Psihologia educaţiei

ca disciplină de studiu

CURS / SEMINAR 1
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
Delimitări conceptuale
Domeniul obiectiv al psihologiei este ilustrat
chiar de etimologia acestuia: termenul îşi are
originea în limba greacă, el derivând din
psyche care înseamnă suflet, suflu şi logos –
cunoaştere.
Putem vorbi despre psihologia naivă sau psihologia
simţului comun, ce se învaţă din practica vieţii
cotidiene, odată cu însuşirea limbii materne (ex. înainte
de tratatele de psihologie, au existat proverbe care
anticipau prezenţa unor comportamente în anumite
situaţii date).
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
Obţinerea de informaţii în psihologia naivă
se face pe baza intuiţiei, tehnică ce se
păstrează şi astăzi, fiind utilizată ca strategie
suplimentară în profesiile de medic, profesor,
scriitor, artist, avocat ş.a.
Posibilităţile ei au însă destule limite,
neprogresând mult de-a lungul secolelor,
oferind ocazia psihologiei ştiinţifice să
completeze, chiar să contrazică unele aspect
ale psihologiei simţului comun.
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
Un asemenea exemplu de “adevăr” provenit din
popor este următorul: cei care învaţă mai lent reţin
mai mult decât cei care învaţă mai repede.
În realitate, studiile asupra învăţării au demonstrat
că nu există nicio corelaţie semnificativă între
viteza învăţării şi eficacitatea ei.
Reflecţiile teoretice asupra fenomenelor sufleteşti au
apărut ca urmare a trei fenomene impresionante
pentru existenţa umană: moartea, visele şi bolile
psihice. Abordarea lor s-a făcut din perspectivă
teologică, filosofică sau ştiinţifică.
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
În secolul XVIII se va încetăţeni termenul de
“psihologie”. Iniţial îl vom găsi în 1590 în titlul
unei lucrări a lui Rudolf Goclenius
(Psychologia, de hominis perfectione) care
însă trata problema psihicului din punct de
vedere ontologic. Ulterior, cărţile lui Ch.
Wolff, Psihologia empirică (1732) şi
Psihologia raţională (1734) aduc în prim plan
abordarea bazată pe experienţă, pe metoda
ştiinţelor naturii.
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
Anul 1879 este anul naşterii psihologiei ca
ştiinţă, atunci când Wilhelm Wundt
inaugurează la Leipzig primul laborator de
psihologie experimentală. Primul român care
a lucrat în laboratorul lui Wundt şi şi-a susţinut
doctoratul cu o teză de psihologie a fost
Eduard Gruber. Întors la Iaşi, el a înfiinţat un
centru de cercetare similar în cadrul
Universităţii “Al I. Cuza”.
 1. Obiectul psihologiei educaţiei
Conform definiţiei lui Andrei Cosmovici,
psihologia = ştiinţa care se ocupă cu
descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile.
În 1978, termenul „psihologia educaţiei”
exista în Dicţionarul pedagogic al lui I.A. Kairov
termenul cu sensul de parte a psihologiei
pedagogice, alături de psihologia instrucţiei şi
problemele psihologice ale educaţiei tinerei
generaţii.
 1. Obiectul psihologiei educaţiei

Psihologia educaţiei studiază procesul

instructiv-educativ din punct de vedere
psihologic, din perspectiva:
1. îmbunătăţirii activităţii profesionale a
cadrului didactic şi
2. a favorizării autorealizării personalităţii
elevului.
 2. Ramurile psihologiei:
Ø
psihologia generală;
Ø
psihologia vârstelor;
Ø
psihologia copilului;
Ø
psihologia muncii;
Ø
psihologia socială;
Ø
psihodiagnosticul;
Ø
psihologia clinică;
Ø
psihologia industrială;
2. Ramurile psihologiei (continuare):
Ø
psihologia personalităţii – trasaturi de
personalitate, tipologii;
Ø
psihologie organizaţională – individul in
organizatii, caracteristicile grupului de munca;
Ø
psihologia creativităţii – forme si factori ai
creativitatii;
Ø
psihopatologie – diagnosticul, etiologia si formele
de manifestare a tulburarilor mentale;
Ø
psihoterapie – strategii de tratare a tulburarilor
psihologice;
Ø
psihologia educaţiei – studiul fenomenului psihic
în context didactic.
Ø
Etc.
 3. Sarcinile psihologiei educaţiei
Ø
- dezvăluirea complexităţii şi dificultăţii activităţii
instructiv-educative, nuanţarea acesteia în funcţie
de factori, situaţii, nivele de vârstă, particularităţi
individuale;
Ø
- delimitarea influenţelor favorabile activităţii
şcolare, ordonarea şi asigurarea succesiunii
acestora, în raport cu rolul lor pentru evoluţia
personalităţii elevilor;
Ø
- cunoaşterea, de către fiecare cadru didactic, a
avantajelor şi riscurilor oricărui tip de influenţă
asupra devenirii în plan psihologic a elevilor, de la
încărcătura privind programul zilnic, conţinuturile
pe discipline, la metodă, cuvânt, atitudine;
 3. Sarcinile psihologiei educaţiei
(continuare)
Ø
- structurarea unor modele de influenţă
constructivă, lansarea lor în fluxul dezvoltării
psihice a şcolarului prin unităţi de învăţământ pilot
şi valorificarea consecinţelor;
Ø
- anticiparea efectelor intervenţiilor şcolii
asupra activizării potenţialului psiho-somatic al
elevilor şi rezistenţa acestora la factori solicitanţi
(echilibru, stress, oboseală, eşec şcolar);
Ø
- promovarea reuşitelor, activitatea didactică
fiind, din punct de vedere psihologic, un echilibru
continuu între pregătirea, educaţia altora şi
autopregătire, autoeducaţie.
 4. Domeniul Psihologiei
educaţionale
Psihologia educaţională e concepută ca un
domeniu specific al psihologiei generale.
Evoluţia individuală este inseparabilă de
psihologia copilului şi a adolescentului:
- facilitează stabilirea unei educaţii progresive şi
găsirea de mijloace cât mai adaptate evolutiv.
- marele principiu va fi întotdeauna armonizarea
acţiunii educative cu mersul natural al
evoluţiei copilului: strânsa legătură dintre
psihologie şi pedagogie, dintre psihologie şi
şcoală.
 4. Domeniul Psihologiei
educaţionale (continuare)
Şcoala nu se poate baza doar pe prescripţiile
psihologice în ceea ce priveşte formarea şi
dezvoltarea personalităţii copilului, ea
trebuind să apeleze şi la problematica de
studiu a altor discipline cum ar fi:
sociologia, ergonomia, didactica etc. totuşi,
cele mai importante linii de direcţionare pe
linia dezvoltării armonioase a personalităţii, ni
le dă psihologia, cu toate ramurile ei şi mai
ales psihologia educaţională.
 5. Importanţa Psihologiei educaţiei
Toate aceste ramuri ale psihologiei au adus
şcolii numeroase tehnici, modalităţi de
studiere şi evaluare a comportamentului
elevilor.
Iată deci, că pornind de la ideea că pedagogia
studiază procesul şi tehnologia modelării
personalităţii, prin învăţare–educaţie, ea nu se
poate dispensa de cunoştinţele despre
psihic, conduită, personalitate, relaţii,
grup, toate aceste aspecte fiind strâns legate
de individul ce trebuie ajutat să evolueze în
societate, la un moment dat.
 5. Importanţa Psihologiei educaţiei
(continuare)
Profesorul nu trebuie să se mărginească la a
cunoaşte elevul aşa cum este el acum, ci
trebuie să identifice etapele anterioare
vârstei şcolare pentru a-şi explica de ce
este acest elev aşa - acum, sau trebuie să
prevadă ceea ce va urma să facă elevul
după ieşirea din şcoală, să-l îndrume spre o
meserie sau alta, conform pe capacităţilor pe
care acesta le are, conform personalităţii sale
în ansamblu.
 5. Importanţa Psihologiei educaţiei
(continuare)
Iată de ce, psihologia educaţională este
fundamentală în ceea ce priveşte formarea
viitorilor profesori: ea oferă toate datele cu
privire la
încadrarea copilului într-o anumită categorie,
conform temperamentului, caracterului,
capacităţilor sale etc.,
astfel încât profesorul îl va putea dirija spre un
anume comportament, şi-l va propulsa spre
o anumită cale de urmat în viaţă.
 6. Valorificarea perspectivei
psihologice în cadru educaţional
Psihologia educatiei are în centru
personalitatea profesorului, dimensiunea
psihologică a pregătirii sale, fiind importantă
cunoaşterea stilurilor didactice, a
componentelor aptitudinii pedagogice sau a
factorilor subiectivi implicati in aprecierea
activitatii elevilor.
Pe de altă parte, centrul de interes al
educaţiei îl constituie elevul cu trăsăturile
specific vârstei dar şi personalităţii sale.
 6. Valorificarea perspectivei
psihologice în cadru educaţional
Procesul învăţării este poate cel mai studiat
aspect al P.E., concretizat în teoriile
dezvoltate de-a lungul timpului, începând cu
I.P. Pavlov şi continuând cu adepţii
condiţionării precum E. Thorndike, J. Watson,
E. Tolman sau B.F. Skinner.
Sunt abordate aici teorii asociationiste,
cognitiviste si constructiviste ale invatarii.
Psihologia educaţiei studiază procesul
instructiv-educativ desfăşurat in şcoală cu
scopul de a spori eficienţa acestuia.
 6. Valorificarea perspectivei
psihologice în cadru educaţional
Alte centre de interes ale psihologiei
educaţionale sunt: comunicarea didactică,
grupul şcolar, strategiile de rezolvare a
conflictelor în context educaţional, creativitatea
strategiilor didactice, succesul şi insuccesul
şcolar.
În concluzie, obiectul psihologiei educaţionale =
un fenomen complex, de a cărui eficienţă în
cunoaştere depind realizările multor
demersuri ale profesorului in activitatea sa
de zi cu zi in cadrul clasei de elevi.
 6. Valorificarea perspectivei
psihologice în cadru educaţional
P.E. îi învaţă pe profesori cum să conducă în
clasă pentru a promova învăţarea şi a minimiza
dezbinarea, cum să-şi prezinte lecţiile unor
grupuri, cum să previzioneze anumite modele
de învăţare la elevii de diferite vârste şi din
diferite medii; îi ajută să înţeleagă importanţa şi
limitele teoriilor şi să utilizeze cat mai multe
tehnici pentru a instrui, cum poate fi
provocată învăţarea şi cum poate deveni ea
sursă de satisfacţie pentru cei care fac
această activitate.
 7. Principalele probleme ale P.E.:

- legile activităţii psihice şi psihosociale ale

elevilor, caracteristicile dezvoltării acestora de-
a lungul vârstelor şcolare;
- formele specifice de manifestare a
proceselor, funcţiilor, însuşirilor, trăirilor psihice,
în raport cu conţinuturile învăţării şi cu
particularităţile influenţelor educaţionale;
- fundamentarea teoretico-aplicativă a
metodelor de studiere a fenomenelor psiho-
pedagogice, a personalităţii elevilor;
 7. Principalele probleme ale P.E.
(continuare):
- analiza psihologică a metodelor de
predare-învăţare şi de educaţie;
- evoluţia comportamentelor şi a variabilelor
educaţionale în relaţia profesor-elev, în grupul
şcolar şi la nivelul activităţilor cu caracter
integrativ (sociale, cultural-artistice,
profesionale);
- dinamica şi importanţa conduitei didactice
ca modalitate specifică de autoprezentare şi,
totodată, de influenţare a altora în raport cu
competenţa profesională.
 8. Metode şi instrumente de
cercetare ale P.E.
Principalele metode ale psihologiei şcolare
sunt:
• Observaţia,
• Experimentul,
• Convorbirea,
• Ancheta psihologică,
• Metoda biografică,
• Metoda analizei produselor activităţii,
• Metodele psihometrice.
 8.1. Experimentul
Experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale
prin integrarea unor situaţii contrastante,
controlabile.
Leon Festinger arată că experimentul constă în
măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente într-o
situaţie în care acţiunea altor factori este redusă la
minimum.
Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul
observaţiei, cele cărora cercetătorul le va studia
variaţia în cursul experimentului.
 8.1. Experimentul (continuare)
De exemplu, numărul de cuvinte reamintite după
citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se
parcurge un text, numărul de erori într-o probă
reprezintă variabile dependente.
Variabilele independente nu depind de o altă
variabilă, ele fiind legate de decizia
experiemntatorului care, în mod deliberat, le-a
introdus în experiment.
Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
1. Experimentul de laborator
2. Experimentul natural
3. Experimentul psiho-pedagogic
 8.1. Experimentul (continuare)
1. Experimentul de laborator presupune
scoaterea subiectului din atmosfera lui
obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea
într-o ambianţă artificială, anume creată în
camere special amenajate, dotare cu
aparatură de laborator, condiţii şi programe de
desfăşurare a experiemenţelor bine
determinate, deseori obligatorii.
2. Experimentul natural presupune aplicarea
probei sau a sarcinii declanşatoare, într-un
cadru obişnuit, familiar de existenţă şi
activitate a individului.
 8.1. Experimentul (continuare)
Experimentul psiho-pedagogic poate fi:
- constatativ: urmăreşte fotografierea, consemnarea
situaţiei existente la un anumit moment dat;
-
formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat
a unor factori de progres, în vederea schimbării
comportamentului, schimbare constatată prin
compararea situaţiei iniţiale cu cea finală.
De exemplu, dacă intenţionăm să verificăm superioritatea
unui procedeu didactic, predăm la o clasă folosind noul
procedeu iar la o alta modelul tradiţional; comparând
performanţele elevilor înainte de introducerea noului
procedeu cu cele obţinute după folosirea lui şi, mai ales, cu
cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod
tradiţional, vom şti dacă noul procedeu este (in)eficient.
 9. Relevanța Testelor P.I.S.A. în
educație, din perspectivă
psihologică:
De documentat/ reflectat:
1. Ce sunt testele P.I.S.A.?
2. Ce loc ocupă România în această ierarhie?
3. De ce credeți că elevii români au
mărturisit că se simt singuri și triști?
4. 4. Cum ați proceda personal ca profesori
pentru a schimba lucrurile? Ar fi necesar?