste a sfîntului, care locuia într-o peşteră, ca
un sihastru.

Grigore Ţamblac
De origine bulgară, format la Muntele Athos, Ţamblac ajunge în Moldova pe vremea
lui Alexandru cel Bun (1400-1432) şi devine egumen la Mînăstirea Neamţ. La solicitarea
domnitorului, redactează Pătimirea sfîntului şi slăvitului marelui mucenic Ioan cel Nou, în
limba mediobulgară. Scrierea respectă regulile unui panegiric, specie obişnuită în epocă, însă
anumite modalităţi compoziţionale atrag atenţia filologului. De pildă, încercarea de descriere a
bogatei cetăţi Trapezunt prin scheme retorice inspirate, ce-i drept, de bizantinul Manasses, dar
colorate de implicarea afectivă, autoreflexivă, care mai atenuează convenţionalismul.
Apoi, finalul panegiricului se distinge printr-o componentă realistă, vizibilă în
naraţiunea bine precizată temporal şi spaţial. Ţamblac, martor ocular, înregistrează cîteva
momente de interes istoric, trădînd mentalitatea, puternic marcată religios, a vremii :
Alexandru cel Bun, patriot pios, trimite un alai impresionant pentru a aduce moaştele făcătoare
de minuni ale sfîntului ; sosirea moaştelor devine un fel de eveniment naţional ; domnul se
prosternează, pios, lîngă raclă, şi, lăcrimînd, îl proclamă pe sfînt drept ocrotitor al Moldovei.
Gavriil Protul – Viaţa patriarhului Nifon
O scriere cu caracter de pledoarie religioasă şi politică, deci hagiografică şi istorică,
este panegiricul lui Kyr Gavriil preotul, conducătorul comunităţii călugărilor de la Muntele
Athos, invitat în Ţara Românească în 1517, cu prilejul sfinţirii mănăstirii Curtea de Argeş.
În spiritul profeţilor biblici, Kyr Gavriil îşi scrie (1517-1521) panegiricul Viaţa sfîntului
Nifon (Patriarhul Constantinopolului). Opera îmbină lauda (retorica magnificării) cu
blestemul, proslăvind virtuţile domnitorului Neagoe Basarab şi ponegrind, la îndemnul şi cu
concursul scriitoricesc al acestuia – se bănuieşte –, pe adversarii săi. Astfel, Mihnea Vodă, la
urcarea pe tron, este comparat cu “un lup ce-şi dezbracă pielea” ; moartea lui Bogdan Vodă,
duşmanul Patriarhului Nifon şi al ucenicului său spiritual, Neagoe Basarab, este descrisă de
scriitor sub forma unei imagini pline de indignare apocaliptică, ce prevesteşte imaginile
infernale ale lui Radu Popescu : “iar trupul lui nici fiarele, nici păsările, nici pămîntul nu l-au
putut mînca ci numai ce s-au şi înnegrit (…)”. În schimb, Neagoe, cunoscut, de altfel, prin
politica de subvenţii faţă de Sfîntul Munte, este prezentat drept „ctitorul a toată Sfetagora”,
stîlp al creştinătăţii şi dezinteresat de măriri. Inspirat de propriu-i discipolat pe lîngă Nifon,
Neagoe se va erija el însuşi în instanţă sapienţială, redactînd celebrele Învăţături către fiul său,
Teodosie.
Deşi Viaţa Patriarhului Nifon a fost scrisă în limba greacă bizantină, şi apoi tradus în
greaca populară, după toate probalităţile în slavonă şi de aici în limba română, cronicarii
munteni, buni cunoscători ai limbii greceşti şi ai literaturii religioase, se vor inspira în scrierile
lor cu caracter de pledoarie din astfel de lucrări, ceea ce îl determină pe G. Călinescu să afirme
: “Violenţa de mai tîrziu a cronicarilor munteni se hrăneşte mai ales din culoarea vindicativă a
hagiografiilor”.
Astfel se vor proiecta în cultura şi literatura română două direcţii pamfletare : una a
pamfletului religios (Varlaam, Antim Ivireanul) şi cealaltă a pamfletului laic (inaugurată de
cronicarii munteni şi cultivată, mai tîrziu, de Heliade, Eminescu, Iorga sau Arghezi).
Pagini cu ofertă estetică rămîn, în primul rînd, cele descriptive : imaginea plastică a
mînăstirii Cozia („i-am zis pămîntul cel făgăduit”) şi aceea a bisericii de la Curtea de Argeş. În
ultimul caz, entuziasmul martorului, coroborat cu pietatea, creează impresia puternică a unui
monument unic în Balcani, maiestuos, realizat cu gust şi inaugurat cu fast, participînd însuşi
patriarhul Constantinopolului.

II. EVOLUŢIA ISTORIOGRAFIEI

- Cronici oficiale
Primele manifestări istoriografice stau sub semnul comenzii domneşti, a cărei
autoritate se manifestă sub forma supravegherii redactării. Autorul este controlat de către
voievod, ori de către un om de încredere al acestuia, drept care textul va purta amprenta
politicii domneşti la un moment dat. Gradul de independenţă al acestor „cronici de porunceală”
se apropie, astfel, de zero. Discursul istoric este neresponsabilizat, fiind destinat magnificării
unei figuri : Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu sau Petru Şchiopul.

Cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare

Începuturile unei literaturi naţionale înregistrează, de regulă, texte cu caracter istoric,
anale sau cronici. Un contemporan al lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a redactat, în limba
slavonă, o cronică – Letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei – ,
al cărei original s-a pierdut, dar care a supravieţuit prin şase variante. Prima ca întindere şi
relevanţă a fost numită Letopiseţul de la Bistriţa de către slavistul Ioan Bogdan (cel care a
descoperit-o), pe considerentul că autorul este un călugăr de la mînăstirea Bistriţa, ctitorie a lui
Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan. Frecvenţa termenilor religioşi pledează pentru ipoteza
unei concepţii providenţialiste : victoriile lui Ştefan par datorate mai mult intervenţiei divine
decît abilităţii războinicului. De altfel, dată fiind notaţiile sînt austere, fără propensiune spre
analitism, ignorînd total viaţa interioară a personajelor. Letopiseţul consemnează ştiri despre
istoria Moldovei pentru intervalul 1359-1507. Pînă la domnia lui Ştefan sînt utilizate, ca
izvoare, diferite inscripţii, însemnări aflte pe marginea cărţilor de cult, tradiţia orală. Mai multe
date au trecut, ulterior, în cronica lui Grigore Ureche, care le-a dat o formă extinsă,
prelucrîndu-le narativ în limba naţională.
Există motive suficiente să bănuim că autorul era contemporan al domnitorului, dacă ne
ghidăm după detaliile oferite : în 1471 afost cutremur cînd „şedea domnul la masă”, anumite
evenimente s-au petrecut „joia pe la miezul nopţii” ori „vineri dimineaţa”. Pentru supoziţie
pledează şi atitudinea respectuoasă, ca şi numărul de pagini afectat.
Letopiseţul consemnează ştiri despre istoria Moldovei pentru intervalul 1359-1507.
Pînă la domnia lui Ştefan sînt utilizate, ca izvoare, diferite inscripţii, însemnări aflte pe
marginea cărţilor de cult, tradiţia orală. Mai multe date au trecut, ulterior, în cronica lui Grigore
Ureche, care le-a dat o formă extinsă, prelucrîndu-le narativ în limba naţională. Faptele
gravitează în jurul bătăliilor purtate de domnitor, multe şi sîngeroase. Tabloul feudalităţii
războinice abundă în cruzimi şi orori (represalii dure asupra civililor din cetăţile „luate”), ca de
altfel în majoritatea cronicilor evului mediu european. Cîteva încleştări beneficiază de o
prezentare ceva mai detaliată : luarea Chiliei, a cetăţii Dîmboviţa, cele de la Vaslui, Rîmnic,
Baia şi Codrii Cosminului. Izbînzile se explică providenţialist, fiind urmate de un ceremonial
specific medieval, cu un cod cavaleresc paneuropean, dar de nuanţă bizantină : întoarcerea
triumfală în cetatea de scaun, primirea organizată de mitropolit şi de cler, cu apogeu în
momentul ospăţului dat de domn în cinstea boierilor şi luptătorilor, care sînt recompensaţi cu
„daruri scumpe” şi investiţi cu titlul de „viteji”.
O altă variantă a cronicii originare pierdute poartă numele de Letopiseţul de la Putna,
întrucît descoperim în el amănunte despre viaţa intimă a mînăstirii. La rîndul său, acest
letopiseţ prezintă două versiuni, Putna I (1359-1526) şi Putna II (1359-1518). Rezumative, în
multe părţi, faţă de cronica de la Bistriţa, însemnările oferă totuşi şi aspecte inedite, ca de pildă
scena adunării din locul numit Direptate pentru alegerea lui Ştefan.
Pentru uz diplomatic, s-au redactat trei versiuni în limbi străine : Cronica moldo-
germană, cea moldo-polonă şi cea moldo-rusă (în ordinea importanţei documentare).
Macarie
În secolul al VXI-lea, clericii Macarie, Eftimie şi Azarie redactează în Moldova
cronici oficiale, în limba slavonă, comandate de domnitori. Deşi obiectivitatea acestor cronici
„de porunceală” e afectată de faptul că autorii scriu pentru magnificarea stăpînului, trebuie
remarcat efortul adoptării unor anumite norme retorice. Modelul îl constituie Istoria sinoptică,
cronograf în versuri al bizantinului Constantin Manasses. Judecînd prin prisma voinţei sale de
„artisticitate”, putem considera că Macarie este creatorul primei şcoli literare româneşti.
De la Macarie, episcop al Romanului, ne-a rămas un letopiseţ elaborat în prelungirea
celui redactat la curtea lui Ştefan cel Mare. Evenimentele narate cuprind perioada 1504-1551,
fiind filtrate prin optica celui ce-i comandă cronica, Petru Rareş. Acesta este prezentat
apoteotic, cu tropi împrumutaţi din Manasses.
Textul, care începe cu domnia lui Bogdan III cel Chior (1504-1517), apare centrat pe
cele două domnii ale lui Petru Rareş (1527-1538, respectiv 1541-1546). Bizantinismul stilistic
duce la hieratizarea voievodului comanditar : accesta devine „cel minunat”, are meritul de a fi
extins teritoriul ţării, ajutînd pe Ioan Zapolia, regele Ungariei, şi fiind răsplătit cu cetăţi, situaţie
ce prilejuieşte inadecvate (în context) comparaţii homerice. Un fragment apreciat de G.
Călinescu drept o pagină de „sublim alpestru” îl surprinde pe Petru Rareş fugind în Ardeal,
trădat de boierii „ca nişte cîini turbaţi”. Traversarea Carpaţilor de unul singur reprezintă o
veritabilă relatare de suspans, căci domnul rămăsese „mai gol decît văzduhul”. Revenit pe tron,
după alte aventuri (în cetatea Ciceiului, de pildă), Rareş trece, în spirit tipic medieval, la
represalii contra boierilor infideli : „îi măcelăreşte, le beleşte feţele”, pentru ca ultimii ani,
stabili politic, să şi-i petreacă „în băi, mîncare şi băuturi”.
Fiul lui Petru, Iliaş Rareş, cu care Macarie intrase în conflict, e anatemizat pentru
trecerea la Islam, în schimb fratele său, Ştefan, deşi îi seamănă caracterial lui Iliaş, beneficiază
de un portret edulcorant, căci îl sprijinise pe cronicar să-şi recapete episcopatul. Macarie îşi
întrerupe însemnările pentru a nu fi nevoit să explice de ce, în 1552, Ştefan Rareş e ucis de
boierii excedaţi de abuzurile lui.
Eftimie
Egumenul Eftimie de la mînăstirea Căpriana pare să nu fi cunoscut cronica lui
Macarie decît parţial, de aceea relatează evenimente cuprinse între anii 1541-1554. Scriind din
porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, Eftimie procedează precum maestrul său, Macarie (pe care
îl laudă) : subiectivizează, pînă la falsificare, istoria, prin maniheismul flagrant, din moment ce
pentru el există ori pamflet, ori panegiric, în funcţie de interese pragmatice. De asemenea,
retorismul, hiperbolele, comparaţiile dezvoltate dăunează clarităţii stilului. Din evocarea
domniilor pline de excentricităţi ale fiilor lui Petru Rareş (Iliaş şi Ştefan) rezultă paginile cele
mai vii. Iliaş, numit Mehmet, amator de orgii în stil oriental, practică o fiscalitate strivitoare,
indignînd boierimea şi clerul. „Lup în piele de oaie”, ipocrit şi lipsit de patriotism, Iliaş are
harem şi, culme a blasfemiei, aruncă, într-o privată, crucea.
Nici fratele său, Ştefan, nu e menajat, ahtiat cum era după obiceiuri turceşti. Este
calificat drept „turbat de nebun”, „sugător de sînge”, „şarpe îngrozitor”. Purtarea sa
scandaloasă justifică, după Eftimie, uciderea lui la Ţuţora, în 1552, omor de care nu era străin
Lăpuşneanu însuşi. Evident, celui din urmă i se rezervă un tratament encomiastic întemeiat pe
hipertrofia retorică alui Manasses.
Azarie
Egumen la mînăstirea Golia din Iaşi, Eftimie se declară ucenic al lui Macarie, însă nu
are cunoştinţă de contribuţia lui Eftimie. El elaborează, în prelungirea versiunii complete a
episcopului de Roman, un letopiseţ menit să comsemneze evenimentele de la 1551 la 1574.
Acest ultim reprezentant al istoriografiei româneşti în limba slavonă este şi cel mai tendenţios,
acţionînd sub dublă tutelă ideologică : pe de o parte, domnitorul comanditar, Petru Şchiopul, pe
de alta logofătul Ioan Golia, ctitorul mînăstirii.
Aflăm acum că, de fapt, Ştefan Rareş a fost tăiat „ca un miel” la Ţuţora, în vreme ce
Lăpuşneanu e prezentat ca ctitor pios al mînăstirii Slatina (imagine acreditată şi de Etimie),
trecîndu-se cu vederea măcelul celor 47 de boieri. În schimb, Bogdan, fiul lui Lăpuşneanu, e
atras de frivolităţi. Următoarele domnii nu aduc nimic bun Moldovei : Despot vodă, adept al
luteranismului, persecută clerul şi boierimea ; lui Ioan Vodă cel Cumplit nu i se înţeleg
idealurile de eliberare naţională, lupta lui antiotomană, soldată cu înfrîngerea de la Cahul şi
martiriul său neimpresionîndu-l pe cronicar, care preferă să-l numească „rob al aurului”,
„ucigaş din fire”, căruia „sîngele i se părea mai dulce decît mustul”.
După atîţia ani de restrişte, intervine, în viziunea lui Azarie, salvatorul ţării, în
persoana lui Petru Şchiopul. Deşi ficţionalizează istoria, dovedindu-se, ca şi ceilalţi doi
cronicari oficiali moldoveni, un martor necreditabil, Azarie, punîndu-şi şi el problema
„artisticităţii”, creează portrete ce reţin atenţia (doamna Ruxanda, fiica lui Petru Rareş şi soţia
lui Lăpuşneanu) sau povesteşte tensionat (momentul asediului Sucevei, unde se baricadase
Despot-vodă în faţa lui Ştefan Tomşa).
Întrucît faptele menţionate au fost repovestite de Grigore Ureche în limba română,
cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie, redactate în slavonă, n-au avut ecou ulterior. Totuşi,
ele reflectă o mentalitate educativă şi pragmatică, în măsura în care autorii îşi puneau problema
posterităţii („pentru ca să nu fie acoperite de mormîntul uitării lucruirile ce s-au întîmplat” –
pleda Macarie, iar poziţia sa o vom regăsi la Ureche).
- Cronici facţionare
 Discursul obedient din cronicile oficiale devine, pe măsura măririi complexităţii
societăţii şi sporirii gradului de cultură al autorilor, un discurs de orientare facţionară. El
pledează pentru cauza unei familii sau a unui grup de interese ce corespund, financiar sau
ideologic, intereselor cronicarului. Astfel, în cronica (pierdută) dedicată de Teodosie Rudeanu
lui Mihai Viteazul îşi face loc viziunea familiei Buzescu, drept care textul circulant va fi
cunoscut sub numele de Cronica Buzeştilor. Stoica Ludescu magnifică aportul casei
Cantacuzino, atacînd familia rivală, Băleanu, apărată însă de propriul ei cronicar (rămas
anonim). Despre Constantin Brîncoveanu lasă relatări trei cronicari majori, în funcţie de
apartenenţa la un grup de interese politice sau la altul : Radu Popescu, Radu Greceanu şi
Anonimul Brîncovenesc.

Cronici despre Mihai Viteazul

Personalitatea voievodului muntean s-a impus pe întreg teritoriul românesc, în Balcani
şi nu numai. Teodosie Rudeanu, boier şi consilier al lui Mihai Viteazul, lasă o cronică bogată,
grecii Stavrinos şi Palamed îi cîntă faptele antiotomane, silezianul Baltashar Walter se arată
impresionat, iar Miron Costin îi rezervă un rol major în Letopiseţul Ţării Moldovei.
Cronica Lui Teodosie Rudeanu, prelucrată de Balthasar Walter
Un apropiat al domnitorului, logofătul Teodosie Rudeanu, redactează, în româneşte, o
cronică (al cărei original s-a pierdut) cunoscută sub titlul Istoria lui Mihai Vodă sin Pătraşcu
Vodă, carele au făcut multe războaie cu turcii pentru creştinătate. Un diplomat din Silezia,
Balthasar Walter, publică la Gorlitz, în 1599, o scriere în latină, Brevis et vera descriptio rerum
ab...Ion Michaele etc (titlul este mult mai lung, analitic, după uzanţele vremii), arătînd că a
avut la dispoziţie cronica oficială aprobată de domnitor, tradusă în polonă de solul Andrei
Taranowski. Walter a prelucrat traducerea polonezului în direcţia stilizării textului şi a
interpolării unor aspecte neobişnuite, menite să individualizeze personajul. Unul dintre acestea
este episodul cerbilor domesticiţi ai lui Mihai-vodă, care-l însoţeau peste tot : „Ei se aflau mai
cu seamă lîngă cortul domnului, stăteau de faţă în războaie şi lupte, mergînd curajos, cînd
înaintea lui, cînd alăturea de el. Nici zgomotul bombelor, nici fulgerele tunurilor nu-i
înspăimîntau, ci auzind vuietul se ridicau în două picioare şi stăteau puţin, privind”. La
Călugăreni (1595), unul dintre cerbi moare, iar celălalt, de durere, se refugiază în pădure.
Structura literară este cea tradiţională, faptele fiind însemnate „pe răboj“, unul după
altul, întocmai ca în letopiseţul slavon al lui Ştefan cel Mare, a cărui replică munteană, în
româneşte, este Istoria lui Mihai Vodă. Aceeaşi simplitate, lipsă de retorism, consemnare
lapidară a victoriilor prin nararea fără înflorituri a faptelor înseşi. Efectul însă este cu atît mai
puternic :
“Iar pînă a venit ajutor de la Batăr Jecmon craiu, vrăjmaşii de turci pripiră de trecură
Dunărea şi începură a robi şi a prăda Ţara Muntenească. Şi-ş puse tabăra la sat la Călugăreni.
Iar Batăr Jecmon craiu nu-i mai trimise ajutor. Iar Mihai Vodă, deaca văzu că-i zăboveşte
ajutoriul, el îşi strînse oastea cîtă avu lîngă dînsul şi pripi de să lovi cu turcii de faţă, în apa
Neajlovului, în vad, la podul Călugărenilor. Şi fu război mare, avgust 13 deni, într-o zi
miercuri. Şi au fost război mare de dimineaţa pînă seara. Şi atîta s-au vărsat sînge mult, cît era
apa îndoită cu sînge. Şi deacă văzu Sinan paşa că nu biruiaşte, ci va să-ntoarcă ruşinat, el îş
strînse toţi paşii şi voievozii capetele de oaste, şi făcură năvală mare asupra lui Mihai Vodă ca
să izbîndească într-un fel. Şi luară cîteva tunuri. Iar Mihai Vodă încă îşi strînse toţi căpitanii şi
toţi boiarii şi eşiră de faţă întru întîmpinarea lor. Şi aici au eşit întîi Mihai Vodă şi cu mîna lui
au prins un paşă anume Caraiman paşa şi să înfrînseră turcii. Deci toţi boiarii şi căpitanii
năvălia asupra turcilor de-i tăiară şi-i goniră pînă la Dunăre. Cu cîtă fală veniia Sinan paşa la
cel război cu mai multă ruşine şi se întoarce şi multă nevoie păţiră că-şi pierdură voinicii şi
paşii. Şi luo Mihai Vodă toate tunurile şi multe steaguri turceşti şi luo şi steagul lor cel de lege
care zic turcii al lui Mahamet”.
 Pe acest ton este scrisă întreaga cronică, lung şir de buletine de victorie, dar în care şi
înfrîngerile şi clipele de cumpănă sînt recunoscute fără ocol. Tehnica naraţiunii lui Walter, la
prezentul istoric (etern) l-a inspirat pe Bălcescu, în Românii supt Mihai Voievod Viteazul,
preocupat, romantic, de magnificarea trecutului stimulativ : „Atunci... Mihai apucă în mînă o
secure militară, se aruncă singur în şirul inamic, loveşte în piept pe unul din căpitanii turci, taie
în bucăţi pe altul şi după o luptă de erou se întoarce la ai săi neatins”.
Cronica Buzeştilor
Însemnările lui Teodosie Rudeanu au circulat şi în limba română (nu numai în
prelucrarea latină a lui Walter) sub forma cunoscută drept Cronica Buzeştilor. Aceasta, inclusă
în vasta compilaţie care este Letopiseţul Cantacuzinesc, a influenţat sensibil mai mult literele
noastre, din moment ce era accesibilă în limba naţională. Textul preluat de Stoica Ludescu în
compilaţia sa continuă relatarea evenimentelor pînă la 1600 din unghiul fraţilor Buzeşti, actanţi
principali în strategia, cel puţin militară, a domnului. Că viziunea de ansamblu corespunde unei
facţiuni nobiliare decurge, între altele, din aceea că fraţii Buzeşti – Radu, Stroe şi Preda – apar
evocaţi mai des decît toţi ceilalţi boieri laolaltă. Se insistă pe faptul că Mihai le datorează viaţa
în bătălia cu turcii din faţa Vidinului.
Nu numai rolul boierilor este reliefat în Cronica Buzeştilor, spre deosebire de aspectul
oficial al prelucrării latine semnate de Walter, ci şi slăbiciunile autorităţii domneşti apar
semnalate şi chiar criticate. Prudenţa facţiunii boiereşti are altă opinie faţă de relaţiile cu
Transilvania, şi de aceea nu vede cu ochi buni pretenţiile lui Mihai de reunificare a teritoriilor
vechii Dacii. Mai presus de ambiţia marelui om – altfel, justificată istoric – de a renova
prestigiul unui popor cu trecut glorios, se situează (în optica boierească) compromisul
diplomatic. Împăratul Austriei n-ar fi trebuit provocat, cred Buzeştii, prin ocuparea
Transilvaniei, ci s-ar fi cuvenit să i se cedeze acest teritoriu, în schimbul obţinerii de sprijin
antiotoman.

Stavrinos – Povestea preafrumoasă a lui Mihail Voievod, cum domni în Vlahia, cum
tăie pe turcii care se aflară acolo, cum săvîrşi multe fapte vitejeşti şi, pe urmă, fu ucis
cu pizmă, fără luptă
Epopeea lui Mihai a intrat în istoria universală, şi în primul rînd în istoria sud-estului
european. Evenimentele de la nord de Dunăre au stat, de la început, în strînsă legătură cu
mişcarea de eliberare a Balcanilor, şi printre cei ce au intervenit hotărîtor, folosind banii şi
influenţa pentru ca Mihai să obţină tronul, a fost grecul constantinopolitan Andronic
Cantacuzino, fiul celebrului Mihai Cantacuzino, „Şeitanoglu“, exponent al renaşterii naţionale
greceşti. Alături de „mareşalii“ români – fraţii Buzeşti, Radu Calomfirescu, banul Udrea –,
luptă banul Mihalcea şi banul Manta – greci, Baba Novac – sîrb, Deli Marcu – raguzan, Aga
Leca – albanez. În oştile lui Mihai sînt greci, bulgari, sîrbi ; de aceea el a intrat în folclorul
acestor popoare, iar domnia lui este un moment din istoria întregului sud-est european.
Vistiernicul Stavros a fost unul dintre aceşti greci, lui revenindu-i sarcina de a scrie
epopeea lui Mihai din punctul de vedere al creştinătăţii balcanice şi în special al lumii elenice,
aşa cum Balthasar Walter o făcuse pentru Occident. Nu ştim despre el mai mult decît ne spune
singur în finalul poemei greceşti compuse, cu ambiţii homerice, în cinstea „noului Ahile“ :
“De voiţi să aflaţi şi patria mea, Malsiania este ţara mea, o parte din Delvin. Se află
foarte aproape de Sfîntul Teolog, Evanghelistul lui Hristos ; numele meu [e] Stavrinos şi rangul
meu [e] de vistier. Singur de bună voia mea, am scris la 1 şi 2 ale lunii februarie, acolo în
Ardeal, în cetatea Bistriţei, unde stam închis şi scriam noaptea la lumina stelelor”.
Limba şi stilul lui Stavrinos, ca şi metrica versurilor sale greceşti sînt însă mai aproape
de cîntecele haiducilor decît de solemnul hexametru antic, de unde şi popularitatea
extraordinară de care s-a bucurat opera, tipărită şi retipărită în multe ediţii (12 cunoscute, între
1638 şi 1806), după ce mai întîi circulase în manuscris. Ea se numără printre cele mai
circulante produse ale literaturii neogreceşti, dar aparţine într-un fel şi literaturii române, nu
numai prin subiect, nu numai prin faptul că a fost scrisă pe teritoriul ţării noastre, de un grec
venit cu alte scopuri decît îmbogăţirea uşoară în numele sultanului, ci şi pentru că a servit
autorilor de cronici româneşti.
Povestea preafrumoasă... ilustrează un gen hibrid, nici epopee, nici legendă, nici
baladă, deşi mărcile tuturor se recunosc uşor în text. Muza lui Stavrinos, deşi stîngace, ne-a dat
una din cele mai sugestive oglindiri a stărilor de spirit din acea vreme, fiind, în acelaşi timp şi
expresia unei autentice individualităţi lirice. Stavrinos este un poet, capabil să se înflăcăreze, să
vadă în dimensiuni grandioase, să trîmbiţeze triumful, să blesteme şi să plîngă la moartea
eroului :
O, pietrelor, sfărîmaţi-vă, arborilor, dezrădăcinaţi-vă,
şi voi, munţilor, plîngeţi, cîmpiilor, mîhniţi-vă,
căci toţi voinicii au pierdut
pe acela de care se cutremurau balaurii şi leii.
Valoarea literară şi faptul că este scrisă în versuri nu anulează însă exactitatea faptelor
relatate – chiar dacă Stavrinos nu scrie o cronică propriu-zisă – poemul servind, cu excepţia
unor exagerări evidente (300 de „tineri greci“ pun pe fugă 80 000 de tătari !), ca un preţios
izvor istoric. Curtean al lui Mihai, devotat lui în primul rînd, Stavrinos are meritul că dă
expresie punctului de vedere domnesc, vorbeşte de fapte pe care cronica în redactarea
boierească le-a omis, fiindcă umbreau clasa în ansamblul ei (la fel va proceda şi Ureche),
enumeră comploturile şi trădările unor membri ai clasei feudale. Tot el face un loc mai mare în
cronică aportului românilor din Moldova, conduşi de Ştefan Răzvan, relatînd şi faptele din
septembrie 1600 pînă în august 1601, „sărite“ de cronica în versiunea feudală. Folosită de Radu
Popescu, cronicarul lui Nicolae Mavrocordat, cronica lui Stavrinos va fi tradusă, pe la 1837, în
versuri româneşti de Teodor M. Eliat, colaboratorul lui Anton Pann : Vestitele vitejii ale lui
Mihai Vodă. O altă traducere, de Maxim, a fost publicată de Al. Papiu-Ilarian, în Tesaur de
monumente istorice pentru România, în 1862, adică în acea perioadă de elanuri romantice
autorizate de o istorie naţională plină de modele demne de urmat. În slavoneşte, tot în proză,
dar într-o formă prescurtată, poemul lui Stavrinos a fost tradus, în secolul al XVIII-lea, spre a
răspîndi faima voievodului român în lumea rusească.
La curtea prinţului Vasile Ostrog, prieten şi aliat al lui Mihai Viteazul, pe teritoriul
Bielorusiei, cuprinsă atunci în graniţele statului polon, un alt grec, Palamed, a compus, imitînd
pe Stavrinos, o nouă scriere în versuri despre Mihai, rămasă însă fără ecou. Opera, intitulată
Istoria cuprinzînd toate faptele, vitejiile şi războaiele strălucitului Mihai Vodă este mai
livrescă, mai greu abordabilă deci în mediile populare. Nici Bălcescu nu a cunoscut-o, pentru
că ar fi citat-o, aşa cum l-a citat şi pe Stavrinos.

Letopiseţul Cantacuzinesc (Istoria Ţării Rumâneşti de cînd au descălecat pravoslavnicii

creştini)
Cronica, redactată în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, relatează evenimente
începînd cu întemeierea statului muntean, plasată în 1290, potrivit legendei descălecatului “pe
Argeş” al lui Negru Vodă, şi încheind cu alegerea ca domn a lui Constantin Brîncoveanu, în
1688. Textul, pe ansamblu, se prezintă ca o amplă compilaţie al cărei merit – şi nu singurul –
este de a fi conservat cele dintîi însemnări istoriografice privitoare la sudul ţării. Un mare
număr de exegeţi înclină să recunoască în cronicarul cantacuzinesc pe Stoica Ludescu. Acesta
preia, între altele, Viaţa patriarhului Nifon, de Gavriil Protul, o versiune, influenţată de boierii
Buzeşti, a cronicii lui Mihai Viteazul de Teodosie Rudeanu, Cronica lui Matei al Mirelor
(pentru evenimentele survenite de la moartea lui Mihai – 1601, pînă la urcarea pe tron a lui
Matei Basarab – 1632), ca şi o cronică a domniei lui Matei Basarab.
 Singură preocuparea autorului de a face elogiul Cantacuzinilor, ca şi al predecesorilor
autohtoni ai familiei, pare să imprime o anumită continuitate numeroaselor fragmente
componente ale compilaţiei. În schimb, partea memorialistică a cronicii vădeşte înzestrarea
literară a autorului, care, asemenea celorlalţi cronicari munteni, aplecaţi spre polemică şi
pamflet, discreditează sarcastic, folosind cu efect antiteza, gradaţia, ambiguităţile, imprecaţia,
pilda usturătoare, o limbă dedată cu acuza, batjocoritoare, colorată şi vie. În rest, contrapunctic,
arta revine panegiristului. Cronicarul e pătimaş, interesat şi abil, impulsurile transcriu afectiv o
mentalitate. Atitudinea faţă de turci rămîne prudentă, aceea faţă de răscoala dezlănţuită de
seimeni la sfîrşitul domniei lui Matei Basarab şi în timpul domnuiiei lui Constantin Şerban,
violent ostilă. Capetele de acuzare aduse răzvrătiţilor “covîrşiţi de nebunie şi plini de diavolul”
(uciderea unor boieri, umilirea domnului, jaful bisericilor, al caselor boiereşti şi negustoreşti)
sînt expuse răspicat, de un devotat al marilor feudali şi de un scriitor îndatorat clişeelor retorice
tradiţionale. Dar ritmul alert al expunerii, evocarea nervoasă, trădînd deseori impresia
momentului trăit, pot duce la caracterizaări de mare fineţe expresivă, ce irump în susccesiunea
scenelor, ca în episodul în care Constantin Şerban e încolţit de mercenarii răsculaţi. Pasajele
infamante la adresa personajelor dezagreabile abundă, alternînd cu acelea unde se elogiază cu
aparenţă de imparţialitate, după o tehnică stăpînită perfect. Mihnea III Radu “au fost de neamul
lui grec cămătar”. “Norocul ţării” este postelnicul Constantin Cantacuzino, care s-ar fi opus
transformării ei în paşalîc. Grigore Ghica, devenit domn cu sprijinul postelnicului, se lasă
apucat de “doi draci” cu gura, adică de răi sfătuitori – vistierul Dumitraşco Cantacuzino
Ţarigrădeanul şi vornicul Stroe Leurdeanu, ordonînd uciderea binefăcătorului său. Constantin
paharnicul, un alt conspirator împotriva Cantacuzinilor, este fiu al armaşului Radu Vărzariul,
cel cu faimă de jefuitor al ţării, în timpul lui Matei Basarab, şi nepot al unui ”grădinari de verze
din Ploieşti”.
Perpetuarea eredităţii precare, chiar a tarei genetice, este astfel de la sine demonstrată
şi nu rămîne decît a fi formulată cît mai pitoresc învăţătura : “nu paote face face den mărăcine
strugure şi den rug smochine”. Radu Leon, urmaşul în domnie al lui Grigore Ghica,
nemulţumeşte ca protector al grecilor ţarigrădeni, rivalizînd cu boierimea locală, sau
autohtonizată ceva mai devreme. Lipsit de personalitate, cîrmuind sub influenţa Cantacuzinilor,
Antonie din Popeşti este pentru autorul cronicii – care moralizează simplificînd, ţintind a
reduce la prototip şi la schemă – domnul ideal. Revirimentul adversarilor (“Băleanu cu ceata
lui”), în a doua domnie a lui Grigore Ghica, atrage noi persecuţii asupra acelor al căror partizan
credincios este cronicarul. Domnia lui Gheorghe Duca, începută sub auspicii favorabile
familiei proscrise şi revenite la moşiile părăsite în restrişte, prilejuieşte realizarea celui mai
curgător episod al naraţiunii, îmbinînd concizia dramatică, detaliul creator de atmosferă şi
elementul senzaţional, aici în ipostaza miraculoasei intervenţii divine. Împresurarea
gospodăriilor Cantacuzinilor de la Mărginenii Prahovei şi Drăgăneşti din porunca Ducăi, plecat
uneltirilor bălene, într-un ajun paşnic de Sfînt Nicolae, este ultima încercare prin care trec fiii
postelnicului înainte de venire la domnie a lui Şerban Cantacuzino, în 1678. De aici înainte,
tensiunea relatării slăbeşte, politica domnului este aprobată, însă fără ataşament excesiv.
Autorul pare a fi rămas fidel Elinei Cantacuzino şi celorlalţi fii ai postelnicesei, ale căror litigii
cu voievodul Şerban probabil le cunoaşte. Cu informaţiile privind moartea lui Şerban
Cantacuzino şi alegerea lui Constantin Brîncoveanu, apoi tratativele acestuia cu generalul
Heissler, ale cărui trupe părăsesc, în 1690, Ţara Românesacă, cronica se încheie. Misiunea
cronicarului se sfîrşise firesc, ceva mai înainte, odată cu triumful definitiv al Cantacuzinilor şi
împăcarea formală a taberelor, printr-o căsătorie între fiica lui Şerban şi un descendent al
Bălenilor.
Între paginile cele mai interesante din punc de vedere literar se înscriu acelea vizînd
teribila răscoală a seimenilor (mercenarilor), destinaţi de autoritatea domnescă şi boierească
transformării în şerbi. Iritaţi, mercenarii se revoltă, dedîndu-se la acte de vandalism, jefuid,
furînd, devastînd inclusiv biserici şi palate. Excesele cazone prilejuiesc pasaje viguroase, pline
de durităţi subsumate acelui spirit iraţional, sinergic, ce patronează marile dezlănţuiri umane.
Odată situaţia scăpată de sub control, se solicită sprijin extern, oferit de turci, socotiţi acum, în
plină criză internă, drept „instrument al providenţei”. Represiunea reuşeşte, seimenii sînt
anihilaţi, dar preţul plătit este uriaş : rămasă fără o armată puternică, Ţara Românească nu mai
era capabilă să-şi impună sau apere vreun punct de vedere în faţa Înaltei Porţi. În plus, instituţia
domnească rămîne la cheremul facţiunilor boiereşti.

Cronica Bălenilor
Ca răspuns dat Letopiseţului Cantacuzinesc de către un fidel rămas anonim, această
cronică de facţiune boierească, intens partizană, se constituie tot într-o compilaţie pentru
intervalul 1290-1688. Între cele două pledoarii pro domo, colorate de accente pamfletare, nu
sesizăm o controversă ideologică, de principii politice sau sociale, ci numai o rivalitate, cîtă
vreme ambele apără ideea conform căreia boierii sînt destinaţi efectiv conducerii politice a
ţării. Comună este şi atitudinea faţă de grecii veniţi de la Poartă, ca rivali ai nobilimii
pămîntene – ei sînt acuzaţi în mod direct de degradarea situaţiei economice şi comerciale. De
asemenea, similarităţi există în exprimarea poziţiei faţă de Constantinopol : deşi se fac concesii
sentimentelor populare, turcul fiind calificat drept „fiara cea rea şi cumplită”, poziţia autorilor
rămîne una favorabilă compromisului avantajos pentru interesele materiale de castă.
Cronicarul Bălenilor a fost un ins nelipsit de subtilitate. Lîngă ofensivele nesofisticate
ale lui Stoica Ludescu, cel care îşi declara certitudinile (în aflarea culpabililor şi stabilirea
sancţiunilor), asumîndu-şi responsabilitatea imprecaţiei directe, manevrele de ripostă ale
oponentului par încărcate de rafinament. Mascîndu-şi cu abilitate prezenţa în text, făcîndu-ne
să credem că era lipsit de vocaţia persoanei întîi, anonimul uzează de o bine articulată retorică
a colportajului, în stare să-l deruteze pe cititorul dispus a încerca să delimiteze “informaţia
nesigură” de contribuţia cronicarului şi să-l facă a asimila, neputincios, nişte date inegale ca
valoare şi autenticitate, dar egalizate insinuant de iscusinţa autorului. Dotat din plin cu
“umoarea neagră a pamfletarului” (Piru 1977), anonimul îşi difuzează cu abilitate în text
secreţia biliară abundentă etichetînd, discreditînd şi maculînd, fără a lăsa nici un moment
impresia că face aceste lucruri în mod deliberat. El împrăştie calomnii, lansează invective,
înscrie în pagină ştiri ofensatoare şi purtătoare de acuzaţii capitale, avînd grijă să suspende
totul în zona de pseudocertitudine a zvonului public. Formulele “zic unii”, “aşa spun…”, “aşa
povestesc boiarii moldoveni”, asigură aparenta nonimplicare a acestui autor care practică o
inocenţă perfidă, înveninată, a cărei putere de iradiere se desluşeşte în text pe spaţii mari.
Duca-vodă este detronat – “den ce pricină, noi nu ştim”, declară inocent autorul, dar neştiinţa
lui este plină de sugestii, confirmate în acelaşi chip. Acelaşi Duca moare şi spre poziţia
ucigaşului scriitorul îl împinge, sprijinit de zvon, pe inamicul Şerban Cantacuzino : “Cei mai
mulţi zic că Şerban vodă, pen mijlocul unor leaşi, să-l fi otrăvit”. În Cronica Bălenilor domină
exprimarea aparent nedecisă, vorba în doi peri (toate cu o sorginte necontrolabilă) care au drept
ţintă dezagregarea acuzaţiilor semănate de oponentul cantacuzinesc. El descoperă cu dibăcie
verigile slabe din argumentarea adversarului şi le demontează, compromiţînd integritatea
ansamblului incriminator tocmai prin deteriorarea racordărilor lăuntrice. Împinge, de pildă,
întreaga bază a conflictului dintre Cantacuzini şi Băleni spre terenul instabil al “închipuirii şi al
intenţiei rău voitoare” – “li s-au nălucit [Cantacuzinilor] precum banul Gheorghe cu ai lui şi cu
ceilaltă boierime a ţărîi făcură sfat între dînşii să omoare pe banul Mareş pe Creţulescul şi pă
Şerban Spătar şi pă ai lor” – făcîndu-l părtaş pe cititorul convins că Bălenii nu sînt decît nişte
victime ale unor maşinaţiuni calomnioase.
Resursele artistice ale cronicarului sînt folosite din plin în demonizarea lui Şerban
Cantacuzino (1678-1688), cel care a făcut posibilă apariţia, din punct de vedere logistic, a
Bibliei de la Bucureşti. Din urcarea în scaun a acestui adversar, în care sîntem îndemnaţi a
vedea un ucigaş inventiv şi neobosit, – scriitorul face, metaforic, o dezlănţuire feroce a forţelor
primordiale : “Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăsnete au căzut pe Ţara
Românească cu Şărban Vodă carele, ca cu neşte trăsnete, cu răotatea lui au spart şi au
dezrădăcinat nenumarate case de boiari şi de slujitori şi de săraci şi pă mulţi i-au omorît cu
multe feliuri de cazne şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse”. Odiosul personaj reprezintă o
“pedeapsă divină” pe capul ţării : “ci dar păcatele oamenilor, sau pentru alte judecăţi, care
singur Dumnezeu ştie, au luat Şărban Vodă domniia Ţării Româneşti” ; fărădelegile sale
proliferează astronomic : “pare-mi-să că n-am avea hîrtie să le rînduim toate” – exclamă
hiperbolic anonimul. Comportamentul domnului devine, în optica Bălenilor, infernal : “cît
răsuflu boierii, slujitorii birnicii nu mai avea : ci bătuţi, căzniţi în toată vremea, îşi vindea
moşiile ţiganii, viile şi tot ce avea, de le cumpăra Şărban vodăşi ai lui, iar săracii plîngea şi
pliniia tot ce le cerea că era legaţi de stîlpii ce era înfipţi în puşcărie, înăuntru şi afară de-i bătea
cumplit : pă boiari, pă căpitani, pă slujitori – pîn i-au sărăcit pă toţi”.
Anonimul Bălenilor se dovedeşte mereu avid de istorioare, pe care le culege de
pretutindeni, cam în felul în care Neculce strîngea şi alcătuia “cuvintele” sale.
În autorul Cronicii Bălenilor, spirit cultivat şi capabil să dirijeze selecţia
evenimentelor, scriitor atras de amănuntul picant şi de zvonul subteran (pe care-l strecoară în
text cu priceperea unui bîrfitor exersat) şi condeier căruia îi stă în putinţă să scrie istoria ca
literatură, se cade să vedem o personalitate ferm conturată, cu îndreptăţite pretenţii la un loc
onorabil în galeria povestitorilor din literatura română.
Radu Greceanu
(1655-1725)
Acest muntean, altfel instruit şi nu lipsit de subtilitate (alături de fratele său, a tradus
monumentala Biblie de la Bucureşti – 1688), îşi declară din capul locului intenţiile omagiale.
Ceea ce-l interesează este magnificarea lui Constantin Brîncoveanu (1688-1714), fără
preocuparea de verosimilitate a portretului. Cronica se deschide cu o prefaţă omagială, iar
textul encomiastic e presărat cu citate din filosofii antici : Democrit, Platon, Aristotel şi
Demostene, ori prin clasice pilde ale istoriei, împăraţii Constantin şi Iustinian. Dreptul la
domnie trebuia justificat în primul rînd, pentru a risipi suspiciunile alimentate de calomniatori
privind legitimitatea dinastică. Astfel, domnului i se fabrică o genealogie convenabilă, chiar
măgulitoare : după tată, ar fi fost coborîtor din Basarabi, iar după mamă, din împăraţii
Bizanţului. Ca stăpînitor, se dovedeşte pe cît de blînd şi îngăduitor cu supuşii, pe atît de
inflexibil cu inamicii. Poporului trebuie să-i fi apărut ca un personaj providenţial, opinează
cronicarul, din moment ce îi urmărea pe spoliatorii săracilor şi făcea dreptate cu orice preţ, prin
decizii în favoarea celor fără de putere. În schimb, figurile denigratorilor domniei dau frîu liber
aplecării specific muntene spre caricaturizare şi satiră. Constantin Bălăceanu, pretendent la
tron, dovedeşte „fandasii nebuneşti” ; doamna lui Ştefan Cantacuzino este „scîrbca” şi „fumuri
mai mari acei muieri îi urla în cap” ; Cantemireştii sînt subminaţi prin evocarea originii umile a
lui Constantin (fost herghelegiu), Antioh remarcîndu-se doar prin faptul că „sugea sîngele
săracilor”, iar celălalt fiu al lui Constantin, Dimitrie, dovedind că e „vestitul telpiz” (înşelător,
mistificator). În plus, cel din urmă e acuzat şi de o nefastă politică externă, întrucît se aliase cu
ruşii (Petru I) împotriva turcilor, ceea ce contravenea intereselor lui Brîncoveanu, atent,
dintotdeauna, să evite coliziunea cu imperiile din jur, prin activitate diplomatică şi replieri
tactice, menite să-i camufleze adevăratele gînduri.
Pentru intervalul 1707-1714, însemnările lui Greceanu, care adoptă, de-acum înainte,
mai frecvent tonul vehement şi atitudinea neconciliantă faţă de adversari, se resimt de o
anumită precipitare în tonul monoton şi atît de echilibrat de pînă aici al cronicarului domnesc.
Greceanu, neîntrecut în primele pagini în selectarea cuminte şi diplomatică a faptelor (numai a
“celor de laudă” sau a “turburărilor ivite”, abordate, acestea din urmă, eufemistic), apare
întrucîtva depăşit şi contrariat, confruntat cu o perioadă din ce în ce mai agitată, în care, pe plan
intern, se accentuează conflictul izbucnit făţiş, în 1707, între Brîncoveanu şi Cantacuzini
(despre aceasta, cronica evită însă să amintească deschis). În vremea aceasta, evenimentele
naţionale sporesc, la rîndul lor, considerabil, neîncrederea Porţii faţă de ţară şi domn. Martorul
e tot mai mohorît cînd enumeră obligaţiile crescînde impuse de turci.
Greceanu îşi întrerupe istoria în 1714, cu aproximativ o lună înaintea mazilirii
domnitorului, evitînd astfel şi relatarea episodului atroce al martizării lui Brîncoveanu,
împreună cu fiii săi, la Ţarigrad.

Anonimul brîncovenesc
Cronica anonimă a domniei lui Constantin Brîncoveanu (Anonimul brîncovenesc) a
fost iniţial atribuită lui Radu Popescu.
Domnia lui Brîncoveanu face în primul rînd obiectul scrierii anonimului, ocupînd şi
cea mai întinsă parte a ei. Momentul urmînd morţii lui Şerban Cantacuzino (1688), în
contrapunct cu alegerea lui Brîncoveanu, precede cu mai bine de două decenii sfîrşitul dramatic
al celui din urmă şi triumful de scurtă durată al spătarului Ştefan, devenit domn al Ţării
Româneşti între anii 1714-1716. Al doilea fragment al cronicii informează sumar despre
instalarea fanarioţilor la noi, în speţă despre prima domnie în Ţara Românească a lui Nicolae
Mavrocordat, precum şi despre începutul domniei lui Ioan Mavrocordat.
Brîncoveanu nu apare idealizat. Portretul pe care i-l consacră autorul îl înfăţişează la
apogeul domniei, ca pe un favorit al norocului. Faptele domnitorului apar în lumini şi umbre,
ocolind eufemismele sau diatribele. Pe de o parte, stabilitatea internă merita elogiată, dar, pe de
alta, echilibristica diplomatică între cele trei mari imperii vecine, potenţiale pericole, e
calificată, uneori, drept oportunism şi chiar lipsă de demnitate. În finalul scrierii, autorul îi
învinuieşte deschis pe “Şăităneşti” (astfel sînt porecliţi Cantacuzinii, drept „fiii diavolului”, de
la turcescul Şaitan – diavol) de fi “stins” casa lui Brîncoveanu, subiectivismul clocotitor al
celui mai obiectiv dintre cronicarii munteni răbufnind într-o filipică în care orgolioşii
Cantacuzini sînt judecaţi cu falsă bună-credinţă, pînă şi pentru trădarea faţă de împăratul
turcesc, “de la care aveau milă şi cinste”. Drept pentru care justiţia divină se anunţă prin semne
timpurii în domnia nestatornicului şi despoticului Ştefan Cantacuzino. Doamna uzurpatorului,
Păuna, este lovită de “îndrăcire” la mînăstirea “dintr-un lemn”, în chiar ziua supliciului
Brîncovenilor la Ţarigrad.
Cadrul european, la care trimite deseori relatarea anonimului, nu descoperă atît
rigoarea istoriografului (datarea propriu-zisă, cronologia, nu-l reţin în mod deosebit) ci mai
ales, ca şi întreaga cronică, de altfel, vocaţia reportericească a autorului, atras de anecdotic şi
pitoresc.
Ca la toţi cronicarii munteni, descoperim aceeaşi plăcere de a povesti, de a reconstitui
istoria cu ajutorul imaginaţiei scenice, surprinzătoare, a autorului, care preface realitatea însăşi
în spectacol, aceeaşi vioiciune a comentariului, sclipitor şi ironic. Intuirea valorilor expresive
ale dialogului se cere, de asemenea, apreciată : de la replicile schimbate cu o desăvîrşită artă a
disimulării între logofătul Brîncoveanu şi boierii care îi oferă domnia (iar el, ipocrit, refuză
tactic, de cîteva ori, motivînd că “nu-i trebuie, de vreme ce-s domn la casa mea”), la cele
încordate şi încărcate de suspiciune dintre Heissler, generalul austriac şi intermediarul domnesc
Radu sin Hrizii, vistierul din Popeşti ; de la dialogul pătimaş, dramatic dintre Brîncoveanu şi
Heissler, înfruntîndu-se, unul de pe poziţia de învingător dar supus al turcilor, celălalt învins şi
prizonier, afişînd, trufaş, o demnitate jinduită în ascuns de cel dintîi, la conversaţia pitoresc
reconstuită de cronicar, întreţinută noaptea peste zidul curţilor împărăteşti de patriarhul
Moscului şi boierii vinovaţi de a fi complotat împotriva ţarului Petru cel Mare. Episodul din
urmă este caracteristic pentru modalitatea în care cronicarul preia şi integrează naraţiunii sale
informaţiile privitoare la evenimentele externe.
Numeroasele elemente de nuvelă realistă, risipite în cuprinsul cronicii (tensiune
psihologică, culoare de epocă, detalii semnificative, concizie) au condus la apropierea, din
unghi retorico-stilistic, de Ion Neculce. Pretutindeni se face remarcat un ascuţit simţ al
contrastelor : paralel cu agitaţia provocată de alegerea lui Brîncoveanu, autorul reconstituie
decorul sărac în care zace părăsit “ca un om den cei proşti”, Şerban vodă, mortul, (este vorba
de Şerban Cantacuzino, susţinătorul Bibliei de la Bucureşti), jelit o vreme de doamna şi fiicele
sale, preocupate apoi şi acestea de a-şi aduna în grabă şi a-şi tăinui avuţia.
Un anume umor al anonimului, reporter degajat şi neobosit al vremii sale înlocuieşte
sentimentul tragic al trecerii, neliniştea în faţa timpului devenit cu fiecare clipă petrecută,
istorie, ce nu lipseşte cronicarilor moldoveni sau stolnicului Constantin Cantacuzino. Verva
polemică şi capacitatea de improvizare se impun ca însuşiri esenţiale ale scrisului cronicarului,
fie în descrierea alaiului funambulesc al osîndirii unui trădător, Staicu paharnicul, fie în
rechizitoriul domnului împotriva unei rude nedemne dedate la hoţii, clucerul Ştirbei, cel “cam
lung la unghii” sau în ironia la adresa unui înalt demnitar al lui Brîncoveanu, incapabil de a
face faţă unei situaţii dificile. Grotesc, spectacolul reprimării uneltirilor lui Staicu ascunde o
pedagogie severă. Într-o procesiune alegorică, pilduitoare, complotiştii “în fiare”, sînt
preumblaţi, înainte de a fi judecaţi, din ordinul domnului, prin capitală, într-un car mocănesc,
urmat de norodul distrat de privelişte. Alaiul este prezidat de gîde cu ”toiag în chip de postelnic
mare”. Căpitanul Preda, companion al lui Staicu, îşi etalează în faţa vizirului portul nemţesc
”sau să zic nebunesc” cum admonestează cronicarul, insensibil în faţa unor asemenea tendinţe
novatoare.
Trimis de domnul Ţării Româneşti în întîmpinarea “musaipului” (consilierului)
sultanului, un hadîmb negru, de care se sperie, banul Cornea Brăiloiu, altfel vestit prin “politia”
sa, “şi-au luat crîngul în cap”, fiind la un pas de a-şi compromite stăpînul în faţa turcilor.
Anonimul se remarcă prin sintaxa expresivă şi evoluată, claritatea şi naturaleţea
scrisului, fiind considerat un precursor al stilului indirect liber în arta noastră narativă.

Radu Popescu
S-a crezut, o vreme, că Radu Popescu a redactat Letopiseţul Bălenilor, însă istoricii
literari au demonstrat că Istoriile domnilor Ţării Româneşti, opera sa, nu acoperă decît
intervalul 1688-1728, interpretat prin prisma unui fidel al lui Nicolae Mavrocordat, primul
domn fanariot. Acesta, dorind să arate că noua autoritate continuă firesc domniile pămîntene,
controlează perspectiva cronicii, cu intenţia clară de a sublinia nevrednicia predecesorilor
imediaţi şi, contrastiv, propriile merite. Facţionarismul cronicii se distinge chiar din incipit, o
dedicaţie către autoritate, de unde aflăm că Radu Popescu fusese mai înainte prigonit, iar
„domnul fanariot m-a ridicat în cinste”. Pentru a acoperi zonele unde memoria nu-l mai
serveşte, cronicarul recurge la Radu Greceanu şi la Anonimul Brîncovenesc, intervenind pentru
a diminua imaginea lui Constantin Brîncoveanu, întrucît precendenţa fanarionutului comanditar
nu trebuia elogiată. Anonimul afirma despre abilul domn : „în toate au avut noroc” ; Radu
Popescu ricanează : „a fost fericit, iar nu lăudat”. Judecata este sumară şi aspră : sărăcirea ţării
i-ar fi integral imputabilă lui Brîncoveanu, care „nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi
domnia lui ca să-l laude, ci mai vîrtos este a se huli pentru multe fapte rele”. În schimb, pe
fanariot „îl durea inima de săraci”.
Despre conflictul inerent dintre boierimea pămînteană şi cea grecească nu ni se oferă
detalii, căci – mistifică autorul – Mavrocordat n-ar fi fost alogen, ci român curat, coborîtor din
Alexandru cel Bun. În general, tipic pentru textele facţionare, cronica urmează sinuozităţile
politicii domnitorului şi nu este întemeiată pe sentimentele permanente ale autorului. De pildă,
stolnicul Constantin Cantacuzino apare drept „hoţul cel bătrîn”, iar fiului său, Ştefan, i se
rezervă sintagma „spurcatul Ştefan vodă”. La doar cîteva pagini distanţă, Mavrocordat făcînd
pace cu Cantacuzinii, printr-o căsătorie – procedeu des întîlnit, la noi şi aiurea, în epocă –
familia rivalilor devine, din „spurcată”, „neamul cel mai cinstit”. Ca şi Anonimul, Radu
Popescu se teme de turci, care sînt „stăpînii” ; nimic n-ra trebui făcut fără acordul lor, căci
Înalta Poartă garantează privilegiile boiereşti. De aceea, politica de emancipare antiotomană a
lui Dimitrie Cantemir apare într-o lumină defavorabilă, ca o extravaganţă periculoasă. Ca şi
ceilalţi munteni, cronicarul are harul notaţiei nervoase, dinamice, cu apetit către amănuntul
semnificativ şi percutant, ca într-un reportaj. Cîteva momente reţin atenţia prin vioiciune şi
plasticitate : invadarea Ţării Româneaşti de către austrieci, seceta din vremea lui Ioan
Mavrocordat, din 1718, moartea şi funeraliile serdarului Barbu, cu elemente macabre în prim-
plan (viermi infernali ieşind din corpul decedatului, semn al blestemului pentru o viaţă
reprobabilă), asedierea şi cucerirea Belgradului de armata austriacă condusă de Eugeniu de
Savoia, în 1717.
***
„Hotărît lucru, literatura română începe cu pamfletul”. (G. Călinescu)
Născută sub zodia polemicii, literatura română a încorporat de la începuturi, ca o componentă a
viitoarelor sale genuri şi stiluri, filonul artistic popular. Pe acest filon s-a altoit tradiţia
pamfletului literar, tradiţie provenită, mai ales, prin filieră bizantină. Dar pînă ajunge la
conştiinţa de sine, pînă ce se va diferenţia într-un gen literar distinct, căruia scriitori de talia lui
T. Arghezi îi vor teoretiza virtuţile şi o vor plasa pe orbita marilor valori artistice, acestă
tradiţie a existat difuz în scrieri de altă natură, mai ales în acelea cu caracter de pledoarie şi în
cele cu caracter oratoric. În climatul unei epoci zbuciumate se vor naşte primele pamflete
literare româneşti, încorporate în cronicile munteneşti. Generate de luptele pentru putere dintre
facţiunile vremii, cronicile devin pledoarii exprese ale unor interese pe care cronicarii le
slujeanu. De aici vehemenţa polemică din cele două cronici de început ale istoriografiei
muntene, Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor, scrieri ce atestă, în realitate, nu
începutul, ci o tradiţie viguroasă a scrisului în Ţara Românească.
În cronicile munteneşti din secolul al XVII-lea, evenimentul catalizator care precipită
elementele disparate ale genului şi le cristalizează în structuri pamfletare originale este
asasinarea postelnicului Constantin Cantacuzino în 1663.
Letopiseţul Cantacuzinilor este, pentru perioada 1660-1688, un pamflet unde lauda la
adresa celui dispărut alternează cu invectiva şi blestemul de extracţie religioasă. Axa
pamfletului o formează, deci, admiraţia şi repulsia, cei doi poli ai universului tuturor
pamfletelor.
Iniţial, naraţiunea curge liniştit, cronicarul pregătind climatul psihologic necesar
idealizării postelnicului Constantin Cantacuzino, cel ce nu voieşte de la viitorul domn –
Grigoraşco, fiul Ghicăi Vodă – nimic decît “pace la casa lui să aibă”. Apoi, ca o povară-
blestem, semn al nenorocirii ce se apropie, pe capetele oamenilor cad fel de fel de nenorociri :
boli, robie, ciumă, foamete. Tîrgoviştea şi Bucureştii sunt lovite cu “moarte nespusă” ca
Sodoma şi Gomora în vechime. Zilele albe alternează cu cele negre. În cele din urmă, răul
izbucneşte violent ca o expresie a forţelor satanice ce sălăşluiesc în om. De acum începe primul
pamflet literar românesc, lucrat după toate regulile artei.
Vasele rele, sfatul drăcesc, pîra mare, calea rea şi spurcată, pe care apucă asasinii,
crima nelegiuită săvîrşită în mănăstire, căinţa şi bestemul, ameninţarea cu pedeapsa ce va veni
formează un adevărat arsenal stilistic ce conferă pamfletului originalitate. Nu lipseşte nici
exclamaţia dureroasă : “O diavole, răul pizmaş omenesc“, nici tînguirea celui dispărut şi
mustrarea semenilor nerecunoscători, mustrare întărită în final prin anatemizare.
Este un adevărat ceremonial al discursului pamfletar românesc, a cărui gamă stilistică
variată şi forţă de stigmatizare dovedesc individualizarea artistică a genului.
Structura pamfletului urmează un ritual bazat pe funcţia magică a logosului. De unde
apelul la forţele divine, denigrarea, blestemul şi anatema. Discursul se desfăşoară lent, pentru
ca în final să curgă tumultuos, antrenînd în avalanşă invectiva şi comparaţiile sugestive, menită
a trezi repulsia şi ura.
Se ridică firesc întrebarea dacă o asemenea măiestrie stilistică mai poate fi denumită
opera unui debutant, ori constituie un moment de seamă în evoluţia pamfletului nostru literar,
căruia, din păcate, nu-i cunoaştem adevăratul debut, ci numai atestarea tîrzie a unor asemenea
piese de mare virtuozitate.
 Măiestria autorului anonim al celui de-al doilea pamflet încorporat în Letopiseţul
cantacuzinesc vine parcă să confirme aserţiunea de mai sus. Fiindcă prin forţa de portretizare,
pamfletul literar cunoscut sub numele de Povestea unor boieri răi poate sta oriunde în galeria
genului :
“Atuncea el aiave îşi arată toată răutatea şi se făcu lup, trimiţînd în toate părţile de
prăda şi pre mari, şi pre mici fără nici o dreptate şi făr de nici o milă. Şi cînd era la postul cel
mare, nu mergea ca creştinii, la biserică, ce şădea la gazdă de făcea socoteala banilor şi-i băga
in ladă. Şi se lăuda că scrie toată socoteala ţării pre o unghie (…)”.
Este vorba de Ghinea zis Ţucală, despre care autorul conchide :
“Deci cu aceste avănii şi drăcii, făcut-au lui Matei Vodă bani mulţi, avuţie rea, de
Manon. În loc de slavă şi fericirea ce se lăuda că va să facă domnu-său, el îl ocărî şi-i strică
numele cel bun; asemănîndu-se ludii, că el iubi pre argint şi urî pre domnul său Isus Hristos.”
Cînd vine vorba de Radul armaşul, scriitorul exclamă :
“O, rea sămînţă au fost, că nu s-au făcut varză bună, ci de mic au răsărit fiul dracului.
Deci cu reaoa a lui slijbă, ce se învăţase încă din copilărie, ajuns-au la Matei-Vodă vel-armaş,
pre vremea ce era şi Ţucalăvel-vistiernic. Acesta era un om îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a
vărsa sîngele oamenilor. Început-au a-şi arăta veninul asupra săracilor, că să lăsa ca un şarpe
mînios, de a muşca pre unii şi pre alţii”.
Stilul este asemănător pamfletului anterior, deci poate fi opera aceluiaşi autor anonim,
numai că sub raport estetic asistăm la o potenţare deosebită a mijloacelor de expresie.
Concentrarea microstructurilor genului, dozarea imaginilor-şoc într-un spaţiu mai restrîns,
hiperbolizarea negativă a caracterelor, descrierea lor în culori infernale vădesc o tradiţie
cultivată ce va irumpe vulcanic la un Radu Popescu, Heliade sau Arghezi.
Letopiseţul Bălenilor, scriere rivală Letopiseţului Cantacuzinesc, se înscrie în
literatura română ca o operă în care pamfletul atinge culmi remarcabile prin tonul pasional,
subiectiv al scriitorului angajat. Cronica tinde spre rafinamentul expresiei polemice,
prevestindu-l pe Arghezi.
Dotat cu umoarea neagră a pamfletului, anonimul Bălenilor caracterizează negativ,
hiperbolic pe Şerban Cantacuzino, rivalul partidei bălene :
“Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi trăsnete, cu răutatea lui au spart şi au
dezrădăcinat nenumărate case de boieri şi de slujitori şi pă mulţi au omorît cu multe feluri de
cazane şi i-au sărăcit cu multe feluri de pedepse…”
G. Călinescu aprecia arta pamfletului muntenesc ca o poezie a ciudei, a înverşunării,
indignării, revoltei şi blestemului, componente ale gamei sale stilistice, de unde “asprimea
pamfletară de o pitorească vulgaritate valahă”. Acest stil teribil, care a scandalizat întotdeauna
pe adepţii unei estetici puritane, este în fond expresia lipsei de prejudecăţi în artă, iar
subiectivismul – marca lui. “Fiindcă cronicarii munteni nu sunt obiectivi – sesizează Călinescu
– s-a tras încheierea puritană că n-au valoare. Ca şi cînd arta ar fi altceva decît expresia
originală a subiectivismului nostru”.

- Cronici independente
Odată cu intrarea în scenă a marilor cronicari moldoveni, istoriografia noastră
depăşeşte faza obedienţei faţă de un domn sau pe aceea a aservirii în raport cu o familie ori
grup de interese politice. Grigore Ureche se preocupă de latinitatea limbii şi a neamului
românesc, investind trecutul cu valori modelatoare, stimulative. Miron Costin, mai cult, dar şi
mai patetic, ridică relatarea unei istorii tot mai vitrege la rang de meditaţie asupra nestatorniciei
umane. Discursurile lor sînt apologii ale nobleţei unui neam merituos, dar lipsit, pare-se, de
noroc istoric.
Dimitrie Cantemir va dezvolta idei costiniene privitoare la vechimea noastră, într-o
primă încercare de concepere a istoriei ca sistem. Pentru Ion Neculce, sceptic în faţa erudiţiei,
istoria unei ţări mici şi primejduite invită la relativizarea marilor evenimente, coborîte la
pitoresc şi umoristic. În Muntenia, stolnicul Constantin Cantacuzino, umanist de o întinsă
cultură, va încerca, de asemenea, edificarea unui discurs identitar, căutînd argumente pentru
ideea continuităţii elementului roman în Dacia.

Grigore Ureche
(c. 1590-1647)
Descendent al unei familii boiereşti influente, Ureche este fiul vornicului Nestor, care
obţinuse şi indigenatul polon, situaţie ce explică recursul la numeroase izvoare poloneze pentru
reconstituirea istoriei ţării sale. Textul originar al Letopiseţului Ţării Moldovei nu s-a păstrat.
Există numai copii interpolate în deceniile şi în secolele următoare, fapt ce a dat naştere, mai
tîrziu, la confuzii în priviţa stabilirii adevăratului autor. Din această cauză, cronica a fost
atribuită lui Nestor Ureche, apoi lui Simion Dascălul. Cele mai numeroase şi mai argumentate
opinii au stabilit că Ureche este autorul, iar Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte
Uricariul au interpolat, succesiv, textul original, completînd şi modificînd unele informaţii.
Prima tipărire a cronicii, într-o versiune aproximativă, a realizat-o Mihail
Kogălniceanu în 1852, în plin elan paşoptist de recuparare a tradiţiilor şi rădăcinilor naţionale,
conform programului ideologic formulat de Dacia literară.
O dificultate filologică a constituit-o şi stabilirea izvoarelor. Ele sînt interne –
majoritatea analelor şi cronicilor anterioare (de pildă, Cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel
Mare), ca şi tradiţia orală – mai ales amintirile lui Nestor Ureche – şi externe. Acestea din
urmă îi includ pe Ioachim Bielski, cu Kronika Polska, pe Martin Kromer, cu De origine et
rebus gestis Polonorum, şi pe Al. Guagnini, cu o lucrare pe tema Europei centrale şi de est,
într-o prelucare polonă a lui Martin Paszkowski. Toate aceste informaţii sînt unificate într-o
sinteză care cuprinde istoria Moldovei de la întemeiere (1359) pînă în 1595, nereuşind să
acopere ambiţiile autorului, exprimate în Predoslovie, de a aduce relatarea pînă în vremea sa.
Autorul respectă sucesiunea cronologică a faptelor, dar totodată îşi alcătuieşte cronica
potrivit concepţiei sale organiciste despre fiinţa istorico-politică a unui neam – naştere,
dezvoltare, declin. Primele capitole constituie o prezentare a originii şi particularităţilor etnice
ale moldovenilor. Ureche afirmă şi încearcă să argumenteze ascendenţa noastră latină, apoi
consemnează “descălecarea” maramureşenilor lui Dragoş şi întemeierea unui stat puternic.
După acest preambul, începe enumerarea succintă a domniilor de pînă la Ştefan cel
Mare. Deşi foarte pe larg relatată, domnia lui lui Ştefan este prezentată unilateral, acţiunile
acestuia fiind explicate, mai cu seamă, prin temperamentul său. Din această cauză, totul se
reduce aproape numai la nararea luptelor şi la consemnarea, cu satisfacţie, a victoriilor. Totuşi,
unele întîmplări îl fac pe cronicar să recunoască şi motivaţii mai profunde ale faptelor
domnitorului : apărarea ţării de tendinţele expansioniste ale turcilor şi ale unor state învecinate,
ca de pildă polonii. Oricum însă, domnia Muşatinului este considerată drept apogeul istoriei
ţării.
Ultima parte înregistrează decăderea progresivă a ţării. Urmaşii direcţi ai lui Ştefan
păstrează, în general, calităţile acestuia (eroismul, sentimentul independenţei), Petru Rareş, de
pildă, fiind un exemplu remarcabil prin patriotismul şi vitejia sa. Cu domniile fiilor lui Petru
Rareş (Iliaş şi Ştefan), starea ţării se înrăutăţeşte, lideri excentrici, indolenţi sau, pur şi simplu,
patologici, generînd, cu timpul, un vid de autoritate internă, tradusă prin scăderea prestigiului
pe plan extern. Vin vremurile de restişte ale domnitorilor Alexandru Lăpuşneanu, Despot
Vodă, Ion Vodă cel Cumplit şi Aron Vodă.
Ca istoric, Ureche are intenţia expresă de a descoperi şi transmite adevărul. În
viziunea sa, Moldova fusese o ţară “aşezată”, cu legi şi moravuri bune, a cărei decădere a fost
cauzată de nesocotirea vechilor obiceiuri, de abuzurile şi cruzimile celor puternici (autohtoni
sau străini). Îndurerat, cronicarul se adresează şi direct celor socotiţi vinovaţi, în capitole
speciale – intitulate Nacazanie silnîm (Certarea puternicilor) – arătînd cauzele răului,
condamnînd energic trufia şi violenţa, care fac să curgă “sînge nevinovat”.
 Scriere istorică, Letopiseţul nu poate fi ignorat din punct de vedere al ofertei estetice.
Modul predominant de expunere este naraţiunea, cu puţine amănunte şi divagaţii, sobru, chiar
auster şi liniar, bazat pe coordonare, ceea ce l-a determinat pe Negrici (1972 : 11) să vorbească
despre naraţiunea ”pură” (“nudă” sau “colţuroasă”). Prin atare tehnică, realizată mai degrabă
involuntar, Ureche reuşeşte să se obiectiveze şi să relateze senin, detaşat, evenimente
tulburătoare. Pasajele descriptive lipsesc, economia şi directeţea exprimării nelăsînd loc decît
unor termeni cu funcţie de determinanţi.
Şi în elaborarea portretelor, Ureche utilizează înşiruirea de trăsături, evitînd tendinţa
encomiastică, ca să subordoneze luminile şi umbrele unei caracteristici definitorii, unei qualité
maîtresse, ceea ce-l apropie de procedeele doctrinei clasice. De altfel, claritatea, rotunjimea şi
coerenţa fiecărui fragment conferă o puternică impresie de vîrstă canonică a scrisului nostru de
atunci, drept care N. Manolescu (1990) îl situează pe cronicar sub genericul Ureche clasicul.
Reprezentativ pentru puterea de concentrare şi gradare orientată spre apoteoză este portretul lui
Ştefan cel Mare. Concizia şi forţa lui expresivă se vădesc în imagini contrase sintactic, pline
însă de energie : domnitorul creşte uriaş în dimensiuni, în ciuda circumstanţelor nefavorabile
(“se ridica deasupra biruitorilor…”).
Mai puţin influenţat decît alţii de lexicul şi topica textelor religioase, Ureche produce
prima operă originală cu caracter literar scrisă în româneşte, marcînd şi începutul istoriografiei
în limba naţională. A fost luat ca model în privinţa conştiinţei de martor responsabil, de Miron
Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino. Ulterior, unele
nuclee epice au primit dezvoltări, deja canonizate de şcoală, în opere ale lui C. Negruzzi, V.
Alecsandri, Eminescu, Delavrancea sau Sadoveanu.
Portretul lui Ştefan este recunoscut astăzi drept text clasic, luat ca punct de referinţă în
istoria artei acestui procedeu, la noi. Eminescu îi consacra valoarea, prin comparaţie, într-un
text memorabil : “Citim azi cu plăcere versurile bătrînului Omer, cu care petreceau odată
neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau
luminii şi puterilor naturii… Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care
l-a purtat pămîntul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare… Tot astfel ne bucură portretul pe care-
l face Grigore Ureche vornicul lui Ştefan voievod cel Mare, încît simţin şi azi plăcere citind ce
vrednic şi cu vîrtute Român a fost Măria sa”. Istoria literară a sugerat două modele posibile
pentru acest portret : acela făcut de Titus Livius lui Hanibal, în Ab urbe condita şi cel al lui
Vladislav Jagello, realizat de Bielski în Cronica polska. Însă portretul total e creionat de
Ureche prin prisma eroismului şi nu a vieţii domestice sau publice, ca în cronica polonă, şi nici
nu e sancţionare a perfidiei şi primitivismului ca în portretul lăsat de istoricul latin. Ştefan e
individualizat ca erou între eroi, un ins complet, cu defecte şi calităţi.
Tehnicile clasice de portretizare a figurilor istorice sunt aici evident personalizate.
Cronicarul nostru procedează nu numai selectiv, dar are o concepţie, surprinde personalitatea în
datele ei esenţiale, interesantă pentru colectivitatea naţională. Sunt luate în consideraţie
reacţiile caracterologice la problemele ţării şi apărării ei şi nu alte amănunte de viaţă intimă sau
anecdotice. Autorul n-a cunoscut persoana istorică descrisă, încît portretul reconstituie figura
voievodului din imagini păstrate mai puţin în texte scrise şi mai mult în memoria colectvă. În
acest caz, textul cronicii e un intermediar care eternizează o imagine cvasifictivă, destinată
posterităţii.
Portretizarea lui Ştefan se deschide, original, cu o inversiune verbală eufonică, de
marcă arhaică. Perfectul compus este un timp verbal potrivit evocării unei acţiuni încheiate –
aici a unei persoane din trecutul istoric. Afirmaţia întreagă “fost-au acestu Ştefan vodă un om
nu mare de statu” e de studiat pusă în contrast cu încheierea portretului : “să ridica deasupra
biruitorilor”. Statura e compensată de mînia temperamentală, care îl făcea temut. Adverbul
“amintrilea” (altminteri) are funcţia de atenuare a informaţiei anterioare, cu atît mai mult cu cît
însuşirile sunt covîrşitoare. Sintagma sintetizatoare “întreg la fire” are multiple semnificaţii,
din ea decurg trăsăturile : “neleneşu”, gata de faptă, omniprezent, “meşter” la războaie, aflat
mereu în frunte pentru înbărbătarea oştirii, învins “nu pierdea nădejdea”, îşi răscumpăra
pierderile. Această enumerare argumentează şi validează sintagma mai sus amintită. S-a spus
că acest portret are calitatea de a se fi constituit “procesual”, adică devine astfel, se închegă
treptat şi previzibil prin reluarea unor expresii plasate în povestirea de evenimente. Cronicarul
le selectează ca esenţiale pentru înfăţişarea şi caracterul eroului şi le concentrează în textul
numit portret. E o podoabă a construcţiei narative, sinteză şi centru al episodului eroic, inegalat
în tot scrisul cronicăresc. Structura portretului este strîns legată de retorica narativă studiată să
releve paradigma eroului. Autorul încarcă această caracterizare cu o funcţie puternic
modelatoare.
Sanctificarea eroului e un produs al conştiinţei colective. Ureche o preia, o
consemnează şi o actualizează : “după moartea lui, pînă astăzi, îi zicu sveti Ştefan vodă” (s.n.).
Şi postum eroul acţiona ca o forţă modelatoare de valoare emblematică. Criteriul consacrării n-
au fost virtuţile sufleteşti (ca în Vieţile de sfinţi), căci voievodul “încă au fost om cu păcate, ci
pentru lucrurile lui vitejeşti”, fără seamăn pe toată durata istoriei noastre, spune cronicarul. Prin
sanctificare, modelul eroului este supus imitaţiei. Cu această speranţă îl invocă povestitorul,
precizînd în stil adversativ că vitejia l-a făcut pe Ştefan nemuritor.
Invocarea naturii divinatorii înainte de moartea monarhului este un loc comun (topos) al
istoriografiei medievale europene. Ureche a cunoscut această figură retorică şi a inclus-o în
schema construcţiei epice a episodului. Cataclismul natural al “ploilor grele”, cu “multă înecare
de apă” anunţă o pierdere istorică : moartea lui Ştefan. E un fel de natura plangens, ca
anticipare pentru situaţia istorică ce va urma. Corespondenţa natură-istorie intră în ordinea
concepţiei astrologice foarte la modă în epoca unamismului întîrziat al estului european,
mentalitate căreia se integra şi cronicarul nostru. Cu cît istoria acestor locuri a fost mai bîntuită
de dezastrele cotropirilor neîntrerupte, cu atît mai mult omul era dispus la interpretări de acest
gen. Tulburarea naturii înainte de moartea eroului fusese un fenomen excepţional, ca şi eroul,
ne atrage atenţia naratorul, “cîtu n-au fost aşa nici odinioară”. Unicitatea personajului este
astfel, încă o dată, subliniată.
Cîteva fraze cu valoare testamentară încheie, rotunjind, construcţia epică a
fragmentului. Sfaturile ultime şi cuvintele de consolare pentru renunţare la opoziţie nu sunt
adresate numai coconului domnesc, ci ţării, prin cei care o reprezentau spiritual şi administrativ
: “Vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi…”. Din cele ce comunică naratorul se
înţelege că Ştefan, conştient de forţa pe care a reprezentat-o el, ţine o lecţie de artă domnească
în condiţiile date. “Învăţătura” face parte din codul feudalităţii europene, însă e transmisă în
conformitate cu istoria locului. Ca şi personajul său, cronicarul e un înţelept care ştie să
adapteze procedeele, să le asimileze spre a le da o funcţie adecvat naţională. Discursul e relatat
de cronicar, în rezumat, la persoana a treia, în stil indirect. Din conţinutul discursului rezumat
la o idee ar rezulta şi alte trăsături de adăugat la portretul personajului : conştiinţa de sine şi
realismul politic. Dar niciodată nu vom şti dacă sfatul de “închinare” la turci, căci “nu vor
putea ţine ţara, cum o au ţinut-o el”, a aparţinut – fie şi legendar – eroului sau i-a fost atribuit
de cronicar în actul de recompunere a personajului de valoare arhetipală pentru istoria
românilor.
Operă a primului povestitor cult pe teme de istorie, cronica lui G. Ureche are o dublă
importanţă. Ea conservă universul mental al omului culturii româneşti din prima jumătate a
secolului al XVII-lea şi ilustrează, de asemenea, stilul narativ cu formele lui simple, greu de
distins încă de forma orală a povestirii. Ureche scria într-o limbă curat românească, dar nu
destul de exersată, nemlădiată. El n-a profitat decît de tradiţia orală, dar a întemeiat o tradiţie la
care se va referi posteritatea imediată, M. Costin în primul rînd şi mai apoi Ion Neculce.

Miron Costin
(1633-1691)
 Boier mai învăţat ca Ureche, cu sporită mobilitate intelectuală, Costin îşi concepe
scrierile în virtutea unei filosofii proprii, expuse în poemul Viiaţa lumii. Pentru el, calitatea de
martor al istoriei este copleşitoare, plină de responsabilităţi, iar spiritul său anxios acuză mereu
“cumplitele vremi” nepropice spiritului. Îl putem considera primul intelectual român care
încearcă să pună bazele unei metaistorii, Costin înţelegînd că istoria nu este doar succesiune
(ordonare cronologică) ci şi (sau mai ales) cauzalitate. Martorul onest, consemnînd faptele,
lasă posterităţii, în viziunea sa, un monument cultural şi un îndreptar politic (Scarlat 1976 :
27).
Interesul său de moralist şi de mare conştiinţă civică a cronotopului lui îl determină să
extindă aria procupărilor, de la simpla cronică (aşa cum o iniţiase, în limba română, Grigore
Ureche), la scrieri de atitudine, analitice (De neamul moldovenilor), la versuri (Viiaţa lumii) şi
la opere istoriografice în limba polonă, gîndite diplomatic (Cronica Ţărilor Moldovei şi
Munteniei, zisă şi Cronica polonă, şi Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească, numită, succint, Poema polonă).
Tonul general al operei este acela al unei melancolii amare, căci “fiecare epocă lasă
posterităţii mai multe urme ale suferinţelor ei decît ale fericirii ei. Numai calamităţile devin
istorice” (Huizinga 1970 : 46). Sfîrşitul său, ca o ironie a istoriei, a confirmat perspectiva
sumbră pe care o avea autorul asupra instabilităţii cronice a epocii : domnitorul analfabet
Constantin Cantemir (tatăl lui Dimitrie) l-a decapitat, suspectîndu-l de intenţii uzurpatoare.
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace acoperă intervalul 1595-1661.
Spre deosebire de Ureche, cronicarul stăruie pe detalii, e puţin dispus să crediteze coincidenţele
şi neprevăzutul, cărora le caută explicaţii de ordin economic, politic, militar şi, în special,
psihologic. Pentru Costin, contează culisele istoriei şi mai puţin aspectele ei vizibile, accesibile
simplilor privitori. Nicolae Manolescu (1990 : 53) apelează la o metaforă sugestivă : în vreme
ce Ureche ne prezintă faţa covorului, Costin înfăţişează dosul acestuia, cu fire şi cu noduri cu
tot. Primul are în vedere o istorie eroică, iar cel de-al doilea una vicleană, machiavelică, adică
politică. Protagonistul primeia pare să fie din speţa lui Ahile, războinic dintr-o bucată (haplos,
îi spuneau elinii), cîtă vreme succesul în viclenii îi este asigurat personajului de tip Ulise
(calificat de greci drept politropos, adică versatil). Dacă Ştefan cel Mare este eroul “ce ţine ţara
cu sabia”, domnitorii ulteriori, în declin de autoritate, vor apela tot mai des la subterfugii
tactice, încercînd să-şi menţină tronul cu preţul sărăcirii ţării. Lipsa lor de perspectivă
patriotică, în general, îl îngrijorează pe Costin, care, studiind mobilurile unor acţiuni domneşti,
descoperă devenirea personajului. Memorabilă este secţiunea zac. 40 din Capitolul 17, unde se
abordează prăbuşirea lui Vasile Lupu, cel cu “fire împărătească”, pe fundalul ascensiunii
abilului său uzurpator, Gheorghe Ştefan. Agonia politică a megalomanului Lupu, coroborată cu
pragmatismul lipsit de scrupule demonstrat de Ştefan asigură, probabil, cea mai viabilă ofertă
estetică a cronicii.
Alte două figuri care domină cronica nu sînt din Moldova : Mihai Viteazul şi Matei
Basarab. Constatăm, deci, încă o dată preocuparea lui Costin pentru contextul geopolitic, căci,
la un moment dat, patru capitole sînt dedicate lui “Mihai Vodă, acel vestit între domni”.
“Vremile cumplite” reţin momente sinistre precum domnia lui Ştefan Tomşa, un
coleric arbitrar, al cărui consilier, un călău ţigan, exclama în divan, privindu-i pe boieri : “S-au
îngrăşat berbecii, doamne, buni sînt de jungheat”. Alt cadru semnificativ fixează executarea
unui diac, apărat de boierii care ţineau să-l cruţe, fiind un “cărturar”. La care Tomşa
reacţionează sumbru : “Mai cărturar decît dracul nu este nimeni”. Finalul letopiseţului
surprinde o populaţie înfometată, care, pe vremea lui Ştefăniţă Lupu, se hrăneşte cu papură în
loc de pîine, de unde renumele respectivului domn de Papură-Vodă.
O parte din Letopiseţ poate fi subsumată memorialisticii, în măsura în care martorul
ocular Costin foloseşte un ton mai personal în relatare, drept care face şi un elogiu al
cunoaşterii întemeiate primordial pe văz. Acum este inserată celebra descriere a invaziei
lăcustelor, considerată de G. Călinescu “o pagină dantescă”.
 Faţă de înaintaşul Ureche, stereotip din simplul motiv că nu dispunea, pentru limba
română, de alt model decît cel popular, Costin se străduieşte să schimbe mereu felul de a
istorisi. Inauguratorul se baza pe coordonare, juxtapunere şi concizie, în vreme ce succesorul se
dovedeşte mai digresiv, manevrează bine subordonarea, reuşind cîteva perioade (fraze lungi,
întemeiate pe simetrie şi efecte muzicale) memorabile. Ureche separa pildele de epica propriu-
zisă, fracturînd fluxul narativ prin cîte o “învăţătură şi certare”. Ilustrînd altă vîrstă a
organizării discursului, mai matură, Costin îşi asamblează mult mai unitar scrierile.
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor este o mostră de discurs
identitar, conceput ca replică dată denigratorilor românilor, în frunte cu interpolatorii lui
Ureche, Simion Dascălul şi Misail Călugărul. Această scriere polemică, neterminată, va deveni
una dintre cărţile de căpătîi ale Şcolii Ardelene, interesate, prioritar de formele discursului
identitar.
Predoslovia prezintă o deosebită importanţă, căci aici vom descoperi mari resurse ale
patosului unui intelectual ce-şi asumă responsabilitatea explicit, în mod dramatic : “Eu voi da
seama de ale mele, cîte scriu”. După ce îi urmăreşte cu mari sarcasme pe cei doi interpolatori,
lansatori ai unor ipoteze infamante la adresa etnogenezei noastre, Costin încheie grav, în cheie
clasicizantă, amintindu-ne de principiul estetic horaţian utile dulci : “…că nu este alta şi mai
frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”.
Primul capitol, De Italiia, constă în descrierea ţării urmaşe a imperiului roman,
privilegiată între teritoriile lumii, “raiul pămîntului”, cu o climă de invidiat, ai cărei locuitori
vorbesc o “limbă îngerească”. Am avea de-a face, astfel, cu prima utopie din literatura română
cultă (Scarlat 1976 : 89) : cea a unui teritoriu paradisiac, localizat geografic în ţara
Umanismului şi a Renaşterii.
Pentru împărăţia Rîmului este un capitol dedicat legendei întemeierii Romei, avînd în
centrul atenţiei pe Romulus, fiu al troianului Eneas. Se evocă forţa imperiului roman,
neîntrecută în întreaga antichitate.
În al treilea capitol, De Dachia, se glosează pe tema prestigiului dobîndit de Dacia,
căreia, sub Decebal, romanii ajunseseră să-i plătească tribut.
De Traian Împăratul este întemeiat pe o retorică a mitizării, ce evocă originea iberică
a marelui cuceritor, în faţa căruia au cedat şi mîndrii daci. Autorul găseşte potrivit să dezvolte
aici contraargumentele sale la adresa “băsnuitorilor”, bazîndu-se, preponderent, pe logica
bunului-simţ : nu se putea constitui o oaste de 600.000 de oameni numai din tîlhari ; Laslău
(Vladislav) a trăit mult după Traian (la peste 800 de ani), deci nu avea cum să-i ceară ajutorul
împotriva tătarilor, şi, în plus, este cu totul neverosimilă ipoteza atîtor femei tîlhăriţe.
Întrebările revoltatului sînt retorice : “Din temniţe cu sutele de mii de oameni cum s-ar afla ? Şi
apoi fămei, iară atîtea tîlhăriţe ?”.
Al cincilea capitol investighează cetăţile Moldovei, sistemul defensiv prezentîndu-se
astfel : unele edificii erau ridicate de daci (ca de pildă Cetatea Albă), altele de romani, iar o a
treia categorie reprezenta efortul domnilor pămînteni. Fiind în discuţie construcţii
monumentale, Costin evocă şi podul peste Dunăre conceput de Apolodor din Damasc, ca şi
Columna lui Traian de la Roma.
Următoarea secţiune pledează pentru originea latină a limbii române şi a poporului
român, cu argumente de ordin antropologic – îmbrăcămintea, tunsura, obiceiurile. O dovadă
puternică i se pare cronicarului însuşi numele de român, derivat direct din roman : “numele
vechiu şi mai direptu ieste rumân, adecă rîmlean, de la Roma”. Se amintesc şi termenii cu care
ne desemnează străinii : vlah, vloh, valios, valascos, olah, voloşin. Din precauţie, autorul ţine
să explice adecvat şi numele care nu sugerează romanitatea : moldoveni vine de la Molda iar
bogdani de la voievodul omonim.
Ultimul capitol, al şaptelea, abordează o problemă fundamentală pentru discursul
identitar românesc, aceea a continuităţii în timpul migraţiilor.
 În principiu, elanul evident patriotic şi chiar patetic al lui Costin are elemente
tendenţioase, în sensul că, spre a se sublinia nobleţea poporului român, antichitatea greco-
romană devine propria noastră antichitate. Ideea o va dezvolta şi mai tendenţios Cantemir în
Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor.

Ion Neculce
(1672-1745)
Opera lui Ion Neculce, Letopiseţul Ţării moldovei de la Dabija –Vodă pînă la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat reia evenimentele de unde se oprise cronica
predecesorului Costin, deci de la 1661, mergînd cu relatarea pînă la 1723.
Parcurgînd primele rînduri ale cronicii, înţelegem că autorul nu mai are anvergura
intelectuală şi morală a celui care declarase, plin de scrupule, că “eu voi da seamă de ale mele,
cîte scriu”. Faţă de gravul Costin, Neculce reprezintă revenirea la valorile oralităţii, înţeleasă ca
indiferenţă faţă de bibliografii şi de autorizare de la surse acreditate “…au scris singur, dintru a
sa ştiinţă […]. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima
sa”. Dimensiunile istoriei sînt ţărăneşti, nu domneşti – Dabija-vodă se comportă simplu, fără
etichetă, ca mai tîrziu împăraţii lui Creangă, greu de distins în privinţa limbajului şi manierelor,
de humuleşteni : “Acest domnu avea obicei, cînd şidé la masă şi vide niscaiva oameni săraci
dvorind prin ogradă, învăţa de lua cîte doao, trii blide de bucate din masa lui şi pîine şi vin şi le
trimite acelor oameni acolo în ogradă, de mînca acei oameni”. Graniţele între mari şi mici sînt
estompate sau şterse, ca în folclor. În general, amănuntele de ordin gospodăresc, gastronomic
sau vitalist îi reţin atenţia pe fondul unui scepticism funciar faţă de teoretic sau surse culte. De
aceea, nu ne miră lipsa de entuziasm, în raport de altitudinea morală a martorului, exprimată de
un comentator : “Spre dosebire de Ureche şi Costin, Neculce nu e ceea ce se cheamă un
cărturar ; e lipsit de entuziasm pentru idealurile care-i animaseră pe aceştia ; ca atitudine etică,
letopiseţul său e mai curînd o istorie secretă, din raţiuni vădit personale, decît o operă de
educare a spiritului public” (Manolescu 1990 : 58). Dacă viziunea cronicarul e foarte
pămînteană, puţin interesată de discursul identitar, în schimb e plină de savoare şi umor.
Letopiseţul are două mari secvenţe, înainte de scurta domnie a lui Dimitrie Cantemir
(1710-1711) şi după, cînd Moldova ajunge, după bătălia pierdută la Stănileşti, sub fanarioţi,
decăzînd progresiv, spre disperarea martorului, care preferă să abordeze teme externe (ca de
pildă războaiele antiotomane purtate în Europa – măcar în alte părţi, spre satisfacţia lui
Neculce, turcii sufereau înfrîngeri). Spre finalul letopiseţului, tonul se mai înseninează, în
prim-plan apărînd Nicolae Mavrocordat cu meritul (real) de a fi reorganizat şi întărit şcolile.
Din prima secvenţă, pregnante se dovedesc portretele lui Gheorghe Duca, un risipitor ce
practică o fiscalitate strivitoare sau al lui Dumitraşcu Cantacuzino, alt lider nedemn de
Moldova, stricător de obiceiuri şi legi. Constantin Cantemir întrerupe un şir de domnii funeste,
iar efortul îi este continuat de fiii săi, Antioh şi Dimitrie. Celui din urmă, sub care Neculce
devine mare hatman, şi-i este, în orice caz, foarte apropiat, i se rezervă numeroase pagini,
pitoreşti, cu detalii picante (vezi scena vizitei ţarului Rusiei, Petru I, la Iaşi, tratativele şi
ospeţele). Fragmentul dedicat bătăliei de la Stănileşti (1711) reprezintă cea mai amplă
naraţiune de luptă din istoriografia noastră. Eşecul suferit de moldovenii aliaţi cu ruşii este pus
pe seama labilităţii politice dovedite de Constantin Brîncoveanu, care practica un joc
oportunist, nevrînd să intre în conflict deschis cu nici unul dintre marile imperii vecine (turci,
ruşi sau austrieci). Domnul Ţării Româneşti nu ar fi trimis proviziile la timp, compromiţînd
astfel tactica aliaţilor. Însuşi ţarul – observă Neculce – îl acuza de necredinţă, ajungînd pînă la
blestem : „Iuda-Brîncoveanul m-au vîndut, de-am răpus oaste şi-am păţit aceasta”. De aceea,
martiriul lui Brîncoveanu şi al fiilor săi, de la Ţarigrad, din 1714, este privit cu răceală, fără o
minimă compasiune.
Dacă Ureche rămîne fondatorul portretului eroic, prin imaginea lui Ştefan cel Mare, în
special, iar Miron Costin îşi leagă numele de portretul dramatic – cu dialectica ascensiunii şi
declinului domnesc, cum e cazul ambiţiosului Vasile Lupu – , Neculce descoperă ceea ce
putem numi portretul lumesc. „Eroilor” săi li se înfăţişează mai ales latura inavuabilă, defectele
şi tarele de caracter, cu concursul, copios, al firii resentimentare a autorului. Neculce vede
oamenii prin prisma scăderilor de care dau dovadă, înregistrînd, peste tot, caraghiozlîcul de
comportament sau detaliind aspecte intime, cu parfum de bîrfă monden-politică, colorată
erotic. Un exemplu elocvent îl constituie evocarea făcută lui Dumitraşcu-vodă Cantacuzino :
„Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei rachieriţe de pe Podul Vechiu,
anume Arhipoaia, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purat în vedeală între toată boierimea, de-o
ţinea în braţe, de-o săruta”. Amănuntele indiscrete sau de ordin sordid continuă : „Cătaţi, fraţii,
iubiţii cetitori, de videţi ce iaste omenie şi curvie grecească ! Că el, bătrîn, dinţii în gură n-are.
Dimineaţa îi închie, de-i punea în gură, iar sara îi deschie cu încrop şi-i punea pe masă... Oh,
oh, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut !”. Cronicarul are o percepţie
particulară asupra vinovăţiilor din patria sa şi nu ezită să treacă la accente xenofobe,
amplificate pînă la obsesia ubicuităţii răului în lume sub forma grecilor : „Aşa socotesc eu cu
firea aceasta proastă : cînd a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină şi turci în Ţarigrad să nu
fie, şi lupii să nu mănînce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara
Muntenească...”.
Simularea incompetenţei, a modestiei intelectuale reprezintă un procedeu regăsibil,
ulterior, la Ion Creangă. Tot la povestitorul humuleştean se poate raporta şi apetitul pentru
paremiologie, în spiritul prudenţei şi compromisului oportun : „Paza bună trece primejdia rea ;
mielul blînd suge la două maice ; capul plecat nu-l prinde sabia”. Prudent pînă la a dezaproba
politica de independenţă a ţării (cu argumentul disproporţiei de forţe), Neculce nu agreează din
cale afară nici pe Dimitrie Cantemir, nici pe aliatul său, Petru al Rusiei, dar le face amîndurora
portrete memorabile. Sugestiv se pronunţă N. Manolescu (1990 : 64) : „Neculce e un Procopius
care plăteşte contemporanilor toate poliţele, încondeindu-i pentru posteritate ; cu excepţia celui
al lui Dosoftei, toate portretele sînt răutăcioase”.
Pe ansamblu, interesul cronicarul merge spre „mica” istorie, aceea a faptelor de culise
ori alcov, pitoreşti şi colorate anecdotic, cum, de altfel, s-a observat : „Aşa cum reduce istoria
la o poveste cu ţărani, Neculce vede în maşinaţiile politico-diplomatice latura şugubeaţă sau
neghioabă. El n-are capacitatea lui Costin de a sesiza esenţialul şi nici ierarhia corectă a
evenimetelor. Dar le povesteşte cu mult mai mult umor. Informaţiile de ordin anecdotic
primează asupra celor economic, politice sau sociale” (Manolescu 1990 : 62). Nu o dată,
moldoveanul a fost comparat, pentru spiritul său mordant şi înclinarea către pitoresc şi
umoristic, cu cronicarii munteni.

Stolnicul Constantin Cantacuzino

(1640-1716)
Tatăl său, postelnicul Constantin Cantacuzino, era posesor de cărţi şi manuscrise rare,
preţuite de Paul de Alep, călător prin Ţara Româneacă la mijlocul secolului al XVII-lea. De
asemenea, lui i se atribuie iniţiativa fondării unui colegiu de învăţare a limbilor greacă şi latină,
la Tîrgovişte, Schola graeca et latina, ce atestă, la 1646, începutul existenţei unei tradiţii
umaniste în învăţămîntul românesc. Prin atmosfera renascentistă, de mare libertate a spiritului,
şi emulaţie intelectuală, oraşul universitar Padova va modela în cei doi ani (1667-1669) în care
viitorul stolnic frecventează regulat cursurile de la Universitas Artistarum, personalitatea
tînărului student, încît ea se va desăvîrşi de acum înainte, de-a lungul timpului, în coordonatele
acelor idealuri umaniste spre care aici învaţă să tindă. Paralel cu audierea lecţiilor universitare
de teologie şi literatură, medicină, matematică, astronomie, Constantin Cantacuzino îşi
perfecţionează cunoştinţele de limbi clasice şi întreprinde, şi în particular, temeinice studii de
logică, filosofie, fizică şi geometrie. Tot acum se instaurează definitiv patima lecturii.
Posesorul de mai tîrziu al vestitei biblioteci de la Mărgineni îşi cataloga cărţile cumpărate în
Italia, între care figurau, alături de epopeile homerice, opere ale clasicilor latini, Vergiliu,
Horaţiu, Terenţiu, Martial, Titus Livius.
O carieră politică excepţională în care, fire meditativă şi studioasă, se lasă treptat
antrenat, îl va acapara în cele din urmă definitiv. Eficienţa omului politic va fi însă sporită
adesea de farmecul cărturarului umanist, iar complexitatea personalităţii sale va capta interesul
tuturor străinilor în trecere prin capitala Ţării Româneşti. În calitatea de consilier recunoscut al
lui Brîncoveanu, Constantin Cantacuzino va fi părtaş, deţinînd nu în puţine rînduri iniţiativa, la
principalele realizări politice şi culturale ale epocii sale. Abia după 1703, sfaturile stolnicului,
contravenind uneori intereselor domnului ce se vrea mai independent în acţiuni, pe de o parte,
ca şi accesele de superioritate ale lui C. Cantacuzino, pe de alta, la care se adaugă şi tacita
rivalitate între fiii deopotrivă înzestraţi ai celor două familii înrudite, creează, treptat, o
ostilitate mocnită între Brîncoveanu şi Cantacuzini.
Aportul filologic al Stolnicului la editarea Bibliei de la Bucureşti (1688) sau la
tălmăcirea şi apariţia altor tipărituri ale epocii brîncoveneşti, ca Mărgăritarele lui Ioan
Hrisostom ori Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă, este menţionat cu căldură de fraţii
Radu şi Şerban Greceanu, cei care beneficiază în primul rînd de îndrumarea lui. Biblioteca lui
C. Cantacuzino este una dintre cele mai valoroase din sud-estul Europei. În Istoria ieroglifică,
Cantemir îi rezervă numele Brehnacea (o speţă de uliu) : „o brehnace bătrînă, care în multe
ştiinţe şi meşteşuguri era deprinsă”.
Istoria Ţării Rumâneşti, întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost
lăcuitorii ei atunci, şi apoi cine au mai descălecat şi o au stăpînit pînă şi în vremurile de acum,
cum s-au tras şi stă a fost concepută ca o lucrare monumentală, urmînd a trata istoria poporului
român de la origini pînă în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu. În
efortul, unic pînă la el, de a scrie o istorie completă a românilor, stolnicului nu-i va rămîne
decît răgazul de a înfăţişa epoca formării poporului român, începînd cu descrierea teritoriului şi
locuitorilor vechii Dacii, urmînd cu războaiele daco-romane şi sfîrşind cu procesul îndelungat
de colonizare şi romanizare a Daciei. Istoria… se întrerupe, brusc, odată cu ştirile referitoare la
migraţia hunilor (sec. IV). În scrierea sa, C. Cantacuzino uzează, într-o tentativă de epuizare a
surselor, de informaţiile unui mare număr de istorici şi geografici antici, greci şi latini,
bizantini, istoriografi medievali şi umanişti, ca : Strabo, Titus Livius, Dio Cassius, Pausanius,
Enea Silvio Piccolomini, Nicolaus Olahus, Martin Cromer sau Laurenţiu Toppeltin. Cu metode
aproape moderne de investigare şi cu intuiţie istorică, stolnicul supune izvoarele externe şi
interne (între sînt aşezate şi tradiţia orală, valorificată critic) unei aprecieri judicioase şi
comparative, încercînd o reconstituire cît mai exactă a faptelor.
Stolnicul îl anticipează, în bogăţia şi logica argumentaţiei, pe D. Cantemir, susţine
ideile umaniste privind romanitatea poporului şi latinitatea limbii române, originea comună şi
unitatea locuitorilor celor trei state româneşti : Ţara Românească, Moldova, Transilvania.
Stolnicul, însă, remarcă, cel dintîi, însemnătatea elementului autohton, apreciind vitejia şi
spiritul de independenţă al dacilor, care nu dispare odată cu înfrîngerea suferită. Autorul vede
în daci simbolul setei de libertate tradiţionale. Să ne amintim de Costin, care avea conştiinţă
exclusiv romană. Stolnicul atrage atenţia asupra relevanţei elementului băştinaş, deschizînd
drumul teoriilor formulate de Hasdeu şi Pârvan. Observaţiile pătrunzătoare privind
continuitatea elementului dacic sau regimul impus de cuceritorii romani, combatarea “basnei”
lui Simion Dascălul sau a susţinătorilor teoriei părăsirii Daciei de către populaţia romanizată în
vremea împăratului Gallienus, ori demonstrarea permanenţei românilor în Transilvania,
evidenţiază subtilitatea gîndirii stolnicului şi profunzimea argumentelor sale. Astfel, se aduc
următoarele argumente în favoarea continuităţii elementului roman în Dacia : mutarea în sudul
Dunării nu se putea face cu totul, căci ar fi rămas teritoriul neapărat ; nu e verosimilă plecarea
locuitorilor din ţara lor bogată în locuri „mai aspre şi mai seci” ; nu există urme ale romanilor
mutaţi, chipurile, din Dacia, pentru simplul motiv că acestea s-ar fi descoperit în Elada sau în
alte părţi.
Împotriva basnei formulate de Simion Dascălul, se oferă, de asemenea, motivaţii
bazate primordial pe bunul simţ : ce împărat roman ar fi tolerat, pînă la asemenea cote,
proliferarea hoţiei ? ; mai mult, în cîţi ani de domnie se puteau strînge atîţia tîlhari pentru a
forma o întreagă armată ? ; în fine, e compatibilă mentalitatea unor inşi certaţi cu legea să
întemeieze un stat care să dureze sute de ani ?
Expunerea, în Predoslovia lucrării, a principiilor din perspectiva cărora autorul
abordează scrierea istoriei, este urmată, altundeva, de elogiul pe care umanistul îl face
civilizaţiei Greciei antice. Încercarea de stabilire a etimologiei numelui vlah sau semnalarea
existenţei macedo-românilor (cuţo-vlahilor), pe care stolnicul îi consideră ca provenind din
nordul Dunării, o pagină de filosofie a istoriei, în care preţuitorul lui Aristotel şi al
neoaristotelicilor italieni explică necesitatea devenirii istorice, şi a evoluţiei imperiilor, supuse
“naşterii şi stricăciunii”, ori un clasic portret al conducătorilor hunilor, Attila, sînt pentru
autorul Istoriei… prilejuri de a îmbina meditaţia şi comentariul erudit, scrierea sa refuzînd
totuşi tiparele reci ale dizertaţiei ştiinţifice.
Stolnicul crede, ca şi Ureche şi Costin, că primul semn al ieşirii din barbarie a unui
popor este de a avea o istorie scrisă pe limba sa. În lipsa acestei istorii, rămînem „orbi şi surzi”,
„de rîsul altora şi de ocară”. Stăpînirea romană este idealizată, pentru că eruditul stolnic ştie
foarte bine ce înseamnă moştenirea civilizaţiei clasice, şi anume valoarea legilor, căci acela
care dă frîu liber instinctelor se dovedeşte „varvar” (barbar). Prin urmare, pentru cronicarii ce
practică discursul identitar, a te trage din romani nu înseamnă numai un simplu fapt istoric, ci
constituie o valoare.

Dimitrie Cantemir – Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor

Între 1714 şi 1717, la cererea Academiei din Berlin, Cantemir începe să redacteze o
vastă istorie a românilor în latineşte, a tuturor românilor, peste graniţele politice.
Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, operă neterminată (ca şi De neamul
moldovenilor şi scrierea Stolnicului Cantacuzino), al cărei manuscris latin, afară de prefaţă, s-a
pierdut, dar pe care autorul a tradus-o în româneşte, este monumentul cel mai impresionant prin
erudiţie şi proporţii pe care l-a produs vechea istoriografie românească. Pentru edificarea lui,
Cantemir a folosit peste 150 de izvoare, autohtone şi străine, în latină, greacă, polonă, rusă.
Izvoare bizantine „redescoperite“ de istorici moderni (Iorga, Hasdeu) i-au trecut prin mînă
(Nichita Choniates, Nichifor Gregoras), extrăgîndu-se din ele informaţia privitoare la istoria
românilor. Tradiţia istoriografiei erudite, inaugurată de Nicolae Costin şi de Stolnicul
Cantacuzino, e dusă la apogeu, dar Cantemir este întîiul savant român cu un vast orizont de
istorie universală, cel dintîi care reuşeşte să integreze istoria românilor în istoria universală şi
primul care proclamă misiunea istorică a poporului român în cadrul istoriei universale.
Românii au fost o stavilă în calea barbarilor şi au apărat prin jertfa lor civilizaţia Europei ; ei nu
au putut fi cuceriţi şi îngenuncheaţi, păstrîndu-şi existenţa de sine stătătoare :
“Aceste a noastre doao ţări cu agiutorul lui Dumnezeu, măcar că supuse şi ascultătoare
sînt monarhii turceşti, însă nici stăpînirea, nici slobozeniia gios ş-au lăsat, ce după multe
sîngeroase şi romăneşti războaie cu tătarii, cu cazacii, cu ungurii, cu leşii şi mai apoi şi cu turcii
şi cu cei de o fire cu dînşii tătarii, niciodată piciorul din hotarele sale afară nu ş-au scos, ce
înfipţi şi nezmulţi au rămas”.
Cele două axe în jurul cărora gravitează conţinutul de idei al Hronicului sînt
romanitatea şi continuitatea pe teritoriul Daciei. Cantemir, dezvoltînd premisele din De
neamul moldovenilor (operă pe care a intenţionat mai întîi să o traducă şi să o trimită colegilor
berlinezi), afirmă puritatea romană a românilor, descendenţi neamestecaţi ai coloniştilor aduşi
din Italia, ceea ce era exagerat, dar coincidea cu afirmaţiile istoriografiei umaniste europene, şi
preocuparea lui Cantemir era de a recomanda, prin intermediul Academiei din Berlin, poporul
său Europei. Românii şi pămîntul ce-l locuiesc reprezintă o moştenire a Romei antice,
continuată fără întrerupere şi îndeplinind un rol glorios în istoria Europei din timpurile mai noi.
Acest popor merita eforturile de a fi scos de sub dominaţia otomană. De altfel, chiar sub
apăsare, el şi-a păstrat fiinţa naţională şi politică, obiceiurile, instituţiile : „Bisericile, leagele,
giudecăţile, obiceaele nesmentite şi nebetejite şi le-au păzit“. Nu o provincie otomană, cu un
popor de slavi trebuia deci eliberată, ci state cu tradiţii şi cu o istorie de care se putea mîndri.
Este o deosebire, astfel, între apelul lui Miron Costin la regele Poloniei, şi apelul adresat
indirect Europei civilizate de către Cantemir. El face şi o istorie critică, investigînd în detaliu
izvoarele şi formulînd principii de lucru valide şi astăzi. De exemplu : lipsa de informaţii nu
constituie o dovadă că o anume situaţie nu a existat („tăcerea nu pune, nici nu ridică [=nu
înlătură] lucrul”). În schimb, „tăcerea după zisă” confirmă lucrul. Derivă de aici că dacă un fapt
istoric, în speţă existenţa romanilor în Dacia, este atestat istoric, faptul că nu e menţionată
nicăieri plecarea lor înseamnă că ei tot acolo au rămas.
Hronicul… a fost testamentul ştiinţific lăsat de Cantemir poporului său, de unde şi
efortul, întreprins într-o vreme cînd era slăbit şi bolnav, de a-l traduce în româneşte. Lectura lui
nu e uşoară, stilul fiind mult mai greoi decît în Divan şi în Istoria ieroglifică, celelalte opere ale
sale în limba română. Dar sub fraza de sintaxă latină şi perioada interminabilă, seva aceluiaşi
grai popular circulă, răzbătînd adesea la suprafaţă. În aceste insule expresive, care nu sînt rare,
fiul răzeşului Cantemir se dovedeşte a stăpîni limba cronicarilor la fel de bine ca şi
contemporanul şi prietenul său, Ion Neculce. Cînd trebuie să dea replica denigratorilor, de
pildă, autorul devine mordant : „Vino acum aicea, iscusitule în basme, Simioane, şi teaca
minciunilor, Misaile, vino, zic, aice, şi te uită la rumânii...”. Mai mult, cei doi sînt socotiţi şi
taraţi genetic : „Tîlhari numai ai voştri părinţi au fost şi de la dînşii poate v-aţi învăţat a fura
adevărul istoriei”.
Strămoşii noştri sînt romanii, care la rîndul lor au descins din grecii de la Troia
(respectiv din Eneas, cum se atestă în Eneida lui Vergiliu). Episodul retragerii aureliene
presupune doar plecare unor ostaşi ; majoritatea coloniştilor au rămas, căci „dulce este
dragostea moşiei”.
***
În epoca în care renunţă definitiv la visul – spulberat de conjunctura istorică – de a
vedea cu ochii săi Moldova liberă de turci, Dimitrie Cantemir a mai scris cîteva lucrări –
printre care Sistema religiei mahomadane, Zidul Caucazului şi o scrisoare către cneazul
Dimitrie Golovkin despre conştiinţă.
Aşadar, avem de-a face cea mai prestigioasă activitate cu caracter ştiinţific, filozofic şi
istoric de dimensiune europeană întreprinsă, pînă la această dată, de un român. Însăşi condiţia
lui umană a fost de proporţii comparabile doar – aşa cum îşi încheie G. Călinescu capitolul în
Istoria literaturii române – marilor personalităţi ale Renaşterii : „Voievod luminat, ambiţios şi
blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mînuitor de oameni şi mizantrop,
iubitor de Moldova lui după care tînjeşte şi aventurier, cîntăreţ în tambură ţarigrădean,
academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate
da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru“.

III. EVOLUŢIA LIMBII LITERARE

 Procesul fundamental, care stă la originea tuturor literaturilor naţionale din Europa, este
părăsirea limbii literare convenţionale a evului mediu, străină graiului vorbit, şi adoptarea
acestuia din urmă ca instrument de expresie în cultură.
Nicăieri procesul nu s-a produs dintr-o dată în toate sectoarele culturii scrise. Dacă
întîia mărturie de folosire în scris a limbii care va deveni franceza datează de la 842
(Jurămintele de la Strasbourg), despre o literatură franceză – poeme, proză, cronici – nu se
poate vorbi decît după 1050, iar oficializarea limbii franceze ca limbă de stat în locul celei
latine are loc abia sub Francisc I, care în 1539 ordonă să se redacteze numai în limba franceză
actele de notariat, sentinţele judecătoreşti şi registrele de stare civilă – adică mai tot conţinutul
documentelor noastre slavone, care şi ele fac loc treptat, începînd din ultimii ani ai secolului al
XVI-lea, actelor redactate în limba română. În imperiul habsburgic, latina va rămîne limbă de
stat pînă în secolul al XVIII-lea. Ca limbă a bisericii catolice, ea continuă să fie în vigoare pînă
la recentul „agiornamento“ (adaptarea, agreată de Vatican, la lumea modernă). Decalajul există
şi de la o cultură la alta : în timp ce literatura franceză începe în secolul al XI-lea, primele
opere în limba lui Dante aparţin secolului al XIII-lea.
Folosirea limbii naţionale în literatură, în locul limbilor „moarte“, nu datorează prea
mult Renaşterii şi umanismului, întrucît limbile ţinute în mare cinste de umanişti erau greaca
veche şi latina. Erasmus din Rotterdam n-a scris nimic în limba sa maternă, iar Petrarca se
mîndrea cu poemul latin De Africa oricum mai mult decît cu sonetele italiene, cărora le
datoreşte nemurirea.
Reforma – husită, luterană, calvină – a făcut însă din limba poporului un punct capital
al programului ei de luptă ideologică împotriva bisericii catolice, proclamînd dreptul poporului
simplu de a avea cărţi în limba lui, stimulînd creaţia în această limbă şi dînd naştere, în mai
multe culturi, monumentelor lingvistice naţionale de bază (scrierile lui Jan Huss, Biblia lui
Luther, versiunea maghiară a Bibliei ş.a.). Faptul că românii au receptat şi asimilat Reforma,
conexat cu poziţia slavonei în cuprinsul realităţilor româneşti, i-a pus în situaţia de a fi cei
dintîi în aria culturală răsăriteană care şi-au fundamentat limba literară pe graiul viu al
poporului. S-a arătat că, deşi iniţial Chiril şi Metodiu încercaseră să facă acelaşi lucru în
secolul al IX-lea, opera lor a fost cu timpul anulată, slavona devenind la rîndul ei o limbă
„moartă“. Procesul de trecere de la slavona ca limbă de cultură la limba literară întemeiată pe
graiul popular contează ca o etapă esenţială în evoluţia tuturor limbilor literare ale slavilor din
aria răsăriteană. În cuprinsul culturii greceşti, prestigiul şi tradiţia glorioasă a limbii în care
scriseseră Homer, Sofocle şi Tucidide au apăsat secole în şir asupra evoluţiei normale a limbii
literare, împiedicînd-o şi făcînd din ea o problemă complicată, nici astăzi întru totul rezolvată.
Numai în a doua jumătate a secolului al XIX-lea limba greacă vorbită de popor s-a impus – şi
nu în exclusivitate – ca limbă literară în statul grecesc. Între română şi slavonă prăpastia a fost
însă aşa de mare, absenţa afinităţilor atît de evidentă, încît triumful ideii cărţii în limba
poporului a însemnat implicit excluderea slavonei şi utilizarea în scris a limbii române.
La sfîrşitul secolului al XVI-lea, destinele slavonei ca limbă literară la români erau
încheiate, fără ca aceasta să însemne ignorarea ei ca limbă de cultură cunoscută şi folosită de
cărturarii români, alături de greacă, latină şi limbile occidentale vii, pînă în secolul al XIX-lea.
În faţa cărturarilor români s-a ridicat, astfel, o sarcină nouă : făurirea acelui instrument
lingvistic naţional, bogat, nuanţat, complex, în stare să servească unei creaţii literare
superioare şi să îmbrace conţinutul tezaurului cultural acumulat, fără ca traducerea să însemne
desfigurarea limbii vii pe tipare sintactice şi lexicale străine. Ca să ne dăm seama de greutatea
sarcinii, este suficient să comparăm rezultatele simplei fixări în scris a graiului popular vorbit,
aşa cum apare în textele netraduse din secolul al XVI-lea, cu primele traduceri de cărţi
bisericeşti, rezultat al unui efort complex, menit să dea limbii române posibilitatea de a
cuprinde bogăţia de sensuri, nuanţe sau ritmuri ale literaturii scrise.
Începuturile scrisului în limba română apar concomitent în toate ţinuturile româneşti şi
pornesc din necesităţi curente : cuvintele româneşti din onomastică şi toponimie nu erau
totdeauna slavizate în documente, ci lăsate ca atare, iar corespondenţa particulară se purta în
limba română încă din secolul al XV-lea, fiindcă prima scrisoare păstrată în limba noastră,
datînd din primul an al deceniului al treilea al secolului al XV-lea (1521), presupune o
experienţă şi dovedeşte adaptarea curentă a alfabetului chirilic la redarea limbii române în
asemenea prilejuri.
Scrisoarea lui Neacşu
La baza primelor eforturi de elaborare a limbii române literare a stat limba vie de la
sfîrşitul secolului al XV-lea şi din primul pătrar al secolului al XVI-lea. În anul 1521, cînd
Neagoe Basarab încheia Învăţăturile către Teodosie, ducînd la apogeu literatura română în
limba slavonă, la Cîmpulung, întîia capitală a Ţării Româneşti, Neacşu „ot Dlăgopole“ intra în
nemurire semnînd primul document în limba română ajuns la noi :
“Mudromu i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot
Braşov, mnog [o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.
I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den
Sofiia, şi aimintirea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au venit un
om de la Nicopol de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi
domnia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţ[a]rigrad cum
vor treace aceale corabii la locul cela strimtu ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de
lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş, şi de gener-miu Negre, cumu
i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Românească iară el
să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg,
mai vîrtos de domniile voastre. I pak spui domnietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi
eu. Eu spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept, şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine,
să nu ştie umin mulţi, şi domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine”.
„Băsărab“ este Neagoe, „lotrul de Mahamet“ este personajul cunoscut din Viaţa lui
Nifon, Mehmed beg, sangiacul Nicopolei. Documentul a fost redactat în ziua de 29 sau 30
iunie 1521. Exceptînd formele stereotipe împrumutate din epistolografia slavonă (aportul
elementului slavon este sub 10%), avem deci o etapă a evoluţiei limbii române în care
diferenţele faţă de limba actuală sînt neesenţiale. Limba secolului al XVI-lea este – după
concluzia autorizată a lui Al. Rosetti – „o limbă foarte apropiată de limba vorbită în zilele
noastre“. Scrisori de la sfîrşitul secolului al XVI-lea (1595–1600) par scrise astăzi :
“…Acel om, anume Tănase de Cîn[pu]lung, elu a mărsu de nevoie cu acel boieren ce
au fostu vornic atunce. De are vrea pagubă Micula, să-şi întrebe cu acel vornic. Acea[sta] ne
rugăm domnilor voastre; noi încă vom fi cu slujbă domnilor voastre. Şi să dea Dumnădzău să
fiţi dumneavoastră sănătos, amin”.
Aşadar, de o „română veche“, în accepţia pe care termenul o are pentru filologul rus,
bulgar, sîrb ori francez, nu poate fi vorba. În vreme ce monumentele scrise în vechea rusă,
bulgară sau franceză se citesc astăzi de nespecialişti în traduceri moderne, nici un român cult
nu întîmpină dificultăţi spre a parcurge textele româneşti din secolul al XV-lea. Româna scrisă
fixează o etapă în care evoluţia limbii putea fi luată ca bază pentru crearea limbii literare
moderne, aşa cum s-a întîmplat cu italiana.

Primele traduceri în româneşte de texte biblice

La noi, procesul trecerii de la uzul slavonei la limba naţională s-a înfăptuit ca un efort
colectiv pentru mlădierea şi îmbogăţirea graiului popular, astfel încît el să devină capabil a
exprima tot ceea ce exprimaseră limbile de veche tradiţie culturală : slavona, latina, greaca.
Acest efort se întinde de-a lungul a peste două secole, mobilizînd capacităţi inegale. El
însumează contribuţiile unor cărturari anonimi sau cunoscuţi, recrutaţi din toate ţinuturile
româneşti şi are ca rezultat final înrădăcinarea ireversibilă a românei literare în vorbirea vie a
poporului, devenită în felul acesta norma şi izvorul permanent al limbii scriitorilor. O limbă
literară românească nu există doar din secolul al XIX-lea, ultima frază a procesului, atunci cînd
Academia a început să introducă norma generală, cum susţin unele teorii. Formarea ei este un
proces istoric al cărui punct de plecare este în secolul al XVI-lea, iar după alţi cercetători chiar
în ultimul pătrar al secolului al XV-lea.
Cărţile bisericeşti fundamentale, Psaltirea şi Noul Testament, încep să se traducă
probabil pe la începutul secolului al XVI-lea (nu există dovezi concludente în sprijinul teoriei
care plasează fenomenul la sfîrşitul secolului anterior), fără ca aceasta să însemne altceva decît
necesitatea pe care o resimţea o anumită pătură de cărturari, mai puţin legaţi de limba slavonă,
de a avea cărţi în româneşte. În ţinuturile româneşti din Regatul Ungar – Maramureşul,
Transilvania propriu-zisă, Crişana, Banatul – rolul principal în biserică nu-l jucau episcopii şi
călugării, lipsiţi de sprijinul unei puteri statale de aceeaşi confesiune, interesată în promovarea
lor, ci clerul sătesc şi din tîrguri, clerul „plebeu“, care stătea în contact direct cu masa
credincioşilor, era el însuşi asimilat iobagilor şi deci nutrea aspiraţii care îl apropiau de acelea
ale maselor populare. El alcătuia o întreagă pătură socială, intermediară între popor pe de o
parte, feudali şi clerul superior, de cealaltă parte. Acestui cler plebeu i se va adresa Reforma şi
tot pentru aceşti „popi rumâneşti“ s-au transpus în limba română, de către traducători recrutaţi
din rîndurile lor, primele cărţi bisericeşti, iar spre sfîrşitul secolului al XVI-lea apocrifele şi alte
„cărţi populare“.
Meritul autorilor anonimi ai acestor traduceri spontane realizate fără ca un traducător să
ştie de opera altuia este cu atît mai mare, cu cît ei se angajau pe drumuri nebătute, fără a avea
în faţă un text anterior, fără să le sune în ureche ritmul unei limbi române alta decît cea folosită
în vorbirea de fiecare zi, adică limba fără nici un fel de consacrare obiectiv „culturală“. Astfel
se şi explică impresia că limba română din Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană,
Psaltirea Hurmuzaki şi Codicele Voroneţean este în plină coliziune cu textul slavon, el însuşi
tradus după versiunea greacă, spre a smulge un înţeles pentru cititorul român, păstrînd totodată
fidelitatea faţă de originalul din care se traducea (Psaltirea Voroneţeană alternează textul
slavon cu cel românesc). Dacă fraza este scîlciată adesea pe schema unei sintaxe străine,
respectată fanatic spre a nu păcătui împotriva dogmei, materialul lexical impresionează prin
similitudinea lui cu cel pe care îl folosim şi azi. Numeroase sînt fragmentele unde firescul
limbii – cu toată particularitatea dialectală a rotacismului (transformarea lui n intervocalic în r,
în cuvintele de origine latină : bire-bine, tine-tire, burătate-bunătate, lumiră-lumină) – este
uimitor, dacă ne gîndim că e vorba de texte scrise acum peste 450 de ani :
“Ferice bărbat ce nu mérge la sfatul necuraţilor şi pre calea păcătoşilor nu stă şi la
şederile pierzătorilor nu şeade. Ce în légea Domnului învaţă-se zuoa şi noaptia. Şi hi-va ca
lemnul răsădit lăngă eşitul apee[i], ce rodul său dă în vrémia sa şi frunza lui nu cade şi toată
cătă se face dospeşte. No aşa, necuraţilor, no aşa, ce ca pulberia ce o mătoră văntul de în faţa
pămăntului”. (Psalmul I, Psaltirea Scheiană)
“Fericítu e bărbatul carele nu mérse la sfatul necuraţilor şi în calea gréşiţilor nu stătu
şi în scaunu pierzătoriu nu şezu. Ce în légea Domnul i e voia lui şi în légea lui învaţă-se zii şi
noaptea. Şi fi-va ca arburele răsădit la izvorritul apeei carele poame sale dă-le în vrémia sa şi
frunza lui nu va cădea. Şi toaté cîte vaface dospi-vor. Nu e aşia, necuraţii, nu e aşia că e ca
prahul cela ce-l mătură văntul despre faţa pămăntului”. (Psaltirea Hurmuzacki)
“Plecatul şi mişelul derégeţi. Scoateţi méserul şi mişelul şi din mărule păcătoslui
izbăviaşti prinţi. Nu ştiură nice înţeleser întru întuniarecu îmblă se se rădice toate urziturile
pămîntului. Eu zişiu: d[um]n[e]zei fiţi şi fii celuia de sus”. (Psaltirea Voroneţeană)
“Şi deca se sfrăşiră acéstéa zise lu Pavel duhul: preînblă Machiedonia şi Ahaiia şi a
miarge în Rusalim zise: fiindu acolo, cade-mi-se şi Rimulu a vedea. Déci tremése întru
Mechiedonia doi de ceiaa ce slujia lui, Timoftea şi Erasta însuşi prebăndi unu întru Asiia. Fu în
vrémia acea voroavă nu puţină de cale”. (Codicele Voroneţean)
Studiul acestor prime traduceri pare să ducă la încheierea că limba lor e ceva mai
veche decît a tipăriturilor lui Coresi, iar aria de apariţie depăşeşte cu mult Maramureşul. După
ce I. Bianu (Despre introducerea limbii româneşti în biserica românilor) era înclinat să explice
primele noastre traduceri prin factori interni (pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, în mănăstirile
moldoveneşti, „pentru a da elemente instrucţiunii teologice călugărilor români“), în acelaşi
timp (1904) N. Iorga, socotind că tălmăcirea s-a făcut în a doua jumătate a veacului al XV-lea
şi s-ar datora influenţei husite, O. Densusianu, în 1914, a susţinut mai temeinic argumentat că
traducerile de cărţi bisericeşti maramureşene s-au făcut sub impulsul luteranismului. Momentul
cînd reforma lui Luther începe să se răspîndească în Transilvania (1519) şi anul primei
tipărituri româneşti a diaconului Coresi (Catehismul, 1559) ar fi deci limitele pentru datarea
mai precisă a traducerii primelor cărţi de cult în româneşte. Reforma şi tiparul sînt, în orice
caz, cei doi factori majori care împreună au hotărît triumful limbii române asupra celei slavone
încă din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea.

Coresi şi propagarea cărţii în limba română

Cele mai numeroase şi cele mai importante pentru formarea limbii literare româneşti,
întrucît ele au fost multiplicate prin tipar, sînt, fără îndoială, cărţile transpuse în româneşte sau
revăzute, după traducerile şi manuscrisele mai vechi, de „popii“ şi „dascălii“ români din
Braşov, care la biserica Sf. Nicolae din Şchei, zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab, au deschis
şi cea mai veche şcoală cu limbă de predare română şi au desfăşurat o intensă activitate pentru
propagarea cărţii în limba română. Aceşti cărturari orăşeni, exponenţi ai clerului din gradele
inferioare şi ai „intelectualităţii“ mărunte a vremii, au fost cîştigaţi de ideea cărţilor pe
româneşte, cu care a venit Reforma, şi s-au nutrit din entuziasmul cultural al cetăţii. Pentru ei,
colaborarea cu oficialitatea săsească în tipărirea de cărţi româneşti apare ca un lucru folositor
atîta vreme cît nu urmărea lezarea dogmei ortodoxe însăşi. Intervenţia lor în redactarea
Catehismului din 1559, astfel încît el să nu contrazică flagrant învăţătura ortodoxă, pare
dovedită. După un scurt episod prozelitist eşuat, oficialitatea săsească începe, de altfel, să
considere tipărirea cărţilor româneşti mai curînd o afacere comercială, menită a da de lucru
fabricii de hîrtie locale şi a aduce cîştiguri în cazul unor anumite investiţii. Acest fapt înlesneşte
o atmosferă de colaborare, în care locul principal îl deţine activitatea diaconului Coresi.
Tipografia acestuia de la Braşov nu mai este întreprinderea oficială domnească,
instrument al culturii feudale controlat de ea, ci proprietatea unui meşteşugar, cleric mărunt, el
însuşi om al „timpurilor noi“, deschis aşadar mesajului cultural şi social al Reformei, iar ca
patron de întreprindere – oarecum indiferent la conţinutul cărţilor pe care le tipărea pe bani. El
vine la Braşov fiindcă acesta era un centru de comerţ şi un punct de întîlnire al românilor de
peste tot şi aici tipăreşte cărţi de toate nuanţele, comandate de reprezentanţii mai tuturor
curentelor ce se împleteau şi se confruntau în vremea aceea. Între 1559–1581, din presa lui
Coresi apar nu mai puţin de nouă cărţi în limba română : Întrebare creştinească (1559),
Tetraevanghelul (1561), Faptele apostolilor (1563), Tîlcul Evangheliei cu Molitvelnicul în
anexă, ambele de evidentă factură calvină (cca. 1564), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570),
Psaltirea cu text alternativ slav şi românesc (1577), Pravila (fără datare exactă) şi, în sfîrşit,
Carte cu învăţătură (1581), cunoscută şi sub numele de Cazania a II-a. Acestora li se adaugă
11 tipărituri slavone între 1557 şi 1583.
Se poate vedea de aici că destinele tiparului chirilic la români înregistrează o etapă
nouă în momentul în care întîlnesc Reforma şi spiritul evului modern : Coresi tipăreşte
împreună cu ucenicii săi într-un sfert de veac de patru ori mai multe cărţi decît tipăriseră, la un
loc, antecesorii Macarie şi Liubavici în patru decenii, iar atmosfera în care se desfăşoară toată
această activitate de răspîndire a cărţii slavone şi de prefacere pe româneşte a cărţilor
fundamentale ale bisericii este tipică culturii orăşeneşti, unde, odată cu ideile Reformei, se face
simţită şi mentalitatea mercantilă a burgheziei emergente.
Datorită operei realizate în Braşov cu ajutorul tipografiei lui Coresi, ale cărui volume se
răspîndesc pretutindeni, cartea în limba română încetează a mai fi, în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, un fenomen sporadic, izolat în incinta vreunei mănăstiri, şi devine un
adevărat curent prin care se exprimă interesele şi aspiraţiile unor pături sociale noi şi care este
susţinut cu argumente ideologic-religioase, chiar patriotice, profilînd zorii unei mentalităţi noi.
Epilogul Psaltirii româneşti din 1570 – documentul cel mai concis şi mai patetic al acestei
epoci – este o adevărată proclamaţie către toţi românii, folosind într-un mod neaşteptat stilul
hrisoavelor voievodale :
“Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile au
cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei 109,
cine ceté să înţeleagă ; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru beserică mai
vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu întunerecu de
cuvinte neînţelese într-alte limbi ; începutu-s-au a se scrie sfinte psaltiri în luna lu fevruarie 6
zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078 (1570)”.
Ridicarea limbii vorbite de popor la rangul de limbă a culturii se transformă, astfel,
datorită forţei de difuzare a cuvîntului tipărit, într-un fenomen ireversibil, care va sfîrşi prin a
triumfa asupra slavonei multiseculare. Cartea pe limba românească porneşte din Braşov ca o
solie nouă înspre toate zările şi cucereşte minţile luminate ale vremii, încălzind cu graiul natal
pe cei obligaţi să apuce drumul străinătăţii. Domnul moldovean Petru Şchiopul, care, deşi ştia
trei limbi străine, îşi făcea însemnările proprii în limba română, plecînd în exil, a luat cu el cărţi
româneşti. La moartea sa în Tirol, făcîndu-se inventarul averii lăsate, au fost înregistrate cele
două Psaltiri româneşti şi Faptele apostolilor. Luca Stroici, marele logofăt al Moldovei, numit
de Haşdeu „părintele filologiei române“, pentru că a scris cel dintîi dintre români Tatăl nostru
cu litere latine, avea şi el cărţi de-ale lui Coresi.
De aici nu trebuie însă trasă concluzia că exponenţii tradiţiei culturale slavone au fost ei
înşişi implicaţi ori şi-au dat concursul la transformarea limbii române în vehicul al culturii în
secolul al XVI-lea. Opera de traducere şi tipărire a cărţilor româneşti se desfăşoară în acest
secol mai curînd în afara interesului şi sprijinului feudalităţii şi al înaltei ierarhii bisericeşti din
Ţara Românească sau Moldova, iar o iniţiativă a feudalilor maramureşeni de introducere a
limbii române în biserică rămîne, pînă la probe mai concludente, o simplă ipoteză.
Ceea ce s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Transilvania a fost
ceva mai mult decît înlocuirea unei limbi de cultură străină cu limba poporului : a fost
orientarea nouă a fenomenului cultural în totalitatea lui, afirmarea în cultură a păturilor sociale
– clerici mărunţi, tîrgoveţi, cărturari laici de prin sate –, cărora pînă atunci li se impusese
veacuri la rînd cultura slavonă dominantă a clasei stăpînitoare. Şi este cît se poate de
semnificativ că în vreme ce aproape toate tipăriturile slavone ale lui Coresi menţionează în
epilog pe domnii şi mitropoliţii Ţării Româneşti, din „porunca“ (înţelege subvenţia) cărora s-au
tipărit, nici una din cărţile româneşti nu are asemenea patroni, ci menţionează fie oficiali saşi ai
Braşovului, fie la Coresi de unul singur, ca un fel de editor al cărţii româneşti pentru fraţii săi
de pretutindeni. Evident, în jurul lui Coresi au stat cărturarii şi populaţia românească
braşoveană, ai cărei negustori reprezentau una din realităţile importante ale vieţii economice
din vremea aceea.
Palia de la Orăştie
În 1582, Şerban Coresi, fiul diaconului, tipăreşte, la Orăştie, cea dintîi traducere
românească a Vechiului Testament, cuprinzînd primele două părţi ale Bibliei : Bitia (Geneza) şi
Ishod (Exodul). Textul Paliei este un foarte preţios document lingvistic, mai ales prin strădania
autorului de a unifica limba, înlăturînd particularităţile regionale. Prin traducerea, chiar şi
parţială, a Bibliei, se demonstrau posibilităţile expresive ale limbii române şi capacitatea ei de a
funcţiona ca limbă de cultură. În introducerea volumlui apare pentru prima dată termenul
români, şi nu rumâni, ca pînă atunci, semn că Şerban Coresi a sugerat originea romană a
poporului nostru.
Cărţile populare contribuie, de asemenea, la impunerea şi dezvoltarea limbii
naţionale, căci ele circulau şi în medii laice, satisfăcînd dorinţa de insolit şi aventuros. Iniţial
apocrife şi legende hagiografice, bogate în elememte fantastice şi axate pe motivul călătoriei /
iniţierii („la iad”, „ la rai”), ele îşi sporesc subtilitatea, încorporînd aspecte sapienţiale şi
parabolice din tezaurul bizantin sau oriental (Halima, Sindipa, Istoria poamelor, Varlaam şi
Ioasaf sau Archirie şi Anadan). Toate îmbogăţesc atît orizontul spiritual, prin intersectarea cu
alte mentalităţi (prin întîlnirea cu alteritatea), cît şi pe cel lingvistic, obligat să preia,
terminologic, realităţi din alte zone.
Udrişte Năsturel
Alături de prezenţa românească în domeniul, atât de important pe atunci, al
dezbaterilor religioase şi de cultură bisericească, epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu
marchează începuturile umanismului românesc, curent de cultură ce va ajunge la apogeu în
generaţia următoare de cărturari, dar ai cărui precursori sînt în Ţara Românească Udrişte
Năsturel şi în Moldova Grigore Ureche.
Udrişte Năsturel (cca. 1596–1657) face parte dintr-o veche familie feudală din Fiereşti,
ai cărei ascendenţi pot fi urmăriţi pînă în vremea lui Vlad Călugărul (1482–1496). După
propria lui mărturisire, Udrişte a nutrit încă din adolescenţă o mare dragoste pentru limba
latină, „vădit înrudită cu a noastră“, şi a învăţat-o cu „un profesor care preda înţelepciunea şi
ştiinţa“, folosind, printre altele, ca manual, celebra scriere medievală De imitatione Christi, pe
care tînărul n-o va mai lăsa din mînă toată viaţa. Ştia însă tot atît de bine slavona, o slavonă
complicată, alambicată, de cărturar cu pretenţii.
Deşi începuse cariera în cancelaria domnească înainte ca Matei Basarab, cumnatul său,
să devină domn, Udrişte Năsturel se realizează abia în timpul domniei acestuia. Consilier
„tainic“ al domnului, trimis şi în cîteva solii în Polonia, la Viena, în Transilvania, nu are
ambiţii de ascensiune politică. Este prin excelenţă un erudit, un om de bibliotecă, foarte
apropiat tipologic de contemporanii săi din Occident, savanţi de cabinet, îndrăgostiţi de munca
intelectuală în sine. Are o bibliotecă personală cu rarităţi – prima bibliotecă personală a unui
cărturar român despre care ne-au rămas mărturii – şi în care se găseau, pe lîngă tipărituri
ucrainiene şi ruseşti, scrieri occidentale precum şi manuscrisele celor mai vechi creaţii
originale din Ţara Românească : Viaţa lui Nifon şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Din
diversele predoslovii la cărţile tipărite sau traduse cu concursul lui, Udrişte Năsturel apare ca
„ideologul“ domniei lui Matei Basarab, domnie pe care o vede în lumina tradiţiei, ca pe o mare
epocă de cultură amintind vremurile străbunului Neagoe.
Dorinţa de a defini o tradiţie istorică şi culturală, a o face sensibilă, a întemeia pe ea un
sentiment dinastic în favoarea domnului, prezentat ca descendent al neamului domnesc
„Băsărăbesc“, este caracteristică epocii lui Matei Basarab. Udrişte apare ca principalul ei
promotor şi creatorul mitului istoric al „Basarabilor“ în sensul în care îl va relua Eminescu în
Scrisoarea III. Vînturării de domni trimişi de sultan, fără rădăcini în realitatea naţională,
conştiinţă politică şi culturală a epocii, îi opune astfel ideea unei permanenţe autohtone,
întruchipată de „neamul Băsărăbesc“. Este pusă la contribuţie, în acest scop, practica – de
origine polonă – întîlnită pe tipăriturile kieviene de a însoţi stema – a neamului Movilă acolo,
aici a Ţării Româneşti – cu stihuri laudative la adresa domnului. Udrişte se numără, într-
adevăr, printre întîii „stihuitori“ culţi în literatura română, deşi exerciţiile sale, nu lipsite de
ritm, sînt în slavonă. În 1640 el alcătuieşte astfel 12 stihuri, tipărite în Pravila de la Govora, şi
slăvind neamul străvechi al Basarabilor.
Udrişte Năsturel traduce, în 1649, după o tipăritură apărută la Kuteinsk, şi romanul
religios, celebru în toată Europa medievală, Varlaam şi Ioasaf. Limba şi stilul acestei traduceri
seamănă întru totul cu ale traducerilor citate mai sus.
Cărturar cu un univers intelectual ce păstrează imaginea vechii comunităţi de cultură a
Răsăritului, pe care epoca lui Matei Basarab nu o alterează ci, dimpotrivă, se străduieşte să o
potenţeze în cadrele prestigiului şi funcţiei tradiţionale a culturii româneşti în Răsăritul
european, Udrişte Năsturel s-a gîndit să introducă în circulaţia tuturor celor ce aveau „vestitul
dialect slovenesc ca limbă“ (expresie folosită în 1637) cartea ce-i fusese lectură de căpătîi de-a
lungul anilor. Îi datorăm astfel întîia versiune slavonă a Imitaţiei lui Hristos, pe care o tipăreşte
cu sprijinul doamnei Elina la Dealu, în 1647, şi o dedică mitropolitului Varlaam al Moldovei.
Udrişte arată în prefaţă ce l-a împins la această lucrare : a tradus „această mică şi dumnezeiască
carte de aur […] pentru a fi de folos tuturor cum mi-a fost şi mie“. Este, la noi, primul
răspînditor conştient de cultură, în limba naţională dar şi în aceea slavonă, a cărturarilor, un
precursor al lui Heliade de peste două veacuri.

Noul Testament de la Bălgrad

Contemporan cu mitropolitul Varlaam al Moldovei şi cu Udrişte Năsturel din Ţara
Românească, mitropolitul Transilvaniei, Simion Ştefan, ne-a lăsat prima traducere integrală (în
care s-au coroborat versiuni în trei limbi : greacă, slavonă şi latină) a Noului Testament, tipărită
în 1648 la Bălgrad (Alba Iulia). Este primul cărturar, la noi, care acordă o atenţie specială
problemelor limbii române. În virtutea necesităţii unificării limbii, a stabilirii unor norme
fonetice şi lexicale supradialectale, compararea cuvintelor cu banii a rămas celebră : „Bine ştim
că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni care umblă în toate ţările, aşa şi
cuvintele, acelea sînt bune care le înţeleg toţi”. Se anticipează, astfel teoria modernă a
circulaţiei cuvintelor, formulată, mai tîrziu, de Hasdeu : fizionomia unei limbi nu este
determinată de proporţia numerică a cuvintelor de diferite origini din vocabularul ei, ci de cele
mai frecvente forme gramaticale, de cele mai frecvente sunete, de cele mai frecvente cuvinte.
De aici decurge că, în mod evident, lexemele care circulă mai mult reprezintă cel mai util şi
mai stabil segment de vocabular în orice limbă. Ţintind la accesibilitate, dar şi la rigoare,
Simion Ştefan s-a izbit de limitele lexicului nostru şi atunci a adoptat un procedeu foarte
pertinent : arătînd că n-a găsit corespondent în limba română pentru mai multe cuvinte din
greacă, le-a lăsat ca atare în text „pentru că şi alte limbi le-au lăsat aşa” (de pildă sinagogă,
gangrenă, nume de pietre scumpe, de esenţe lemnoase, de veşminte). În felul acesta, limba s-a
îmbogăţit cu un set indispensabil de neologisme.
În cele două prefeţe ale Noului Testament de la Bălgrad sînt expuse cîteva idei
preţioase pentru înţelegerea stadiului în care ajunsese gîndirea identitară la români : apare
formularea necesităţii normării limbii literare, într-o perioadă cînd nu exista încă o gramatică a
limbii române ; unitatea de origine a tuturor românilor este formulată cu claritate, în ciuda
faptului că autorul activa într-un mediu – Ardealul – unde românii aveau un statut defavorizat ;
se prefigurează o concepţie dragă iluminiştilor de mai tîrziu, în fond una general umanistă,
vizînd contractul social : „nu oamenii sînt pentru crai, ci craii şi domnii pentru oameni”.

Biblia de la Bucureşti – 1688

Aspiraţia, întemeiată atît spiritual-religios, cît şi cultural, în sens larg, de a dispune de
versiunea Bibliei în limba naţională, a cunoscut mai multe etape, ce corespund maturizării
treptate a societăţii şi a limbii. Influenţa Reformei s-a dovedit hotărîtoare în procesul de
înlocuire a limbilor aşa-numite sacre cu acelea naţionale, cu impact real asupra maselor
preponderent analfabete. Necesitatea fiecărui popor de a dispune de cuvîntul Domnului pe
limba lui era preconizată chiar de către unul dintre autorii Noului Testament, apostolul Pavel, în
Epistola I către Corinteni : „De aceea, cel ce grăieşte într-o limbă străină să se roage ca să şi
tălmăcească” (14:13) ; „Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea
mea este neroditoare” (14:14) ; „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea,
ca să învăţ şi pe alţii, decît zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (14:19).
Începînd cu textele maramureşene (rotacizante), continuînd cu volumele diaconului
Coresi şi cu Palia de la Orăştie (1582), trecînd prin Cazania lui Varlaam (1643) şi prin Noul
Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan (1648), eforturile învăţaţilor români
au ţintit spre traducerea integrală în româneşte a Cărţii Cărţilor. Dificila operaţie au realizat-o
fraţii Radu şi Şerban Greceanu, sub atenta supraveghere ştiinţifică a eruditului epocii, stolnicul
Constantin Cantacuzino. În afară de etapele mai-sus menţionate, fraţii Greceanu au consultat şi
o traducere în manuscris a Vechiului Testament, realizată de spătarul Nicolae Milescu. De
asemenea, le-au stat la dispoziţie Septuaginta (varianta grecească a Bibliei) şi Vulgata
(versiunea latină, oficială).
Cu aspect impresionant, prin strădania logistică a domnitorului Şerban Cantacuzino
(1678-1688), Biblia – 944 de pagini mari, pe două coloane – are două prefeţe. Una aparţine lui
Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi include o genealogie strălucită atribuită lui Şerban,
comparat, pentru rolul său în răspîndirea învăţăturii sacre, cu Ptolemeu, împăratul Egiptului,
care a tradus Biblia „din limba ovreiască în cea elinească”, şi cu Ulfila, creştinătorul goţilor.
Cea de-a doua prefaţă e redactată de mitropolitul Teodosie.
Din punct de vedere al limbii literare, Biblia de la Bucureşti reprezintă, de fapt, o
sinteză, o antologie de texte din toate provinciile româneşti. Fragmentele anterioare au fost
preluate ca atare sau modernizate, căutîndu-se nu originalitatea, ci accesibilitatea. Dificultatea
filologică majoră consta în faptul că trebuiau acoperite mai multe registre stilistice : istoric,
paremiologic, psalmistic, profetizant etc. Traducătorii se vedeau puşi în situaţia de a trece prin
conţinuturi variate : de la Geneză la Cărţile Judecătorilor şi ale Regilor, de la Psalmii lui
David la Pildele lui Solomon, da le profeţiile lui Isaia, Ieremia şi alţii, la cartea de mare
zbucium lăuntric a lui Iov. Fraţii Greceanu au reuşit să redea cursiv mai ales pasajele narative,
unde precedenţa culturală (cronicile scrise în limba română) le era de mare ajutor. Aşa se face
că partea istorică a Bibliei este cea mai realizată, iar episodul lui Iov, în care revolta, căutările
omului lovit se izbesc de neputinţa explicaţiilor logice, apare învăluit în obscuritate, multe
pasaje fiind prolixe.

V. DESFACEREA GENURILOR
- Genul didactic / oratoric
Discursul didactic pragmatic – Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie
Paternitatea acestei opere, care reprezintă apogeul literaturii române în limba slavonă,
a făcut obiectul multor dispute. De asemenea, au existat controverse în legătură cu
determinarea limbii în care a cfost conceput textul, transmis în trei redacţii diferite : slavonă,
greacă şi română. Majoritatea cercetătorilor au tranşat discuţia, atribuind fără echivoc opera lui
Neagoe (Bălcescu, Odobescu, Hasdeu, Xenopol, Iorga, Puşcariu, G. Călinescu, Ştefan
Ciobanu). În privinţa versiunilor, s-a ajuns la concluzia că manuscrisul original a fost slavon
(se păstrează la Sofia), după care s-a redactat o variantă românească, de trei ori mai întinsă
(există mai multe manuscrise la Biblioteca Academiei Române şi la Blaj) şi o variantă în
greacă (conservată la mînăstirea Dionisiu de la Muntele Athos).
Aparţinînd genului „parenetic“ (de la παραινεϖ – a sfătui, a îndemna) cultivat încă
de vechii egipteni, de grecii antici şi de Bizanţ, de unde a trecut în literatura slavilor,
Învăţăturile folosesc izvoare bizantine – prin intermediarul slavon – şi slave, restructurîndu-le
însă după un plan care nu se mai întîlneşte în nici o scriere similară de acest fel. Învăţăturile
sînt, în acelaşi timp, o carte politică şi religioasă, un tratat militar şi unul de pedagogie,
destinat unui fecior nevîrstnic şi unei societăţi întregi. Toate aceste multiple faţete sînt dispuse
într-o structură unitară, care împarte lucrarea în două : prima parte cuprinde o expunere
teoretică a doctrinei clasice a monarhiei bizantine, aşa cum ea poate fi întîlnită în scrierile lui
Agapet, Vasile Macedoneanul, Patriarhul Fotie, după care este inserată o apologie de texte
pedagogice aranjată şi comentată spre a ilustra ideile generale expuse la început. Sînt folosite
Cărţile regilor din Vechiul Testament, Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie, extrase
din Noul Testament, din predici bizantine şi din celebrul roman religios Varlaam şi Ioasaf.
„Lecturile pedagogice“ (ideea este unică în literatura parenetică bizantino-slavă şi face totodată
din opera lui Neagoe prima carte de pedagogie românească) nu reproduc pur şi simplu textele,
ci combină, elimină, prelucrează izvoarele în funcţie de ideile politice, pedagogice, sociale ale
autorului.
În partea a doua găsim o dispunere a materiei pe capitole, fiecare capitol tratînd o
anumită temă, aşa cum procedase şi Machiavelli în Principele. Din numărul total de 13
capitole, unul, Epistola lui Neagoe Voievod către moaştele mamei sale, Neaga, şi ale fiilor săi
Petru, şi Ioan, şi ale fiicei sale, Anghelina, este o compunere ocazională : a fost scrisă la
reînhumarea mamei şi a copiilor săi, Ioan şi Anghelina, eveniment care s-a petrecut odată cu
înmormîntarea unui alt fiu, Petru. Este prima creaţie originală în genul oratoric apărută în
cuprinsul literaturii române şi aparţine „oraţiilor funebre“. Originalitatea ei este evidentă şi
dovedeşte la autor o bună stăpînire a mijloacelor oratoriei bizantine, unite cu accente de bocet
popular.
Cele mai însemnate capitole sînt acelea care tratează despre modul în care domnul
trebuie să cinstească pe boieri sau să-i pedepsească în anumite cazuri (cap. 5), despre alegerea
dregătorilor şi scoaterea lor din funcţii (cap. 6), despre cum trebuie să se comporte la masă şi
despre neajunsurile beţiei (cap. 7), „despre solii şi războaie“ – capitolul cel mai întins, în
întregime original (cap. 8), despre cum trebuie să judece domnul pe supuşii săi (cap. 9), cum
trebuie să se exercite generozitatea domnească (cap. 10). În câteva din aceste capitole (7, 9,
10), sfaturile cu caracter laic, practic, sînt urmate de lungi dizertaţii religios-morale pe aceeaşi
temă, care s-au devenit a fi luate în întregime şi fără nici o schimbare din cartea unui autor
bizantin din secolul al XI-lea, Simion Monahul, prin versiunea slavonă realizată în sudul
Dunării. Aceste extrase (uneori capitole întregi) contribuie să-i dea lucrării un aer medieval şi
bizantin, aşa cum au văzut-o mai mulţi comentatorii ei. Numai că autorul, care se dovedeşte
perfect informat în privinţa teoriei politice bizantine a monarhului „uns de Dumnezeu“ şi
„iconom“ al treburilor pămînteşti în numele patronului şi omologului său ceresc, integrează
această concepţie într-o sinteză nouă, dictată de nevoile specifice societăţii româneşti abia
ieşite din epoca anarhiei feudale. În Bizanţ, monarhia absolută era o tradiţie necontestată, de la
întîiul Constantin, care a întemeiat oraşul capitală, pînă la ultimul, căzut pe zidurile lui, în
1453. Cu totul alta era situaţia într-o societate unde domnul se alegea de boieri ca un „primus
inter pares“, fiind socotit vîrful piramidei feudale. Încercarea de a crea monarhia modernă, care
guvernează în fruntea unui stat centralizat şi nu peste autonomii feudale, duce, în gîndirea
politică, în mod necesar la căutarea acestor doctrine care să o justifice şi acelor metode care să
permită curmarea fărîmiţării şi anarhiei feudale în folosul unui stăpîn unic.
Gîndirea şi practica politică europeană cunoaşte felurite manifestări ale acestei
necesităţi obiective, de la „juriştii“ lui Filip al IV-lea cel Frumos, la tehnicile de ambiguă
reputaţie ale celebrului secretar florentin. Cîteva decenii după Neagoe, necesităţi similare
aveau să dea, în literatura rusă, opera politică a unui Peresvetov sau Ivan cel Groaznic.
Renaşterea europeană este deosebit de fecundă în lucrările care ţintesc să zugrăvească tipul
principelui principelui ideal şi meditează asupra problemelor legate de constituirea statului
modern. Pornită din coordonate bizantine şi folosind izvoarele pe care i le ofereau, Învăţăturile
lui Neagoe Basarab ajung în cele din urmă la formulări şi concluzii prin care se dovedesc întru
totul contemporane secolului lui Machiavelli. Accentuarea doctrinei bizantine a domnului „uns
de Dumnezeu“ are aici rostul de a surpa concepţia feudală. Neagoe se ridică împotriva
fărîmiţării şi a concepţiei domnului-creatură a boierilor : „vai de ţara aceea pe care o stăpînesc
mulţi“ ; „nu te-au uns pe tine ca domn ei [boierii], ci te-a uns Dumnezeu, ca să fii drept faţă de
toţi“. Monarhia modernă a rezultat din colaborarea principelui cu acele pături sociale interesate
în existenţa unei puteri unice, capabilă să ţină în frîu pe marii feudali şi să permită ascensiunea
celor ieşiţi din mica nobilime sau burghezie. Platforma ideologică a fost teoria meritului
personal, care poate fi superior originii nobile a unui ins nevolnic. O găsim şi în Învăţături
(cap. 6) :
“Pe cei săraci, care se trudesc cu slujba voastră, pe aceştia să nu-i puneţi mai jos de fiii
de boieri, ci să fie alături de dînşii, pentru că şi de aceştia veţi avea nevoie cîndva […] Şi dacă
va păzi dregătoria cu cinste, se cuvine să fie în mare cinste cel sărac şi să aibă cinste mai mare
decît cei din boieri dar nedestoinici”.
Există în Învăţături, ca şi în Principele, o întreagă tehnică a stăpînirii de sine, cu
recomandări şi cu avertismente faţă de comportamente ce ar pune în primejdie prestigiul
domnului şi puterea sa. La ospeţe, domnul trebuie să bea cu măsură, „încît mintea ta să
biruiască vinul şi să nu biruiască vinul mintea ta şi mintea ta să pătrundă mintea slugilor tale şi
să nu pătrundă mintea slugilor tale mintea ta“. Să nu dăruiască la beţie pe nimeni şi dacă îşi
îmbată comesenii să nu se supere pentru ce îi vor spune, ci precum i-a îmbătat aşa să-i rabde.
Să se ferească a jigni pe oameni schimbîndu-le locul la masă, dintr-unul de cinste într-unul mai
depărtat, sau făcîndu-i să se scoale spre a ceda locul favoriţilor domneşti, pentru că „inima lui
se va întrista şi se va sparge, căci inima omenească este ca şi sticla, dacă se sparge sticla,
nimeni nu mai poate s-o dreagă“. Să nu facă daruri sau favoruri la intervenţia altora, căci „dacă
vei da pentru vorbele unora, atunci tu îţi faci două pagube : darul este al tău şi cinstea nu este a
ta“. Venitul ţării să-l ţină strîns în mîinile sale şi să dăruiască pe fiecare după vrednicie, pentru
ca să-l ştie de stăpîn.
Una dintre armele cele mai eficace în limitarea abuzului feudalilor şi întărirea
prestigiului domnesc este împărţirea dreptăţii. Învăţăturile se fac promotoarele concepţiei
moderne a egalităţii în faţa legii. A da dreptate boierului „căutînd la faţa“ lui şi nu la dreptatea
cauzei, (practică aşa de lăudată, mai tîrziu, de un Miron Costin) constituie pentru autor un
intolerabil abuz :
“Domnul carele va judeca acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu. […] Cu ce
dreptate veţi judeca săracilor în această lume, cu aceia vor fi judecate faptele voastre la
împărăţia cea cerească. […] Şi să nu făţărniceşti celui bogat, nici, iar, să miluieşti cu judecata
pe cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor, şi săracilor, – că Dumnezeu v-a ales şi v-a
pus oamenilor ca un izvor de apă. Ci să nu cumva să fiţi unora dulci, altora amar, ci fieştecui să
fiţi judecători drepţi, după lucrurile lor. Şi, la judecată, să nu vă pripiţi, ca nu cumva
neînţelegînd jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate”.
În ceea ce priveşte metodele de cîrmuire, Învăţăturile sînt net împotriva
„amoralismului“ politic ce domina în Europa Renaşterii, asemănîndu-se într-aceasta cu
concepţiile umaniştilor poloni contemporani sau mai tîrzii. Se vestejeşte cu hotărîre bunul plac
al domniei, uciderile fără judecată, judecăţile sumare, concepîndu-se guvernarea ca împlinirea
unei legi, a cărei supremă ţintă este îndreptarea oamenilor, nu suprimarea lor. Altfel spus, e o
deosebire fundamentală între umanismul politic al Învăţăturilor şi pledoaria pentru „dreptul la
teroare“, care străbate cu accente ascuţite alte scrieri similare din secolul al XVI-lea.
Capitolul Despre solii şi războaie cuprinde întîia teoretizare a principiilor politicii
externe româneşti, aşa cum se cristalizaseră ele în urma experienţelor a două secole şi jumătate
de viaţă statală. Diplomaţiei i se acordă un rol mai mare decît războiului, problemele de
protocol, ca şi alegerea şi instruirea solilor ocupă mai multe pagini. Scopul diplomaţiei este de
a asigura pacea şi a păstra prestigiul în afară al domnului şi al ţării sale. Dar tratativele nu
trebuie să însemne abdicare. Domnul trebuie să fie pregătit a trece la apărarea armată atunci
cînd ţara şi tronul îi sînt ameninţate. Una din ideile tipic renascentiste în acest capitol este
diferenţierea – încă în termeni teologici – a războaielor : cele care „se împotrivesc voinţei
divine“ şi cele de apărare, care se bucură de sprijinul acesteia. În acest capitol se găseşte
expresie literară forţa morală care, de-a lungul secolelor, susţinuse lupta dreaptă a poporului
român pentru libertate. Recomandîndu-se prudenţă, modestie, cumpătare, la nevoie abdicarea
de la orgoliu pentru a se obţine o înţelegere menită a scuti poporul de ororile unui război, se
adaugă :
“Dacă însă vedeţi că prin blîndeţea voastră nu puteţi să izbutiţi să îmblînziţi pe domnul
celor care vă vor vrăjmăşi, iar voi cinstea voastră să nu le-o daţi lor, ci […] să ieşiţi vitejeşte
împotriva lui, pentru că ei au început !”
 Capodopera literaturii religioase medievale nu este de căutat în compunerile
călugăreşti, ci în această invocare de luptă pe care ar fi putut-o semna Ştefan cel Mare :
“Noi, Doamne, după porunca Ta, nu sîntem pentru acest război, nici să vărsăm sînge,
nici să muiem mîinile noastre în sînge omenesc, ci ei se împotrivesc puterii Tale de sus. Iar
noi, Doamne Dumnezeul nostru, ştim că dacă cineva vine la Tine cu smerenie, nu-l izgoneşti
pe dînsul de la Tine. Şi noi am închinat smerenia noastră către dînşii, iar ei nu au vrut să
primească smerenia noastră, ci s-au împotrivit, crezîndu-se că sînt mai puternici decît Tine. Tu,
Dumnezeul nostru, mărturiseşti astfel : «Cei ce se înalţă, se vor smeri şi cei ce se smeresc se
vor înălţa». Astfel acum, Dumnezeul nostru, nu avem altă nădejde, decît pe Tine singur,
judecătorule drept şi bun, pentru că toate cele bune de la Tine izvorăsc. Şi acum cădem către
Tine, în această vreme de supărare a noastră, ca să ne fii ajutător împotriva vrăşmaşilor noştri,
nu după păcatele noastre, ci pentru marea mila Ta, ajută-ne, Dumnezeule, mîntuitorul nostru,
în vremea aceasta grea”.
În realitate, această invocare către divinitate nu este decît punctul de plecare pentru o
limpede expunere a procedeelor politice, tactice şi strategice de urmărit în timp de război, o
adevărată „arte della guerra“, care va inspira pe Bălcescu. Domnul este sfătuit să explice
tuturor de ce, epuizîndu-se toate mijloacele paşnice, au îndatorirea să se ridice cu arma în
apărarea ţării. Convins de dreptatea pentru care luptă, nu trebuie să se teamă :
“Iar tu, cu trupul tău şi cu oamenii tăi, să porneşti drept, faţă la faţă, fără nici o teamă,
împotriva duşmanilor tăi, oricît de mulţi ar fi. Şi să nu te temi de fel de dînşii, chiar dacă sînt
mulţi, pentru că oşteanul viteaz nu se înspăimîntă de mulţimea oamenilor, precum un singur
leu risipeşte o mulţime de cerbi şi un singur lup omoară o mulţime de turme de oi şi o piatră
dintr-un tun risipeşte şi învălmăşeşte multe cete de oameni, nu după cum este piatra mică, ci
după cum fuge cu străşnicie, de aceea risipeşte mulţime de cete de oameni. De asemenea
oşteanul cumplit şi viteaz nu se înspăimîntă de mulţimea oamenilor, pentru că omului bun toţi
oamenii îi vin în ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sînt împotrivă, chiar şi de ai lui este
gonit şi ocărît”.
Concepţia de vitejie a timpului găseşte o formulare lapidară : „Măcar de ţi se va
întîmpla şi moarte, iar numele tău va rămînea pe urmă în cinste ; de aceea e mai bine moartea
cu cinste, decît să aveţi numele cu ruşine“.
Dacă scrierea şi-a păstrat toată vioiciunea şi prospeţimea, putînd fi citită astăzi cu un
interes mai mult decît documentar, faptul se datoreşte tocmai însuşirilor structural „literare“ în
care sînt transmise ideile şi care abundă de imagini şi sentinţe memorabile :
“Nu fiţi pasărea aceea care se numeşte cuc, care-şi dă ouăle ei altor păsări care scot
puii ei, ci fiţi ca şoimul şi păziţi cuibul vostru”.
“Pentru că, dacă ei sînt mulţi, Dumnezeu i-a înmulţit, iar pentru nesmerenia lor,
Dumnezeu îi va smeri şi va da pe duşmanii noştri sub picioarele noastre”.
“Pentru că, cel ce este domn adevărat, nu i se cuvine să aibă rude, ci numai slugi
drepte”.
“Să nu iubiţi vremile de răzmiriţă şi să nu săriţi la fapte de trufie”.
“Să-ţi strîngi mintea cea bărbătească în cap, să nu ţi se clătească mintea ca trestia cînd o
bate vîntul”.
“Că mintea este steagul trupului şi pîn-stă steagul la război tot este războiul acela
nebiruit şi nepierdut, iar dacă cade steagul, războiul este biruit şi nu ştie unul pre altul cum
piere”.

Discursul didactic / oratoric sacru : Varlaam şi Antim Ivireanul

Varlaam (? – 1657)
Prestigiul lui Varlaam în epoca sa a fost imens. Din egumen ajuns direct mitropolit, fără
să mai treacă prin stadiul de episcop, sprijinit fiind de Petru Movilă, moldovean devenit
mitropolit al Kievului, mare apărător al ortodoxiei. La un moment dat, Varlaam figurează pe
lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al Patriarhiei din Constantinopol. În 1637, Varlaam
avea gata traduse predicile lui Calist, după o versiune slavo-ucraineană, şi cerea într-o scrisoare
ţarului Rusiei să-l ajute în a le tipări. Apelul a rămas fără răspuns şi se pare că opera ar fi
circulat o vreme în manuscris. I-a adăugat între timp o a doua parte, o colecţie de vieţi de sfinţi,
între care Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfînta Paraschiva, ale cărei moaşte fuseseră
dăruite lui Vasile Lupu în semn de recunoştinţă de către patriarhul Constantinopolului. Cartea
apare în 1643, în tiparniţa obţinută de la Petru Movilă cu doi ani în urmă.
Originalul slavon şi izvoarele cărţii astfel alcătuite nu au fost identificate încă suficient
de precis, şi orice apreciere asupra contribuţiei literare proprii a lui Varlaam este prematură, în
afară de Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Suceava, tradusă după textul slavon cunoscut, prin
care Varlaam face începutul prefacerii pe româneşte a monumentelor literare originale din
etapa culturală precedentă – a „slavonismului cultural“. Traducerea lui este şi o prelucrare, în
care accentele antiotomane sînt evidente şi-i aparţin.
Cartea românească de învăţătură, cum sună titlul în ediţia princeps din 1643, deţine în
cultura română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană. Este una dintre cele mai
însemnate scrieri ale epocii vechi, sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin
geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de
originalele slavone, creînd, pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi
prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o. Din 1643 şi pînă în prima jumătate a secolului
al XX-lea au apărut 15 ediţii. A fost inclusă în Evanghelia învăţătoare de la Mănăstirea Dealu,
apărută în 1644, intrînd astfel imediat în circuitul cultural al Ţării Româneşti ; a circulat în
Transilvania, unde s-au găsit 24 de exemplare şi unde a fost retipărită în 1699 la Alba Iulia ; a
fost retipărită la Buzău, Rîmnic şi Bucureşti ; a fost citită, de-a lungul a trei secole, în biserică,
modelînd limba vorbită a poporului, din care făcuse, la rîndu-i, temelia limbii româneşti.
În prefaţa intitulată Cuvînt împreună către toată semenţia românească, Varlaam o
prezenta ca un „dar limbii româneşti“ şi o adresa „către toată semenţia românească“, cuvinte
mobilizatoare extrem de semnificative în epocă. O a doua prefaţă, Cuvînt către cetitoriu,
expune motivele principale care l-au determinat să înceapă şi să ducă la bun sfîrşit proiectul :
„limba noastră românească n-are carte pre limba sa”, fapt cu impact negativ asupra
accesibilităţii cuvîntului sacru şi, în plus, este vorba de „lipsa dascălilor şi a învăţăturii”.
Conţinutul Cazaniei e în primul rînd omiletic (constînd în predici) dar şi liturgic (predicile apar
însoţite, de obicei, de evangheliile respective) şi hagiografic (incluzînd vieţi de sfinţi, numite,
în epocă, jitii). Cîteva compoziţii versificate sînt inserate în text, începînd cu un imn de laudă
adresat autorităţii, Stihuri în stema domniei Moldovei, considerat drept prima poezie
românească :
Deşi vezi cîndva sămn groaznic,
să nu te miri cînd să arată puternic,
Că putearnicul putearea-l închipuiaşte
şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte.
Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti
ca puteria aceii hieri să o socoteşti.
De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale,
deacolo şi Vasile Vodă au ceput lucrurile sale.
Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte
nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte.
Apar, în cursul predicilor, obiceiuri şi rituri legate de înmormîntare, elemente de bocet
popular, cuprinse în Plînsul Maicii domnului, iar durerea părinţilor lui Isus, Iosif şi Maria, ia
proporţii cosmice, sugerînd atmosfera din balada Mioriţa. Jitiile, importante pentru imaginarul
epocii, întrucît întreţineau vie curiozitatea prin numărul mare de ciudease (minuni), se referă la
vieţile sfinţilor Dimitrie, Nicolae, Gheorghe, Petru, Pavel şi alţii. Impresionante artistic sînt
amănuntele legate de copilăria Sf. Nicolae, generosul protector al defavorizaţilor, sau de
patimile la care a fost supus Sf. Gheorghe de către împăratul Diocleţian, mare persecutor al
creştinilor. Varlaam reuşeşte să facă accesibile, prin pilde şi comparaţii (mai puţin metafore) o
serie de adevăruri dogmatice şi subtilităţi hermeneutice. Astfel, izbîndirea credinţei adevărate e
comparată cu renaşterea naturii în primăvară, pregătirea pentru post este asemănată cu
pregătirile de război, în vreme ce Isus apare ca un împărat, credincioşii fiind ostaşii săi.
Varlaam se dovedeşte, mai ales în jitii, primul povestitor artist din literatura română, cu fraze a
căror expresivitate rezultă din strînsa vecinătate cu fluenţa şi naturaleţea stilului popular.
Polemist redutabil, mitropolitul ia atitudine în privinţa ameninţărilor la adresa
ortodoxismului, în Răspuns împotriva catehismului calvinesc, unde demontează, punct cu
punct, dogmele calvine. Calvin, se ştie, condamna cultul sfinţilor şi al icoanelor şi admitea doar
două taine, botezul şi euharistia. Se arată că religia calvină, în fond, nu ar fi sfîntă, fiind
recentă. Varlaam a mai tradus şi tipărit, în colaborare cu Eustratie Logofătul, Şapte taine ale
bisericii (Iaşi, 1644), însoţindu-le de versuri la stema ţării şi de o predoslovie. Şi această carte
îndeplinea un rol militant, fiindcă reformaţii au redus, cum se ştie, tainele la două. De
asemenea, s-a ocupat de transpunerea în română a operei ascetice Leastviţa (Scara) de Ioan
Scărariul (sec. VI), îndreptar pentru viaţa duhovnicească, bazat pe metafora urcuşului în trepte
spre credinţă.

Antim Ivireanul
(1660-1716)
Înzestrarea artistică a lui Antim a fost bogată şi multilaterală. Excela în xilogravură,
dar era şi un îndemînatic desenator şi un caligraf. A fost editor şi tipograf, a tradus sau a
compilat, a scris el însuşi cărţi. Contribuţia sa la introducerea limbii române în biserică precum
şi la promovarea ei prin scris (chiar cu tendinţa de a estetiza, prematur, o cultură încă
neaşezată) este esenţială.
Scrierile care încununează opera lui sînt predicile sau Didahiile, după denumirea lor
grecească, rostite de către mitropolit fie la Bucureşti, fie la Tîrgovişte, duminicile şi la
sărbătorile bisericeşti mai însemnate. Păstrate în manuscris, ele au cunoscut o circulaţie redusă.
Sînt, mai întîi, 28 de predici, expuse de Antim în timpul cît a păstorit sub domnia lui
Constantin Brîncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino, la care se adaugă încă un număr de 7,
ocazionale. În acest repertoriu, pot fi întîlnite diferite tipuri de predică, de la cea propriu-zisă
sau predica sintetică, la omilie, predică analitică pînă la pareneză şi panegiric. Ceea ce frapează
în aceste didahii este faptul că ele trec dincolo de cadrele înguste ale cazaniei, aşa cum poate fi
ea întîlnită la Coresi sau Varlaam, cu configuraţia ei stereotipă şi caracterul ei general-abstract.
Fireşte, Antim nu improvizează, el se ţine de regulile omileticii, avînd în minte pilda oratoriei
bizantine şi îndeosebi pe Ioan Hrisostom şi Teophilact. Cuvîntările sale se reazemă pe noţiunile
dogmatice şi morale, înălţînd laude Mîntuitorului, Maicii Domnului şi sfinţilor.
Din sfinţii părinţi Athanasie sau Dionisie Areopagitul a desprins unele unele tîlcuri
filosofice, dar el invocă totodată filosofii şi poeţii greci (Socrate, Anaxagora, Aristotel,
Democrit, Hesiod), vorbind de pildă despre cele patru stihii (vînt, foc, apă, pămînt). Antim nu
face însă operă de erudiţie seacă şi pedantă. Predica lui are viaţă, culoare şi, în mişcarea ei,
cînd solemnă şi înfiorată de simţăminte sublime, cînd lirică şi unduioasă, cînd aspră şi
poruncitoare, se simte freamătul personalităţii aprige a mitropolitului. Originalitatea didahiilor,
neîndatorate celor ale lui Ilie Miniat, cum s-a susţinut, stă în modul în care Antim a ştiut să
cearnă şi să prelucreze ideile sau tezele din care s-a inspirat, dar mai ales în stilul lor cuceritor.
Antim nu se urca la amvon doar pentru a săvîrşi un ritual, ci cu hotărîrea de a încerca, cu
ajutorul Sfintei Scripturi şi prin propria lui elocinţă, să instruiască, să educe conştiinţele
amorţite ale păstoriţilor săi în spiritul moralei creştine şi al normelor de etică socială. Cu
indignare, vehemenţă sau cu mustrări părinteşti, mitropolitul denunţă păcatele credincioşilor şi
cu deosebire ireligiozitatea şi nesupunerea în faţa autorităţii domnitorului. Tabloul moravurilor
epocii, aşa cum se înfăţişează în aceste predici, nu apare edulcorat – chiar am putea afirma că
este realist. Antim nu cruţă pe nimeni : nici pe boieri, nici pe preoţi, vinovaţi în bună parte de
lipsa de credinţă şi de starea grea a ţărănimii.
Construcţia unei predici urmează un plan riguros. După introducerea în subiect şi
formula de adresare (captatio benevolentiae plină de smerenie şi umilinţă creştină), urmează
exordiul (avînd ca punct de pornire imagini din realitatea înconjurătoare ori unele principii şi
maxime evanghelice), tratarea (în carea se face loc uneori tîlcuirii alegorice pentru adîncirea
unor idei) şi în fine, încheierea. Predicatorul trece cu mare uşurinţă de la fervoarea şi evlavia
celui care slăveşte puterea divină la ţinuta sobră şi elevată a eruditului care vorbeşte în
parabole, de la pornirile intempestive, violente, uneori sarcastice ale celui indignat de corupţia
morală, înfierînd vanitatea femeilor, delaţiunea, făţărnicia, desfrîul şi alte păcate, la
argumentele de bun simţ, la tonul blînd şi cald de bun păstor. Cadenţa didahiilor, retorică,
solemnă, capătă cîteodată, ca de pildă, în Prinosul de laude adus Fecioarei, o vibraţie
poematică. În asemenea momente, ca atunci cînd zugrăveşte, cu prospeţime şi fior, imaginea
mării dezlănţuite care stă să înghită corabia apostolilor, sau cînd evocă luna “stăpîna mării”
(comparaţia se regăseşte şi la Eminescu), Antim e un poet care ştie să folosească la fel de bine
metafora şi interogaţia retorică, antiteza şi repetiţia, dialogul şi ironia. Limba în care pot fi
întîlnite slavonisme şi grecisme precum şi unele forme arhaice este bogată, mlădioasă, cu o
frază amplă, complexă, specifică unui erudit.
S-a observat, din unghi retorico-stilistic, cît de avansată era conştiinţa artistică a
eruditului mitropolit : „Scriitorul aşează creaţia sa pe întreaga reţea de reguli omiletice,
excluzînd improvizaţia. Compoziţional, predica e meditată, chibzuită lucid şi, cu toată
naturaleţea şi vigoarea ei, relevă un caracter scriptic. Ea constituie o revoluţie şi în sens
beletristic, avansînd ideea de public. Stilul cazaniei iese, astfel, din stereotipie, şi se
subordonează relaţii predicator-auditor. Privită de aproape, opera mitropolitului e un dialog
truncheat, în care unul din parteneri preîntîmpină obuiecţiile şi ia asupra sa răspunsurile. Toate
faptele conduc la ideea că actul de naştere al discursului românesc nu poate fi în altă parte.”
(Negrici 1971 : 7).
Antim pledează imperativ, în manieră socratică, pentru autocunoaştere : „Vino odată
în sine-ţi ! Vezi-ţi ticăloşia !”. Scrutarea sinelui îi pare lucrul cel mai însemnat, căci înlăuntru
se află „frumuseţile cele mai minunate”, apte să-l arate pe om „mai luminos decît soarele”.
Dacă istoriografii munteni ori Ion Neculce ilustrează pamfletul laic, putem afirma că
maximalismul etic al mitropolitului a dat naştere pamfletului religios. Cenzor al veacului său,
inflexibil în cerinţe etice, Antim diagnostichează carenţe care, scoase din contextul teologic,
dau o frescă vie a epocii. El atacă vehement ipocrizia unora de a avea doi duhovnici, unul la
oraş, căruia i se mărturisesc păcatele comune, altul la ţară, mai izolat, pentru abaterile grave,
scandaloase. Observaţiile despre aplecarea românilor către înjurăturile cu cele sfinte sînt cît se
poate de acide. În general, se vorbeşte despre „nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac,
porniţi cu toţii spre răutăţi ca o roată ce dă la vale şi nu se mai poate opri”. Arta elocinţei se
depistează mai uşor în poliritmie, în jocul neprevăzut al cadenţelor, în orchestrarea ritmurilor,
cînd lente, cînd vertiginoase, impetuoase (mai ales în pamflet).
Pe ansamblu, în mod esenţial, Antim reprezintă un excelent exemplu în ceea ce
priveşte disponibilitatea limbii române pentru patosul moral şi pentru critica de moravuri.

- Lirica
 Cu maximă permisivitate estetică, am putea considera că primele versuri româneşti
sînt Stihurile în stema domniei Moldovei (magnificare a lui Vasile Lupu), inserate de Varlaam
în Cazania sa din 1643. Cu aceeaşi permisivitate, pot fi invocate cele cîteva linii concepute de
Udrişte Năsturel prin 1644, Stihuri în stema domniei Ţării Româneşti (magnificare a lui
Neagoe Basarab). Însă pentru o viziune complexă, ideatică şi tehnică, va trebui să îi aşteptăm
pe Miron Costin şi pe Dosoftei.
Miron Costin – Viiaţa lumii
Poem de inspiraţie religioasă, cu fundament sapienţial, dar cu retorică didactică, Viiaţa
lumii anticipează versurile gnomice din eminesciana Glossă : „Suptu vreme stăm, cu vreme ne
mutăm viiţa / Umblăm după a lumii înşelătoare faţa” ; “Nime lucruri pre voie de tot să nu
crează / Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză”. Anxiosul Costin se arată preocupat şi aici,
ca şi în Letopiseţ, de tema friabilităţii existentului, de intruziunea fatalităţii peste tot, de aşa
natură încît omul este chiar o jucărie în mîinile hazardului. Zădărnicia se insinuează în orice
efort uman, categoriile omniprezente ale vieţii sînt agonicul, instabilitatea şi fragilitatea.
Incipit-ul textului avertizează asupra tonului general, unul crepuscular : „A lumii cîntu
cu jale cumplită viiaţa, / Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa : / Prea subţire şi-n scurtă vreme
trăitoare. / O, lume hicleană, lume înşelătoare !”. Motivul enunţat, fortuna labilis, preluat din
Eclesiast, axial şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, va avea o bogată
posteritate în literatura noastră, de la D. Cantemir (Istoria ieroglifică), trecînd prin poeţii
premoderni (Văcăreştii, Conachi, Mumuleanu) pînă la Alexandrescu şi Eminescu. De la nivelul
efemerităţii umane se face saltul către o reprezentare mai generală a viului. Precaritatea
universală primeşte şi determinaţii care ne trimit cu gîndul la imaginea extincţiei sistemului
solar din Scrisoarea I a lui Eminescu : „Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, / Minunată
zidire, şi el sfîrşit are. / Ai voi, lumini de aur, soarele şi luna, Întuneca-veţi lumini, veţi da gios
cununa. / Voi, stele iscusite, ceriului podoba, / Vă aşteaptă groaznică trîmbiţa şi doba”.
Marile glorii ale istoriei, odinioară respectate şi temute – Alexandru Macedon, Cirus,
Xerxes, Cezar – apar supuse motivului roţii lumii, dublat de ubi sunt, frecvente şi în paginile
meditative din Letopiseţ. Finalul escatologicului poem recomandă o puternică fibră de moralist,
atent la justificarea unei existenţe prea scurte şi supuse, pe deasupra, erorii. Ceea ce rămîne la
latitudinea omului e doar comiterea de fapte bune, pentru a compensa ideea pesimistă a
sfîrşitului înfăţişat în culorile “naturalismului” biblic, cu ipostaze macabre : “În lut şi în cenuşă
te prefaci, o oame, / În viierme, după care te afli în putoare. / Ia aminte, dară, o oame, cine eşti
pe lume, / Ca o spumă plutitoare rămîi fără nume”. În atari condiţii, orientarea acţiunii este
aceea care decide : “Una fapta, ce-ţi rămîne, buna, te lăţeşte. / În ceriu cu ferice în veci te
măreşte”.
S-a ridicat problema apartenenţei la baroc a poemului Viiţa lumii (v. Mazilu 1976 şi
Istrate 1982). Barochismul ar fi, în speţă, refugiul decorativ, individualist, al unei traume
afective, sau, altfel spus, transpunerea în registru stilistic a unei angoase. Dar, aşa cum arată
Manolescu 1990, toate motivele provin din literatura religioasă medievală şi din vechii poeţi
latini (Horaţiu, Ovidiu), iar spiritul poemului e creştin de la un capăt la altul, deci avem prin
urmare de-a face cu o lamentaţie tipică pe tema morţii fără vreun accent individualist.
Conştiinţa sfîşiată a sobrului scriitor agresat de iminenţa dispariţiei şi a uitării fiinţei este
alimentată de Eclesiast, nu de baroc. Devine limpede, şi din alte comparaţii, că, la noi,
curentele şi ideile apusene pătrund cu oarecare întîrziere, ceea ce prevalează fiind un anume
conservatorism. De altfel, dacă vorbim de duhul apusean al epocii (saeculum, cum îi va spune
Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, cu privire la problematica
sincronizării), observăm că, de pildă, “Varlaam şi Descartes publică în acelaşi timp, dar ei
trăiesc pe planete culturale diferite” (Manolescu 1990 : 11).
Viiaţa lumii este precedată de două predoslovii, cu rol de captatio benevolentiae, dar
şi pedagogic, intitulate Voroavă la cetitoriu şi Înţelesul stihurilor, cum trebuie să să cetească.
Autorul, sincer interesat de emanciparea climatului intelectual din ţara sa, porneşte cu
exprimarea limpede a unei provocări culturale : “În toate ţările, iubite cetitorule, să află acest
feliu de scrisoare, care elineşte ritmos să chiamă, iară slavoneşte stihoslovie, şi cu acest chipu
de scrisoare au scris mulţi lucrurile şi laudile împăraţilor, a crailor, a domnilor şi începăturile
ţărilor şi împărăţiei lor. Aşa au scris vestitul istoric Omir războaiele Troadii, cu Ahileus, aşa
Verghilie, începătura împărăţiei Rîmului”. Astfel că, odată introducerea făcută, cu apel la
Homer (numit, în mod pedagogic, “istoric”) şi la Vergiliu, Costin arată că a scris “mai multu să
să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce se cheamă stihuri”.
Pentru a iniţia cititorul în taina poeziei, Costin schiţează un scurt tratat de poezie,
primul la noi, cu noţiuni despra măsură, rimă, silabe lungi şi scurte. Idealul său rămîne cel
horaţian, cristalizat în formula utile dulci, fapt vizibil în dezaprobarea lui Ovidiu (altfel, poet
foarte stimat de român) în ceea ce priveşte Ars amandi, care, în loc să fie operă de educare a
publicului, “îndemnase Rîmul la curvie”.

Dosoftei – Psaltirea în versuri

(1624-1693)
Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi al literaturii în limba
naţională, el reprezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, asemeni
cronicarului Miron Costin, o conştiinţă umanistă. Teologia (patristica şi dogmatica), istoria,
filologia şi poezia, sînt discipline pe care le slujeşte statornic – ca ins de Renaştere – cu voinţă
de a cunoaşte şi vocaţie a perfecţiunii. Întemeietor, la noi, al poeziei culte, Dosoftei se va
dovedi, ca traducător al psalmilor, un iniţiat al legilor prozodice (mitropolitul este, în Viaţa şi
petrecerea zvinţilor, cel dintîi creator de versuri safice – “iambiceşti”, le spune el – din
literatura română), el fiind şi un bun cunoscător al versificaţiei populare şi al limbii vorbite.
Psaltirea în versuri se caracterizează prin diversitate a măsurii şi ritmurilor, lungimea
versului lui Dosoftei oscilînd între hexasilabi, heptasilabi şi endecasilabi pe de o parte,
octosilabi, decasilabi, dodecasilabi, metrul de 13 şi cel trohaic de 14 silabe sau alexandrinul de
16 silabe pe de alta. Se remarcă şi prin varietatea şi, uneori, prin sonorităţile rare ale rimei, în
genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzînd de comparaţie şi metaforă, metonimie, hiperbolă,
paralelism, interogaţie, antiteză, dar şi de unele procedee stilistice sau lexicale specifice creaţiei
orale, ori preluate din literatura religioasă sau istorică anterioară. Au fost sesizate la Dosoftei
frecvenţa dislocării sintactice, de pildă, prezenţa termenilor populari, regionali sau arhaici şi a
seriilor sinonimice, spontaneitatea lexicaă, originalitatea metaforei.
Autorul Psaltirii în versuri (1643) a consultat, cum se crede, traducerile româneşti de
pînă la el ale Psalmilor, Psaltirea scheiană şi Psaltirea lui Coresi, în primul rînd, poate şi o
ediţie grecească a Vulgatei. Operă de renaştere, Psaltirea versificată în polonă de umanistul Jan
Kochanovswki, va fi constituit, apoi, un stimulent în revelarea de sine a poetului român.
Peisajul, impregnant de sunetul difuz al lamentaţiei psalmistului, se modifică treptat,
fastuozităţii exotice a psalmilor îi ia locul abundenţa bucolică, sugerînd medii familiare, în care
harfele devin buciume autohtone, alăuta este substituită cu cetera, munţii biblici cu măgurile
Moldovei, taurii – cu inorogii fantastici ai cărţilor populare. Darurile de merinde divine iscă în
pustiu ospeţe prelungite, generoasa dispunere a culorii, frusteţea, primitivitatea, în sens
preclasic, a tabloului, evocînd belşugul “cămărilor cereşti”, cîrduri de crîstei, făină de grîu, “unt
în stride”, “pepeni şi slănină”.
Înfăţişarea Demiurgului abia trezit din somn, “rumăn la faţă, şi, ca de vin, aburit şi
şumăn”, aduce cu cea a Dabijei vodă, din Letopiseţul concret-teluricului Neculce, iar
modalitatea bonom-caricaturală anunţă ceva din farmecul de mai tîrziu al portretului craiului
“cu barba-n noduri” din poemul eminescian Călin – file din poveste. Înţelepciunea, “învăţurile
bune” sînt repere pe care versificatorul Psalmilor le oferă stăruitor veacului său, în
nestatornicia tulburătoare a lumii (“Că lumea aceasta-i ca o miză mică, / Omul cît de-a hirea,
este o nemică”), condiţia umană împlinindu-se în confruntarea dintre “firea omeneacă şi firea
dobitocească”, într-o existenţă precară, presărată cu taine şi ispite.
 Imnuri înălţate Demiurgului, creaţiei şi existenţei, Psalmii îşi dezvăluie tălmăcitorului
bogăţia de nuanţe a registrului lor liric : de la elanul şi exuberanţa naivă a invocaţiei din zori
(“Scoală-te, psăltire, şi dulceaţă”), de la ruga necontrariată de o vibraţie aproape modernă (“Cu
a ta putere / Grije cînd am multă / Tu, Doamne, mi-ascultă / Ruga din tăcere”), la strigătul frînt
al celui “încongiurat de adîncuri”, lunecînd într-o tăcere a “smîrcurilor”, “fără poduri”, cu
fosforescenţe înşelătoare. Spaimele primordiale se materializează în imaginea fiarelor cu
“căscate guri”, “giunci şi tauri”, lei, “ce apucă şi zbiară”, sau într-o viziune grotescă, terifiantă,
a clevetirii (“Mă-m-prohită cineşi mă zăreşte, / Buze mişcă, cu capul clăteşte”). Asupra
“păgînilor” se rostogoleşte impetuos imprecaţia, vigoarea lexicală, anticipînd sonorităţi
argheziene.
Lirismul lui Dosoftei prevesteşte, în cîteva rînduri, neaşteptat, intensităţi eminesciene.
Stăpînind peste “unda mării”, “craiul ţării” – divinitatea umanizată de o metaforă cu
reverberaţii folclorice – face să tacă, într-un psalm, zbuciumul anterior, dăruind aspiraţia spre
necuprinsă odihnă (“Că pre toţi craiul potoale, / Ca spuma mării cea moale”). Accentuat, un
elememt de mişcare – zbaterea valurilor – figurează suferinţa lăuntrică, intensificată de mînia
divină (“Ţ-ai pusu-ţi asupră-mi mînia ta zvîntă / Preste mine valuri trec de nu s-alintă”). O
metaforă a glacialităţii sugerează teama, distanţa incomensurabilă, cu stranii ecouri, din nou,
într-o elegie eminesciană : (“unde-mi vine-aminte de zvînta ta faţă, / Mi se varsă-n suflet
răceală de gheaţă”).
Plîngerea ecleziastului, motivul perisabilităţii lumii – străvechiul topos ubi sunt al
liricii antice şi medievale – se regăsesc în Psalmii lui Dosoftei, ca şi la contemporanul său,
Miron Costin, autorul poemului Viiaţa lumii.

- Memorialistica. Jurnalul de călătorie

Nicolae Milescu Spătarul
(1636-1708)
Adevărat personaj literar (înfăţişat ca atare de către Ion Neculce, în legenda XLI din O
samă de cuvinte), Nicolae Milescu, boier cu un destin dinre cele mai aventuroase, învaţă la
Şcoala Patriarhiei din Constantinopol, unde beneficiază, ca şi Dimitrie Cantemir mai tîrziu, de
o instrucţie în care elementele tradiţionale ale culturii teologice bizantin-ortodoxe se îmbinau
cu cele de sursă umanistă, venite prin intermediul influenţei universităţilor din Italia.
Traducerea sa – prima, la noi – a întregului Vechi Testament, a contribuit la editarea Bibliei, în
integralitatea ei (ediţia de la Bucureşti, din 1688, zisă şi lui Şerban Cantacuzino). Unelteşte
împotriva domnitorului, rîvnind tronul, drept care este stigmatizat, după tradiţie, cu crestarea
nasului. Ajuns la Moscova, este ales să conducă o solie care să stabilească legături diplomatice
şi comerciale cu China şi să informeze cît mai amănunţit asupra drumului, puţin bătut pînă
atunci.
Relatarea călătoriei o face Milescu într-un jurnal scris în ruseşte, Călătoria de-a
lungul Siberiei de la Tobolsk pînă la fortul Nercinsk.
Trecerea prin Siberia, unde erau imense teritorii recent cucerite, este punctată de
Milescu prin descrieri precise ale reliefului, apelor, drumurilor, aşezărilor, faunei şi florei, prin
consemnarea obiceiurilor locuitorilor, toate într-un stil dens, detaşat, clar, uneori de oarecare
farmec plastic. Pentru receptorul european, termenul de exotism devine inevitabil. Ni se
vorbeşte despre un animal cvasi-fabulos, samurul – numit de antici „lîna de aur”, cea căutată de
argonauţi – care trăieşte la nord-vest de Baikal, lacul cel mai adînc din lume. Călătoria în sine
este dramatică, presărată cu pericole (furtuni, asalturi ale insectelor) ce puteau compromite
oricînd misiunea. La trecerea graniţei în China, cadrul se schimbă, personajele sînt altele şi
chiar dacă misiunea nu e pe deplin reuşită, Milescu va fi fost încîntat de posibilitatea de a
cunoaşte o ţară atît de neobişnuită pentru mentalitatea şi imaginaţia unui european, fie şi a unui
veşnic călător cum era el.
 Desfăşurarea, lentă şi anevoioasă, a tratativelor din „oraşul interzis” (descris savuros),
lupta de uzură dintre abilul ambasador şi demnitarii chinezi, încremeniţi într-o gestică ciudată,
cu amabilităţi reticente, într-o cazuistică ostenitoare, sînt reconstituite amănunţit, captivant.
Solul pare egal cu sine tot timpul, deşi jocul diplomatic este plin de tensiune şi neprevăzut.
Evocarea nesfîrşitului şir de negocieri pentru stabilirea exactă a protocolului prezentării
scrisorilor de la ţar pentru bogdihan, descrierea vizitei în cetatea bogdihanului arată că Milescu
înţelege dificultăţile de comunicare între cele două lumi. Misiunea eşuează întrucît
moldoveanul, sol demn, nu acceptă cele trei hotărîri ale protocolului chinez : ca hanul să se
adreseze ţarului ca de la superior la inferior ; ca darurile ţarului (blănuri de samur şi şoimi de
vînătoare) să fie considerate bir ; în fine, ca darurile hanului (mătăsuri, ceai) să fie socotite
recompensă sau bacşiş pentru un serviciu.
Umorul, ironia, nota hazlie, intervin deseori pentru a restabili echilibrul. Venit să vadă
cît mai mult, solul dă detalii utile sau doar pitoreşti despre locuri, aşezări, obiceuiri, mitologie,
observă iscoditor psihologia, descrie concret obiectele, mobilierul, îmbrăcămintea, tot ce intră
în hieratismul chinezesc, bizar pentru nestartornicul boier.
Descrierea Chinei are un alt caracter decît Jurnalul siberian sau relatarea itinerariului
în China şi a fost scrisă mai tîrziu, în limba slavonă. Era destinată să informeze cît mai complet
asupra împărăţiei şi poporului chinez şi este în acest sens o monografie bogată despre
civilizaţie chineză. Sînt adunate în ea observaţiile directe ale lui Milescu plus unele anterioare
începînd cu cele ale lui Marco Polo (transcris Marco Pavel). Atenţia lui Milescu merge mai cu
seamă către aspectele care deconcertează sau impresionează pe un european. Se reţin, astfel,
curiozităţi de genul că se creşteau anume crocodili petru a fi hrăniţi cu osîndiţii la moarte,
reptilele cruţîndu-i pe nevinovaţi, că lăcustele sau carnea de cîine sînt feluri preferate în
bucătăria chineză, laolaltă cu liliacul „mare cît o găină”. Poporul chinez este elogiat fără
rezerve cînd vine vorba de dragostea pentru învăţătură (unii nobili dispun de biblioteci imense,
de neimaginat în Europa), coroborată cu o hărnicie şi îndemînare ieşite din comun – „muncesc
fără încetare” observă, uimit, călătorul. În schimb, mandarinii îi displac din cauza trufiei şi
rapacităţii lor. Dar aportul chinez la civilizaţie, din cele mai vechi timpuri, rămîne eternă sursă
de admiraţie : acestui vechi neam îi datorează toţi inventarea busolei, a tiparului, a prafului de
puşcă etc.

Dimitrie Cantemir – Viaţa lui Constantin Cantemir

Din perioada 1716–1717 datează întîia biografie istorică românească. E scrisă în
latineşte : Vita Constantini Cantemyrii, cognomentosenis, Moldaviae principis (Viaţa lui
Constantin cantemir, poreclit cel Bătrîn, domnul Moldovei) şi precede, ca mostră a genului,
Histoire de Charles XII a lui Voltaire (unde Dimitrie Cantemir figurează el însuşi ca erou al
evenimentelor). S-a dovedit şi s-a insistat adesea asupra coeficientului de arbitrar, de exagerare
din interes şi dragoste filială, cuprinse în această operă, ce trebuie privită ca izvor istoric, cu
toată circumspecţia. Ea nu rămîne mai puţin un monument literar viabil, care se citeşte ca atare,
ca şi opera lui Voltaire, depăşită la rîndu-i de documentaţia istorică. Cantemir creează prin ea
un nou gen literar şi ştiinţific, lucrarea fiind la noi prima monografie modernă, ca spirit şi
metodă, a unei domnii. Este de ajuns să o comparăm cu cronica lui Radu Greceanu, care şi ea
se intitulează Viaţa lui Constantin Brîncoveanu, spre a sesiza diferenţa. Vrînd să demonstreze
ţării de adopţiune, Rusia, unde ajunsese în urma înfrîngerii de la Stănileşti (1711), că are o
ascendenţă ilustră, Cantemir face, în fond, o pledoarie în favoarea legitimităţii politice a
familiei sale. Contradicţia rezultată din mărturisirea făcută în Istoria ieroglifică (1705), cum că
ar proveni dintr-o familie de răzeşi din ţinutul Fălciu, se explică prin noua sa situaţie de
refugiat la luxoasa curte de la Petersburg, situaţie aparent privilegiată pentru un exilat, de fapt
frustrantă. Era necesară, prin urmare, confecţionarea unei alte genealogii, astfel că eruditul va
pretinde că se trage din principii tătari Cantemir, care, la rîndul lor, ar fi coborît direct din
marele cuceritor Timur Lenk. Unul dintre prinţii Cantemir ar fi trecut la creştinism, ar fi
căpătat numele de Teodor şi putea fi întîlnit sub steagul lui Ştefan cel Mare. Datorită loialităţii
sale, acest Teodor capătă moşii în ţinutul Fălciu, printre care şi satul Silişteni, unde s-a născut
Constantin.
Biografia tatălui este bogată mai ales în episoade cazone : de la 15 ani este prins în
viaţa militară şi i se atribuie, pe parcurs, mai multe acte de eroism (salvarea haremului
sultanului, recuperarea hergheliilor furate de tătari). Pretutindeni, Constantin apare ca o
personalitate debordînd de energie şi foarte abilă. Pentru că asupra casei Cantemir plana
acuzaţia de crimă (uciderea fraţilor Costin, Miron şi Velicico), Dimitrie abordează în detaliu
problema. Venit la tron în 1685, Constantin găsise ţara în criză politică şi economică, fiind
constrîns să ia măsuri severe pentru stîrpirea abuzurilor. Strategia sa de redresare ar fi fost
sabotată însă de Costineşti, care complotează cu polonezii, urmărind uciderea lui Constantin şi
chiar a copiilor acestuia. Pînă la urmă, susţine biograful, uzurpatorii, cauză a destabilizării ţării,
au trebuit executaţi. Vita Constantini Cantemyrii se dovedeşte de fapt o carte tendenţioasă,
întrucît Dimitrie se străduieşte să transmită posterităţii figura unui patriot ostil turcilor,
rezistent la tendinţele hegemonice ale boierilor şi justiţiar implacabil. În realitate, Constantin
rămăses fidel Porţii în timpul războiului cu regele Ioan Sobieski al Poloniei, fusese un domn
influenţabil, la cheremul marilor boieri, care îi şi impuseseră sacrificarea Costineştilor.
Prima noastră operă-pledoarie pro domo se arată astfel invadată de ficţiune, avertizînd
asupra faptului, esenţial în hermeneutica memoriilor şi jurnalului (a speciilor diaristice, în
general), că sinceritatea în expunere reprezintă un factor secundar, prioritară fiind imaginea pe
care autorul doreşte, de la început, să o inculce cititorului.

4. Eseul
Dimitrie Cantemir – Divanul
Divanul sau gîlveava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, scris în
greceşte şi româneşte, în 1698, este în aparenţă o carte de meditaţie etică, în graniţele filosofiei
creştine. Autorul, în vîrstă de 25 de ani, face profesiune de înţelepciune, şi, fireşte, la anii săi,
era greu să fie original. “Înţelepciunea” era aceea învăţată nu numai de la întîiul dascăl, ci din
toată ambianţa filosofică ce-i fusese înlesnită în capitala ortodoxiei ecumenice şi care nu
reprezenta misticismul ortodox tradiţional, ci un amalgam de curente a căror lipsă de
organicitate nu poate fi imputată lui Cantemir. Dar nu această filosofie în sine este interesantă
în opera eruditului nostru, ci filosofarea ca atitudine a spiritului, care depăşeşete aici faza
fragmentelor decupate din părinţii Bisericii (şi lipite între ele ca în Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său, Teodosie sau ca în aforismele lui Costin) şi se transformă pentru prima
oară într-un efort continuu de cugetare, stînd la temelia unei opere speciale, autonome, de
întindere apreciabilă.
Stoicii, Plutarh, Cicero, Epictet şi Seneca, iar dintre gînditori mai noi, Erasmus şi J. B.
van Helmont sînt invocaţi de tînărul moldovean care-şi vădea astfel erudiţia şi lărgimea de
orizont. Însăşi paralela polarelor om-univers şi suflet-corp alătură cartea atîtor opere mai vechi
în care atitudinea omului faţă de lume era rezolvată prin rezolvată prin relaţia între macro- şi
microcosm. Fiindcă Dimitrie Cantemir a sfîrşit ca istoric, ipostaza lui filosofică de la începuturi
a fost socotită uneori o fază embrionară a personalităţii care trebuia să evolueze în mediul
”practic”, reformist, de la curtea lui Petru cel Mare. În realitate, Cantemir nu şi-a renegat
niciodată opera filosofică, el rămînînd, totuşi, întemeietorul filosofiei româneşti.
Divanul nu este o imitaţie după Dioptra lui Filip Solitarul, care i-a putut servi ca punct
de plecare, dar faţă de care se deosebeşte esenţial. Dioptra este o carte pur religioasă, tratînd
mai cu seamă eshatologia, destinul omului dincolo de viaţa terestră ; Divanul se recomandă ca
un îndreptar pentru a feri pe laici a se lăsa ispitiţi de plăcerile uşoare şi a-i îndruma pe cale cea
bună a înţelepciunii. El reprezintă prima carte de filosofie de la noi, mai exact de etică
filosofică şi nu de etică religioasă, mistică.
 Poziţia etică a lui Cantemir eate a omului care rămîne în lume : el nu neagă lumea în
felul ascetismului medieval, nici nu se lasă tîrît de ea, ci păstrează, prin forţa minţii luminate –
în concepţia lui – de revelaţie, stăpînirea asupra lui însuşi şi asupra făpturii. Este, în Divanul,
un semnificativ refuz al hybris-ului al extremismului ala experienţelor-limită. Prima parte,
dialogată, este şi cea mai importantă, abordînd gîlceava Înţelept / Suflet / microcosmos versus
Lume / Trup / macrocosmos. În linii mari, se evocă eterna dispută între morala creştină şi
hedonism ; Lumea îl ispiteşte pe Înţelept, care ripostează la amăgiri, dezvoltîndu-şi o autentică
retorică a demontării cîntecelor de sirenă. Partea a doua reia dezbaterea, argumentînd-o, erudit,
cu citate extrase din diverşi autori, în vreme ce a treia expune împăcare Lumii cu Înţeleptul, cu
invocarea lui Cicero : „Sfătuieşte-te pe tine cine să fii”. Cartea se încheie cu poruncile stoicilor
(stoicismul, filosofie fondată în sec. III a. Hr., arată că scopul existenţei omeneşti e o viaţă în
acord cu Natura). Una dintre ele este foarte semnificativă pentru spiritul universal care a fost
Cantemir, preocupat nu numai de dogmele creştine : „Gîndeşte-te pururea la moarte, dar de
dînsa să nu te temi”. Motivul carpe diem nu lipseşte : „Prea tîrziu este viaţa cea de mîine,
trăieşte azi”.

5. Evoluţia povestirii
Anecdote despre Vlad Ţepeş. Presiunea contextului
Personalitatea domnitorului muntean Vlad Ţepeş (cu trei domnii în Ţara Românească,
dintre care aceea situată în intervalul 1456-1462 a produs aureola legendară propriu-zisă) este
legată îndeobşte, la nivel mondial, de figura prinţului-vampir din romanul Dracula (1897) al
englezului Bram Stoker, dezvoltare „gotică” a volumului medieval Povestire despre Dracula
Voievod (Geschichte Dracole Waide), publicat în spaţiul german. Practic, putem explica
reputaţia demoniacă a voievodului prin marea popularitate a ediţiei germane, operă vindicativă,
tipărită încă din timpul vieţii domnitorului. Aşadar, este vorba despre presiunea unui context
istoric şi politic, ce justifică atît discreditarea şi demonizarea din legendele germane cît şi
viziunea opusă, prezentă în texte slave sau în tradiţia orală românească.
Vlad Ţepeş aparţine familiei Drăculeştilor şi este nepot al lui Mircea cel Bătrîn,
luptător pe linia unei tradiţii ferme, aşadar, împotriva Semilunei. Maximalismul său etic a
generat două imagini incompatibile, cea din textele germane, ce accentuează latura sadică,
absurdă şi inumană (procedeul predilect constînd în descrierea de suplicii şi atrocităţi), şi aceea
din textele slave, axate pe elementul justiţiar. Portretul infernal al lui Dracula (nume fără nimic
peiorativ în spaţiul românesc, venind de la distincţia cruciată a tatălui său – ordinul
Dragonului), creat de mentalul săsesc, probabil din Braşov, servea intenţiei lui Matei Corvin de
a-l discredita pe domn în faţa Apusului, justificînd astfel schimbarea atitudinii politice faţă de
acesta, în sensul abandonării campaniei antiotomane în care se angajase. Versiunea germană
constă practic în 35 de scurte relatări care intrepretează tendenţios măsurile economico-sociale
drastice luate de un domnitor intransigent. Mentalitatea medievală, bîntuită de superstiţii, a
receptat eficient povestirile cu nucleu sadic, alimentate de negustorii saşi transilvăneni care
avuseseră conflicte cu Ţepeş.
Legendele slave, 19 la număr, gravitează în jurul ideii justiţiare – e drept, o justiţie
înţeleasă radical – şi nu mai fac apel la registrul diabolic decît accidental. Este pusă în lumină
setea de dreptate absolută a lui Ţepeş, care nu putea stîrpi corupţia decît prin pedepse
exemplare, dure, ce reprezentau un mijloc şi nu un scop. Episoadele sînt mai dezvoltate literar,
au o structură dialogică, în interiorul căreia se confruntă domnul cu un personaj catre
întruchipează fie trădarea, fie necinstea, lenea, hoţia, prostia sau abuzul, pe de o parte, dar şi
cuminţenia, pe de altă parte. În plus, lectura corpului de texte slave se poate face şi în cheie
antiotomană. Multe episoade au intrat în circuitul larg, fiind preluate şi de şcoală ca proiect
pedagogic, pilduitor : tragerea în ţeapă a celor răniţi la spate în bătălii ; fixarea turbanelor pe
capetele solilor turci ce nu se descopră, conform uzanţelor, cu nişte cuie ; păstrarea unei căni de
aur la o fîntînă publică, fără alte măsuri decît ameninţarea cu represalii cumplite ; pedepsirea
femeii ce nu-şi îngrijea soţul, lăsîndu-l cu cămaşa ruptă ; mutilarea femeilor certate cu virtutea ;
tratamentul aplicat slugii care protestează la mirosul trupurilor înălţate deja în ţeapă etc.
Povestirile româneşti, probabil mai vechi, s-au transmis pe cale orală şi au fost
prelucrate de Petre Ispirescu. În general, mărturiile medievale au trecut în Letopiseţul
Cantacuzinesc, compilaţia despre istoria Ţării Româneşti, şi au inspirat Ţiganiada, unde Ion
Budai-Deleanu a selectat mesajul civilizator a teribilului voievod, victimă a propriei rigidităţi
morale. S-a discutat despre situaţia hibridă, din punct de vedere stilistico-retoric, a povestirilor.
Dimensiunea lor morală le învecinează atît cu legenda, cît şi cu fabula, cu deosebirea că, în
legendă, sensul (tîlcul) este diseminat în text, nu este explicit, plasat în final. Legenda nu
rezumă o acţiune propriu-zisă, ci se constituie pe o idee, cea a rectitudinii morale. Nu contează
firul epic, ci caracterul personajelor, respectiv gradul de disimulare sau exteriorizare onestă a
gîndurilor în cuvîntul rostit. Dramatismul este aici nu numai o chestiune de organizare a
limbajului în roluri (în cadrul dialogului), ci o problemă de fond, a confruntării dintre francheţe
şi ipocrizie (dintre transparenţă şi duplicitate).

Ion Neculce – O samă de cuvinte. Vocaţia oralităţii

Precum, mai tîrziu, Ion Creangă, Neculce îşi prezintă “cuvintele” “ce sînt audzite din
om în om” la modul relativist, nepretinzînd reacţia expresă a cititorului, aşa cum proceda,
bunăoară, înaintaşul său Miron Costin, cel care solicita grav şi imperios (“Crede cetitoriule !”) :
“Deci cine va ceti şi va crede, bine va fi, iară cine nu va crede, iară va fi bine ; cine precum îi
va fi voia, aşa va face”. Asistăm, aşadar, la acreditarea ficţiunii, ceea ce anunţă mentalitatea de
tip romnatic, în speţă sadoveniană, care considera că miturile şi legendele sînt echivalente, ca
elocvenţă, cu documentele de piatră sau pergament.
Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate în faţa
letopiseţului e certă. Ele “sunt audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrîni, şi în letopiseţ
nu sunt scrise, ce s-au scris aice (s. n.)”. Dintr-o dată autorul ne atrage atenţia asupra a trei
lucruri diferite : caracterul oral al “cuvintelor”, valoarea lor de texte inedite şi că el îndeplineşte
rolul de scriitor ce transformă povestea orală în poveste scrisă. Dar semnul circulaţiei orale se
păstrează în formulele stereotipe : “dzic oamenii”, “aşe vorbesc oamenii”, “precum dzic unii”,
folosite cu oarecare varietate. Ele se recunosc a fi luate dintr-un rezervor folcloric al clişeelor
verbale de justificare a originii conţinutului povestirii. Nu vom putea compara niciodată
“cuvintele” lui Neculce cu modelul folcloric imposibil de identificat. Vom putea spune însă că
în acest ciclu narativ asistăm la facerea legendei. Neculce a înţeles bine care anume fapte intră
în legendă şi legendarizează el însuşi. E cazul povestirii despre Milescu.
Naratorul “cuvintelor” se emancipează rapid de la pactul cu cititorul. Acesta e vizat prin
relativul de distanţă “cine”, iar părerea lui – deci şi a noastră – nu pare să-l afecteze. El pare să
fi epuizat pentru sine încîntarea provocată de conţinutul senzaţional, cu poantă, al acestor ”o
samă de istorii mai alese”, însemnînd pentru el mai frumoase, mai atractive, lipsite de
monotonia faptului obişnuit. O samă de cuvinte reprezintă pentru narator o cale neriguroasă de
cunoaştere (pentru că dzic unii… dar adevărul nu să ştie, că letopisăţul nu scrie nămică…” –
s.n..), dar o deschide totuşi fascinat de întîmplările extraordinare, credibile şi mai ales
delectabile. Inteligenţa lui e simplă, intuieşte libertatea scriitorului de a povesti în singurătate,
un joc pentru plăcerea sinelui, eliberat de obsesia cititorului-cenzor al adevărului. Cele două
fraze de introducere la legende au valoarea unui mic şi timid program de scriitor care îşi
bănuieşte libertatea opţiunii.
Lectura legendelor întăreşte expresiv portretul psihologic al naratorului dedus din
letopiseţ. În aceste “cuvinte” alese pe gustul lui, povestitorul admiră gesturile şi personalitatea
unor domnitori, se amuză pe socoteala altora, “dezvăluie” genealogii, rîvneşte secret la aur şi
diamante mari “cît un ou de porumb(el)”, la blănuri de sobol, la aventura care n-a putut s-o
facă, se miră de linia enigmatică a unui destin, de visurile şi profeţiile îmolinite, acceptă
pedepsirea încălcării moravurilor de castă, se bucură sau “zîmbeşte a rîde” mulţumit de
generozitatea domnilor, şopteşte temător despre o moarte prin otrăvire şi uită să mai
moralizeze la tot pasul. Aceasta înseamnă să povesteşti pînă la uitare de sine şi acesta e
adevăratul Neculce. Ca atmosferă degajată dintr-o sursă subiectivă şi unică, O samă de cuvinte
formează un univers narativ unitar, asigurat de dispoziţia nostalgiei pentru un timp iremediabil
pierdut. Nimic din îndrăzneala oamenilor trecutului nu se poate repeta într-un prezent al
umilinţelor, vrea să spună naratorul. Mesajul pentru colectivitatea moldavă e în esenţă aceeaşi
cu sensul individual însă, ascuns de Creangă în Amintiri. Încă o dată se confirmă, dar mai subtil
decît în letopiseţ, dispoziţia de “opozant” a lui Neculce.
Ca structură narativă, culegerea de “cuvinte” e un text de secvenţe înşiruite cronologic.
Fiecare unitate narativă, fie că are personajul schimbat sau nu este indiferentă prin fapta
istorisită finit, rotund. Autorul îşi face un sistem al său din a avansa în deschiderea povestirii
numele acelui ce săvîrşeşte fapta. Şapte din cele nouă legende despre Ştefan cel Mare încep
ritmic : ” Ştefan-vodă cel Bun…” şi schema se repetă în rest. Este aceasta o manieră simplă de
a impune numele protagonistului, deşi fapta lui extraordinară e scopul ultim al povestirii.
Formă succintă de construcţie fabulativă, “cuvintele” neculceene conţin uneori subiecte
baladeşti, alteori anecdotice, întotdeauna însă ele popularizează un tip uman legendar. Seria
tipologiilor se deschide cu : cel-ce-întemeiază şi generosul (Ştefan cel Mare), pentru a continua
cu : cel ajutat de soarta norocoasă (Petru Rareş), aventurierul mistificator (Despot), tiranul
sanguinar (Lăpuşneanu), cel ce disimulează (Gheorghe Ştefan) etc. Face excepţie figura
anecdotică, necaracteristică, a logofătului Tăutu care comite încălcarea comică a unui ritual,
datorită neiniţierii în practicarea moravurilor orientale. Regim aparte au şi cele trei legende
etiologice despre numele Movileştilor (legenda V), povestirea explicativă repetîndu-se şi
pentru numele dat căpitanului Uşurelu (legenda XXXIII) sau toponimicul Movila lui Purcel
(legenda VII).
Alte legende, cum ar fi VIII, propagă ironia : explicînd numele de Dumbrava Roşie,
purtat, în urma războaielor, de mai multe locuri (“Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava
Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman”), autorul dezvăluie un aspect al
consecinţelor războaielor, respectiv soarta prizonierilor. Invadatorii leşi, capturaţi de
moldoveni, sînt obligaţi să are pentru a semăna ghindă, în scopul eternizării, printr-o viitoare
pădure, a victoriei. Neculce, observînd că însuşi “letopiseţul leşesc” recunoaşte aspectul,
consemnează “dilema” prizonierilor : “…cînd au fost arînd cu dînşii, cu leşii, i-au fost
împungînd cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ci să-i bată cu
biciuştile, iar cînd îi bătè cu biciuştile, ei să ruga să-i împungă”.

6. Ficţiunea
Romanul : Dimitrie Cantemir – Istoria ieroglifică
Veritabilă capodoperă literară a lui Cantemir, una din scrierile cele mai originale şi
ofertante estetic din toată literatura română, poate şi cea mai calofilă, Istoria ieroglifică a fost
concepută ca un pamflet politic, dar de o speţă cu totul nouă şi mai ales cu o finalitate ce
concură la transformarea ei într-o creaţie literară cu cheie, viabilă dincolo de momentul
elaborării ei (1705) şi supravieţuind epocii. O putem considera, cu argumentaţie coerentă, şi
eseu, şi poem, şi spectacol cu măşti, vastă satiră socială, epopee, memorii, căci amplitudinea
figurativă şi jocul de planuri, tipic baroc, generează o scriere hibridă, plină de efecte care incită
şi astăzi pe lectorul atent. Procedeul tehnic este preluat din Etiopica lui Heliodor, decorurile din
Halima, măştile din Bestiarii, iar parabolele şi cugetările („sentenţiile”) din Homer, Horaţiu,
Sf. Augustin, Hesiod, Miron Costin etc. Satirizarea, realizată preponderent prin parodiere,
gravitează în jurul elementelor absurde, menite să sublinieze nonsensul voracităţii umane.
Ludicul guvernează şi el scrierea, alături de absurd – sînt inventaţi termeni noi, cu intenţia
vădită de a testa disponibilităţile expresive ale limbii române : vulturul vultureşte (vînează de
sus) în vreme ce leul leuieşte (vînează de jos) ; Bîtlanul este „pasăre dobitocită şi dobitoc
păsărit”, Dulful (delfinul) e „porc peştit şi peşte porcit”, iar Struţocămila, pasăre dobitocită, e
„himera jiganiilor, irmafroditul păsărilor şi traghelaful firii, la „scara tîlcuitoare” (decodarea
fabulei prin indicarea numelor reale) notîndu-se că reprezintă „capra-cerb, adecă dobitoc carele
nu se află”. Comedia adunării elective, din incipit-ul cărţii, este dublă. Pe de o parte,
Struţocămila, hibrid grotesc, produce un comic al imposturii, întrucît Corbul cumpărase deja, în
culise, tronul pentru ea, iar dezbaterea privind legitimitatea la tron devenise o înscenare
gratuită. Din situaţia mulţimii neştiutoare, pe de altă parte, care ia totul în serios, rezultă un
comic al inconştienţei.
Opera reprezintă, fără îndoială, şi un catharsis al amărăciunilor şi al veninului
acumulat de omul politic contrariat în aspiraţiile sale, dar adevărata valoare stă în faptul că
autorul uită de caracterul criptic al personajelor, animale, păsări şi peşti, lăsîndu-se furat de
lumea fabuloasă căreia i-a dat naştere. D Dezvoltată după principiul contrastului, verificat în
Divanul, Istoria ieroglifică propune metafora lumii ca teatru, cu risipă imensă de energii
verbale consacrate unor mize derizorii. De unde şi sentimetul persistent degajat, cel de tristeţe :
răul este veşnic, concepţie ce-l apropie pe Cnatemir de viziunea cvasi-mizantropică a lui Antim
Ivireanul, alt mare satiric. Actanţii apar mereu „nedomiriţi”, intenţiile lor sînt lipsite de
coordonare şi unitate din cauza rătăcirii în retorică. În acest sens, se poate vorbi de un univers
fără soluţie, cu dinamism tipic baroc. Deschidera barocă, cu linii fluide şi complexe, fastuos
decorată stilistic, îl obligă pe cititor să-şi modifice permanent unghiul de lectură, pentru că din
orice unghi am privi textul, el ne oferă de fiecare dată un alt spectacol. Descrierea universului
în continuă prefacere culminează în imagini privite cu ochi ciclopic ; Cantemir vede şi aude la
proporţii gigantice degringolada planetelor şi zodiilor (la capturarea Inorogului, de pildă).
Autorul se explică detaliat, metodic, definind „ieroglifia (cuvînt elinesc)” drept
„chipuri de păsări, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu care vechii (anticii – n. n.) în loc
de slove să slujia” şi motivînd, analitic, apelul la această formulă „cifrată”. Astfel, prefaţa
expune trei motive : fiind implicat, autorul se sfieşte să vorbească despre sine, şi tot din
scrupule nu poate vorbi de rău pe adversari, pentru că de bine nu-i poate vorbi, dîndu-le numele
real, soluţia fiind deci să obiectiveze întîmplările, atribuindu-le altor personaje ; istoria, nefiind
a unor ţări, ci a unor „case” (familii), nu numai că nu era greu, ci era chiar tentant să facă „firea
chipului” (personajul real) să se asemene cu „firea dihaniei” (personajul fictiv) ; şi, în fine,
„pricina cea mai cu dinadins” se referea la faptul că nu atît cursul istoriei l-a interesat în primul
rînd, ci încercarea forţei (personale, a limbii române) de a exprima cîteva idei înalte.
Istoria ieroglifică valorifică astfel pentru prima oară, în literatura cultă, substanţa,
umorul, nu lipsit de truculenţe, şi fantezia „cărţilor populare“, împrumutînd numiri de animale
din Fiziolog (Inorogul, Struţocămila, Filul) şi mai ales seva populară a limbajului, dar satira lui
este de o originalitate izbitoare, izvorîtă din amestecul rabelaisian de erudiţie şi cultură – care
se simte – cu o fantezie exuberantă şi o invenţie inepuizabilă. Iată, de pildă, felul în care este
explicată prostia Struţocămilei (Mihai Racoviţă, protejatul lui Brîncoveanu) :
“Iată unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta rîdică: «O,
priietini şi fraţi, la aceaasta adunare împreunaţi ! Dumneaiei Strutocamila, precum în părţile de
gios (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brîul ars) să naşte şi trăieşte tuturor ştiut ieste. În
capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să
fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umezeala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşé tidva
capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire
capul uscat avînd, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura
austrului porii pieii şi încheieturile osului tidvei mai mult decît i-au trebuit i-au deşchis. Şi aşé,
putérea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă
parte, în locul crierilor, vîntul sau aierul clătit intra şi [şi] lăcaş vécinic în căpăţină-i îşi afla
(căci, precum fără prepus ştim că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate) şi aşé din vîntul
strîns, vînt sloboade (că cineva ce nu are a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei
iertăciune a să da să cade, de vréme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile
ştiinţei nu s-au zăbăvit (că celor ce multe lumînări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la
vidére să tîmpăsc. Iară celora ce niciodată pre slove au căutat, măcar că vidérea ochilor mai
ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunerécul şi în tartarul necunoştinţii i-au vîrît). Iar
amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după acéia ar fi răspuns»”.
Alteori, Istoria cuprinde adevărate poeme în proză ritmată, Cantemir fiind socotit pe
bună dreptate un poet apt să stea alături de Dosoftei. Interesant este că, după ce te familiarizezi
cu stilul atît de neobişnuit la prima vedere, ajungi să vezi legătura indisolubilă dintre structura
bizară a frazelor şi umorul pe care-l degajă, astfel încît „tradusă“ într-un limbaj cu o sintaxă
normală, modernă, proza satirică a lui Cantemir riscă să-şi piardă mare parte din farmec.
Cît despre unele idei înaintate în cîteva probleme filozofice (între altele, aceea despre
superioritatea simţurilor şi a experienţei în cunoaştere faţă de „chitealele minţii“ – adică
speculaţiile abstracte, – sau aceea despre netemeinicia finalismului în filozofia naturii), ele sînt
presărate de-a lungul celor zece părţi ale lucrării, într-un stil la fel de inventiv, plastic şi
totodată aforistic. Ca, de pildă, acest elogiu al ştiinţei, implicînd ridiculizarea ignoranţei :
“Că precum ştiinţa lucrurilor ieste lumina minţii, aşé neştiinţa lor ieste întunecarea
conştiinţii […] ;
Că pre cît lumina soarelui a lucra poate în organele vădzătoare, pre atîta agiutoréşte mai
dinainte ştiinţa în mintea adulmecătoare […] ;”
sau elogiul filozofului :
“Că sufletul filozof nu numai cum şi ce s-au făcut, ce şi pre ce aşé s-au făcut,
cercetează. Că toată prostimea lucrurile vădzînd precum sînt le ştiu, iară filozoful din ce şi
pentru ce aşé sînt, cunoaşte […] ;”
al ideii de dreptate şi adevăr :
“Că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decît toate mai tare ieste […] ;”
sau caracterele monarhului adevărat :
“Că sămnul a monarhului adevărat acesta ieste, că nici cu acul să împungă, nici cu
dinţii să muşce, nici cu unghile să rumpă, ce în greşiţi iertare, în rîi pedepsire, în supuşi milă, în
streini dreptate şi în hotărîle monarhiii sale contenire să arete […]”.
Istoria ieroglifică – s-a arătat – este şi o carte de reflecţii sociale şi politice. Îşi face
apariţia şi ideea că imperiul otoman, colosul ce asuprea popoarele de secole, este ros de vicii şi
şubrezit în temelii. Cantemir este primul cugetător politic român şi unul din primii europeni
care întrevăd declinul ireversibil al puterii otomane şi-l vestesc. Cunoscător „dinlăuntru“ al
lumii otomane, pe care o identifică alegoric cu împărăţia peştilor, Cantemir reflectă mai întîi
literar, înainte de a o descrie ştiinţific în opera ce avea să-i aducă faima universală. Prietenul
personal al atîtor oameni de seamă din imperiu, compozitorul de muzică turcească şi
cercetătorul atent al obiceiurilor otomane crede că a sosit momentul eliberării de monstruosul
sistem de asuprire şi exploatare care era imperiul turcesc, „templul pleonaxiei“ (lăcomiei).
Cînd, în 1710, este trimis, ca un om de încredere al turcilor, în Moldova, spre a prinde pe
Brîncoveanu, el trece, în împrejurările ştiute, de partea ruşilor, pierzînd, după o domnie de doar
aproape un an, tronul rîvnit aproape două decenii.
Stilistico-retoric, textul se distinge prin supralicitatrea decorativului, luxurianţă
formală şi prin topică arborescentă. Personajele evoluează pe scena unui imens teatru imaginar,
risipindu-şi verva polemică în tirade torenţiale sau în monologuri de nesecată invenţie a
argumentării, autentice discursuri circumvoluţionare, autocentrate. Construcţia labirintică se
realizează cu material enciclopedic, solicitant pentru cititorul comod şi prohibitiv pentru
amatorii de divertisment. Împotriva şi deasupra unei lumi opace şi corupte (sau uşor
coruptibile) se situează Inorogul, în dorinţa de a-şi exorciza complexele de inferioritate –
originea sa paternă răzeşească – la care adversarul Brîncoveanu făcea mereu aluzie. O
interpretare captivantă, pe ideea alexandrinismului operei, a dat Manolescu 1990, cu sugestia
similitidinilor bogate între Istoria ieroglifică şi Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu.
Cărţile populare
Sinteza dintre limba vie şi cultura scrisă de limbă slavonă, ale cărei rezultate sînt încă
greoaie, împiedicate, în primele traduceri ale cărţilor bisericeşti, se dovedeşte mult mai reuşită
în transpunerea „cărţilor populare“, unde ritmul firesc, parfumul graiului basmelor încep să
triumfe asupra topicii străine, iar limba română literară se desface din originalele slavone.
Scrierile respective, nişte basme pe teme biblice, hagiografice sau istorice, fuseseră desigur
povestite de nenumărate ori după textul slavon, astfel încît în momentul cînd au început să fie
aşternute în scris îşi aveau în mintea traducătorului ritmul firesc, neîmpiedicat de originalul ce-i
stătea în faţă.
Primele traduceri de cărţi populare sînt apocrife şi legende hagiografice, menite a
răspîndi în mase frica de „lumea de apoi“, respectul faţă de cler, păzirea duminicilor, nelipsirea
de la slujbe, daniile către biserică şi preoţi etc. Astfel încercau să răspundă la întrebări cărora
învăţătura oficială a bisericii nu le dădea un răspuns amănunţit. Se atribuie sectei religioase
bulgare a bogomililor vehicularea acestei literaturi, care făcea parte din „a doua cultură“ a
evului mediu, opusă culturii feudalilor. Cîteva sînt fără îndoială creaţii bogomilice, unele au
putut fi vehiculate de bogomili, cele mai multe erau, însă, pur şi simplu, hrana de toate zilele a
clerului plebeu ortodox din imperiul bizantin, din lumea slavă şi apoi din cultura românească.
Marea lor circulaţie este înregistrată tocmai în aceste medii, în vreme ce biserica oficială trecea
asemenea scrieri pe lungi liste de cărţi interzise, rămase fără ecou.
Codex Sturdzanus, editat de Haşdeu în volumul II din Cuvente den bătrîni, este cel mai
vechi manuscris păstrat în care au fost colecţionate, între 1580–1620, astfel de produse scrise
ale culturii populare. Aici găsim Legenda Dominicei, Legenda lui Avram, Legenda Sfintei
Vineri, Călătoria Maicii Domnului la Iad, Apocalipsul Apostolului Pavel, toate traduse din
slavonă. Manuscrisul s-a copiat în Transilvania, o parte de un copist necunoscut, ultima parte
de popa Grigore din Măhaci. Este semnificativ că aproape toate manuscrisele din secolele al
XV-lea şi al XVII-lea, cuprinzînd cărţi populare, provin din Transilvania, unde masele
populare şi-au impus pentru prima oară prezenţa în cultură. Treptat, la scrierile cu caracter
apocaliptic şi admonestator, se vor adăuga în secolul următor operele ar căror scop este mai
senin, urmărind desfătarea cititorului şi moralizarea lui în forme mai puţin crispate :
Alexandria, Albinuşa (Floarea Darurilor), Solomon şi femeia sa (Înţelepciunea Savilei),
Rojdanicul etc. Se crede că în secolul al XVI-lea a circulat în traducere românească şi celebra
scriere italiană Fióre di virtù, păstrată într-un manuscris bilingv localizat în acest secol.
Printre legendele şi apocrifele din slavonă, cea mai mare frecvenţă o are Legenda
Sfintei Vineri, care, aşa cum observa Hasdeu, „prezintă toate fantasticile peripeţii ale unui basm
şi tocmai de aceea era predestinată a deveni foarte populară“. În textul din Codex Sturdzanus
nu se poate urmări modul în care versiunea românească şi-a asimilat, prin traducere, ritmul şi
graiul basmului popular :
„Într-acelia zile era un omu într-ace cetate, creştinu duce curat, ruga-se întru ascunsu
cătră Domnul. E celu om chema-l Agatonu chema-l Agatonu, e boieresa lui chema-o Polfia ; şi
fu viaţa lor şi lăcuiră ei 35 de ai fără feciori. Şi ruga-se ei întru ascunsu în totu ceasul, aşa zice :
dă mie, Hristoase împărate ! caută şi spre noi, şi dă şi noao plod să fie şi să nască deîntru noi:
feciorel sau fecioriţă noi da-l-am sfinţiei-tale cu toată partea ei. Şi veniia îngerol Domnului
spre ei şi zise loru : auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciune voastră, şi e să nască o feciorea diîntru
voi ; să fie numele ei sfînta Veneri ; şi naşte-va veneri ; şi căndu o veţi boteza, aşa să-i fie
nomele ei. Aşa zise îngerul Domnului, şi să duse dela ei…”.
Cărţile populare sînt, în multe sensuri, cărţi fără frontiere, acoperind setea de ficţiune
şi senzaţional a tuturor oamenilor, indiferent de gradul de educaţie şi de situaţia geopolitică.
Din ele se vor naşte, mai tîrziu, cronicile rimate şi atît de gustatele romane populare
(romanţurile), hrana unei societăţi ce se laicizează treptat şi ireversibil. Accentul se deplasează,
din punct de vedere mentalitar, de la religios spre profan şi de la eroic la erotic. Oficial,
textele profane nu erau recunoscute de Biserică. Totuşi, interesant este faptul că cei mai mulţi
traducători au fost călugări sau preoţi. Alexandria (Alixăndria) reface traseul excepţionalei vieţi
a lui Alexandru Macedon, care porneşte realist-logic – eroul asimilează înţelepciunea lui
Aristotel, profesorul său, ceea ce ar explica evoluţia sa – şi continuă fantastic : pe măsură ce
campaniile militare ating teritorii tot mai îndepărtate, apar fiinţe fabuloase, hibrizi, mutanţi,
sirene (contaminare cu Odiseea). În Troada (Troia) cuceritorul îi eliberează pe „frînci”, care se
duc la Rîm (Roma) – contaminare cu Eneida. Alexandru ajunge, la apogeu, să vorbească în
maxime şi pilde, acţionînd ireproşabil, canonic. Aici se întrevede influenţa biblică din Pildele
lui Solomon. Cineva îi cere zestre, Alexandru îi oferă 100.000 de galbeni. Omului i se pare
exagerat şi i se replică : „Darul împărătesc mare este”. Cînd un cerşetor, îi cere, umil, un ban,
arătînd că nu i se cade lui să stea în cetate, i se dă un oraş, pe fondul sintagmei : „Nu caut eu
cum ţi se cade ţie, ci caut cum mi se cade mie să dau”. La moartea eroului, otrăvit, calul său
Ducipal îl ucide pe asasin. Astfel de amăniunte, croite, în fond, pe morala creştină (dialectica
faptă-răsplată), impresionau profund masele. Miron Costin dispreţuia Alexandria pentru
”minciuni” şi geografia sa fantezistă, dar scrierea este azi recuperabilă estetic prin fondul moral
şi cel epic.
Istoria lui Isop stimulează imaginaţia prin ingeniozitatea, de multe ori cu miză
crucială, dovedită de înţeleptul, deşi umilul social, Esop. Cînd stăpînul său, Xantos, ameninţat
de consecinţele unui pariu în care se angajase „să bea marea”, îi solicită sfatul servitorului,
acesta îl salvează prin ideea de a solicita adversarilor să separe marea de rîurile care se varsă în
ea, căci promisinea sa viza doar apa mării. Dintre fabule, circulantă era aceea cu măgarul ucis
de leu pentru că făcuse părţi egale din vînatul comun, în vreme ce partenera vulpe se adaptează,
micşorîndu-şi partea.
Din Halima, poate cartea cu cea mai mare circulaţie la noi, structurată ca povestire în
ramă, unele fragmente au devenit unităţi epice autonome, ca ciclul califului Harun Al-Raşid,
sau Lampa lui Aladin. Albinuşa, traducere şi adaptare a faimoasei colecţii de maxime alcătuite
în secolul XIII, Fiore di virtù, defineşte, în fiecare capitol al său, cîte un viciu sau o virtute,
ilustrînd-o cu maxime şi o „istorioară adevărată”, calităţile fiind simbolizate printr-un animal
(mînia este ca ursul, puterea ca leul, trufia ca păunul etc). Aici apare motivul „amărîtă turturea”
(simbolul fidelităţii), preluat în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, în
cazaniile lui Coresi şi Varlaam, sau, mai tîrziu, la Ienăchiţă Văcărescu. În Sindipa – text stilizat
de Sadoveanu, în Divanul persian – împăratul Persiei îşi dă odrasla nereceptivă filosofului
Sindipa, care îl instruieşte, în spirit indian, asupra ipocriziei / aparenţelor omniprezente pe
lume. Tot din mediu indian provine Varlaam şi Ioasaf (tradus de Udrişte Năsturel), întemeiat
pe legenda lui Buddha şi devenit, pînă la urmă, în spaţiul european, o apologie a vieţii creştine
ascetice. Fiziologul, cu originea în Egiptul elenistic, a cunoscut o enormă răspîndire, dînd, în
Occident, celebrele Bestiarii, în fond tratate de morală cu figuraţie zoologică. Fiore di virtu,
Alexandria, Istoria ieroglifică a lui Cantemir s-au inspirat de acolo. Nota uneori himerică şi
exotică atrăgea publicul avid de senzaţional : finixul reînviază din flăcări, inorogul îşi păstrează
puritatea, vasiliscul e un balaur cu privirea fermecată şi otrăvitoare, pelicanul se jertfeşte pentru
pui etc. Istoria poamelor are de asemenea caracter moralizator sub procedeele parabolice
(figuraţie de legume, fructe, mirodenii). Alte cărţi populrare cultivă aventurile erotice şi
cavalereşti : Imberie şi Margarona, Erotocritul.

7. Stilul ştiinţific. Monografia

Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae
Întîia operă importantă scrisă de Cantemir după 1711 (anul în care începe exilul în
Rusia) este Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae (Descrierea statului vechi şi
contemporan al Moldovei), comandată noului său membru de Academia din Berlin şi terminată
în 1716. E o monografie geografică, istorică, instituţională, administrativă, etnografică şi
culturală a ţării sale, alcătuită după regulile aplicate în genere în acea vreme (Del Chiaro va
compune o lucrare în multe asemănătoare cu a lui Cantemir, pentru Ţara Românească), dar
constituind, prin amănunţimea planului, armonia expunerii şi acuitatea observaţiei ştiinţifice,
un monument al disciplinei. Fără a fi un pionier în deşert, Cantemir este, în epoca sa, unul din
exponenţii străluciţi ai geografiei, care abia în veacul următor îşi va constitui metodele şi
preciza obiectivele. Intuiţiile sale apar, în lumina progreselor ulterioare, cu totul remarcabile. În
folcloristică, lingvistică comparată, dialectologie, stilistică, etnografie, eruditul este un
precursor. Ce urmăreşte el este definirea unui ethos, cu o anvergură intelectuală dezvoltată
progresiv de iluminişti, paşoptişti, junimişti, apoi de generaţia ´27 (Mircea Eliade, Constantin
noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu).
Opera este şi un izvor istoric de primă mînă pentru realitatea cunoscută direct de
Cantemir, dar cuprinde şi inadvertenţe, uneori fragmente cu parfum fabulos, unele poate chiar
intenţionate, în legătură cu istoria mai veche. Partizan al monarhiei autoritare, Cantemir vrea să
acrediteze ideea că, în perioada mai veche, Moldova a fost o astfel de monarhie, ceea ce e
inexact (mai introduce şi un document fictiv : cel dat de Ştefan cel Mare unui strămoş al său,
Teodor Cantemir!). Deosebit de semnificativă este atitudinea lui Cantemir faţă de tradiţia
culturală slavo-bizantină. Dedicînd un capitol întreg culturii (Despre literele moldovenilor), el
îşi însuşeşte părerea lui Ureche că pînă la Conciliul de la Florenţa limba şi cultura bisericii au
fost latine şi numai de la Alexandru cel Bun (anacronismul nu-l observă) s-au introdus literele
chirilice. Pînă aici el relata o tradiţie. Interesantă este concluzia proprie :
“Teoctist, fiind bulgar de neam, ca să înlăture şi mai bine orice ferment papistaş din
biserica Moldovei şi să împiedice pe tineri de a citi sofismele latinilor, a sfătuit pe Alexandru
cel Bun să scoată literele latine nu numai din cărţile bisericeşti, ci din toată ţara şi să introducă
în locul lor pe cele slavone. Astfel el a fost primul autor al barbariei care stăpîneşte astăzi
Moldova, prin marele lui zel intempestiv”.
Este cea dintîi negare explicită a tradiţiei slavo-bizantine, considerată o cauză de
înapoiere şi „barbarie“ în raport cu progresele cultural-ştiinţifice ale Europei apusene, şi aici
recunoaştem imediat pe un contemporan al lui Petru cel Mare. Dar acel care citea tatălui său,
tîlcuindu-i în slavonă pe Ioan Gură de Aur, se lepădase în opera sa demult de hainele culturii
slavone, scriind latineşte şi reînnoind astfel tradiţia unei latinităţi ancestrale.
Ceea ce se observă numaidecît din lectura operelor lui Cantemir scrise în Rusia este
spiritul de continuitate în raport cu progresele şi limitele anterioare ale culturii româneşti. Este,
într-adevăr, aproape un miracol cum Dimitrie Cantemir, care la vîrsta formării sale pleacă din
ţară şi care nu stă efectiv în Moldova, după aceea, decît 3 ani şi opt luni, a reuşit să-şi asimileze
desăvîrşit progresele, spiritul şi aspiraţiile culturii româneşti din vremea sa. El cunoaşte
amănunţit pe Ureche şi pe cei doi Costini (Miron şi Nicolae), dar foloseşte şi cronica Ţării
Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc) dezvoltînd – fără să-l fi citit – ideile şi preocupările
Stolnicului Cantacuzino. Descrierea Moldovei, operă de erudiţie, orizonturi şi compoziţie fără
precedent în cultura română, este totuşi în esenţă o reluare, la un nivel superior, a lucrării lui
Miron Costin, De neamul moldovenilor, şi o desăvîrşire a Cronicii polone. Ideile fundamentale
sînt şi ele aceleaşi : latinitatea limbii şi a poporului român.
Primă schiţă de caracterizare psiho-etnică a românior, capitolul intitulat Despre
năravurile moldovenilor ia în discuţie mentalităţi şi moravuri, cu un ton echilibrat, avid de
plauzibilitate. Astfel, compatrioţii s-ar defini prin semeţie, plăcere de a vorbi mult,
predispoziţie spre ceartă, generozitate, ospitalitate, înclinare spre ospeţe prelungite, cu vin din
belşug, rezistenţa la alcool fiind chiar un fel de virtute naţională. Pe de altă parte, constată
monografistul, moldovenii sînt disimulaţi, inconsecvenţi, dispreţuitori de învăţătură, ca şi
arhaici, elementari, refractari la nou şi fatalişti. În plus, dovedesc irascibilitate şi aroganţă.
Însăşi bogăţia naturală a ţării i-ar predispune la lene, fertilitatea inimaginabilă creînd prilejul
pictorului animalier, exersat în Istoria ieroglifică, să dea pagini fastuoase stilistic. Moldova
constituie un adevărat pentru specii stranii, motivul naturii abundente fiind preluat de
Sadoveanu în mai multe texte.
 Cantemir se arată interesat de obiceiuri şi tradiţii, unele precreştine ; se oferă date
despre dansuri, ceremonii de logodnă şi de nuntă (este citată o oraţie), despre rituri funerare,
practici magice (Căluşarii) ca şi despre diverse zeităţi : Drăgaica, Dracul în vale, Ursitele,
Frumoasele, Sînzienele, Joimăriţele, Striga sau Tricoliciul. Din tradiţia literară, autorul remarcă
doina, bocetul, colinda, descîntecul (la un moment dat, se citează două versuri din poemul lui
M. Costin, Viiaţa lumii). În capitolul Despre limba moldovenilor, Cantemir evidenţiază
fenomenul palatalizării labialelor, comentează deosebirile dintre graiul moldovenesc şi cel
muntenesc şi remarcă rolul marilor centre politice, economice şi culturale în evoluţia limbii :
„Limba cea mai curată e împrejurul Iaşilor” pentru că în preajma Curţii domneşti sînt oamenii
„mai culţi”.

Istoria imperiului otoman

O altă operă fundamentală a lui Cantemir, Incrementa atque decrementa aulae
othomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), terminată şi ea în 1716, izvorăşte din
aceeaşi preocupare a eruditului, de a crea o opinie publică favorabilă intervenţiei creştine în
Moldova şi eliberării românilor de sub jugul otoman. Trebuia demonstrat convingător şi
ştiinţific faptul că imperiul turcesc a intrat în descompunere, că el poate fi lichidat printr-o
intervenţie energică, iar popoarele pe care le ţine în stăpînirea sa eliberate. Opera – scrisă în
latineşte – ţinea să dezvăluie tocmai secretele unei lumi a cărei faţadă era încă impunătoare, şi
de aceea, dacă pentru perioada „creşterii“ (socotită pînă la 1672, cucerirea Cameniţei),
Cantemir se mulţumeşte a traduce din turceşte o compilaţie otomană de mîna a doua,
completînd-o însă cu extrem de preţioase adnotări personale, pentru partea privind decăderea,
el dă operei caracterul unor memorii personale asupra unei realităţi pe care printre puţinii din
Europa o cunoştea aşa de bine şi cu un ochi experimentat pe atîtea planuri. Valoarea operei
rezultate, citată încă şi astăzi, stă în bogăţia de informaţii din sursă directă pe care o cuprinde.
Din acest punct de vedere, ea poate fi aşezată alături de Jurnalul siberian şi Descrierea Chinei,
operele spătarului Nicolae Milescu.
Dar ecoul ei imediat, într-un moment în care politica rusă avea cu totul alte preocupări
decît reînceperea războiului cu turcii, n-a putut fi eficient. Abia după moartea lui Cantemir, fiul
său Antioh, numit ambasador la Londra, a luat cu sine manuscrisul tatălui său şi l-a dat
pastorului N. Tindall, care l-a tradus în engleză. Ediţia engleză din 1734–1735, urmată de o a
doua ediţie în 1756, apoi versiunea franceză din 1743 şi cea germană din 1745, au făcut din
numele lui Cantemir o glorie a istoriografiei şi orientalisticei europene. Cartea devine un
„oracol“ (expresia aparţine lui Hammer, care a încercat, după un secol, să o scoată din
circulaţie) căruia i se adresează toţi cei dornici să se iniţieze în realitatea otomană. Nu numai
oamenii de ştiinţă o consultă, ci şi scriitori celebri : Voltaire (în celebrul Essai sur le moeurs…,
unde-l citează de două ori pe Cantemir şi-l foloseşte larg), Byron (în Don Juan), Victor Hugo.
Deşi între opera lui Cantemir şi a lui Montesquieu nu există – s-a dovedit – nici o
legătură, deşi ea nu poate fi socotită expresia unei filozofii a istoriei asemănătoare celei
conţinute în celebra operă a iluministului francez, nu e mai puţin adevărat că Dimitrie Cantemir
a avut presimţirea unei veritabile filozofii a istoriei, pe care a schiţat-o, înainte de a-şi încheia
lucrarea despre imperiul otoman, în mica scriere latină Monarchiarum pkysica examinatio
(Interpretarea naturală a monarhiilor), compusă în 1714. Concepţia expusă acolo urmăreşte a
sugera, de asemenea, începutul sfîrşitului stăpînirii otomane : marile monarhii parcurg cicluri
de creştere, culminare şi descreştere, care nu înseamnă doar expansiune şi regresiune
teritorială, ci înflorire generală şi apoi declin, disoluţie. Dinamica istoriei este tradusă
deocamdată în concepte religioase tradiţionale, dominante încă în societatea vremii. Dar ideea
esenţială este că istoria nu stă pe loc, şi colosul ce ţine sub apăsare ţările române este
condamnat la pieire.
Partea I prezintă începutul istoriei turceşti în Asia Mică. Popor războinic, dornic de a
se afirma, turcii susţin numeroase campanii militare, culminînd cu luarea Constantinopolului
(1453) şi pătrunderea în Europa. Autorul nu ascunde calităţile unor mari sultani. Succesele
militare se datorează vieţii simple şi aspre, vitejiei barbare, brutalităţii şi cruzimii coroborate cu
exemplul oferit de conducătorii care trăiau ca şi ostaşii lor. Se urmăreşte apoi procesul de
constituire a unei culturi musulmane specifice, prin expansiunea asupra popoarelor arabe,
înrudite cu turcii, şi asupra unor regiuni din Asia ale Imperiului bizantin. Pe de altă parte, se
arată că multe victorii turceşti trebuie puse pe seamadiscordiei dintre principii creştini.
Partea a II-a cuprinde relatarea evenimentelor petrecute sub ochii autorului. Uneori
expunerea capătă forma de amintiri. De aceea, tabloul descreşterii este mai interesant. Găsim,
în plină evoluţie, mai multe ppersonalităţi din lumea politică a Constantinopolului, diplomaţi
străini, figuri pitoreşti. În toată cartea sînt diseminate şi elemente de istoria românilor, pe
coordonatele conflicteor cu Poarta (episoade cu Ştefan cel Mare sau Ion Vodă cel Cumplit). Pe
cititorul actual îl pot atrage datele care circumscriu un athos turcesc : „Turcii nu-şi fac nici un
scrupul de a încălca tratatele încheiate şi jurămintele lor”. Este reţinută predispoziţia spre
duritate, spre invaziile prin surprindere. O caracteristică inconfundabilă o reprezintă înclinaţia
spre lux şi opulenţă. Cît despre atribute ca lăcomia, corupţia şi capacitatea de a ţese intrigi, se
cere o lectură în paralel a acestei monografii şi a romanului Istoria ieroglifică, unde turcii
(peştii) alimentează conflicte şi profită cît pot de pe urma lor.

LITERATURA PREMODERNĂ

Coordonate mentalitare ale secolului al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea apare, îndeobşte, calificat drept „secolul filosofiei”.
Comandamentele cognitive şi comportamentale formulate de Immanuel Kant – „Îndrăzneşte să
ştii !” şi „Îndrăzneşte să te slujeşti de propria-ţi raţiune !” – vor domina mentalitatea
iluminiştilor. Ei vor dori să ilustreze preceptele acestea şi se vor lansa în proiecte ambiţioase,
de anvergură, pentru care emblematică rămîne Enciclopedia, coordonată de Denis Diderot,
avîndu-l ca adjunct pe d´Alembert. Între autorii monumentalei lucrări, al cărei prim volum
apare în 1751 (pentru a se încheia în 1772) se numără spirite bine prizate în spaţiul românesc :
Montesquieu, Voltaire, d´Holbach, Helvetius, Rousseau, Marmontel, Condillac. Setea de
cuprindere manifestată de enciclopedişti – secolului XVIII i se mai spune, de altfel, şi secolul
Enciclopediei – corespunde unei mutaţii în planul mentalităţii faţă de epoca precedentă, mai
precis unui concept nou : spiritul de toleranţă. În numele său, şi pe axă antidogmatică, se va
putea discuta de o efectivă emancipare a gîndirii.
 Pentru a înţelege esenţa mutaţiei de sensibilitate, să procedăm la o scurtă comparaţie.
Secolul al XVII-lea, cunoscut de cronicarii noştri, se întemeia pe instituţii a căror legitimitate şi
autoritate nu fuseseră încă zdruncinate de filosofi. Biserica romană trecuse peste Reformă, şi,
pînă la urmă, o accepţie specifică, „tare”, a autorităţii, se va solda cu un exces regal : revocarea
Edictului de la Nantes (1685). Prin această dovadă de absolutism din partea lui Ludovic al
XIV-lea nu mai sînt acceptaţi protestanţii (hughenoţii), cu alte cuvinte regele nu vrea să mai
tolereze mai multe confesiuni religioase. În secolul al XVIII-lea, legitimitatea oricărei instanţe
este pusă în criză. Nu scapă nici Biserica sau regalitatea. Nu există drept divin, susţine
Rousseau, ci doar o delegaţie, un contract social între conducător şi supuşi, contract ce poate fi
revocat în cazul prestaţiei necorespunzătoare a uneia dintre părţi. Eliberaţi de dogma supunerii
necondiţionate, cetăţenii vor răspunde excesului regal, cu un exces tipic popular, concretizat în
mişcarea revoluţionară franceză, a cărei culme o reprezintă decapitarea lui Ludovic al XVI-lea,
în 1793 (evenimente descrise, de pildă, de Victor Hugo, în Quatre vingt treize, roman
binecunoscut în România).
Originea Iluminismului trebuie căutată, din punct de vedere istoric şi politic, în
revoluţia burgheză din Anglia şi votarea, în Parlament, a Declaraţiei drepturilor (1688), după
care ideile noului curent s-au răspîndit şi în celelalte ţări dezvoltate ale Europei. Din punct de
vedere cognitiv, Iluminismul se revendică de la empirismul englez şi de la Spinoza, iar dincolo
aceste surse, din cartezianism. Principiul îndoielii rodnice postulate de Descartes (Dubito, ergo
cogito, cogito, ergo sum) evoluează spre relativizarea autorităţii de orice fel. Spinoza va spune
că monarhia e arta de a-i înşela pe oameni, iar religia se dovedeşte o masă imensă de erori şi
prejudecăţi şi ar fi rămas numai un indiciu de debilitate a spiritului omenesc, dacă n-ar fi fost
manipulată de monarhie. Deşi domină spiritul antireligios (de fapt, anticlerical, îndreptat
împotriva abuzurilor oamenilor Bisericii), există totuşi o legătură între religie şi iluminişti, fie
ei deişti sau atei, în două puncte. Mai întîi, idealul politic este asemănător, de tip cosmopolit :
şi creştinismul preconizează o singură turmă şi un păstor. În al doilea rînd, şi iluminismul, şi
creştinismul au un ideal umanitarist, concretizabil în expresia „iubeşte pe aproapele tău”.
Negîndu-se dreptul divin, se preconizează suveranul ideal, pe baza ideii că, înainte ca
filosofii să ajungă regi, e tot timpul ca regii să ajungă filosofi. Ca exemple de monarhi luminaţi
(ideali) figurau, în epocă, Frederic II al Prusiei, Ecaterina II a Rusiei şi Iosif II al Austriei. Nu
doar enciclopediştii au difuzat proiectul conducătorului optim, ci şi unii scriitori de importanţă
redusă, dar favorizaţi de împrejurări, precum Lanjuinais (autor al mediatizatei lucrări Le
Monarque accompli), elogiator al lui Iosif II şi receptat, în această ipostază, de Şcoala
Ardeleană. Lanjuinais recunoaşte unui monarh echipat bine sufleteşte şi dreptul de ocrotire a
popoarelor străine.
În privinţa limbii, idealul iluminist este unul cosmopolit, ca şi cel referitor la patrie.
„Tout homme est libre de se choisir une patrie” , se susţinea, căci patria e un simplu accident.
Limba ar trebui să fie universală, pledau enciclopediştii, pentru că astfel ar deveni posibilă
cunoaşterea adevărată şi s-ar evita greşelile (ce derivă din traducere şi interpretare). Încrederea
nelimitată în posibilităţile raţiunii, în ordonarea geometrică a vieţii, cu identificarea şi
eliminarea surselor de eroare, a dus pînă la precizarea momentului cînd omenirea va atinge
perfecţiunea : anul 2440.
Dimensiuni româneşti ale iluminismului
Şi pentru spaţiul românesc, Luminile au însemnat reluarea temelor umaniste, de data
aceasta cu tratare ştiinţifică, pozitivistă. Tema identităţii naţionale, mai ales, revine cu aparat
critic îmbogăţit şi sincronizat cu noile realităţi continentale. Asistăm, practic, la un proces de
redimensionare a continentului, de la mica la marea Europă, cînd evenimente ca al doilea
asediu al Vienei (1683) şi Pacea de la Karlowitz (1699) generează un val de interes pentru o
zonă aflată atîta vreme în sfera de autoritate a Imperiului otoman. Spiritul de toleranţă
propulsat de filosofii Luminilor face ca vocile intelectualilor din estul Europei să se audă mai
bine. Deja Cantemir, în Divanul, captase şi dezvoltase ideea indiferenţei faţă de dogme şi
restricţii, dovedind receptivitate la mersul ideilor europene.
Istoriografia polarizează interesul intelectualilor români, ca şi anterior, cu diferenţa că
erudiţia iniţială devine acţiune. Se pun două probleme simultan : crearea operelor şi difuzarea
lor. Axa discuţiilor, cum se poate vedea şi în Ţiganiada, este convertirea unui sistem filosofic
(cel raţionalist, pozitivist) într-unul social. Specific românesc este, acum, dinamismul
excepţional al afirmaţiei : în limite cronologice restrînse se străbat spaţii parcurse de alţii în
secole în filologie, istorie, poezie. Putem considera că Iluminismul românesc începe în 1779,
cînd se tipăreşte prima volum cu litere latine – Carte de rogacioni, de Samuil Micu. După
Iorga, mişcarea debutează în 1780, cu Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
redactată pe ideea de întreprindere culturală de interes naţional. Este însă posibil să considerăm
chiar o dată anterioară : în 1778, Samuil Micu publică Brevis historica notitia, scrisă la
solicitarea intelectualităţii române, cu intenţia de a elucida problema originii naţiunii, printr-un
excurs istoric de la începuturi pînă în contemporaneitate. Redactarea în latină asigura circulaţia
cărţii, care, de fapt, este prima încercare de sinteză asupra istoriei românilor. Interesul pentru
ideaţia iluministă apune, la noi, odată cu 1829, anul cînd apar primele traduceri dintr-un
romantic – Meditaţiile lui Lamartine.
Dar mişcarea de emancipare a românilor începe mai devreme, în 1701, cînd Atanasie
Anghel e sfinţit, în Transilvania, ca episcop greco-catolic, în urma promisiunii Cuţii imperiale
de la Viena că trecerea românilor la catolicism va atrage şi drepturi sporite pentru ei. Cel mai
dinamic succesor al lui Anghel s-a dovedit a fi ioan Inochentie Micu-Klein (unchiul lui Samuil
Micu), care a mutat reşedinţa episcopală la Blaj, dezvoltînd oraşul ca centru de cultură.
Activitatea lui Micu Klein explică multe dintre evenimentele ulterioare, pe traseul luptei
ardelenilor pentru afirmarea identităţii. Pretextul invocat în permanenţă de nobilimea maghiară
în refuzul ei obstinat de a permite accesul românilor la drepturi era înapoierea acestora. Nici
după 1701, anul unirii unei bune părţi a aredelenilor cu Biserica Romei, nu li s-a schimbat
statutul de etnie „tolerată”. De fapt, lucrurile se păstrau astfel, adică umilitoare pentru românii
majoritari, din 1437, cînd actul numit Unio Trium Nationum stipula că există doar trei etnii cu
drepturi în Transilvania : maghiarii, saşii şi secuii. În replică la acuzaţia de „înapoiere”, Micu-
Klein, cea mai lucidă conştiinţă a epocii (după Blaga 1966 ”cel mai de seamă om politic pe
care l-a dat neamul românesc din această ţară transilvană”), a iniţiat o acţiune fără precedent de
luminare a poporului. A transformat Blajul într-un orăşel al şcolilor, dar nu i-a fost dat să
inaugureze el însuşi activitatea şcolară, întrucît a fost chemat, în urma repetatelor memorii pro-
româneşti trimise împăratului, la Viena, apoi la Roma, de unde nu i s-a mai permis să se
întoarcă. Gîndul său a biruit, cum spune cronicarul – urmaşul său, Petru Pavel Aaron, a adus
şcolile blăjene la asemenea prestigiu, încît, mai tîrziu, Eminescu va numi oraşul „mica Romă”.
Iorga explică atitudinea patriotică a Şcolii ardelene, de renaştere a conştiinţei naţionale, tocmai
prin excelenţa şcolilor blăjene. Aşadar, mişcarea intelectuală a precedat programul politic.
Cel mai de seamă act politic pe traseul emancipării ardelene a fost Supplex Libellus
Valachorum Transsilvaniae (Apelul românilor transilvăneni) din 1791, sinteză a revendicărilor
româneşti care denunţau reformismul iosefinist, ezitant, cu decalaje între documente şi fapte.
De pildă, oficial, în 1785, proclamaţia împăratului Iosif II decreta desfiinţarea iobăgiei, ca
măsură impusă de răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Totuşi, de fapt, iobăgia va fi abolită în
regiunile româneşti abia în 1848.
Actul politic a fost susţinut prin celelalte direcţii ale Şcolii Ardelene : ideologică, social
culturală şi literară propriu-zisă. Ideologia s-a concretizat în lucrări istorice (S. Micu – Istoria
şi lucruirle şi întîmplările românilor, Gheorghe Şincai – Hronicul românilor şi al mai multor
neamuri, P. Maior – Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Ion Budai-Deleanu – De
originibus populorum Transylvaniae) şi lucrări filologice, concepute în virtutea ideii că
progresul naţional fără un instrument lingvistic evoluţia este cu neputinţă. Dintre acestea
amintim : Micu şi Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, prima gramatică a
limbii române, redactată în latină, pentru a fi accesibilă şi celorlalţi savanţi, Maior – Dizertaţie
pentru începutul limbii române şi Dialog pentru începutul limbii române între nepot şi unchi,
Micu, Maior et alii – Lexiconul de la Buda, 1825, primul dicţionar al limbii române
(etimologic). S-au înregistrat şi alte eforturi de a norma limba română, prin Dimitire
Eustatievici, Ienăchiţă Văcărescu, Radu Tempea, Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici Loga,
Ioan Alexi sau Ioan Piuariu Molnar.
În domeniul social-cultural, mişcarea de emancipare trebuie explicată prin iniţiativa
înfiinţării de şcoli, prin tipărirea de manuale şi de cărţi de popularizare a ştiinţei. Şincai a pus
bazele a peste trei sute de lăcaşuri de învăţămînt, continuînd astfel proiectul lui Micu-Klein.
Pentru că se interzice activitatea episcopilor pe teren naţional, mişcarea naţională se
retranşează în domeniul culturii, avînd ca urmare imediată creşterea numărului de intelectuali,
în general, şi anume de formaţie laică, în special.
Direcţia literară a Şcolii Ardelene va înregistra doar producţii izolate, deşi capodopere
ale genului : I. Budai Deleanu, cu epopeea Ţiganiada şi poemul epic Trei viteji. Ardealul va
rămîne, iată, epic şi erudit, în vreme ce liricul va fi cultivat în Ţara Românească (prin
Văcăreşti) şi în Moldova (prin Conachi).

Corifeii
Definitorie pentru activitatea acelora care au fost consideraţi „corifeii“ Şcolii Ardelene
– şi a determinat însăşi adoptarea noţiunii de „şcoală“ în istoriografia literară modernă – este
admirabila lor capacitate de a concerta, de a simfoniza însuşirile şi tezaurele de cunoştinţe.
Diferiţi ca temperamente, talente şi traiectorii biografice, Samuil Micu (1745–1806), George
Şincai (1754–1816), Petru Maior (1761–1821) şi Ion Budai-Deleanu (1760–1820)
conceptualizează unitar, în spirit civic şi patriotic. Ceea ce unul începe, ceilalţi împlinesc,
continuă, propagă. În fiecare conştiinţă programul de preocupări şi de teme tratate trăieşte
integral, chiar dacă unul este mai ales filolog, altul mai ales istoric, un al treilea polemist şi
propagandist, iar ultimul beletrist. S-a crezut multă vreme că Budai-Deleanu face figură
oarecum aparte, datorită înclinaţiei sale „frivole“ către muza eroi-comică şi fiindcă vasta sa
operă a rămas – exceptînd cîteva opuri juridice editate anonim – în cufărul de manuscrise din
care doar Ţiganiada, cu alte cîteva titluri, a evadat, mult mai tîrziu. Cercetările din ultimii ani
sînt pe cale să descopere însă în Budai-Deleanu un filolog, un istoric şi un gînditor social-
politic de talia celor cu care s-a simţit totdeauna solidar, indiferent de meleagurile îndepărtate
pe unde a trebuit să-şi petreacă mare parte din viaţă.
Prin cuvintele profunde ale lui Blaga găsim mai rapid motive să stimăm eforturile
excepţionale ale unor conştiinţe încă destul de puţin cunoscute şi apreciate : „Cărţile erau
pentru ei cărămizi pentru zidirea lumii ... erau frămîntaţi de cugetul foarte lucid că trebuiau în
răstimpul unei vieţi să ridice la înălţimea unui «veac prealuminat» un popor rămas cu secole în
urmă. Ei se simt chemaţi să împlinească năvalnic ceea ce istoria neglijase vreme de o mie de
ani. Aveau conştiinţa că pun pîrghia ca să înalţe la nivelul de lumină al secolului un masiv de
munţi scufundat în tenebre. O întreagă lume a spiritului trebuia clădită, la repezeală, ca să
răscumpere istoria pierdută. «Cartea» şi «învăţătura» erau pentru ei mijloacele unui salt istoric,
ce trebuia grăbit şi stimulat pe toate căile. E vorba de un adevărat mesianism al cărţii” (Blaga
1966 : 128-129). Într-adevăr, sintagme ca „să ridice” (respectiv să sincronizeze),
„răscumpăarrea istoriei pierdute”, „salt istoric” caracterizează extrem de bine specificul
iluminismului românesc.

Samuil Micu
Rolul de a face o demonstraţie teoretică vizînd întreaga structură a limbii, în spirit
civic-patriotic, îi revine lui Samuil Micu. Miron Costin intuise necesitatea, dar n-avusese
mijloace să o înfăptuiască. După ortografie, Micu cheamă gramatica în rîndurile luptătorilor
pentru renaşterea naţiunii române. Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, tipărită în
1780 – prima gramatică tipărită a limbii române (a lui Ienăchiţă Văcărescu se va tipări în 1787)
– a fost scrisă în latineşte, ca sa devină accesibilă tuturor savanţilor vremii.
Istoria este a doua armă pe care Samuil Micu înţelege să o mînuiască în demonstrarea
drepturilor româneşti şi călirea conştiinţei de sine a românilor din Transilvania şi a românimii
în genere. Inochentie Micu-Klein se mulţumise cu Hronicul... lui Cantemir. Nepotul său
concepe planul grandios de a scrie o istorie a tuturor românilor de la origini pînă în vremea sa,
coborînd (şi este inovaţia Şcolii Ardelene, anticipată de Miron Costin) chiar pînă la
întemeierea Romei. Erudit cu o forţă de muncă ce uluieşte (şirul traducerilor sale, printre care
Biblia, este impresionant), el ne-a lăsat în Istoria, lucrurile şi întîmplările românilor, în patru
tomuri (scrisă în ultima parte a vieţii), cea mai vastă construcţie de acest gen încercată pînă
atunci. Condiţia de pionierat a lui Samuil Micu nu i-a permis să ridice edificiul la înălţimea
aspiraţiilor ; fapt e că întîia istorie a tuturor românilor, act de profunde semnificaţii, a fost
încercată de el, cunoscător al întregii istoriografii româneşti ce-i precedase. Realizarea acestei
istorii se va împlini mult mai tîrziu, cînd Nicolae Iorga va da, în 1905, în limba germană, cea
dintîi expunere unitară a istoriei româneşti.
Principala operă istorică a lui Micu n-a fost accesibilă contemporanilor decît prin cele
40 de pagini de la început apărute în Calendarul de la Buda pe 1806 sub titlul Istoria, lucrurile
şi întîmplările românilor pre scurt. Aşezată şi din mulţi vechi şi noi scriitori culeasă şi scrisă.
Dar ea a servit ca îndemn lui Şincai. Tot greu accesibilă a rămas o Istorie a românilor cu
întrebări şi răspunsuri, redactată în 1791 – cea dintîi încercare de a pune istoria naţională în
propoziţii de catehism –, precum şi prima operă istorică a lui Micu scrisă în latineşte şi
terminată în 1778, Brevis historica notitia originis et progressu nationis Daco-Romane seu ut
quidem barbaro vocabulo appellant valachorum ab initio usque ad seculum XVIII, tipărită
integral abia în 1963, sub titlul Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor. Cum arată editorul, ea
„nu este decît un rezumat al operei sale anterioare Brevis historica notitia... completată cu date
noi pînă la zi şi cu capitole noi ce lipsesc în celelalte istorii ale sale ; ea este, prin conţinutul de
idei, cea mai de seamă lucrare istorică a lui Samuil Micu. Găsim aici, într-adevăr, sub formă
concentrată, toată istoriografia Şcolii Ardelene, şi nu numai a ei, ci întreaga concepţie asupra
istoriei noastre, racordată la istoria romanilor şi începută „ab urbe condita“, cum se vor scrie în
vremea lui Heliade şi Cuza manualele şcolare de istoria românilor. Se scontau astfel aceleaşi
efecte morale pe care le urmărea Miron Costin cînd evoca, în De neamul moldovenilor, măreţia
strămoşilor romani şi dădea cîteva noţiuni de istorie română. Samuil Micu rezervă un paragraf
şi istoriei culturii, trasînd prima schiţă de istoria literaturii române, cu nume de cărturari din
toate ţinuturile. El îl anticipează astfel pe Petru Maior.
Capitole însemnate din Scurtă cunoştinţă... şi un întreg volum din Istoria, lucrurile şi
întîmplările românilor sînt rezervate istoriei bisericii din Transilvania. De fapt, este vorba, în
ambele opere, de întîia încercare de a scrie o cronică a Transilvaniei la nivelul celor existente
deja, încă din secolul al XVII-lea, pentru Ţara Românească şi Moldova. Samuil Micu ne apare
astfel ca primul istoric român al Transilvaniei, depăşind cu mult scurtele notaţii din descrierea
lui Nicolaus Olahus (Hungaria). Istoria bisericii transilvane este – indirect – istoria românimii
transilvane. Micu evocă, după izvoarele maghiare, pe legendarii voievozi ai românilor,
cucerirea maghiară a Transilvaniei, într-un cuvînt el abordează istoric marile probleme de
actualitate din vremea sa, originile stărilor de lucruri împotriva cărora luptau corifeii Şcolii
Ardelene. Dacă unchiul său, Inochentie, trasase programul politic şi social al mişcării, nepotul
Samuil fixează întreaga tematica şi emite principalele teze ale activităţii ştiinţifice şi culturale,
de la filologie pînă la filosofie. Personalitatea sa, titanică prin forţa de muncă şi intuiţia
imperativelor ceasului, este încă în umbră numai fiindcă cea mai mare parte a operei este
practic necunoscută marelui public şi greu accesibilă cercetătorilor.

Gheorghe Şincai
 Adevăratul istoric al Şcolii Ardelene (scrieri istorice în manuscris a lăsat şi Budai-
Deleanu) a fost însă Gheorghe Şincai. El este considerat un Nicolae Iorga al veacului al XVIII-
lea, pasionat strîngător de documente pe oriunde umbla (Viena, Roma, Buda, toată
Transilvania), din care a alcătuit cea dintîi colecţie de documente privind istoria românilor, în
26 de volume rămase în manuscris. Din ele a selecţionat şi voia să tipărească trei, sub titlul
Rerum spectantium ad Universam gentem daco-romanam seu valachicam summaria collectio
ex diversis auihoribus facta. Pe acest material documentar şi pe o uriaşă cantitate de izvoare
istorice el a alcătuit Hronica românilor şi a mai multor neamuri, încît au fost ele aşa de
amestecate cu românii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora fără de ale altora nu se pot
scrie pre înţeles, cel mai complex edificiu de erudiţie al istoriografiei româneşti pînă la opera
lui Nicolae Iorga, monumentul istoriografiei Şcolii Ardelene. Este o lucrare de informaţie dar
şi de polemică ştiinţifică cu toţi istoricii străini ce se specializaseră în combaterea tezelor
vechimii şi continuităţii românilor din Dacia. Cercetarea depăşeşte interesul strict local,
extinzîndu-se în partea de sud-est a continentului. Se preocupă şi de românii de peste Dunăre,
de „cuţovlahi“. „Această operă e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai
cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai
îmbelşugate, la care se recurge încă astăzi şi se va recurge încă multă vreme“, afirmă Nicolae
Iorga. Metoda lui capătă, astfel, valenţele moderne ale confruntării de izvoare şi ale
interpretării istorice. Deşi Iorga îi contesta talentul literar, Hronica… lui Şincai are adeseori un
stil direct („Cetitoriule bune, doară nu te vei scîrbi, de-ţi voi spune aici un lucru despre carele
tac alţi autori“), la un moment dat, exprimîndu-se în versuri :
Vezi pînză cît e de mare,
Şi cîtă face stricare !
Tătarii creştini robesc,
Pre unguri mai sodomesc !
Luciditatea autorului şi atitudinea de frondă faţă de biserica romană sînt remarcabile,
Şincai privind „unirea“ cu Roma (înfăptuită, ne amintim, de episcopul Athanasie Anghel, 1n
1701) cu ochi de laic şi judecînd-o potrivit eventualelor ei roade pozitive sau negative pe linia
intereselor naţionale şi sociale ale poporului român din Transilvania. „Ce vreu arhiereii
aceştia? – se întreabă el la un moment dat. Sa te înveţe să-şi prindă partea pre lumea aceasta,
au să te ducă la ceriuri ? Nu crede, o române ! pentru că numai punga ta o vroesc, ca să-şi
împle pungile lor, şi tu să rămîi rob...“. Aceasta, după ce, la anul 1236, autorul notase :
„Creştinii în timpurile de acum se mînca unul pe altul, şi aceasta o făcea din îndemnul
arhiereilor celor mai mari, carii numai întru aceea se sîrguia, ca să-şi lăţească domniile, iar nu
adevărul, nici credinţa şi dragostea creştinească“. Preocupat de unitatea poporului român din
Transilvania, Şincai îndeamnă pe uniţi să se ţină de obiceiurile lor răsăritene. De altfel, pentru
Şincai moştenitorii legitimi ai Imperiului roman de Rasărit nu sînt grecii, ci românii : „[...] prin
luarea Ţarigradului de turci s-au stins cu totul împărăţia strămoşilor noştri, carea ei cu multă
vărsare de sînge, dar cu mai multă dreptate o cîştigaseră pe seama noastră a românilor, ca pe
seama unor nepoţi, nu pre seama grecilor, cari fără vreo cădinţă şi numai cu vicleşug au rapscit
împărăţia, ba şi numele de la noi : căci grecii nu sînt romani de viţă, precum sunt românii“.
Mustind de seva spiritului şi limbii populare, în ciuda aspectului analitic (nu izolat în epocă,
fiindcă asemenea gen de istoriografie se practica şi în alte ţări), Hronica lui Şincai este pentru
opera ştiinţifică a mişcării ceea ce Ţiganiada este pentru beletristică – un reper. Destinul le-a
fost, din nefericire, aproape asemănător.
În 1806, Şincai, încurajat de episcopul Vulcan de la Oradea, începe a-şi tipări Hronica
sa ca supliment la Calendarul de la Buda, cu o urmare în 1809. Dar în acelaşi an, publicarea e
întreruptă de cenzură. Retras în casa familiei Vass, la foştii săi elevi, într-un sat din ţinutul
Caşovei, Şincai se întoarce în Transilvania cu versiunea latină a Hronicii, spre a o supune
cenzurii. Există mărturii că „el umbla pretutindeni cu manuscrisele în desagă, ca şi cum şi-ar fi
purtat propria sa viaţă, material şi simbolic obiectivată, pe umeri“. Dar cenzorul maghiar ar fi
dat celebra sentinţă : „Opus igne, author patibulo dignus“ („Cartea e demnă de foc, autorul de
furci“). Abia în 1853 va fi tipărită Hronica, la Iaşi, însă figura de mucenic a lui Şincai a fost
evocată, încă din 1841, de Mihail Kogălniceanu, care îl citise în manuscris, înnodînd astfel
firul rupt al strădaniei cronicarului de istoriografie română modernă.

Petru Maior
Dar acolo unde unul se oprea în faţa stavilelor, momentan de netrecut, altul prelua
ştafeta şi o ducea mai departe. Ceea ce Şincai n-a reuşit să facă, a izbutit Petru Maior, căruia i
se potriveşte tot aşa de bine ca şi lui Budai-Deleanu epitetul de „voltairian“ dat de Dimitrie
Popovici. Într-adevăr, Maior este spiritul prin excelenţă „iluminist“ al Şcolii Ardelene, stăpîn
pe o inteligenţă de acută mobilitate, polemist pasionat, versat în lupta de idei, mînuind ironia
ca pe o spadă, autor de cărţi şi de mici libelle făcute să pătrundă în mase şi să incendieze
minţile. Ca şi filologiei, el a dat istoriei aceeaşi haină suplă, ştiind să concentreze spiritul şi tot
ceea ce era înnoitor, mobilizator în istoriografia Şcolii Ardelene. Cu o erudiţie mai restrînsă,
dar cu o vervă de care numai Budai-Deleanu a mai dispus, el a făcut de fapt un prim bilanţ al
mişcării, atît pe plan filologic cît şi istoric, şi din fericire a reuşit să-şi publice acest bilanţ,
devenind astfel un director de conştiinţă al generaţiei lui Heliade şi Bălcescu.
Opera principală a lui Maior este Istoria pentru începutul românilor în Dachia (Buda,
1812). Cartea are 25 de capitole, dintre care ultimele patru sînt consacrate românilor de peste
Dunăre. Autorul susţine originea pur romană a poporului român, aducînd în sprijinul tezei sale
o serie de argumente de ordin istoric, filozofic şi psihologic. El presupune că în urma luptelor
înverşunate cu romanii, bărbaţii daci au fost exterminaţi, iar femeile au fugit la sarmaţi, Dacia
fiind astfel colonizată cu romani puri. În schimb, Maior argumentează că ungurii, care au
năvălit mai tîrziu în Europa, ocupînd Panonia, au fost siliţi să se însoţească cu femei de rasă
străină : ruse, române, bulgare, grece, întrucît ale lor fuseseră toate ucise de pecenegi, cînd au
trecut prin Moldova. Cu aceasta, Maior voia să răspundă unor istorici sau publicişti
tendenţioşi, care invocau, ca o chezăşie de nobleţe, aşa-zisa „puritate a rasei maghiare“. În cea
de-a doua problemă importantă abordată, cea a continuităţii românilor în Dacia, istoricii nu
confirmă că „poruncă şi sila de la împăratul Aurelian să fi fost ca romanii toţi, sau cea mai
mare parte, să iasă din Dachia şi să treacă peste Dunăre în Misia, precum şi aceea că vreo
ghintă varvară pre aceiaşi înadins să-i fi îmbulzit şi să-i fi strîmtorat paşii afară din patria sa“.
Opera lui Maior devine astfel o istorie a poporului român de la origini pînă la marile invazii
barbare. Lucrării din 1812 îi urmează Istoria Besearecei Românilor, atît a cestor dincoace,
precum şi a celor din colo de Dunăre, dată la tipar în 1813, dar apărută abia în 1821, în multe
exemplare cu lipsuri de pagini, iar cartea oprindu-se „acolo unde începea să vorbească de
mizeriile Bisericii unite pe vremea autorolui“. Spiritul polemic al autorului în domeniul
eclesiastic e revelator în Răspunsul la cîrtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru
Maior, Buda, 1814.
Istoria pentru începutul românilor în Dachia are şi două anexe filologice : Disertaţie
pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru literatura cea veche a românilor. În
prima, autorul încearcă să identifice originalul latin, prototipul foarte îndepărtat, în chiar datele
limbii româneşti : „Limba românească e acea limba latinească comună, carea pre la începutul
sutei a doua era în gura romanilor şi a tuturor italienilor“. Dar dacă în Italia, în cursul
veacurilor, s-a alterat, în Dacia Traiană această limbă comună n-a fost schimonosită prin
„limbi varvare“, fiindcă aci numărul romanilor era „cumplit“ şi „nobleţea“ îi împiedica să se
amestece cu „muieri de soi străin“. De unde concluzia : limba românească de astăzi este mai
apropiată de limba latină comună decît italiana sau, în propriii lui termeni : „De vom vrea a
grăi oblu, limba românească e muma limbei ciei latineşti“. În cea de-a doua disertaţie, bazată
pe Descriptio Moldaviae a lui Cantemir, Maior recomandă întoarcerea la alfabetul latin, cel
chirilic fiind admisibil doar în cărţile de cult bisericesc. Aşa cum relevă Blaga 1966, spiritul în
care Maior adînceşte o problemă de specialitate este filosofic şi aceasta îl împinge pe un drum
pur speculativ. Nu mai puţin, el vorbeşte de „ţesătura cea din lontru“ prin care designează
structura fundamentală, interioară, ascunsă a unei limbi, structură în care el identifică un
prototip. Astfel, în Lexiconul de la Buda (1825), Petru Maior scrie : „Limba română, nu numai
în multe cuvinte cari sau nici cum nu sînt în limba latină sau cu altă faţă se află, ci şi în ţesătura
cea din lontru se loveşte cu limba spaniolă, cu a frincilor şi mai vîrtos cu limba italiană“.
Activînd în circumstanţele specifice unei ascuţite lupte ca aceea pe care o duce Şcoala
Ardeleană, Petru Maior a întreţinut polemici vii cu feluriţi adversari, printre care Bartolomeu
Kopitar.

Ion Budai Deleanu

(1760-1820)
Cine pune alături cele două capodopere literare ale secolului al XVIII-lea românesc –
Letopiseţul lui Neculce şi Ţiganiada lui Budai-Deleanu – cu greu ar crede că între ele s-au
scurs numai cîteva decenii, într-atît climatul cultural sugerat de fiecare este radical deosebit,
semnificînd capacitatea de înnoire şi „sincronizare“, pe temelii populare-autohtone, a geniului
creator naţional. Într-adevăr, dacă opera lui Neculce a fost cîntecul de lebădă al literaturii
epocii feudale, Ţiganiada, terminată într-o primă formă înainte de 1800 şi suferind după aceea
doar unele modificări de structură, adaosuri şi înbunătăţiri, poate fi socotită o creaţie a veacului
lui Voltaire, căruia Budai-Deleanu (născut în jurul lui 1760) i-a fost contemporan nu numai
fizic (marele francez a murit în 1778), ci mai ales intelectual. Cum l-a caracterizat G.
Călinescu, autorul Ţiganiadei este „un spirit cu desăvîrşire occidental“, cărturar de întinsă
cultură, cu preocupări de istorie, drept şi filologie, un veritabil „om de litere“. Informat în
clasici, el este totodată bun cunoscător al literaturilor Europei moderne – italiana, franceză,
germană, polonă şi, prin intermediul lor, al altor literaturi între care, sigur, spaniolă.
Frecventator al unor atît de variate laturi ale culturii umane, în care cunoaşterea erudită se
conjuga cu o elevată disponibilitate de creaţie, acest înzestrat „enciclopedist“ român pare să fi
avut cea mai largă şi evoluată cuprindere a conceptului însuşi de „literatură“ – de unde şi
dimensiunea ideologico-artistică a epopeii sale eroi-comice.
Fundamental este şi faptul că această operă a izvorît dintr-un adevărat program, din
voinţa expresă a autorului de a săvîrşi o mutaţie structurală în tradiţia literaturii române, de a
începe o nouă eră literară, după modelul literaturilor occidentale moderne. „Am să-ţi aduc
aminte – citim în rîndurile introductive – că eu învăţînd latineşte, italieneşte şi franţuzeşte,
întru care limbi să află poezii frumoase, m-am îndemnat a face o cercare : de s-ar putea face şi
în limba noastră adecă cea românească [...] ceva asemenea“. Odată cu Budai, confuzia dintre
poetică şi retorică, specifică întregii literaturi vechi, nu se mai produce. În termenii lui
Aristotel, poetica presupunea realizarea frumosului prin inventarea unor universuri ficţionale
verosimile, în vreme ce retorica însemna realizarea frumosului în mod conştient prin ornarea
discursului. Cu Budai, cărturarul (gen Miron Costin sau stolnicul Constantin Cantacuzino)
devine poet, producător de lumi noi, “verosimile”, după Aristotel. Statutul scriitorului, prin
urmare, se schimbă : pentru Costin, de pildă, scriitorul era fie istoric, fie filosof. Homer nu era
poet, ci “vestitul istoric Omir”, subiectul constituindu-l adevărul. Odată cu Budai, libertatea de
creaţie se instaurează cu adevărat în literatura română.
Ţiganiada poate fi citită ca o alegorie centrată pe două motive axiale, drumul şi lupta,
dominate, la rîndu-le, de frica cronică şi de preocuparea pentru hrană. Ţiganii, ca umanitate
preraţională (alegorie a românilor incapabili să-şi concerteze eforturile pentru o cauză
comună), atestă un primitivism definit, prioritar, prin nebunia instinctelor ce generează psihoza
colectivă (scena încăierării atroce din Cîntul XII). Manolescu 1990 parcurge Ţiganiada în cheia
ludicului, combătînd astfel pe Călinescu 1981, care descifra un “poem etnologic”. Dimpotrivă,
susţine Manolescu, nu există o miză propriu-zisă, totul este “farsă pură”, începînd cu ideea
deliberat absurdă de la început (a organiza inorganizabilul, nomadismul, şi a stimula instinctul
naţional la o mentalitate individualistă). Arsenalul parodic, extrem de bogat, e detectabil şi în
figura drumului parcurs greu de ţigani : ei pretind oşteni să-i apere de turci, cer să fie anunţaţi
în privinţa atacurilor, ca să fugă la timp, şi vor să reducă, administrativ, drumul spre Spăteni.
Budai parodiază opera ca maşinărie textuală, dînd vina pe “ce-i şoptea muza”. Amestecînd
ficţiunea cu critica ficţiunii (în multele note de la subsol), Budai furnizează un autentic
metatext, unde regăsim repertoriul cvasicomplet al intertextualităţii : pastişă, şarjă, parodie,
citat, aluzie, comentariu, prefaţă, glosă, autocontestare.
Anticipîndu-se programul Daciei literare, în prologul Ţiganiadei se sugerează valoarea
de izvor de inspiraţie a trecutului naţional : “şi unde aflam la istorie un erou asemenea lui
Ştefan, principe Moldavii, sau unui Mihai, domnu Ungrovlahii, cărora nu lipsea numai un
Omer, ca să fie înălţaţi peste toţi eroii“. Ţiganiada, care-şi plasează acţiunea în epoca lui Vlad
Ţepeş, făcîndu-l pe acesta să apară în cîteva episoade de care vorbesc cronicile medievale
bizantine şi occidentale, nu este străină de acest filon al trecutului eroic, dar centrul ei de
greutate este în altă parte : în dezbaterea ideologică şi în fresca satirică incisivă a societăţii
feudale, cu nobilii, cu instituţiile ei, printre care biserica nu este deloc cruţată. Fiindcă autorul
nu e un romantic închinător al trecutului, ci un pasionat cititor al lui Voltaire şi al celorlalţi
scriitori iluminişti, care se despărţeau de trecut rîzînd sau denunţîndu-1 în vaste alegorii menite
să înfrunte cenzura unei lumi încă la putere. Opera ce a asigurat celebritatea lui Budai-Deleanu
este o asemenea creaţie, reprezentativă nu numai pentru o fază nouă a literaturii române, dar şi
pentru iluminismul european în genere.
Opera nu a influenţat evoluţia literaturii nostre din cauza momentului tipăririi :
Ţiganiada, în varianta A (încheiată pe la 1800) a fost publicată abia în intervalul 1875-1877 de
către Theodor Codrescu în revista ieşeană Buciumul român, iar Ţiganiada B (terminată în
1812, cu eliminarea episodului Iştoc, cu reducerea tribulaţiilor lui Parpangel şi, în general, cu
versuri mai cizelate, mai unitară, cu accent pe fondul social şi dezbaterea de idei) a văzut
lumina tiparului doar în 1925, prin grija lui Gheorghe Cardaş. Modelele şi izvoarele
inpresionează prin întindere şi varietate : Homer cu Iliada, Odiseea dar şi cu
Batrahomiomahia, Virgiliu cu Eneida, Tassoni cu Vadra răpită, Abatele Casti – Jivinele
vorbitoare, Ariosto – Orlando furioso, Tasso – Ierusalimul eliberat, Klopstock – Messiada,
Voltaire – Don Quijote, Voltaire – Fecioara din Orléans, Rabelais – Gargantua şi Pantagruel,
Milton – Paradisul pierdut.
Ţiganiada – ne avertizează, oportun, autorul, într-o perioadă cînd conceptul de
originalitate nu era fixat, compilaţiile reprezentînd, statistic, grosul “literaturii” – „nu este
furată şi nici împrumutată de la vreo altă limbă“, ci „izvoditură noao şi orighinală
românească“. Modelele i-au împrumutat numai elementele de recuzită ale genului (intervenţia
miraculosului, coborîri în infern, travestiuri, defilări de armate etc.). Familiarizat cu literatura
Occidentului, Ion Budai-Deleanu şi-a păstrat în chip surprinzător frusteţea care e a ţărănimii
ardelene. De aici spiritul popular ce-i străbate epopeea de la un capăt la altul, ca şi umorul
suculent.
Polemizînd cu el însuşi, sub diferite nume de împrumut, scriitorul a aşezat în subsolul
paginilor numeroase note filosofice, filologice, istorice, care dau lucrării un farmec în plus şi o
fac incitantă, prin jocul de oglinzi, pentru filologul contemporan amator de spectacular ludic.
Afirmarea ideii originii latine a poporului şi limbii române nu lipseşte nici din această scriere,
ce se poate intrepreta în cheie civic-patriotică.
Acţiunea poemei, concepută în 12 cînturi, într-o strofă de 6 versuri, se petrece pe
vremea lui Vlad Ţepeş şi constă în păţaniile burleşti ale oştirii ţiganilor, pe care domnul i-ar fi
slobozit şi organizat ca să nu-1 trădeze faţă de turcii ce invadaseră ţara. Incipitul, cu invocaţia
clasicizantă a muzei, e limpede la nivelul intenţiilor şi logicii textului :
Musă, ce lui Omir odinioară
Cîntaşi Vatrahomiomahia,
 Cîntă şi mie, fii bunişoară
Toate cîte făcu ţigănia ;
Cînd Vlad Vodă îi dede slobozie,
Arme, ş-olaturi de moşie.
În ansamblul ei, apreciază D. Popovici, opera aceasta a lui Budai-Deleanu poate fi
considerată ca un tratat de politică iosefinistă în care criticile batjocoritoare în gustul lui
Voltaire se asociază unei analize a organizaţiei sociale în spiritul lui Montesquieu. Blaga
consideră că, în Ţiganiada, Budai-Deleanu duce orientarea „iluministă“ – implicată şi la
ceilalţi scriitori din Şcoala Ardeleană, toţi de formaţie teologică – pînă la consecinţe de gîndire
cu totul laică. Ironia lui Budai-Deleanu loveşte în plin fanatismul şi superstiţia, moravurile de
la mănăstiri :
Aurul acum stăpîneşte în lume ;
Prin aceasta cumpăr eu toate
Inimile ; [...]
Papa vinde darurile sfinte
Pentru gălbănaşi ; iar patriarhul
Din Vizant, le cumpără înainte.
Din episcop pînă la eclisiarhul,
Toţi îşi prevînd cele cumpărate
Ce trebuia să fie în dar date.
Ideile cu privire la întocmirile social-politice şi la formele de stat sînt luate într-o
sugestivă dezbatere. Baroreu pledează pentru monarhie :
Însuşi mama natură ne arată
Că toată chivernisirea bună
Vine şi spînzură dintr-o mînă.
Dar monarhul absolut are de obicei urmaşi nevrednici şi e de ajuns :
Unul numa, din toată sămînţa
A lui, să punem că va fi rău,
Metahirisind a sa putinţă
Volniceşte, după cheful său:
Atunci toată a noastră viitoare
Viţă, iacătă-o lui şerbitoare.
Şi-apoi, un monarh are nevoie de sfetnici, iar aceştia sînt de obicei aleşi dintre curteni :
Soiu de oameni vicleni, fără lege,
Învîrtiţi, şereţi şi plini de intrige,
Cari aşa ştiu întinde a sa mreje
Cît monarhul fără nice o grije
În urmă se încurcă cu deadins
Şi sa trezeşte de laţuri prins.
Iară dînşii deacă-1 apucă, odată,
Vai atunci de norodul supus:
Atunci direptul nu se mai caută.
Strîmbătatea îşi pune tronul sus;
Robia lanţurile-şi găteşte;
Tirania toate oblăduieşte.
Antimonarhismul, antidespotismul lui Budai-Deleanu sînt în continuare afirmate, uneori la
modul metaforic popular. Monarhul e păcurariul care mulge şi tunde oile – adică supuşii pe
care-i exploatează – după plac :
Păcurariul mulge oile sale
În toate zilele şi cea mai bună
Hrană a mieilor ia, fără cale;
 Apoi de cătră maice-i dezună,
Ba-i vinde în tîrg la măcelărie,
lar pe cei ce rămîn junghie şie.
………………………………..
Ş-atîte mii de oi să tund,
Să mulg, să junghie pentru o stînă.
Pentru un păcurariu lacom, flămînd :
Deci pe care îngreunează lînă,
Aleagă-şi un păcurariu păstoriu –
Eu nu !... Mai bucuros voiu să, moriu !
Fără a pleda în mod ostentativ pentru „republică“ (elogiată de Slobozan), neexcluzînd
nici acordarea, în împrejurări speciale, de puteri dictatoriale unuia singur, Budai-Deleanu nu
ezită a persifla şi stările de confuzie, cînd unul propune o orînduire „demo-aristo-
monarhicească“ (prin vocea lui Janalău), latura comică intervenind printr-o încăierare generală
între cei ce doresc – şi nu izbutesc – să-şi întemeieze un stat al lor. Cum s-a observat, poetul
are ocazia, încă înainte de a-şi termina epopeea eroi-comică, de a deplînge condiţia umană :
Cînd văd omenirea ticăloasă,
Cu totul oarbă şi întunecată,
După mii şi mii de ani abea scoasă
Din pruncie, în vrăji afundată,
Plîng cu lacreme necontenite,
Cum plîngeai oarecînd Eraclite.
Cînd omul pe om strică ş-ucide
Făr' nice un folos sau trebuinţă,
Ba muncindu-1 încă în faţă-i rîde,
Cînd însuş huleşte a sa fiinţă,
Ce nu fac celelalte jivine, –
A fire om atuncia mi-e ruşine !
Poetul acuză pe om că născoceşte tot felul de religii care n-au nimic de-a face cu
adevărul :
Înveţi dogme, care nice o minte
Le cuprinde, obiceaiuri afară
De fire şi crezămînturi sfinte,
Însă nice o ştiinţă adevărată,
Nice o pricepere şi sîmţire
Potrivită cu omeneasca fire.

Tu înveţi pe om ca el să nu vază
Cînd vede, să nu ştie cînd ştie;
lar cîndu-i de a crede, să nu crează,
Zîcîndu-i că mintea-i nebunie,
Sîmţirea-i patimă ruşinată,
Firea-i totdeauna necurată.

Într-adevăr, „Budai-Deleanu a cucerit minţii sale o libertate de mişcare ce nu va mai

cădea în nici una din mrejile dogmatismului“ – scrie Blaga, care, comentînd aprecierea lui D.
Popovici (citată anterior), raportînd pe autorul Ţiganiadei la poziţia lui Petru Maior din
Procanonul său, încheie astfel, marcînd saltul dialectic realizat ca o încununare a epocii
Luminilor : „Tînărul Petru Maior făcea cu decenii în urmă, în Procanonul său, o distincţie între
«minte» ca «lumină a firii» şi «revelaţie» ca «lumină dumnezeiască». Tînărul Maior delimita
cu îndrăzneală domeniile specifice acestor «lumini». Mai tîrziu însă Maior subordonează
lumina minţii întru totul revelaţiei divine. Budai-Deleanu înalţă însăşi «mintea » numind-o
«dar dumnezeiesc». «Raţiunea» ia locul «revelaţiei». Cu această laicitate inerentă gîndirii lui,
Budai-Deleanu îşi găseşte suprema rostire“.
În mai mare măsură decît Samuil Micu sau Petru Maior, Budai-Deleanu are o formaţie
şi manifestă o poziţie filosofică. În cîntul X din Ţiganiada există o adevărată confruntare între
principalele idei ale timpului, întruchipate de diverse personaje ale epopeii. Nu este exagerat a
spune că în discursurile lor răzbate polemica de idei din Convenţia Revoluţiei franceze ;
Montesquieu din Spiritul legilor, Rousseau din Contractul social şi Despre inegalitatea dintre
oameni, Voltaire din Omul modern, Danton, Robespierre, Saint-Just se regăsesc în unele din
ideile lor în disputa dintre Slobozan (democrat şi republican) şi Baroreu, sau dintre acesta şi
Janălău. Epopeea se încheie, de altfel, cu lozinca : „Ori la slobozie, ori la moarte“. S-ar părea
ca autorul Ţiganiadei nu se gîndea atît la losif al II-lea, ci – asemenea unui Goethe sau
Beethoven – la Napoleon Bonaparte, atunci cînd Janălău vorbeşte despre un fel de republică
putînd deveni, la vreme de primejdie, dictatură. În sfîrşit, explicaţiile din notele de subsol, în
afară de cele implicînd noţiuni de teorie literară, revelează sau subliniază în plus poziţia
avansată a lui Budai-Deleanu. De pildă, el condamnă Războiul, într-o sugestivă imagerie
populară, ca în cele două note de la finele secvenţei 14 şi, respectiv, 17 a Cîntului XII : “După
Fiori – zice poetul – tot înaintea Războiului, mersă şi Vrajba, care avea o mie de mîni şi o mie
de capete, luînd şi Pisma cu sine ; Dîrzia. era mînînd caii Războiului cei buiestri ; apoi pe lîngă
Războiu mergînd, sălta Jacul şi Prada cu izbînda înaltă. Iar după Războiu – zice – mergea
Vaietele şi Tînga cu Plînsurile, apoi Blastămul, Jeleaşi Gemetul cu Suspinele şi cu Grija; după
aceste, mergea, tot după carul Războiului, Deznădăjduirea, Năcazul şi Lipsa; în urmă : Căinţa,
Sărăcia şi Golătatea”.
Comicul Ţiganiadei se sprijină, la nivel imediat vizibil, pe onomastică şi terminologie.
Lui G. Călinescu 1981 îi aparţine remarca cea mai vehiculată : “catalogul numelor de ţigani e
un grotesc de sonuri”. Ei se cheamă Aordel, Corcodel, Avel, Cucavel, Guladel, Parpangel,
Parnavel, Şuşavel, Bambul, Bobul, Bumbul, Ghiţul, Gfogul, Ciontul, Dondul, Huţul, Sfîrcul,
Bălăban, Găvan, Ghiolban, Gogoman, Goleman, Călăban, Zăgan, Cîrlig, Covrig, Papuc,
Păpară, Tnadaler, Burlă, Căcîcea. Avem de-a face cu o adevărată “orchstră burlescă, întemeiată
mai ales pe onomatopee : Căcîga aruncă o bebeee, Gogul tocoroseşte, Goleman se născocoară,
Bobul n-a mîncat ştirigoaie, focul scoate bobătaie. Ţiganii sînt ciuhoşi, sînt dîrdale, se
cocorăsc, fac nătării, ciorobor, lolot, se lolăesc, se lolotesc, strigă hoha, bura bura, bat lela. Ca
inventivitate şi mobilitate lexicală, Budai paote sta în compania lui Eminescu : Arghir „întecă”
sabia (o vîrî în teacă), un viteaz îşi încurajează camarazii „inimîndu-i din gură”, ţiganii „visă”
să se „cîrmeze”, gura lor e „mîncace”. Cuvintele nou create abundă : dumnezăoaie, dracă,
palată, golătate, iubeaţă, berbecare, scîrbeaţă.
Pe de altă parte, comicul din Ţiganiada poate fi tratat ca aspect secundar, cîtă vreme
acceptăm că poemul abordează tema zădărniciei eforturilor omeneşti, imposibilitatea elanului
meliorist (reformist) în lipsa consensului. „Poemul se ocupă de ţigani – observă Negrici 2000 :
308 –, dar labilitatea stărilor lor psihice, forfota, jalea lor sfîrşind comic, veselia chiolhanurilor
terminată în masacre sugrează ceva din neaşezare şi neliniştea umanităţii în ansamblul ei, ceva
din grotescul existenţei. La drept vorbind, privită de aproape, întreagă această carte, teren al
tuturor fanteziilor lacome, vorbeşte de tristeţea condiţiei omneşti. Din punctul de vedere al
cunoaşterii, comicul aparţine unui plan superficial în Ţiganiada”.
Ca apartenenţă la un curent literar, statutul Ţiganiadei se dovedeşte complex.
Identificăm elemente aparţinînd doctrinei clasiciste : invocarea muzei, structurarea în 12
cînturi, intervenţia miraculosului sau sprijinirea, evocată în Cîntul X, a celor trei stîlpi ai
înţelepciunii, nimeni alţii decît Socrate, Platon, Aristotel. Barocul e vizibil în burlescul titlului,
în limbajul frust şi în locvacitate, ca şi în arborescenţa acţiunii. Începutul de culoare locală /
etnică, individualizarea (detalierea fizionomiilor), inspiraţia din istoria naţională, faptul că este
propus un erou (Ţepeş), ca şi patetismul finalului în cheie de asemenea eroică reprezintă
elemente care ţin de proiectul romantic. Pentru raţionalismul de esenţă iluministă al poemului
pledează conţinutul cînturilor IX-XI, axate pe dezbaterea problematicii formei optime de
guvernămînt, cu multiple argumente din enciclopedişti. Din unghi tipic iluminist înţelege mai
bine opţiunea lui Budai-Deleanu pentru ţigani : ei au o mentalitate incompatibilă cu ideea de
organizare, cu ideea de luptă în virtutea unui ideal, o mentalitate ostilă devotamentului şi
sacrificiului pentru o cauză îndepărtată, străină de necesităţile imediate. Toată frămîntarea,
toate eşecurile înregistrate în încercarea de a-i transforma pe ţigani în cetăţeni ordonaţi,
conştienţi de necesitatea apărării ţării, cu o disciplină indispensabilă convieţuirii într-un stat
sînt convertite, în ultimă instanţă, într-o meditaţie profundă asupra destinului întregii omeniri,
asupra piedicilor şi insucceselor pe care umanitatea le-a înregistrat în evoluţia ei. Să ne
amintim că ideea de ordine, de sistem, de funcţionalitate, de organizare eficientă era foarte
scumpă iluminiştilor.
Trei viteji
Elemente ale acestui poem epic neterminat erau cuprinse în varianta A, din 1800, a
Ţiganiadei, în episoadele legate de personajul Beşcherec Iştoc, nemeşul cu imaginaţie
debordantă. Călare pe Ducipal şi însoţit de scutierul său, Haicu Crăciun, Beşcherec pleacă în
căutarea Anghelinei, îl înfruntă pe Parpangel, se întîlneşte cu cetele ţigăneşti, dar, aflînd că
iubita i-a murit, îşi întrerupe călătoria plină de peripeţii şi se reîntoarce acasă. Aceste secvenţe
au fost eliminate în Ţiganiada B (1812), formînd primele două capitole din Trei viteji. Budai a
mai adăugat încă un capitol şi alte 22 de strofe dintr-un al patrulea, dezvoltînd alte întîmplări,
la care se adaugă actanţii Kir Calos de Cucureaza, reprezentînd Ţara Românească şi Născocor
de Cîrlibaba, moldovean.
În timp ce Beşcherec de Uram Haza (Transilvania) o caută febril pe Anghelina, pentru
a o salva – cu sugestii imediate din Don Quijote –, Kir Calos, gecul umil ajuns nobil prin
falsificarea unor „hîrţoage”, însoţit de Trandafir, pleacă în lume să-şi încerce norocul spre a
obţine mîna „prinţesei” Smaranda. Născocor, de origine incertă, căpitan de ţigani, este fascinat
de frumuseţea ţigăncii Chireana, care-l părăsise la un moment dat, facîndu-l de rîsul
comunităţii. Cei trei „cavaleri rătăcitori” se întîlnesc în Muntenia şi participă la întîmplări care
le evidenţiază trăsăturile groteşti, poltroneria şi, mai ales, inconştienţa social-politică. Poemul
intenţiona să fie o satiră puternică la adresa stării de lucruri din cele trei provincii româneşti,
satiră realizată aproape exclusiv prin intermediul personajelor, modalitate ce înlocuieşte
comentariile directe ale autorului, atît de frecvente în Ţiganiada. Aşa-zişii „viteji„ sînt, practic,
oameni „neîntregi”, fanfaroni cu manifestări patologice, infirmi sufleteşte, figuri groteşti,
caricaturale, simboluri ale aroganţei claselor ce deţin puterea.
Se pare că Beşcherec Iştoc urma să devină personaj central. Este un hidalgo ruginit, de
o nemăsurată trufie, şi în plus „smintit” de citirea Alexandriei, de unde aflase că Alexandru
Macedon se bătuse cu „racii, care au fost mai răi decît dracii”. Dincolo de ignoranţa sa,
Beşcherec se dovedeşte un nemeş odios, inuman, aşa cum aflăm din dialogul cu sluga sa,
Crăciun, pe care-l face „român plouat” şi „iobag”. Scutierul îi răspunde, cu demnitate, că,
totuşi, e şi el om, ca şi stăpînul său. Sub masca ridicolă de megaloman incurabil, Beşcherec
întruchipează tiranul cinic şi inflexibil, duşman tipioc al Luminilor. Kir Calos, tipul
parvenitului, de asemenea lăudăros şi agersiv, etalează o laşitate revoltătoare pe care o
camuflează prin şiretenie. La rîndu-i, Născocor, doar schiţat în poem, e un „viteaz” pe dos,
„fudul şi gîmfat”, iubitor de petreceri, canalie iresponsabilă, amator de vorbe sfărăitoare ce
ascund acţiuni josnice. Prin intermediul lui Crăciun, un Sancho Panza român, raisonneur
prezentat cu naturaleţe şi căldură, Budai-Deleanu ironizează amar sau anatemizează cu sarcasm
insanitatea morală a epocii, din perspectiva ideologiei iluministe. Proiectul reformist agreat de
emancipatul Budai ne oferă o cheie de lectură pertinentă : inamicii reformelor sînt cei
imposibil de disciplinat, impermeabili la idealul egalitarist, precum cei „trei viteji”, ce
ilustrează tema nebuniei universale, a recăderii ciclice în haosul primordial al instinctelor.

“Neotrubadurii”
 Cînd vorbim de lirica perioadei iluministe, ne raportăm la intervalul cuprins între 1787
(anul apariţiei primelor versuri ale lui Ienăchiţă Văcărescu în Gramatica sa) şi 1830, cînd
sensibilitatea lirică se schimbă, odată cu debutul lui Vasile Cârlova în Curierul Românesc,
ziarul lui Ion Heliade Rădulescu. Epoca respectivă se caracterizează printr-o mentalitate
hibridă : pe de o parte, admiră emanciparea gîndirii occidentale, vizibilă în scrierile lui
Voltaire şi în ecoul Revoluţiei franceze, iar pe de altă parte conservă modul de viaţă feudal, cu
tentă orientală, cu imitarea neoanacreontismului grecesc. S-a observat aspectul oarecum bizar
al societăţii româneşti din jurul lui 1800, ce propunea un tip uman asimilabil cu homo duplex
sau Ianus bifrons. Noul coexistă cu vechiul, civilizaţia cu barbaria, stima pentru Rousseau şi
Montesquieu cu păstrarea straielor ce evocau Asia – işlic, antereu şi iminei. În acest climat
pestriţ, impregnat de moliciunea orientală, apare poezia română modernă. Nu vom mai citi
bătrîneştile “versuri la stemă” ale epocii vechi, ci produse cu ideologie individualistă,
celebrînd, mai ales, problematica erotică. Izvoarele liricii ilustrate de Văcăreşti sau de Conachi
sînt externe – “mica poezie franceză” galantă a secolului XVIII şi gercul Athanasie
Hristopoulos, supranumit “noul Anacreon” – şi interne – filonul folcloric autohton, în special
la nivelul prozodiei. “Bolile” dragostei au însă şi un izvor arab, detectabil în motivul ochilor,
dedicarea vieţii unor nume, iubirea ca sclavie, iubirea care ucide.
Neoanacreontismul Vărăreştilor, ca şi al lui Conachi, celebrează dragostea, vinul, şi, în
genearal, plăcerile vieţii, investindu-le cu titlul de repere fundamentale. Nu altfel procedau
neoclasiciştii francezi de secol XVIII (Parny, Dorat, Colardeau), autorizîndu-se de la modele
ilustre antice : Sapho, Teocrit, Horaţiu, Ovidiu, Catul. Axele ideatice sînt instabilitatea
sentimentală şi lipsa de tragism, concretizate de o galanterie bogată în jurăminte şi poză (poza
chinuitului fericit, de pildă, specialist în scenarii erotice, profesionist, în fond, al erosului), dar
de multe ori lipsită de inventivitate, monocordă.
Similitudinile între emergenţa lirismului nostru şi o perioadă consacrată a literaturii
europene au generat o astfel de comparaţie pertinentă : “O societate în care noţiunea de iubire
se asociază atît de intim cu aceea de poezie şi de muzică nu mai existase în Europa din secolul
XII. Iat-o reînviată în mediul românesc de la 1800 sub chipul unui cavalerism oriental în care
doar veşmintele şi cîteva gesturi diferă. E drept că Alecu orui Conachi se poartă mai des în
anteriu decît în armură şi mai rar pe cal decît în trăsură, dar asta nu schimbă esenţialul. Ei sînt
nişite cavaleri ceva mai leneşi şi mai luxoşi. Dar văd iubirea tot ca pe o vasalitatea (ei zic
robie) şi tot ca pe una din ghearele căreia nu există scăpare. […] Iubita stă în iatac în turn sau
în livadă şi aşteaptă răvaşele în versuri, pline de galanterie şi de preţiozitate, în care să-i fie
cîntate frumuseţea, ochii, mîinile, trupul întreg, de către nişte tineri mai mult or mai puţin plini
de dorinţe reale, dar care o slujesc prin vorbele lor, ca pe o zeiţă.” (Manolescu 1990 : 97).

Ienăchiţă Văcărescu
Prestigioasă figură de boier luminat la acest sfîrşit de secol deschizător de atîtea noi
orizonturi pentru popoarele din această parte a Europei, Ienăchiţă Văcărescu (1740–1797) a
concretizat, prin însăşi biografia şi activitatea lui intelectuală, etapa istorică pe care o
strabăteau Ţările Române.
Om politic de veche tradiţie feudală, vistiernic şi diplomat, devotat Ţarigradului, cu
legături familiale în lumea fanariotă, tributar culturii orientale, el reprezintă în mare parte prin
situaţia lui socială – un om vechi. Dar, în acelaşi timp, cultura lui temeinică – ştie limbile
greacă, latină şi turcă, iar dintre cele moderne, italiana, franceza şi germana –, experienţa de
mare demnitar politic, cu o activitate desfaşurată atît în cercurile orientale turceşti, cît şi în cele
de profil european, şi relaţiile lui cu mişcarea culturală din Transilvania, conştiinţa vie a
neamului său, au făcut din Ienăchiţă un spirit emancipat, receptiv la mişcarea de idei
iluministă.
În contextul Epocii Luminilor, Ienăchiţă Văcărescu se înscrie în istoria culturii din
ultimul sfert de veac – atît de rodnic pentru Ţările Române – ca un continuator al tradiţiilor
activităţii istorice a lui D. Cantemir ; ca un precursor, totodată, în domeniul activităţii
filologice. Lucrarea lui, Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor
gramaticii rumăneşti, tipărită la Rîmnicu-Vîlcea, în 1787 (cu o a doua ediţie, în acelaşi an, la
Viena), a fost pe drept cuvînt considerată ca una din manifestările cele mai importante de la
începutul filologiei române, iar prin problemele de ordin istoric şi lingvistic în legătură cu
originea daco-romană a poporului român, prin afirmarea necesităţii unei limbi văzute ca
instrument de creare a tuturor domeniilor de cultură naţională, gramatica Văcărescului
echivalează desigur cu un veritabil manifest cultural al acestui sfîrşit de veac în Ţările
Române. Cu luciditatea contemporaneităţii sale, autorul afirmă necesitatea alcătuirii unei
gramatici şi a unui dicţionar, ca „să poată tălmăci cu înlesnire cărţile de şienţă în limba
românească şi să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie ştiutori
dă şienţe şi dă filosofie, ca să înveţe altă limbă străină, întru care să le afle acestea“. Iată cum
se motivează impulsul culturalizator, cu evocarea scrupulelor unuia care se simte descoperit în
ceea ce priveşte latura ştiinţifică propriu-zisă : „Dă amu a cădea în vină, căci am făcut [ca] un
om plin de amathie şi neştiinţă această îndrăzneală să scot acest fel de carte în vedeală,
învinovăţire-m iaste iubirea Patriei, a vecinătăţii şi a românilor ce vorbesc cu această limbă, şi
sînt gata să-mi iau de la aceştia pedeapsa după vina mea“. El e conştient că nu poate da lucrării
sale titlul de gramatică, pentru că nu cuprinde decît „observaţii“ asupra particularităţilor limbii
noastre şi asupra regulilor gramaticale.
Văcărescu pune foarte clar problema originii limbii române şi aceea a necesităţii
neologismelor. Argumentaţia sa începe cu sesizarea unor aspecte istorice. Dacia cucerită de
romani a fost colonizată. Coloniştii erau oameni de condiţie modestă, şi latina lor a suferit
unele degradări sub influenţa dacilor. Dacă s-ar fi dezvoltat pe baze pur latine, limba română ar
fi avut mai tîrziu acelaşi aspect ca italiana. Limba aceasta, născută în 105 d.Hr., a renăscut –
oarecum – în 1688, odată cu apariţia Bibliei lui Şerban. Dar ea avea nevoie să-şi îmbogăţească
lexicul cu termeni adecvaţi studiului şi dezvoltării ştiinţelor şi filozofiei. Soluţia? Să urmăm
exemplul italienilor care au împrumutat de la latini, dar aceştia – se ştie – au căutat sursa
supremă în limba grecilor. Aşadar, avem de-a face cu un „italienizant“ sui generis, şi, prin
aceasta, el se deosebeşte de filologii transilvăneni. Oricîtă admiraţie ar încerca pentru marii
scriitori ai Occidentului latin şi pentru strămoşii romani ai poporului său, Văcărescu înţelege să
ridice în faţa Romei imperiale silueta Bizanţului. Terminologia gramaticală din Observaţii este
inspirată mai ales după modele italiene, deosebindu-se astfel de un D. Eustatievici sau
Macarie, ale căror modele erau slave sau greceşti. Ca atare, în timp ce Văcărescu nu vedea în
limba română decît două „căderi“ şi patru „înjugări“, Macarie îi descoperise 22 de declinări şi
34 de conjugări, transformînd astfel gramatica română într-un labirint. Gramatica Văcărescului
cuprinde şi o parte „Păntru poetică“, aceasta precedată de un scurt tratat de „stilistică“,
„Păntru construtione figurată“, primul de acest nivel în literatura noastră. „Poetica“ reprezintă
un pas hotărîtor în istoria versificaţiei româneşti, inclusiv prin indicarea ca „la stihuri să iartă
multe mîngîieri“.
Ca autor al Istoriei preaputernicilor împăraţi otomani, scrisă între 1780 şi 1792,
Văcărescu dă în prima parte o expunere cronologică a domniilor diferiţilor sultani, iar în a
doua parte îşi povesteşte propria-i viaţă, legată de principalele evenimente politice din Ţara
Românească. Lucrarea este astfel un original amestec de istorie universală, de autobiografie şi
de memorialistică. Această parte e o sursă din cele mai preţioase pentru istoria Ţării Româneşti
în epoca lui Vacărescu.
Exemplele la micul tratat de prozodie sînt personale, majoritatea de inspiraţie şi imitaţie
folcloric-lăutărească. De pildă, mult citata Amărîta turturea:
Amărîtă turturea
Cînd rămîne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.
 ………………………
Dar eu om de-naltă fire,
Decît ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine ?...
Oh ! amar şi vai de mine !
Dar cînd depăşeşte această condiţie, poetul pare a se revela nu fără a sugera discreţie :
La o-ntristare,
Amară foarte,
’Ncît cel ce-o are
Să-şi roage moarte,
N-ai ce să faci !
Nu-i mîngîiere,
Nici e putinţă,
Acel ce piere
Să-ţi dea credinţă,
Trebuie să taci !
Plină de o surprinzătoare graţie e Într-o grădină, cu sunet pronunţat goethean, chemînd
în minte ideea unei imitaţii, dacă Gefunden a poetului german n-ar fi creată 16 ani după
moartea poetului român :
Într-o grădină,
Lîng-o tulpină,
Zării o floare ca o lumină,

S-o tai, să strică !

S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o ridică.
Deplin conştient de însemnătatea culturală a activităţii sale, Ienăchiţă Văcărescu a lăsat
celebrul său Testament :
Urmaşilor mei Văcăreşti !
Las vouă moştenire :
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.
Vom vedea că, dacă Ienăchiţă îşi asumă condiţia de pionier al liricii şi are comlexe în
faţa limbajului (“Muză, putere dă, mărog, la graiurile mele, / Zi-mi, cum să-ncep ? ´n ce fel s-
arăt gîndirea mea prin ele ?”), fiul său, Alecu, scrie cu multă siguranţă, ca un profesionist
dedicat unei teme pe care o va rafina : erosul.

Alecu Văcărescu
Fiul lui Ienăchiţă, şi frate cu Nicolae, Alecu Văcărescu (1762–1799), a lăsat circa
treizeci de compoziţii versificate în limba română, altele fiind în greceşte. Mai toate sînt
cîntece de lume, de inspiraţie erotică, marcate de stîngăcie, dar care se bucură de reputaţie în
epocă. Ele elogiază frumuseţea (de obicei denominată prin “nuri”) iubitei :
Oglinda cînd ţi-ar arăta
Întreagă frumuseţea ta,
Atunci şi tu, ca mine
Te-ai închina la tine.
Galanteria aceasta, cu idealizarea destul de simplistă a femeii, nu este lipsită, în altă
compoziţie, de fiorul lui je ne sais quoi :
Cînd voi zice frumuseţe,
Voi şi suflet cu blîndeţe,
Cu simţiri, cu isteciune,
 Depărtat de-nşelăciune.

Şi un nu ştiu ce prea dulce,

Ce simpadie aduce !
În fine, îşi avertizează elegiac iubita pe un ton prevestind – la mare distanţă în timp –
pe Eminescu :
Dă gîndeşti că n-or să-ţi vie
Cîte mi le faci tu mie,
Vei vedea vrodinioară
Cît de mult o să te doară !

Ale mele toate zise

Dă le numeri tot drept vise
Şi drept basne, aşa numa,
Ai greşală, lasă gluma.
Lipsit de complexele tatălui în ceea ce priveşte controlul limbii, Alecu se dedică temei
erotice, pornind la drum cu două alibiuri : admite că se bazează pe talentul său considerabil de
improvizator (aspect evocat, cu admiraţie, de fratele lui, Nicolae) şi recunoaşte că a versificat,
cu o retorică de Don Juan, doar în scopuri personale. Astfel, într-o prefaţă la stihurile sale,
afirmă răspicat şi conştient de intenţionalitatea particulară, nu publică, a discursului îndrăgostit
: “Către aceasta rog şi pă cititorul că de va întîmpina vreo noimă ori neplăcută sau nepotrivită
atît la ideea sa şi la a obştii, să nu mă criticariseacă îndată, ci să socotească că ori vreun
interes ori vreo idee dă ale mele, care nu sînt dator să I le tălmăcesc, mă vor fi silind a scrie
într-acestaşi chip, şi judecînd că eu n-am fost stihurgos pentru gustul lumii, decît pentru
trebuinţele mele, nădăjduiesc că din suflet mă va ierta”. Cuvintele subliniate de noi indică
limpede orientarea autorului spre individualismul care, căpătînd şi o notă tragică (absentă,
deocamdată, la neotrubaduri), va caracteriza romantismul.
O analiză complexă întreprinsă de Simion 1981, din perspectiva criticii tematiste,
relevă că metafora discursului lui Alecu o reprezintă focul, iar starea lui de graţie este robia.
Oximoronul („dulcele laţ”) devine figură recurentă, poetul practicînd un rafinat masochism, ca
transformare a chinului într-o virtute : „Altfel că nu poci trăi / fără de-a mă chinui” sau „A-ţi fi
rob îmi este fală”. Mai mult : „În flacăra care mă arz / În loc de chinuri şi necaz / Găsesc tot
mîngîiere, / Dulceaţă şi plăcere”. Prizonier al propriilor sentimente exacerbate, Alecu
pendulează între stări extreme : „Cînd nu te văz am chinuri / şi cînd te văz leşinuri”. Femeia,
deşi nedeterminată, dematerializată, acţionează malefic prin privire, ochii ei concentrînd
calităţile negative care determină bolile îndrăgostitului : ei ard, ucid, produc leşinuri, topesc
picioarele. Tonul cîntecului de lume compromite însă dramatismul situaţiei erotice (trimiţînd la
procedeul îmbrăţişat şi de Conachi) :
Dă nu mă crezi pe mine,
Întreabă pă oricine
Şi vezi cît pătimeşte
Un suflet ce iubeşte !

Dă lacrimi vărs păraie

Cu groaznică văpaie,
Şi sufletul îmi iese
Dă ohtături adese !
Textul, ceva mai lung, al cărui prim vers este „Foarte multă văz plăcere”, se vrea un fel
de filosofare asupra erosului, operînd cu trei categorii sui-generis ce „pot să îndulcească / O
vedere omenească” – apa, verdeaţa, dar şi „un chip frumos la faţă”, în lipsa căruia cadrul
natural pare neînsufleţit. Poetul doreşte ca splendoarii peisajului să i se adauge cugetarea
umană, sub forma discursului îndrăgostit. Apar şi pretenţii în spiritul esteticii clasiciste, unde
frumosul trebuia să fie şi bun, moral : „Cînd voi zice frumuseţe / Voi şi suflet cu blîndeţe”.
Reţinem imaginea finală, care celebrează un fel de panteism fără fiorul romantic, mai ales că
tonul este madrigalesc :
Acest dar al frumuseţii
Cu al apei şi-al verdeţii,
Avînd şi singurătatea,
Face rai pustietatea !

Nicolae Văcărescu
Şi celălalt fiu al lui lenăchiţă, Nicolae (1784–1828), a compus versuri (doar opt texte),
publicate întîi în ediţia poeziilor lui Iancu Văcărescu, fără discriminare, pe baza criteriului
extrem de permisiv „cîte s-au putut găsi din poeziile a toţi patru Văcăreşti“. Originalitatea nu
apărea ca un lucru extrem de important în iluminism, epocă de aur compilaţiilor şi adaptărilor
menite să popularizeze litera scrisă. Va trebui să aşteptăm romantismul, cu individualismul său
exacerbat, pentru a discuta de preocuparea pentru originalitate.
Neoanacreontic se dovedeşte şi Nicolae, deşi nu se tînguieşte ca ceilalţi Văcăreşti,
aducînd o notă discretă între atîtea „ohtaturi” : „În rai fără tine e moarte, e gheaţă ! / Ş-în iad
lîngă tine e bine, e viaţă !”. Erotica lui e mai senină, fără atîtea stări bombastic maladive crize,
unele versuri ale sale ajungînd a fi populare la un moment dat, citate de Heliade drept „cîntece
româneşti naţionale“, ca poezia începînd cu versurile: „A trăi făr-a iubi / Mă mir ce trai o mai
fi“ şi continuă destul de sobru, dacă o comparăm cu producţiile teatrale ale fratelui său, Alecu,
mai ales că un accent cade pe verbul “a jertfi” : “A iubi făr-a simţi, / Mă mir ce dragoste-o fi ! /
A simţi făr-a dori, / Mă mir ce simţire-o fi ! / A dori făr-a jertfi, / Mă mir ce dor o mai fi !”.
Ahurile celorlalţi iau la el direcţia unei mîhniri filtrate, nu lipsită de un anume patetism
elementar :
Un pic de nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,
Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,
Atuncea şi vieaţa mi-ar fi doar mai scumpă,
Şi slaba ei aţă n-aş vrea să se rumpă.
Figura sa lirică este, cum observă Simion 1981, retragerea ; anarhia simţurilor nu-l
atrage, temperamentul etalînd mai degrabă cuminţenia.
Nicolae aduce o notă mai bărbătească, în linia baladelor voiniceşti, energetismul
făcîndu-l precursor al lui Alecsandri, cel din creaţiile pe temă haiducească, cu surdă ameninţare
la adresa relei alcătuiri sociale :
Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoace, nu fi surdă,
Vin'să te-ngrijesc mai bine,
C-a-npuiat greierii-n tine,
Daleo, daleo, vai de mine !

Barbu Paris Mumuleanu

În mod surprinzător, faţă de lecturile sale clasice, definiţia dată de Mumuleanu, în
prefaţa primului său volum (Rost de poezii adecă stihuri – 1820), poeziei, (“o mişcarea a
simţirii, o patimă sufleteasă şi o naştere a fandasiei”) este în esenţă romantică, acordînd primat
simţirii “fandasiei”, spontaneităţii, faţă de construcţia raţională. Mumuleanu sesizează chiar
înrudirea între poezie şi muzică. Deşi nu sînt originale, aceste idei sînt singulare în epocă.
“notăm […] că ideile sale despre poezie sînt mai moderne decît poezia pe care a practicat-o”
(Scarlat 1982 : 236).
 În primul său, Mumuleanu adună versuri mai cu seamă erotice, care îl apropie prin
accentele neoanacreontice (poetul recunoaşte în lirica lui Cristopoulos un model) şi
sentimentalismul lăutăresc de Conachi şi de Văcăreşti. Poeziile sale proclamă o filosofie
hedonistă, împrumutată din poezia lui Cristopoulos dar lipseşte nota de senzualitate graţioasă,
caracteristică poeziei acestuia, deşi unele versuri sînt chiar traduceri. Poetul, preocupat de
latura etică a situaţiilor, rămîne un moralist chiar şi în erotică şi, în acest sens, Rost de poezii
anunţă Caracterurile. Stihuri bahiceşti cu ecouri din cîntecele de lume, preiau ritmul cîntecului
popular. Platitudinea expresiei, dar şi exclamaţia patetică, blestemele, tînguirile scad valoarea
versurilor. Odă rîvnitoare spre învăţături, scrisă cu prilejul deschiderii, la Bucureşti a şcolii de
la Sf. Sava indică orientare lui Mumuleanu spre o lirică patriotică, spre probleme epocii şi
ideile iluministe, cunoscute, în bună parte prin intermediul reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Pentru mărirea omului, Pentru neputinţa omului amintesc de discursurile lui Voltaire
din Sur l´homme. Filosofia sceptică şi atitudinea contemplativ pesimistă faţă de natura morală
a omului din aceste versuri, sînt înlocuite în Caracteruri (1825) de satira activă, cu o finalitate
precisă de îndreptare. Portretele patimilor omeneşti, tributare ca expresie modelelor clasice
Teofrast, La Bruyère, sînt însă cert inspirate de o anumită epocă, aceea a Nobilului făcut şi
nenvăţat şi a Nobilului vechi şi sărac (epoca destrămării atotputernicii boierimi feudale şi a
ridicării unei noi pături rapace). Atitudinea poetului este sever critică uneori lăsînd să se
întrevadă amărăciunea micului slujbaş rănit de trufia marilor boieri. Tendinţa şi expresia
generalizatoare ţinînd de tipologia clasică a modelelor îşi aliază înverşunarea polemică a
autorului, de unde violenţa limbajului, invectivele (cîteodată coborînd satira) dar şi de detaliile
care individualizează dînd autenticitatea, culoare locală tablourilor şi chiar caracterelor ;
alteori, verva imprimă mişcare transformînd “caracterul” într-o mică scenetă (Defăimătorul).
Obositoarele lungimi, discursivitatea sînt inerente. Prefaţa volumului, amplă critică a societăţii
timpului cu idei în spiritul Luminilor, atestă un patriot interesat de propăşirea neamului, un
moralist, care găseşte pentru înfierarea luxului şi desfrîului, accente virulente, apropiate de
tonul Didahiilor lui Antim Ivireanul, sau imagini groteşti. Este recomandată “doctoria”
învăţăturii, se cer cărţi pentru luminarea neamului şi aşezarea lui în rîndul popoarelor
civilizate, o literatură moralizatoare, cunoaşterea şi cultivarea limbii poporului, întreţinerea
prin cultură a mîndriei naţionale. Mumuleanu vorbeşte insistent, ca un veritabil om al
Luminilor, despre datoria morală a fiecăruia către patria sa.
Plîngerea şi tînguirea Valahiei asupra nemulţemirii ce au derăpănat-o, apărută în
1825, la Buda, fără semnătură, a dat naştere la controverse privind paternitatea. Este o poemă
în versuri, în patru părţi (Plîngerea şi tînguirea patriei, Blestem pentru nelegiuirea lor,
Rugăciune, Sfătuiri către pămînteni) de fapt o elegie ce exprimă durerea şi mînia ţării chinuite
în haosul provocat de Eterie, nu lipsită şi de unele accente satirice. Prin alegorie, prin tonul
liric de rugă şi blestem, Plîngerea… precede Cîntarea României. Reprodusă de Aron Pumnul
în Lepturariul rumânesc, a fost cunoscută de Eminescu, care îi atribuie lui Mumuleanu epitetul
“glas cu durere”. Sub influenţa unor lecturi din Gray, Young, Thomson ori Lamartine,
Mumuleanu adoptă în faţa naturii atitudinea contemplativă a romanticului, care simte frica de
întuneric şi de moarte şi se extaziază de măreţia creaţiei divine. Lirismul său prezintă un statut
echivoc : “…avem, într-un moment cînd poezia noastră afla noul gust romantic, un psihism
labil şi duplicitar, cînd extravertit, cînd intravertit” (Panea 1997 : 104).

Costache Conachi
Una din figurile cele mai originale, prin contrastul tipic perioadei de tranziţie între
Orient şi Occident, pe pragul epocii moderne, este cea a boierului moldovean Costache Conachi
(1778–1849), neotrubadurul prin excelenţă al epocii. A tradus, pe filieră franceză, faimosul An
Essay on Man de Alexander Pope, sub titlul Cercare de voroavă asupra omului.
 Atitudinea sa civică îl recomandă drept un reformist la curent cu meliorismul celebrat de
Luminile europene. Astfel, într-o Scrisoare cătră mitropolitul Veniamin despre învăţăturile în
Moldova, cerînd, între altele, o comisie care „să socotească şi să hotărască despre îndreptarea
limbii atît întru primirea, cît şi schimonosirea cuvintelor“, în Moldova, ca şi în Ţara Românească,
limba „cultă“ trebuind să fie cea a norodului, recomandă învăţămîntul practic, după exemplul
„ţărilor celor mai luminate în veacul nostru“, căci „o vie lumină în ştiinţă“ e doar aceea „fugind şi
îndepărtîndu-se cu totul de ideile nepipăite ale metafizicei, adică a zgomotului de cuvinte fără de
fapte“.
Saint-Marc Girardin, în ale sale Souvenirs de voyage et d'etudes (Paris, 1852), a scris o
pagină memorabilă despre Conachi, întîlnit de el în 1832 la laşi. E portretul marelui boier de
tabieturi şi în costum încă orientale, dar cu spiritul evoluat europeneşte : „în timpul chiar cînd îmi
vorbea pe un ton caustic şi sec, întorcea între degete nişte mătănii din boabe de ambră, după
obiceiul moliciunii orientale, şi păstrase şi veşmîntul oriental, astfel că văzîndu-1 jumătate culcat
pe divan, înfăşurat în cutele caftanului său de mătase şi ale şubei de blană, calm şi aproape
nemişcat, în afara mîinilor care se jucau maşinal, în repaos, cu ochii, numai, mici şi cenuşii, care
străluceau din timp în timp, şi cu buzele care se strîngeau, estompînd un surîs, această figură
batjocoritoare şi cu totul europeană făcea cu atitudinea, costumul şi mătăniile lui orientale un
contrast ciudat“. Personalitatea celor mai mulţi scriitori ai epocii era hibridă, simultan orientală şi
occidentală, cum sugerează expresiva relatare a călătorului francez. Lui Călinescu 1985 : 91 îi
aparţine celebra caracterizare ce impune chipul bizar al coexistenţei a două mentalităţi şi aspecte,
corespunzătoare zestrei asiatice şi, respectiv, celei europene : “…Conachi este un Petrarca ras în
cap, cu chip de faun oriental, cu işlic antereu şi iminei, obişnuit a subtiliza pe sofale şi a-şi trimite
mesagiile prin ţiganiilăutari […], ducînd omagiul pînă la tîrîrea în pulbere şi la închinarea
ortodoxă, şi tristeţea occidentală pînă la pandalii şi istericale”.
Mica poezie a secolului al XVIII-lea din Franţa, cea a poeţilor galanţi şi a lui Athanasie
Hristopoulos, apoi (prin Colardeau) Alexander Pope şi (prin Saint-Ange) Ovidiu, Marmontel, în
sfîrşit, Voltaire, constituie modelele şi experienţele de tălmăcitor ale acestui mare boier, amator de
„gheliruri“ orientale, dar şi de literatură apuseană. Îl putem considera pe Conachi drept rimul
petrarchist român (înainte de Gheorghe Asachi), dacă definim petrarchismul prin marea
solemnitate erotică, confuzia prieteşug-amor, pedanteria în subtilităţi, cazuistica sentimentală şi
fixaţiune. De fapt, problema principală o constituie definirea amorului, în texte ca Cine-i amoriul.
Preferinţele sale merg spre o etică relaxată, dar prudentă :
Urăsc pre femeia curvă, urăsc pre cea înţeleaptă,
Una zice : vin degrabă, ceilaltă : mai aşteaptă…
Dacă Iorga şi Ibrăileanu îi încurajau pe studenţi la o lectură ce-l ridiculiza pe Conachi,
tratat drept un penibil autor de dulcegării, Călinescu îl recuperează estetic, descoperindu-i
aptitudinea interiorizării şi ingeniozitatea cu care disecă pasiunile. Chiar a văzut în el un fel de
frate mai mic al lui Stendhal. La nivelul versului, poetul se dovedeşte un cantabil specializat în
jurăminte, complimente şi exprimarea pătimirilor specifice îndrăgostitului intratabil, agresiv,
dar disimulat. Femeia este celebrată hiperbolic, după cum observă Cornea 1972 – indiferent de
identitate, adoraţia rămîne aceeaşi. Distingem un ideal abstract de frumuseţe, rezumat în
convenţia “nurilor”. Şi mijloacele simbolisticii sînt reduse – se reţin cele patrarchizante :
iubirea e “foc”, se transmite prin “ochi”, provoacă suferinţe. Pe de altă parte însă, retorica
seamănă, într-un fel cu aceea a îndrăgostitului Petrarca, atitudinea lui Conachi recomandă un
inconsecvent amoros, care nu se dedică unei femei (precum Petrarca Laurei), ci mai multora.
Acestea se evocă cu artificiul acrostihului, de unde aflăm de o Luxandra, o Elena, o Casuca, o
Maria, o Anica, mai multe Marioare şi Casandre etc. Convenţionalismul senzual domină, iar
textele sînt ameninţate de manierism căci, mereu, contemplarea iubitei îi produce leşinuri
“necontenite”, însă premeditate, care, în concepţia vremii, multiplicau omagiul. Deviza pare a
fi carpe diem, iar amorezatul nu-şi doreşte altceva decît să devină vasal “să-ţi cad cu lacrimi la
poale !” (cum citim în De-ai privi marea vrodată…). Aşa cum remarcă Simion 1982, Conachi
apare drept primul poet astenic al nostru, chinuit de insomii rebele şi avînd sentimentul
permanent de neodihnă, cu “tremure” şi ieşirea din “sîmţîre”. În fond, Conachi este un Don
Juan care se ia drept un Tristan, dacă ne raportăm la cele două mituri erotice dominante, cel al
seducătorului şi cel al victimei erosului. În mod teatral, subiectul (seducătorul) se constituie în
victimă potenţială, în timp ce adevăratei victime (obiectul erotic) i se atribuie puteri
dominatoare. Femeii i se rezervă într-adevăr, rolul de obiect erotic, ce trebuie corupt prin
daruri sau cucerit printr-un ceremonial. Uneori, acţiunea amorezului capătă accente directe,
îndrăzneţe, ca în Mergînd cătră preaiubită :
Sînul, peptul dezvăleşte,
Ţîţîşoare rumeneşte,
Rădică dă pă picioare
Orice fel de-nvălitoare
Şi spune cu îndrăzneală
C-oi să fac mare năvală.
Interesantă la acest poet este evoluţia sa, de la o etapă „politeistă”, de închinare
uşuratică la Eros, la ipostaza unui îndrăgostit patetic, capabil să depăşească clişeele de Don
Juan. Cea care îi provoacă pasiunea mistuitoare este Zulnia, evocată în două texte
reprezentative : Scrisoare către Zulnia şi Amorul din prieteşug. Astfel, Conachi, cu toată
multitudinea numelor feminine, e capabil, ca în Amorul din prieteşug, să se situeze pe o treaptă
ceva mai elevată în epocă tocmai prin acest reflex analitic, fie el oricît de prozastic. Nu mai
puţin maturizarea decorului sufletesc e notabilă :
Într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat în lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii merg anume,
Unde firea întristată şi întru posomorîre
Au revărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,
Munţi înalţi pînă la nouri, pîraie prin stînci vărsate,
Codri cu copaci sălbatici printre pietre răsturnate,
Prăpăstii peste prăpăstii, adîncimi întunecoase...
Profunzime şi expresie preeminesciene îi dau moartea Zulniei, eroina romanului de dragoste
conachian, în Pe năsălie :
Ah ! te-ai dus, dulce lumină din zarea ochilor mei !
Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-a tăi ?
Într-un text ca Un vis al amorului mijloacele sînt eclectice : solaritatea ţine de estetica
clasicistă, didacticismul mai degrabă de Lumini, în vreme ce individualizarea trăirilor trimite la
preromantism. Desigur că cea mai potrivită abordare rămîne la imaginea unui scriitor de tranziţie
:
Iată o femeie vine – c-un veşmînt prea strălucit,
Chiar ca soarele cînd iese vara despre răsărit;
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Am iubit şi cunosc gustul dragostei peste măsură,
Ascultaţi, că vă grăieşte amorul prin a mea gură,
Jaloba mea (datată 1821, Snagov) e de o gravitate fastidioasă:
De nouă ori pînă astăzi pămîntul colindătoriu
Au călătorit pe crugul soarelui nemişcătoriu,
De nouă ori primăvara cu veşmîntul înflorit
Şi iarna cu cărunteţe pe pămînt s-au învîrtit,
De cînd am văzut cu ochii o muritoare a ta
Cu frumuseţea şi nurul vărsate în faţa sa.
Conachi ne-a lăsat şi un mic tratat de versificaţie, intitulat Meşteşugul stihurilor româneşti. Ca
dramaturg, în faza incipientă a teatrului românesc (chiar afirmă în legătură cu situaţia domeniului
respectiv : “nefiind teatru, s-a jucat la păpuşării”), Conachi a scris Giudecata femeilor şi a
participat la scrierea unei Comedii a banului Constandin Canta, ce-i zic Căbujan şi cavaler
Cucoş, scrisă în colaborare cu Dumitrache Beldiman şi Nicolae Dimachi.

Nicolae Dimachi
(1777–1836)
Moldoveanul Dimachi e autor de piese lirice elegiace, cu un sentiment preromantic al
singurătăţii şi, cum s-a descoperit mai recent de către Şerban Cioculescu, autor şi al comediei în
cinci „sări“, versificată, Sfatul familiei. Ca toţi poeţii boieri, Dimachi îşi transformă tînguirea în
discurs, şi, deseori, monocromia paletei lirice devine stînjenitoare. Dimachi se dovedeşte
„văcărescian“, neoanacreontic, ataşat expresivităţii populare, deşi ceva mai complex în
imaginaţie, căci este “paraponisit” şi are nevoie de un confident (cum se întîmplă în Lună, lună, te
văz, lună) :
Lună, lună, te văz, lună,
Şi-nfocată cu lumină,
Răvarsă a tale rază
O dulceaţă de viiaţă.
Pe sămne nu porţi sîmţire
La a mè nenorocire
De priveşti făr-de-ndurare
A lacrămilor vărsare
Şi priveşte cu o răpire
Jalnica mè tînguire.
Neotrubadurească este atitudinea galantă, bogată în figuri ale vasalităţii, cu imagini ale
suferinţei erotice ce merg pînă la mazochism, ca în Pentru una ce ave prepus că l-au îndepărtat,
cu simbolul fluturelui atras hipnotic de flacăra ce-l va ucide :
Ai hotărît să mă arz, acest foc îmi pare dulce ;
Tu mi-ai zis c asă trăiesc, iar tu la mormînt mi-i duce,
Şi-oi muri pre mulţămit, fluturaşului urmînd
Căci văd bine că mă ard, dar voiesc să mor arzînd.
“Poeziile pot fi luate mai curînd drept semne ale efortului dramatic de urbanizare a
sensibilităţii – consideră Panea 1997 : 87 – , al ruperii de modelul folcloric ce se insinuează
năvalnic printre pampoanele noii mode. Că nu este exagerată afirmaţia, o demonstrează şi O
adunătură a trei cucoane, creaţia satirică a lui Dimachi. Şarja la adresa bîrfei, a superficialităţii
mediului ieşean, ne sugerează că acesta nu era prea departe de uliţa satului”. Versurile, elocvente
pentru expresivitatea unor medii neinstruite, încă “forme fără fond” (cum vor mai fi de altfel,
multă vreme, chiar după “denunţarea” lor de către Maiorescu), au însă fluiditate şi oarecare nerv :
- Ei, dichis, mare minune,
Cu căzuta plecăciune,
Nu vezi, fa, că să închină
Şi totuna dă din mînă ?
- Arză-l focul cotcodeţ
Că-i un bou de n-are preţ ! […]
Îl vezi, bade, că la toate
Îi mai mult decît să poate.
Interesantă este aici alura scenică. Un bun simţ al oralităţii vii, cu anumite accente
misogine, trimite la femeile frivole, amatoare de lux ale lui Anton Pann : “- Ia vezi, zău, ce
minunat / Fustanlîc mi-am cumpărat”. Următorul moment monden îl reprezintă privitul pe
fereastră, însoţit de bogate comentarii asupra eventualilor musafiri. Cu autoironie de mare efect,
ce prevesteşte modalitatea sarcastică a lui Alexandrescu (din Satiră. Duhului meu), printre bîrfiţi
poetul îl introduce pe propriu-i frate, Iordache :
 - Ei, îl ştiu, îi Costandin
Nătărăul cel deplin,
Împreună cu Iordachi
Gugumanul lui Dimachi.
Un alt text, Piima lui Neculai Dimachi asupra vistieresei Anica Roset, s-a bucurat de
faimă în epocă, circulînd sub un titlu sugerat de motivul ei liric, extras din Biblie, Corabia pe
valuri. Mînuirea imageriei apocaliptice nu este lipsită de consistenţă, anunţînd solilocviile
romantice ale lui Heliade sau Alexandrescu :
Nainte tunerec mari, înapoi vîntul vîrtej,
Cu totul înspre perzare furtunile cat prilej…
Şi-aşa cu cîrma lăsată stihiilor mă jărtfăsc,
În stînca acè înaltă agiung şi mă prăpădesc.

Emanciparea gîndirii

Dinicu Golescu (1777–1830) e fiul banului Radu Golescu, care şi-a educat atent copiii.
Fratele lui Dinicu, Iordache, va rămîne şi el în istoria literaturii române prin cîteva comedii
satirice, inaugurînd un gen de mare success la noi (ilustrat apoi prin Alecsandri şi Caragiale),
prin activitatea de lexicolog şi folclorist. Dinicu Golescu redactează cel dintîi jurnal de
călătorie „modern“ (deşi existaseră precedente în epoca veche – jurnalul ţinut de tînărul
Constantin Cantacuzino ca student la Padova sau Jurnalul de călătorie în China al Spătarului
Nicolae Milescu) : Însemnare a călătoriii mele. Constandin Radovici din Goleşti. Făcută în
anul 1824, 1825, 1826. Adept al iluminismului, autorul confruntă la tot pasul nivelul înaintat
de civilizaţie şi cultură din centrul şi occidentul Europei cu jalnicele stări de lucruri din ţară.
Diagnosticul boierului dotat cu o mare curiozitate intelectuală este necruţător : „... învederat
lucru este că noi am rămas în urma tuturor neamurilor, în vreme ce în anii cei vechi a fost
începere de deşteptare prin mulţi care au dus la lumină, alţii tălmăcind cărţi, cum şi grămatica,
tipografia, şcoala, spitaluri, care să coprind la întîiaş cuvîntare. Şi în loc să se înmulţească cu
cursul anilor, nu numai nu s-au înmulţit, ci nici acelea nu au stat în fiinţa lor şi mai vîrtos cea
spre mai mare pagubă şi ruşine este, căci s-au împuţinat“. Pe el însuşi se dojeneşte „pentru cea
pînă acum necuviincioasă vieţuire şi nedrepte luări de bani din patrie“, zugrăvind tabloul celei
mai crunte dintre exploatări : „Acestea mă silesc să arăt pricinile pentru care birnicul Ţării
Româneşti, care lăcuieşte într-acel bogat şi frumos pămînt, este într-o sărăcie şi într-o ticăloşie
atît de mare, încît un străin este peste putinţă să crează această proastă stare. Şi că pentru banii
de bir au urmat şi pedeapsă, ca să dea ceea ce nu are şi atîţi cît nu poate agonisi. O ! să
cutremură mintea omului cînd îşi va aduce aminte ca făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii
noştri au fost cîte zece aşternuţi pe pămînt cu ochii în soare şi o bîrnă mare şi grea pusă pe
pîntecele lor ca, muşcîndu-i muştele şi ţînţarii, nici să poată a se feri.“
Călătoria Golescului în anii celui de-al treilea deceniu al veacului trecut capătă pentru noi
un interes în plus prin ceea ce ea revelează ca stare de spirit a unui mare boier valah, în prim
contact cu realitatea ţărilor pe care le vizitează, reacţiile lui vizînd nu numai decalajul material
între Occident şi Orient, dar şi indicele de sensibilitate pe care, în circumstanţele „epocii
Luminilor“, o asemenea experienţă îl putea revela. Deci nu numai curiozitatea călătorului pentru
un „ail-vagăn“, aşezîndu-se lîngă conductor pentru a-i prinde „mehanica“, sau, la Viena, pentru
ospiciul de alienaţi mintali, unde, de altfel, nu poate intra de teamă că nebunii „toţi se vor turbura
atît, încît spitalul se va amesteca“, dar, mai presus, efortul de a-şi atenua prejudecata de clasă în
faţa progresului social. Priveşte uimit cum vienezii salută pe împărat fără umilinţă, gîndindu-se
scîrbit la temenelile orientale ale compatrioţilor săi şi la îngîmfarea feudală a domnitorilor, care
privesc către supuşi numai cu coada ochiului, „căci trupurile nu le mişcă, parcă sînt de ceară, şi se
tem să nu se frîngă“. El îşi dă seama că prosperitatea economică a unei ţări e în funcţie de
dezvoltarea industriei şi a comerţului : „Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialul
nefabricarisit, vînzîndu-l în alte ţări cu un prost preţ, şi apoi să-1 cumpere iarăş cu preţ de 30 de
ori mai mult. Mare pagubă este cînd o ţară în veci cumpără nici un lucru fabricarisit – dintr-
aceasta – cum este în ticăloasa patria noastră, care are în lung 2 hotare, unul despre miază-zi şi
altul despre mează-noapte, şi pe amîndoao în veci să exportăriseşte monedă, neimportarisindu-să
pe nici un hotar măcar un ban.“
Schimbarea la faţă a Golescului a fost intrepretată drept criza cea mai spectaculoasă a
secolului XIX din cultura noastră. Iorga încuraja imaginea cu un alt Pavel fulgerat pe drumul
Damascului. Cum sensibilitatea epocii era hibridă, cu ecouri reformiste occidentale şi inerţii
orientale, pendularea între două lumi (două mentalităţi) îl încurajează pe autor la o antiteză
abordată maniheist. El critică starea de fapte din ţara sa, cu exemple realmente cutremurătoare,
dar descrie Apusul în stil utopic, luîndu-l ca model absolut. Nu rezultă de nicăieri că ar vrea să fie
şi scriitor, totul fiind colorat etic : nu întîlnim plăcere gratuită a contemplării lumii, nici un simţ
special al frumosului natural sau artistic şi nici putinţa ca frămîntările sufleteşti să fie
individualizate prin expresia literară. Retorismul (“O, cum îmi aduc aminte…”) ţine loc de
analitism. Buna-credinţă a boierului este izbitoare – el contestă, patetic, moravurile şi tradiţia
propriei caste, fără precauţii diplomatice, aducînd ca alibi intenţionalitatea : “nu scrie cu
vrăjmăşie, ci cu lacrimi”.
Cetăţenii care au “dreaptă şi dulce oblăduire”, cum ar fi, de pildă, bavarezii, “au firească
slobozenie şi îndrăsneală fără de obrăsnicie”, ei fiind “politefsiţi”, adică politicoşi, “şi luminaţi
prin învăţătură, ştiindu-şi fieşcare datoriia sa, şi de aceia de bunăvoie se poartă bine cu fieşcine” ;
în vreme ce la noi – la noi este o formulă stereotipă – “lăcuitorii, din multa juguire ce au avut şi
neluminare, nu-şi cunoaşte nici datoria cătră altul ; aducînd închinăciune numai aceluia de care se
teme”. În Ţara Românească, aşadar, frica este principiul raporturilor sociale. Decăderea
moravurilor se explică prin menţinerea “norodului” în ignoranţă şi prin lipsa de libertate, încît
valahul “trăieşte ca un dobitoc sălbatic”. Cînd străbate Bavaria, Elveţia sau nordul Italiei, Golescu
observă, peste tot, buna organizare socială, concretizată în sistemul celor “trei faceri de bine” :
măsuri “pentru uşurinţa scăpătaţilor” (ceea ce am numi azi protecţia socială), “mulţimea
spitalelor” (inclusiv pentru “nebuni”) şi, mai ales, “mulţimea şcolilor”. Toate aceste “faceri de
bine” duc la un nivel civic responsabil, întemeiat pe etica muncii şi a respectului reciproc. În
schimb, sesizează dezamăgitul călător, dregătorii noştri sînt mai mizeri decît nişte ţărani
occidentali ieşiţi la cîmp, grădinarul de la Schönbrunn o duce mai bine ca un boier la noi (care, de
multe ori, este analfabet). Mai mult : în vreme ce la noi principala grijă a ţăranului e să dispună de
o ieşire secretă din bordeiul sordid pentru a putea fugi de ispravnicii care vin să-l tortureze, în
nordul Italiei, de pildă, “şi birnicii merg la teatru”, iar în Elveţia fata unui simplu birtaş îi cîntă
oaspetelui la pian. La Pesta se acordă cea mai mare grijă învăţămîntului, iar “la noi sînt şcoli
stricate înadins”.
Deşi om instruit, Golescu atestă şi naivităţi, unele cu potenţial comic. Pe de o parte, el
măsoară esteticul cu stînjenul, minunîndu-se de dimensiunile Domului din Milano, socotindu-l
frumos pentru că este “mare” (are “240 de stînjini”). Este atent la amănunte de ordin cantitativ, în
general, şi curiozitatea pragmatică îl face să se autointituleze “băgătorul de seamă”. “A băga de
seamă – remarcă Iorgulescu 1979 : 43 – este pentru el, în ipostaza de erou al memorialului de
călătorie, un mod de existenţă ; singurul mod de existenţă”. Pe vapor (“o corabie care merge pe
mare cu un meşteşug de foc…”) trece peste interdicţia de a se intra în sala maşinilor şi descrie
“meşteşugul” cît să înţeleagă şi cititorul autohton : “întocmai ca la cazanul care scoate rachiul, la
care la fund îi arde focul, şi capacul strînge lacrămă de abureală”. La Veneţia îi atrag atenţia cei
doi “draci” care bat orele în turnul ceasornicului, dar oraşul i se pare “fără meşteşug
arhitectonicesc”.
Dinicu Golescu se exprimă ca un patriot autentic, cu vădită competenţă de om politic, cu
conştiinţa lucidă a „subdezvoltării“ ţării sale la acea dată. De altfel, el a înţeles că trebuie să şi
acţioneze practic în acord cu experienţele lui social-politice. În 1826, el întemeiază, pe propria-i
moşie, la Goleşti, o şcoală accesibilă tuturor, fără discriminări de clasă, cu două cursuri, unul
„ghimnasticesc“ şi altul „filozoficesc“. Primii dascăli au fost Aaron Florian şi I. Heliade
Rădulescu, Golescu însuşi oferind pentru trebuinţele didactice o Adunare de pilde bisericeşti şi
filosofieşti... şi, în intenţia de a contribui cunoştinţele istorice, o Adunare de tractaturi ce s-au
urmat între preaputernica împărăţie a Russii şi înalta Poartă... ; mai mult, în 1827, el a înjghebat
cu cîţiva boieri, în secret, o Soţietate literală românească, tot pe ideea, specifică Luminilor, a
emancipării spiritului prin cultură. În acelaşi an, a tradus şi tipărit la Bucureşti cartea lui Neofit
Vamva, Elementuri de filosofie morală (de la Platon şi Aristotel pînă la Pascal şi Malebranche),
iar în 1827, patronează apariţia gazetei – efemere – Fama Lipschi, el obţinînd în 1829 autorizaţia
pentru apariţia primului ziar în limba română, Curierul românesc al lui Heliade.

TEXTE PROPUSE PENTRU ANALIZĂ

„Este destul să ne gîndim că primul text (păstrat) în limba română e posterior cu mai
bine de două veacuri Divinei Comedii, că Biblia de la Bucureşti apare la doi ani după Eseul
despre pluralitatea lumilor, că Neculce îşi scria Letopiseţul aproximativ în acelaşi interval în
care Swift concepea A Modest Proposal, că Ţiganiada e încheiată în acelaşi an cu Childe
Harold, că Bălcescu e contemporan cu Kierkegaard şi Eminescu însuşi cu Rimbaud şi
Lautréamont”. „Decalajul nu este neapărat unul de ordin valoric, şi invocarea lui Eminescu ţine
să sublinieze tocmai acest fapt, Eminescu fiind contemporan în absolut cu orice mare poet al
lumii (Martin 1981 : 15).

Texte subestimate ca literatură. Posibilitatea revitalizării textelor de pionierat artistic :

Pentru a face ca operele scrise cu intenţii artistice cu veacuri în urmă să retrăiască potrivit unei
perspective noi, revitalizante, vom profita de progresul pe care l-a făcut în ultimul timp studiul
expresiei artistice prin adoptarea consecventă a punctului de vedere al receptorului.
Doar efectul este acela care îi conferă mesajului structură, iar efectul poate fi în cazul
general al textelor vechi, fără o destinaţie literară, dar şi în cazul puţinelor scrieri beletristice
din aceeaşi etapă, rezultatul conflictului între mesajul de atunci şi codul de referinţă al
interpretului de astăzi. Stilistului îi revine, în toate situaţiile, rolul de a efectua “fisiuni
semantice” (Levi Strauss) adică de a desprinde din contextul iniţial acele elemente care, prin
inserarea lor într-un alt context, semnifică, datorită tensiunii pe care o provoacă în cadrul
acestuia şi în raport cu el.
Literatura veche are avantajul că prin majoritatea scrierilor ei, chiar prin ceea ce
cuprinde ea în afara literaturii propriu-zise, surprinde nepregătit cititorul, pentru că fiecare
lectură marchează ciocnirea între două sensibilităţi. Alături de elementele cu aparenţe
neglijabile, în orice caz normale, nepertinente stilistic în contextul lor istoriografic, bisericesc,
administrativ etc, şi care capătă doar astăzi o valoare expresivă, prin slaba lor previzibilitate,
surprind printr-un tip particular de aşteptare frustrată, şi numeroase elemente ce decurg totuşi
dintr-o intenţie populară.
Ce se întîmplă de fapt sau ceea ce ar trebui să se întîmple în psihologia cititorului
ideal cînd citeşte el, un om al secolului douăzeci, un text de literatură, ivit în contextul
beletristic al unui cu totul alt secol ? Constituită mental o formă consacrată de gust , de
înclinaţiile personale şi de epocă, străjuieşte, după cum se ştie orice lectură. În raport cu ea,
vechea formă (textul de literatură veche) nu poate intra decît fie într-un raport de contrast, fie
într-un raport de asemănare. În ambele cazuri însă, este vorbă de un singur efect psihologic, cel
de surpriză, căci şi analogia pe care o stabilesc cititorul şi stilistul între vechiul mesaj şi noul
noul context poate contrazice sistemul de aşteptări, întrucît o bună bucată de vreme s-a cultivat
dezinteresul pentru literatura veche şi au existat istorici literari de prestigiu care au acreditat
ideea abandonării acestei zone magmatice, neinteresante, după ei, a literaturii.
Se ştie că lectura este, totdeauna şi la oricine, orientată conform modelelor de reacţie,
înrîurite de o anumită tradiţie culturală, determinată istoriceşte. Cu alte cuvinte, că la fiecare
din noi există o înclinaţie, educată, spre anumite soluţii previzibile.
Tendinţa către forma dorită (adică aceea considerată drept bună de fiecare) şi
memoria experienţelor formale trecute (care la noi sînt, în orice caz, mai bogate, dacă nu cu
totul altele decît ale generaţiei de critici de după primul război mondial) intrevin pentru a
organiza, în faţa crizei pe care o provoacă orice receptate a textului, aşteptări, previziuni ale
rezolvării, prefigurări formale.
Cum inhibiţia şi criza încep, într-un anume fel, chiar înaintea abordării textului, se
produce – spun studiile de dinamică psihologică a lecturii – o plăcere a aşteptării, amestecată
cu un sentiment al neputinţei în faţa necunoscutului, al imposibilităţii unei rezolvări decise şi
rapide. Cu cît aceasta din urmă este mai imprevizibilă, cu atît este mai intensă plăcerea în
momentul producerii ei, căci emoţia provine, în artă, cel mai adesea, din blocarea regularităţii.
După milenii de cultură, totul e gata să semnifice, chiar şi deficienţele. Interpretul are
cu sine contexte relevante în număr nelimitat şi sistemul lui de aşteptări ar putea fi nesfîrşit de
bogat şi mobil. Este de ajuns să dorească aceasta şi să ştie să-şi înfrîngă obişnuiţa de a se fixa
la un număr de valori stabile şi la sistemul de referinţă preferenţial. (Negrici 2000)

“Literatura veche, pentru a fi înţeleasă, trebuie mai întîi iubită” (Negrici, 1971 : 5)

“…facem parte dintre popoarele care au fost constrînse de o istorie nefastă să-şi folosească,
secole la rînd, energia creatoare în domenii puţine şi limitate, să se exprime altfel decît ar fi
fost firesc, acomodîndu-se circumstanţelor, folosind «facilităţile»unor specii şi genuri oficiale
sau în orice caz, acceptatea ca atare, arzînd etapele sau vegetînd decenii de-a rîndul în
aşteptarea unui răstimp norocos” (Negrici, 1996 : 5)

“Cultura veche este un bloc de marmoră în care stau încă nenăscuţii Eminescu şi Creangă,
Caragiale şi Sadoveanu. A descifra prezenţa lor virtuală în acea materie simplă, privind din
prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric” (Călinescu 1985)

„Căutarea aproape obsesiveă a identităţii nu trebuie să surprindă în cazul unei culturi mici,
aflate la o răspîntie de influenţe şi obligate să păstreze mereu un echilibru poate prea dialectic
între o deschidere şi o închidere la fel de necesare, între grija de a nu pierde şi grija de a nu se
pierde”. (Martin 1981 : 13)

GRIGORE URECHE

“Pre Moldova ieste acest obiceaiu de pier făr-de număr, făr-de judecată, făr-de leac de
vină, însîş pîraşte, însăşi umple leagea şi de acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sîntu
de le ieste drag a vărsa sînge nuvinivat. Apoi zicu şi dau vina lăcuitorilor că sîntu vicleani.
Dară cui nu ieste urît a muri, cinu n-ar pofti să vieţuiască? Place-le lor viaţa, alţii încă nu o ar
lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea decît de frică, să-I slujască. Iani, de s-ar învăţa cei
mari de pre niştemuşte fără minte, cumu-ş ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără
căşcioara şi hrana lor cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce se chiiamă matca, pre
niminea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru blîndeaţe să-l asculte
şi să-l iubascăşi cu dragoste să-i slujască, decît de frică şi de groază să i se pleace. Că cela ce-i
ieste voiasă să teamă atîta norod di un om trebuieşte şi el să se teamă de toţi, ca tot vărsătoriul
de sîngede frică face să-I ia spaima şi să să teamă toţi de dînsul, ci ar putea face cu blîndeţe.”

“…umblîndu păstorii de la Ardeal, ce se chiiamă Maramoroş, în munţi cu

dobitoacele, au dat de o hiară ce se chiamă buor şi după multă goană ce o au gonit-o prin munţi
cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind, şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde
se chiamă acum Boureanii, dacă s-au discălicat sat. Şi hierul tării sau peceatea cap de buor să
însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceaia au crăpat, pre carea o au chiemat-o Molda,
iară apei de pre numele căţealii Moldii i-au zis Molda, sau, cumu-i zic unii, Moldova.
Aşijderea şi tării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova.”

“Fost-au acestu Ştefan-vodă om nu mare de statu, mînios şi de grabu vărsătoriu de

sînge nevinovat: de multe ori la ospeaţe omorîea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire,
neleaneşu şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de de
războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vîrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu să indărăpteaze şi
pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii nu pierdea nădeajdea, că ştiindu-să
căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor …
Iară pe Ştefan-vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în Putna,
care era zidită de dînsul. Atîta jale era, de plîngea toţi ca după un părinte al său, că că cunoştiia
toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi îi zicu
sveti Ştefan-vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui ceale vitejeşti, carile niminea din domni, nici înainte, nici după
aceaia l-au ajunsu…
Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan-vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă,
cîtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi deacii preste vară au fost ploi greale şi şi puvoaie de ape şi
multă inecare de apă s-au făcut.”

“Alixandru-vodă daca s-au curăţit de toată grija denafară şi au adus pre doamna sa
Ruxanda şi pre fii săi din Ţara Muntenească, au vrut să să curăţească şi de vrăjmaşii săi cei din
casă, pre carii prepusease el că pentru vicleşugul lor au fost scos din domnie ş-au învăţatu cu
taină într-o zi lefecii săi, pe care au avut streini, de i-au supus în curtea cea domnească, în Iaşi.
Şi i-au chiematu pre obiceaiul boierilor de la curte, carii fără nici o grijă şi de primejdie ca
aceea negîndindu-să, daca au intrat în curte, slujitorii, după învăţătură ce au avut, închis-au
poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr-de nici un păstor au intrat într-inşii, de-i snopiia şi-i
junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul cu altul îi punea
suptu sabie, cădea mulţime, dipre zăbreale săriia afară, de-şi fringiia picioarele. Şi au perit
atuncea 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-au băgat în samă.”

MIRON COSTIN

„Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi cîţi sînt şi în

ţările ungureşti cu acest nume, români şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi
cum au descălecat aceste părţi de pămînt, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul
nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atîta veaci de la discălicatul ţărilor cel dintîi de
Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul. A lasa iarăş
nescris cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori ieste inimii durere. Biruit-
au gîndul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedeare felul neamului, din ce izvor şi
seminţie sînt lăcuitorii ţării noastre [...] ...Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam. Cînd
ocărăsc într-o zi pe cineva ieste greu a rbda ; dară în veci?”
“De ar hi acum Istratie logofătul şi fiiu-său un Simeon Dascalul şi nepot-său un
Misail Călugărul, cum s-ar apuca de aceasta poveste cu basnile lor, ceale ce au scris că
rădăcina acestui neam, carele ieste acum pre aceaste locuri, din temniţele Rîmului ieste ? că
Traian împăratul adevărat că de la Rîm au adus căsaşi, adică de la Italia şi aşa ieste: şi căsaşiau
adus, iară nu din temniţele Rîmului, ci oroşani căsaşi, săteni, tot din slujitori aşezaţi. Şi casă de
domni au aşezat aicea pre la cetăţi. Cum şi Dragoş-vodă mare năpaste îi este să fie fost păstor
pre mărturiia maramoreşenilor, cu urechile meale am auzit că au fost ficior unui Bogdan-vodă
născut din Maramoroş, după ce au scos de aicea mulţimea de tătari şi cu bulgărimea de la
Volga năbuşiţi şi apoi pre urmă şi Attila cu ungurii…
Din temniţe cu sutele de mii de oameni cum s-ar afla? Şi apoi fămei, iară atîta
tălhăriţe? Deci, unde ieste şi cu cît vac ieste de cînd au venit Traian pre aicea şi cînd s-au bătut
Laslo, craiul unguresc, cu tătarii ? Între Traian şi între Laslo craiul 800 de ani sînt. Şi au scris
ei, aceşti istorici, Istratie logofătul şi Simion Dascalul şi Misail Călugărul că acest Laslo au
cerşut de la Rîm oameni. Şi neamul românilor acum trăia cu domnii săi în Maramoroş, ceşti
dincoace, iar cei dincolo, dispre munteani, pre apa Oltului. Nu să prinde dară, cum zic aicea:
manno, ţigăneaşte.”
(De neamul moldovenilor)

“O, Muldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpînesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri
aşè lesne. Ce domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sînt pricine perirei tale. Că nu caută să
agonesască şie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrînaţi numai în avuţie să strîngă, care apoi
totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii casele lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade
pre copaci, cît de tîrdziu.”
(Letopiseţul Ţării Moldovei)

ION NECULCE

“Aşè socotesc eu cu firea mè acesată proastă: cînd a vrè Dumnedzeu să facă să nu fie
rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mînînce oile în lume, atunce poate nu
vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici or fi boieri, nici or putè mînca aceste
doao ţări cum le mînîncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul meu să mai pomenescu, ca să pot
gîci. Focul îl stîngi, apa o iezăşti şi o abaţi pe altă parte, vîntul cînd bate, te dai în laturi, într-un
adăpost, şi te odihneşti, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi să face iar lumină,
iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sînt, sau frica
lui Dumnedzău.”

“Oh ! oh ! oh ! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut! Ce

sorţi de viiaţă ţ-au cădzut ! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atîtea
spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pînă astădzi în tine, Moldovă !…
Oh ! oh ! oh !vai, vai, vai di ţară ! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au
cădzut. Doar Dumnedzău di a faci milă, precum au făcut cu izrailitenii, cu Moise proroc, de-au
despicat Marea Roşie. Aşè să facă şi cu tini, săracă ţară ! La ce obiceiuri spurcaţi !…
Oh ! oh ! oh ! săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă pitreciţîşi vă
dezmerdaţî cu aceste supărări, la aceste vremi cumplite, şi făr-de milă de stăpînii noştri, care
singuri noi ţ-am poftit şi ţi-am aflat ! Nu ne săturăm de domnide ţară, nici de măritat fetele
după peminteni, ce dzicèm că-s proşti şi săraci. Şi alergaţi la cei străini, greci, de-I apucaţ cari
di car să vă hii gineri, că-s cilibii şi bogaţi, şi le daţi moşii şi-i punèţ în capul mesîi. Iacă la ce
am vinit ! Aceste, adivărat că ne-au făcut cilibii la toate, cu lacrămi pre obraz şi cu suspinuri la
Dumnădzău strigînd. Iar altă puteri făr-a suspina la Dumnădzău, n-au rămas.”

“Dumitraşco-vodă era un om bătrîn, grec ţarigrădean de neamul lui, de Catacozoneşti.

Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om
nestătător la voroavi, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după
toate era bătrîn şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luase o fată a unei rachieriţe
de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între
toată boierimea, de-o ţinè în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de
şahmarand, cu şilc şi cu multe odoară împodobită. Şi era tînără şi frumoasă şi plină de
suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi o triimitè cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi
cu comişi dzua amidzidze mari pe uliţi, la feridiu şi pe la mănăstiri şi pe la vii, în primblări. şi
făcè şi pe boieri de-ş triimitè giupînesăle cu dînsa. Şi după ce vine de la primblări, triimitè
giupînesilor daruri, canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dînsa în
primblare. Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dînsul ş-au dus-o în Ţarigrad cu dînsul ş-au
măritat-o dup-o slogă a lui, după un grec. Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia
şi curvia grecească ! Că el de bătrîn, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè, de-i punè în gură,
iară sara îi descliè cu încrop şi-i punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună
mînca. Oh ! oh ! oh ! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut !”

“…atunce dintăiu era boierii can grijiţi de numeli lui Dumitraşco-vodă din tinireţe,
cîndu era bezaidè, la domnia frăţine-său la Antiohie-vodă. Că era atunce nerăbdătoriu şi
mînios, zlobiv la beţie, şi-i ieşisă nimele de om rău. Iar acum, viind cu domnia, nu ştiu să-ş
piiardă numele cel rău: au doar mai la vîrstă venisă, au doar chivernisisă viiaţa lui, unde nu era
pace ? Că aşè să arăta de bun şi de blînd ! Tuturor uşe deschisă şi nemăreţ, de vorovie cu toţi
copiii…
Deci boierii, văzînd aşč milă şi nemărire, începură toţi a să lipi şi a-l lăuda. Era om
învăţat. Numai la giudecăţi nu prč putč lua sama bine, poate-fi trăind mult la Ţarigrad în
străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate.”
(Letopiseţul Ţării Moldovei)

DIMITRIE CANTEMIR

“O, dreptate sfîntă, pune-ţi îndreptariul şi vazi strîmbe şi cărjoabe lucrurile norocului.
Ghibul gătul, flocos pieptul, boţioase genunchele, catalige picioarele, dinţoase fălcile, ciute
urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu sulegec
trupul, cu albă peliţa, cu negri şi măngăioşi ochii, cu subţiri degiţelele, cu roşioare
unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătunjior grumăgiorul
Heligii, ce potrivire ! Ce asemănare ! şi ce alăturare are !”

“Munţi, crăpaţi, / Copaci vă despicaţi, / pietri, vă fărîmaţi ! / Asupra lucrului ce s-au

făcut plîngă piatra cu izvoară, / munţii puhoaie pogoară, / lăcaşele Inorogului, păşunele, /
grădinele, / cernească-să, / pălească-să, / veştedzască-să, / nu înverdzască, / nici să odrăslească
/ şi pre domnul lor cu jale, / pre stăpînul lor negrele, / suspinînd, / tînguind, / neîncetat să
pomenească. / Ochiuri de cocoară / voi, limpeazi izvoară / a izvorîvă părăsiţi, / şi-n amar vă
primeniţi. / Gliganul sălbatic vieru, / şi-n livezile lui ursul uşeriu / să să facă, / în grădini
tîrvelesté / în pomăt bateleşte / să să prefacă.”
(Istoria ieroglifică)
În vreme ce încercăm să descriem năravurile moldovenilor (lucru despre care nimeni
sau numai puţini străini au o imagine adevărată), dragostea ce avem pentru patria noastră ne
îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii
ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dargostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi
măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptatea, de osîndit. [...] Din această pricină vroim să
mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi
ospeţie nu găsim prea lesneceva ce am putea lăuda.
Moldovenii nu cunosc măsura în nimic ; dacă le merge bine, sînt semeţi, dacă le
merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întîia aruncătură de ochi ; dacă se
iveşte ceva cît de cît să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă. [...]
De altminteri, moldovenii nu numai că nu sînt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urîtă
aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sînt
cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci cînd vor să laude învăţătura
cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără
cuviinţă zicînd că «învăţătura este treaba popilor ; pentru un om de rînd este de ajuns dacă ştie
să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu
coarne, caii, oile şi late dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea ; toate
celelalte sînt netrebuincioase»”
(Descriptio Moldaviae)

BIBLIOGRAFIE

DICŢIONARE

DCLR, I. C. Chiţimia, Al. Dima (coord.), Dicţionar cronologic. Literatura română, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
DLR, Dimitrie Păcurariu (coord.), Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente,
Editura Univers, Bucureşti, 1979
DSR, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicţionarul scriitorilor români. A-
C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
DSR II, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicţionarul scriitorilor români,
D-L, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998
HANGIU, ION, Dicţionar al presei literare româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987
SR, Mircea Zaciu, în colaborare cu Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Scriitori români,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

Bibliografie – perioada veche

TEXTE (ediţii citate)
ANONIMUL BRÎNCOVENESC, în Cronicari munteni, ediţie îngrijită de M. Gregorian,
studiu introductiv de E. Stănescu, EPL, 1961 (2 volume)
ANTIM IVIREANUL, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, 1972
CANTACUZINO, Constantin (Stolnicul), Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, ediţia
citată, vol. 1
CANTEMIR, Dimitrie, Hronicul vechimei a romano-moldo-valahilor. Text ales şi stabilit,
tabel cronologic, pref. şi note de Stela Toma, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981
CANTEMIR, Dimitrie, Divanul, Text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi
glosar de Virgil Cândea; postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1990
CANTEMIR, Dimitrie, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită, note şi glosar de Ion Verdeş şi P. P.
Panaitescu; prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti (2
volume)
CĂRŢILE POPULARE ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ, ediţie îngrijită şi studiu introductiv
de I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, EPL, 1963 (2 volume)
COSTIN, Miron, Opere, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958
Crestomaţie de literatură română veche, vol. 1, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma,
Editura Dacia, 1984
CRONICI ŞI POVESTIRI ROMÂNEŞTI VERSIFICATE, ediţie critică de Dan Simonescu,
Editura Academiei, 1967
DOSOFTEI, Opere, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Editura
Minerva, 1978
GRECEANU, Radu, Cronica lui…, în Cronicari munteni, ediţie îngrijită de M. Gregorian,
“Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1984, vol. 2 (2 vol.)
LETOPISEŢUL CANTACUZINESC, în Cronicari munteni, ediţia din EPL, 1961, vol. 1
Literatura română veche (1402-1647), ediţie de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Editura
Tineretului, 1969, (2 volume)
ION NECULCE, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
Minerva, 1982
Noul Testament (de la Bălgrad), Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba-Iuliei, 1988
OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA, ediţie L.
Drîmba, Editura Dacia, 1983
Poezie românească veche, antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de Mircea Scarlat, Editura
Minerva, 1985
RADU POPESCU, Istoria domnilor Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, ediţia de la
Minerva, 1984, vol. 1
Al. ROSETTI, Cîteva precizări asupra literaturii romîne vechi, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Eminescu, 1985
URECHE, GRIGORE, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie P. P. Panaitescu, Editura Minerva,
1987
VARLAAM, Carte românească de învăţătură, ediţie transliterată de J. Byck, Editura
Fundaţiilor Regale, 1943

CRITICĂ (ediţii consultate şi citate):

ALEXANDRESCU, SORIN, 1998, Paradoxul român, Ed. Univers
ANGHELESCU, MIRCEA, 1975, Literatura română şi Orientul, Ed. Minerva
ANTOHI, SORIN, 1999, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura
Polirom
ANTOHI, SORIN, 1998, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode, Ed. Nemira
Antologia poeziei româneşti culte. De la Dosoftei pînă în 1993, ediţie de Florin Şindrilaru,
 Editura Teora, 1998, Bucureşti
ARMBRUSTER, ADOLF, 1972, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Academiei
BLAGA, LUCIAN, 1969, Trilogia culturii, ELU
BOIA, LUCIAN, 1997, Mit şi istorie în conştiinţa româneacă, Ed. Humanitas
CARTOJAN, N., 1974, Cărţile populare în literatura românească, ediţia a II-a, îngrijită de Al.
Chiriacescu, cu un Cuvînt înainte de Dan Zamfirescu şi o Postfaţă de Mihai Moraru,
Editura Enciclopedică Română, (2 volume)
CARTEA CRONICILOR, 1986, texte antologate şi comentate de Elvira Sorohan, Ed. Junimea,
Iaşi
CARTOJAN, N., 1980, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva
CĂLINESCU, G., 1985, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, prefaţă și ediție de Al. Piru, Editura Minerva
CĂLINESCU, G., 1976, Opera lui Mihai Eminescu, I-II, Editura Minerva
CHIŢIMIA, C., 1974, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Editura Academiei
CIOBANU, ŞTEFAN, 1989, Istoria literaturii române vechi, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de
D. H. Mazilu, Editura Eminescu
CIOCULESCU, ŞERBAN, 1976, Itinerar critic, Editura Eminescu
CIOCULESCU, ŞERBAN, 1966, Varietăţi critice, EPL
CIOPRAGA, CONSTANTIN, 1973, Personalitatea literaturii române, Ed. Junimea, Iaşi
CONSTANTINESCU, POMPILIU, 1957, Scrieri alese, ESPLA
CRISTEA, VALERIU, 1984, Introducere în opera lui Ion Neculce, Editura Minerva
CURTICĂPEANU, DOINA, 1975, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Editura
Minerva
CURTIUS, E. R., 1970, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Editura Univers
DINU, MIHAI, 1986, Ritm şi rimă în poezia românească, Editura Cartea Românească
DRĂGHICESCU, DUMITRU, 1995, Din psihologia poporului român, Ed. Albatros
DUBY, GEORGES, 1987, Arta şi societatea (980-1420), Editura Meridiane, (2 volume)
DUŢU, ALEXANDRU, 1968, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, EPL
DUŢU, ALEXANDRU, 1969, Explorări în istoria literaturii române, EPL
GALDI, L., 1971, Introducere în istoria versului românesc, Editura Minerva
GASTER, MOSES, 1983, Literatura populară română, ediţie, prefaţă şi note de Mircea
Anghelescu, Editura Minerva
GHEŢIE, ION şi MAREŞ, ALEXANDRU, 1985, Originile scrisului în limba română, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
HERSENI, TRAIAN, 1977, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia
HUIZINGA, JOHAN, 1970, Amurgul Evului Mediu, Ed. Univers
IANOŞI, ION, 1986, Literatură şi filosofie,
IORGA, NICOLAE, 1969, Istoria literaturii române în secolul XVIII, ediţie îngrijită de Barbu
Theodorescu, Editura Didactică şi Pedagogică, (2 volume)
IORGA, NICOLAE, 1985, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, ediţie îngrijită,
note şi indici de Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Editura Minerva
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE (colectiv), 1964, vol. 1, Editura Academiei
ISTRATE, ION, 1982, Barocul literar românesc, Editura Minerva
IVAŞCU, G., 1969, Istoria literaturii române, Editura Ştiinţifică, vol. 1
KOGĂLNICEANU, MIHAIL, 1976, Opere, II, editura Academiei
MANOLESCU, NICOLAE, 1990, Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva
MARTIN, MIRCEA, 1981, G. Călinescu şi “complexele” literaturii române, Ed. Albatros
MAZILU, DAN HORIA, 1974, Udrişte Năsturel, Editura Minerva, Bucureşti,
MAZILU, DAN HORIA, 1976, Barocul îm literatura română din secolul al XVII-lea, Editura
Minerva
MAZILU, DAN HORIA, 1978, Cronicari munteni, Editura Minerva
MAZILU, DAN HORIA, 1984, Literatura română în epoca Renaşterii, Editura Minerva
MAZILU, DAN HORIA, Proza oratorică în lieratura română veche, Editura Minerva, 1986 şi
1987 (2 volume)
MAZILU, DAN HORIA, 1999, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Ed. Polirom,
Iaşi
MIHĂILĂ, G., 1972, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Editura Minerva
MÂNDRA, VICU, 1985, Istoria literaturii dramatice româneşti, Editura Minerva, vol. 1
MUTHU, MIRCEA, 1976, Literatura română şi spiritul sud-est european
NAKAMURA, HAJIME, 1997, Orient şi Occident: O istorie comparată a ideilor, traducere
din engleză de Dinu Luca, Ed. Humanitas
NEGRICI, EUGEN, 1971, Antim - logos şi personalitate, Editura Minerva
NEGRICI, EUGEN, 2000, Expresivitatea involuntară, Editura Universalia
NEGRICI, EUGEN, 1978 Figura spiritului creator, Editura Cartea Românească
NEGRICI, EUGEN, 1972, Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin, Editura
Minerva
NEGRICI, EUGEN, 1996, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova
NIŢU G., 1994, Pamfletul în literatura română, Ed. de Vest, Timişoara
NOICA, CONSTANTIN, 1991, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas
PAPU, EDGAR, 1977, Barocul ca tip de existenţă, “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva (2
volume)
PIRU, AL., 1973, Analize şi sinteze critice, Editura Scrisul Românesc
PIRU, AL., 1977, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Epoca Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
POPESCU, MAGDALENA, 1975, postfaţă la Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei,
Editura Minerva
ROTARU, ION, 1971, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, vol. 1
ROTARU, ION, 1976, Valori expresive în literatura română veche, Editura Minerva (2
volume)
RUSSO, ALECU, 1967, Piatra teiului, “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva
SCARLAT, MIRCEA, 1976, Introducere în opera lui Miron Costin, Editura Minerva
SCARLAT, MIRCEA, 1978, postfaţă la Gr. Ureche, Letopiseţul …, col. Arcade, Editura
Minerva
SCARLAT, MIRCEA, 1982, Istoria poeziei româneşti, Editura Minerva, vol. 1
SCHIAU, OCTAVIAN, 1978, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Editura Dacia,
Cluj-Napoca
SOROHAN, ELVIRA, 1978, Cantemir în cartea hieroglifelor, Ed. Minerva
SOROHAN, ELVIRA, 1995, Miron Costin. Permanenţe ale mentalităţii româneşti, Ed.
Junimea
SOROHAN, ELVIRA, 1997, Introducere în istoria literaturii române, Ed. Universităţii “Al. I.
Cuza”, Iaşi
STĂVĂRUŞ, ION, 1978, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea. Studiu critic şi
antologie, Ed. Univers, Bucureşti
STREINU, VLADIMIR, 1966, Versificaţia modernă, EPL
TĂNASE AL., 1995, O istorie umanistă a culturii române, 2 vol., Ed. Moldova, Iaşi
ULICI, LAURENŢIU, 1983, Dosoftei, în Confort Procust, Ed. Eminescu
ULICI, LAURENŢIU, 1983a, Miron Costin, ediţia citată
URSU, G. G., 1972, Memorialistica în opera cronicarilor, Editura Minerva
VELCIU, D., 1987, Cronicarul Radu Popescu, Editura Minerva
VELCIU, D., 1979, Grigore Ureche, Editura Minerva
VELCIU, D., 1973, Miron Costin, Editura Minerva
VERGATTI, RADU ŞTEFAN,1996, Vlad Ţepeş – Dracula, Ed. Minerva
ZUMTHOR, PAUL, 1963, Langue et techniques poétiques à l’époque romane, Klincksieck
ZAMFIRESCU, DAN, 1967, Studii şi articole de literatură română veche, EPL
ZAMFIRESCU, DAN, 1981, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică

BIBLIOGRAFIE – perioada premodernă

AARON, VASILE, în Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, publicate, adnotate şi

comentate de Paul Cornea, “Documente şi manuscrise literare”, vol. IV, Editura
Minerva, 1981
BARONZI, GEORGE, în Epopei naţionale, 1979, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Teodor
Vârgolici, Editura Minerva
BELDIMAN, ALECU, în Scrieri literare inedite…, ediţia citată
BUDAI-DELEANU, ION, Opere, 1, ediţie critică de Florea Fugariu, studiu introductiv de Al.
Piru, Editura Minerva, 1974;
BUDAI-DELEANU, ION, Trei viteji, ediţie şi glosar de J. Byck, prefaţă de Ion Oană,
“Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1958
CANTACUZINO, IOAN, în Poezia română clasică, ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb,
Cuvînt înainte, de Al. Piru, vol. 1, “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1970
CONACHI, COSTACHE, Scrieri alese, ediţie, prefaţă, glosar şi bibliografie de Ecaterina şi
Alexandru Teodorescu, EPL, 1963
DIMACHI, NICOLAE, în Scrieri literare inedite…, ediţia citată
ECLESIARHUL, DIONISIE, Hronograf (1764-1815), transcriere după original, indice şi
glosar de D. Bălaşa. Studiu introductiv de D. Bălaşa şi N. Stoicescu, note şi comentarii
de N. Stoicescu, “Cronicile medievale ale României”, vol. X, Editura Academiei, 1987
HELIADE RĂDULESCU, ION, în Epopei naţionale, ediţia citată
EMINESCU, MIHAI, Opere alese, III, ediţie îngrijită şi prefaţă de Perpessicius, ed. II, Editura
Minerva, 1973
FABIAN (BOB), VASILE, în Poezie românească clasică, ediţia citată
GOLESCU, DINICU, Însemnare a călătoriii mele…, ediţie îngrijită de G. Pienescu, posfaţă şi
bibliografie de Mircea Iorgulescu, “Arcade”, Editura Minerva, 1977
GOLESCU, IORDACHE, în Primii noştri dramaturgi, antologie, studiu introductiv şi note
bibliografice de Florin Tornea, “Scriitori români”, ESPLA, 1960
GOLESCU, IORDACHE, în Satire şi pamflete (1800-1848) ediţie îngrijită de Gh. Georgescu-
Buzău, EPL, 1968
GOLESCU, IORDACHE, Proverbe comentate, ediţie îngrijită de Gh. Paschia, “Cogito”,
Editura Albatros, 1973
MAIOR, PETRU, Scrieri, ediţie critică alcătuită de Florea Fugariu. Prefaţă şi tabel cronologic
de Maria Protase, “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1976 (2 volume)
MICU, SAMUIL, Scurtă cunoştinţă a istoriii românilor, ediţie îngrijită şi introducere de
Cornel Cîmpeanu, Editura Ştiinţifică, 1963
MICU, SAMUIL, (cu alte scrieri) şi alţi scriitori ardeleni mărunţi în Şcoala Ardeleană, ediţie
critică de Florea Fugariu, studiu introductiv şi note finale de Romul Munteanu, col.
“Lyceum”, Editura Albatros, 1970 (3 volume)
MILU, MATEI, în Poezie românească clasică, ediţia citată
MUMULEANU, BARBU PARIS, Scrieri, prefaţă, text ales şi stabilit, note de Rodica Rotaru,
“Restitutio”, Editura Minerva, 1972
NEGRUZZI, COSTACHE, în Epopei naţionale, ediţia citată
PANN, ANTON, Scrieri literare, text stabilit, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi I.
Fischer, prefaţă de Paul Cornea, “Scriitori români”, EPL, 1963 (3 volume)
PEŞACOV, GHEORGHE, în Scrieri literare inedite …, ediţia citată
POGOR, VASILE, Scrieri alese, ediţie, prefaţă, note, glosar şi bibliografie de Vasile SANDU,
“Restitutio”, Editura Minerva, 1986
SCAVINSCHI, D., în Poezie românească clasică, ediţia citată
ŞINCAI, GHEORGHE, Cronica românilor, ediţia îngrijită de Florea Fugariu, prefaţă, tabel
cronologic şi note de Manole Neagoe, “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1978
(3 volume)
TĂUTU, IONICĂ, Scrieri social politice, cuvînt înainte, studiu introductiv, note de Emil
Vîrtosu, Editura Ştiinţifică, 1974
VĂCĂRESCU, ALECU, în Poeţii Văcăreşti, ediţie de Elena Piru, prefaţă de Al. Piru,
“Scriitori români”, EPL, 1961
VĂCĂRESCU, IANCU, în Poeţii Văcăreşti, ediţia citată
VĂCĂRESCU, NICOLAE, în Poeţii Văcăreşti, ediţia citată
VĂCĂRESCU, IENĂCHIŢĂ, (poeziile), în Poeţii Văcăreşti, ediţia citată
VĂCĂRESCU, IENĂCHIŢĂ, (Istoria prea puternicilor împăraţi otomani), în Poeţii
Văcăreşti, ediţie critică, note, glosar, bibliografie şi indice de Cornel Cîrstoiu, Editura
Minerva, 1982.

CRITICĂ (ediţii consultate şi citate):

ANGHELESCU, MIRCEA, 1988, Textul şi realitatea, Editura Eminescu

BLAGA, LUCIAN, 1966, Gândirea românească în sec. al XVIII-lea, Bucureşti
CĂLINESCU, G., 1985, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a,
adăugită şi revizuită, îngrijită de Al. Piru, Ed. Minerva
CIOCULESCU, Ş., STREINU, VLADIMIR, VIANU, TUDOR, 1985, Istoria literaturii
române moderne, Ed. Eminescu
CORNEA, PAUL, 1962, Studii de literatură română modernă, EPL
CORNEA, PAUL, 1972, Originile romantismului românesc, Editura Minerva
DENSUSIANU, OVID, 1985, Literatura română modernă, Editura Eminescu
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, 1979, Editura Academiei
DIMARAS, C. TH., 1968, Istoria literaturii neogreceşti, traducere de M. Vasiliu, ELU
ELIADE, POMPILIU, 1982, Influenţa franceză asupra spiritului public in România. Originile,
traducere de Aurelia Creţia, prefaţă de Al. Duţu, Editura Univers
GENETTE, GÉRARD, 1982, Palimpsestes. La littérature de second degré, Seuil
IBRĂILEANU, G., Opere, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Editura Minerva, vol. 1,
1974, vol. 7, vol. 8, 1979, vol. 9, 1980
IORGA, NICOLAE, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, ediţia citată
IORGA, NICOLAE, 1983, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, ediţie şi note de
Rodica Rotaru, prefaţă de Ion Rotaru, Editura Minerva, (3 volume)
IORGULESCU, MIRCEA, 1979, Din vremea lui Dinicu Golescu, în Firescul ca excepţie, Ed.
Cartea Românească (pp. 7-56)
ISTRATE, ION, Barocul literar românesc, ediţia citată
MARROU, H-I., 1983, Trubadurii, traducere, note şi postfată de Sorina Bercescu, Editura
Univers
MÂNDRA, V., 1985, Istoria literaturii dramatice româneşti, vol. 1, Editura Minerva
MUNTEANU, ROMUL, 1971, Literatura europeană în epoca luminilor, Bucureşti
NEGRICI, E., 1978, Figura spiritului creator, ediţia citată
NIETZSCHE, FR., 1978, Naşterea tragediei, în De la Apollo la Faust, antologie, cuvînt înainte
şi note introductive de V. E. Maşek, traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion
Herdan, Editura Meridiane
PANEA, NICOLAE, 1997, Şăgalnic, Zulnia zîmbea. Literatură şi antropologie culturală, Ed.
Aius, Craiova
PERPESSICIUS, Opere, vol. 2, 1967 şi vol. 3, 1971, EPL
PETRESCU, IOANA EM., 1974, Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, Editura Dacia
PIRU, AL., Istoria literaturii române, ediţia citată
POPA, MIRCEA, 1997, Aspecte şi interferenţe iluministe, Editura de Vest, Timişoara
POPOVICI, D., Studii literare, ediţie îngrijită şi note de Ioana Em. Petrescu, Editura Dacia,
vol. 1 (Literatura româna în epoca “Luminilor”), 1972, vol. 2 (Romantismul
românesc), 1974
SCARLAT, MIRCEA, 1982, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Editura Minerva
SIMION, EUGEN, 1980, Dimineaţa poeţilor, Cartea Românească
SOROHAN, ELVIRA, 1984, Introducere in opere lui Ion Budai-Deleanu, Editura Minerva
SORESCU, MARIN, 1987, Anton Pann, în Revista de istorie şi teorie literară, 1-2,
ZARIFOPOL, PAUL, 1971, Pentru artă literară, vol. 2, Editura Minerva